SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48093/07 prezentate de Olena LYNNIK-LORENZI împotriva Monaco Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 23 iunie 2009 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Rait Maruste, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Isabelle Berro-Lefevre, Mirjana Lazarova Trajkovska, Zdravka Kalaydjieva, judecători; și a Claudiei Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 26 octombrie 2007, după ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA împrejurărilor speței: reclamanta, dl Olena Lynnik-Lorenzi, este cetățean monegasc, născută în 1976 și rezidentă în Ucraina. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul L. Hincker, avocat la Strasbourg. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanta, de origine ucraineană, și L., resortisantul monegasc, s-au căsătorit la 11 septembrie 1999. O fată, I., s-a născut din această uniune la 10 august 2000. Recurenta arată că, la 17 septembrie 2004, fiica sa i-ar fi încredințat că tatăl ei o atingea. La 14 februarie 2005, reclamanta a depus o plângere la poliția din Monaco împotriva soțului ei pentru atentat la indecență, care a fost clasată fără întârziere la 27 mai 2005. La 15 februarie 2005, I. a fost spitalizată la Spitalul Lenval din Nisa și o anchetă a fost deschisă de Parchetul din Nisa. La 17 februarie 2005, copilul a fost examinat de dl S. Psiholog. Dosarul anchetei a fost apoi transmis procurorului din Monaco, competent din punct de vedere teritorial. La 4 mai 2005, recurenta a depus o plângere în calitate de parte civilă în fața unui judecător judecătoresc din Monaco. La 27 mai 2005, procurorul general a solicitat instanței judecătorești din statul de judecată să informeze în legătură cu atentatul la indecență fără violență asupra unui minor de 15 ani. La 13 iunie 2005, reclamanta a fost audiată de instanța de judecată. La 2 iulie 2005, dr. J., desemnat la 28 aprilie 2005 de judecătorul tutelar, a prezentat raportul său de expertiză psihiatrică a copilului. Octombrie 2005, Dr. B., desemnat la 3 mai 2005, în cadrul unei proceduri de divorț intentată în paralel de reclamantă, a prezentat raportul său de competență psihiatrică privind copilul și părinții săi. Aceste două rapoarte au fost comunicate instanței de judecată. La 26 ianuarie 2006, avocații recurentei au solicitat măsuri suplimentare de investigare. Prin două ordonanțe din 7 februarie 2006, instanța de judecată a respins aceste cereri. La 8 februarie 2006, reclamanta a interjet apel. Prin două hotărâri din 20 iunie 2006, camera Consiliului Tribunalului de Instană din Monaco a confirmat hotărârile de respingere. Printr-o ordonanță din 16 august 2006, instanța judecătorească a pronunțat un refuz, în absența unor acuzații suficiente împotriva tatălui. La 5 septembrie 2006, reclamanta a răspuns la apel. Prin hotărârea din 4 ianuarie 2007, camera consiliului de judecată al tribunalului din Monaco a conchis ordonanța de nejudiciare. Pe de altă parte, mama reclamantei a solicitat să intervină în procedură în calitate de bunică a lui I.I. și prin invocarea unei hotărâri a Tribunalului de apel din Kiev din 9 decembrie 2006. Camera Consiliului a respins această cerere, pe motiv că această hotărâre nu a condus la transferul autorității părintești. La 9 ianuarie 2007, recurenta a formulat un recurs în rejudecare, invocând o încălcare a articolului 6 din Convenție și criticând respingerea cererii de intervenție a mamei sale. La 26 aprilie 2007, Curtea de revizuire a respins recursul. Curtea de revizuire a considerat că recursul său este inadmisibil, în măsura în care, în temeiul articolului 462 din Codul de procedură penală, recursul în rejudecare împotriva unei hotărâri de nejudiciare pronunțate de Camera juriului nu este admisibil, în lipsa unui recurs din partea procurorului public, decât în cazuri limitative enumerate în acest articol. În ceea ce privește respingerea cererii de intervenție a mamei recurentei, Curtea de revizuire consideră că instanța de apel a reținut pe bună dreptate că reclamanta și soțul ei au păstrat autoritatea părintească și că au rămas singuri să își reprezinte fiica în instanță. art. 462 din Codul de procedură penală Hotărârile de nejudiciare pronunțate de camera de consiliu fie prin recurs la o ordonanță a instanței judecătorești, fie în urma unei trimiteri în temeiul articolului 223 din prezentul Cod, pot fi atacate de către procurorul public. În lipsa unui recurs din partea procurorului public, această cale de atac nu este deschisă părții civile decât în următoarele cazuri: În cazul în care camera de consiliu a declarat că nu are loc nici o informare În cazul în care acțiunea părții civile a fost declarată inadmisibilă S În cazul unei condamnări la daune-interese, partea civilă poate, de asemenea, și fără a pune sub semnul întrebării hotărârea de nejudiciare, să se prezinte în revizuire. Recurenta invocă o încălcare a articolelor 3 și 6 din convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează art. 3 Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Curtea arată că reclamanta a formulat un recurs în rejudecare împotriva hotărârii de constatare a hotărârii de nejudiciare pronunțate de Camera Consiliului Tribunalului din Monaco, în lipsa unui recurs din partea Ministerului Public. Or, Curtea reamintește că regula privind epuizarea căilor de atac interne, prevăzută la art. 35 alineatul (1) din Convenție, impune persoanelor care doresc să inițieze o acțiune în fața unui organism judiciar sau arbitral internațional obligația de a utiliza anterior acțiunile pe care le oferă sistemul juridic al țării lor. Aceste acțiuni trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, în practică și în teorie, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită. La art. 35 alineatul (1) se impune, de asemenea, să se ridice în fața organismului intern adecvat, cel puțin în esență și în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiile pe care le implică ulterior, dar nu este necesar să se facă recursuri care sunt inadecvate sau inumane (a se vedea, printre altele, Cardot c. Franța, 19 martie 1991, § 34, seria A n 200 și Selmuni c. Franța [GC], 25803/94, § 75, CEDO 1999-V. Curtea amintește, de asemenea, că dreptul la o instanță judecătorească, al cărei drept de acces constituie un aspect (Golder c. Regatul Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, § 36, seria A n 18), nu este absolut și este gata pentru limitări admise implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a acțiunilor, deoarece, prin natura sa, solicită o reglementare prin intermediul statului, care are în această privință o anumită marjă de apreciere (Berger France, nr 221/99 § 30, CEDH 2002-X). În speță, Curtea constată că, la art. 462 din Codul de procedură penală, se enumeră în mod limitativ cazurile în care partea civilă poate formula un recurs în rejudecare în lipsă de o astfel de acțiune de către procurorul public. Prin urmare, Comisia consideră că un recurs formulat, ca în speță, în afara cazurilor enumerate la art. 462 din Codul de procedură penală și declarat inadmisibil de Curtea de revizuire, nu constituia o cale de atac în sensul Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Rezgui Franța (dec.), nr. 49859/99, CEDH 2000 XI). Prin urmare, decizia internă definitivă care trebuie luată în considerare pentru calcularea termenului de șase luni în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție este pronunțată în camera Consiliului Tribunalului din 4 ianuarie 2007. În consecință, cererea este întârziată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte
de la requête n
o
48093/07
présentée par Olena LYNNIK-LORENZI
contre Monaco
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 23 juin 2009 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Rait Maruste,
Karel Jungwiert,
Renate Jaeger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Zdravka Kalaydjieva,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 26 octobre 2007,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
A.
Les circonstances de l’espèce
La requérante, M
me
Olena Lynnik-Lorenzi, est une ressortissante monégasque, née en 1976 et résidant en Ukraine. Elle est représentée devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La requérante, d’origine ukrainienne, et L., ressortissant monégasque, se marièrent le 11 septembre 1999. Une fille, I., naquit de cette union le 10
août 2000.
La requérante indique que, le 17 septembre 2004, sa fille lui aurait confié que son père «
la touchait
». Elle aurait réitéré ses propos dans les mois qui suivirent.
Le 14 février 2005, la requérante déposa une plainte auprès des services de police de
Monaco contre son mari pour attentat à la pudeur. Cette plainte fut classée sans suite le 27 mai 2005.
Le 15 février 2005, I. fut hospitalisée à l’hôpital Lenval de Nice et une enquête fut ouverte par le parquet de Nice. Le 17 février 2005, l’enfant fut examinée par M. S., psychologue. Le dossier de l’enquête fut ensuite transmis au parquet de Monaco, territorialement compétent.
Le 4 mai 2005, la requérante déposa plainte en se constituant partie civile devant un juge d’instruction de Monaco. Le 27 mai 2005, le procureur général requit le juge d’instruction d’informer pour attentat à la pudeur sans violence par ascendant sur mineur de 15 ans.
Le 13 juin 2005, la requérante fut auditionnée par le juge d’instruction.
Le 2 juillet 2005, le docteur J., désigné le 28 avril 2005 par le juge tutélaire, rendit son rapport d’expertise psychiatrique de l’enfant. Le 19
octobre 2005, le docteur B., désigné le 3 mai 2005 dans le cadre d’une procédure de divorce parallèlement intentée par la requérante, rendit son rapport d’expertise psychiatrique concernant l’enfant et ses parents. Ces deux rapports furent communiqués au juge d’instruction.
Le 26 janvier 2006, les avocats de la requérante sollicitèrent des mesures d’enquête complémentaires. Par deux ordonnances du 7 février 2006, le juge d’instruction rejeta ces demandes. Le 8 février 2006, la requérante interjeta appel. Par deux arrêts du 20 juin 2006, la chambre du conseil de la cour d’appel de Monaco confirma les ordonnances de rejet.
Par une ordonnance du 16 août 2006, le juge d’instruction prononça un non-lieu, en l’absence de charges suffisantes contre le père. Le 5
septembre
2006, la requérante interjeta appel.
Par un arrêt du 4 janvier 2007, la chambre du conseil de la cour d’appel de Monaco confirma l’ordonnance de non-lieu. Par ailleurs, la mère de la requérante demanda à intervenir dans la procédure en qualité de grand-mère d’I. et en invoquant un arrêt de la cour d’appel de Kiev du 9 décembre 2006. La chambre du conseil rejeta cette demande, au motif que cet arrêt n’avait pas entraîné de transfert de l’autorité parentale.
Le 9 janvier 2007, la requérante forma un pourvoi en révision. Elle invoqua une violation de l’article 6 de la Convention et critiqua le rejet de la demande d’intervention de sa mère.
Le 26 avril 2007, la Cour de révision rejeta le pourvoi. S’agissant de la requérante elle-même,
la Cour de révision jugea son pourvoi irrecevable, dès lors qu’aux termes de l’article 462 du code de procédure pénale, le pourvoi en révision contre un arrêt de non-lieu rendu par la chambre du conseil n’est recevable, en l’absence de pourvoi du ministère public, que dans des cas limitativement énumérés par cet article. En ce qui concerne le rejet de la demande d’intervention de la mère de la requérante, la Cour de révision estima que la cour d’appel avait à juste titre retenu que la requérante et son mari avaient conservé l’autorité parentale et qu’ils restaient seuls aptes à représenter leur fille en justice.
B.
Le droit interne pertinent
Article 462 du code de procédure pénale
«
Les arrêts de non-lieu rendus par la chambre du conseil soit sur appel d’une ordonnance du juge d’instruction, soit à la suite d’un renvoi en application de l’article
223 du présent code, pourront être attaqués par le ministère public.
En l’absence de pourvoi du ministère public, cette voie de recours n’est ouverte à la partie civile que dans les cas suivants
:
1
o
Si la chambre du conseil a dit n’y avoir lieu d’informer
;
2
o
Si l’action de la partie civile a été déclarée irrecevable
;
3
o
S’il a été omis de statuer sur un chef d’inculpation
;
4
o
S’il a été soulevé une question de compétence
;
5
o
Si l’arrêt a admis une exception mettant fin à l’action publique
;
6
o
Si la décision est atteinte en la forme d’une nullité substantielle.
En cas de condamnation à des dommages-intérêts, la partie civile pourra aussi, et sans remettre en question la décision de non-lieu, se pourvoir en révision.
»
Invoquant les articles 3 et 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de l’iniquité de l’instruction et des insuffisances de l’enquête sur les faits qu’elle a dénoncés.
La requérante invoque une violation des articles 3 et 6 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
Article 3
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour relève d’emblée que la requérante a formé un pourvoi en révision contre l’arrêt confirmatif de l’ordonnance de non-lieu rendu par la chambre du conseil de la cour d’appel de Monaco, et ce en l’absence de pourvoi du ministère public.
Or la Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 § 1 de la Convention impose aux personnes désireuses d’intenter contre l’Etat une action devant un organe judiciaire ou arbitral international l’obligation d’utiliser auparavant les recours qu’offre le système juridique de leur pays. Lesdits recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues. L’article 35 § 1 impose aussi de soulever devant l’organe interne adéquat, au moins en substance et dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs que l’on entend formuler par la suite, mais il n’impose pas d’user de recours qui sont inadéquats ou ineffectifs (voir, parmi beaucoup d’autres,
Cardot c. France
, 19 mars 1991, § 34, série A n
o
200, et
Selmouni c. France
[GC], n
o
La Cour rappelle également que le «
droit à un tribunal
», dont le droit d’accès constitue un aspect (
Golder c. Royaume-Uni
, arrêt du 21
février
1975, § 36, série A n
o
18), n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment en ce qui concerne les conditions de recevabilité des recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation (
Berger
c.
France
, n
o
48
221/99
,
En l’espèce, la Cour constate que l’article 462 du code de procédure pénale énumère de manière limitative les cas dans lesquels la partie civile peut former un pourvoi en révision en l’absence d’un tel recours par le ministère public. Elle estime dès lors qu’un pourvoi formé, comme en l’espèce, hors des cas énumérés par l’article 462 du code de procédure pénale et déclaré irrecevable par la Cour de révision, ne constituait pas un recours à épuiser au sens de la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
Rezgui
c.
France
(déc.), n
o
‑
XI).
Dès lors, la décision interne définitive à prendre en compte pour le calcul du délai de six mois au sens de l’article 35 § 1 de la Convention est l’arrêt de la chambre du conseil de la cour d’appel du 4 janvier 2007.
Il s’ensuit que la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président