CASE OF VIOREL BURZO v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află două cereri, nr. 75109/01 și 12639/02, îndreptate împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Viorel Burzo („reclamantul”), a sesizat Curtea la 15 februarie 2001 și, respectiv, 25 februarie 2002, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”)

Reclamantul este reprezentat de Mihaele Burzo și Gheorghiță Mateuț, avocați în Cluj-Napoca. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamantul pretinde că a fost supus unor condiții rele de detenție în arestul Poliției Cluj și la Penitenciarul Jilava, că nu a fost adus de îndată după arestarea sa în fața unei instanțe, că nu a beneficiat de o procedură echitabilă și că nu a fost presupus nevinovat până la dovedirea legală a vinovăției sale. De asemenea, acesta se plânge de o atingere adusă respectării vieții sale private, ca urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice, a punerii sub ascultare a biroului său și a interzicerii exercitării drepturilor sale părintești din cauza condamnării sale penale.

La 23 aprilie 2002, Curtea a declarat cererea nr. 75109/01 parțial inadmisibilă și a comunicat Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 3, art. 5 § 3, art. 6 § 2 și art. 8 § 1. La 26 octombrie 2005, președintele Secției a treia a hotărât să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 3, art. 6 § 1 și 3 și art. 8 și ridicate în cererea nr. 12639/02. În temeiul art. 42 § 1 din regulament, la 17 noiembrie 2005, Curtea a hotărât conexarea cauzelor. În conformitate cu art. 29 § 3, s-a hotărât că admisibilitatea și fondul acestor cauze vor fi examinate împreună.

Reclamantul s-a născut în 1947 și are domiciliul în Cluj-Napoca.

La 20 ianuarie 2001, reclamantul, Președintele secției penale a Curții de Apel Cluj Napoca, a fost reținut de un grup de polițiști și condus la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, unde a fost informat că era suspectat de trafic de influență, infracțiune pedepsită de art. 257 C. pen. În temeiul art. 148 lit. (d) și (h) C. proc. pen., procurorul a dispus măsura de arestare preventivă pentru 30 de zile. În ordonanța de arestare se arăta că, în iulie 2000, reclamantul a primit din partea lui G.M., în timp ce soțul acesteia (G.L.) era în arest, suma de 5 000 de mărci germane (DM) și un set de bucătărie, în scopul de a-i convinge pe judecătorii Curții de Apel Cluj să nu prelungească, în urma recursului parchetului, pedeapsa la care primii judecători l-au condamnat pe soțul său. La o dată neprecizată, G.L. a fost pus în libertate.

În această privință, procurorul l-a audiat pe reclamant, care a negat faptele de care este acuzat.

Reclamantul a fost ținut în arestul Poliției Cluj.

Cererea de revocare a arestării preventive

La 2 februarie 2001, în temeiul art. 139 C. proc. pen., reclamantul a solicitat revocarea arestării preventive, pe motive că starea sa de sănătate s-a agravat din cauza detenției. Acesta a solicitat, în aceeași zi și apoi la 7 februarie, efectuarea unei expertize medicale pentru a-și putea susține cererea de repunere în libertate.

La 8 februarie 2001, procurorul a respins cererile reclamantului ca neîntemeiate. Acesta a constatat că, în speță, se păstrau condițiile impuse de art. 148 lit. (d) C. proc. pen. și că starea de sănătate nu putea fi invocată ca motiv de revocare sau înlocuire a măsurii de arestare preventivă. De asemenea, acesta a respins cererea reclamantului privind efectuarea unei expertize medicale, pe motiv că acesta nu a prezentat nici un document care să dovedească afecțiunile de care suferă și că medicii penitenciarului și ai penitenciarului-spital Jilava i-au prescris un tratament medical și un regim alimentar adecvat, fără a-i recomanda alte măsuri (a se vedea supra, pct. 54).

Reclamantul nu a contestat această decizie a procurorului.

Contestarea ordonanței de arestare preventivă

La 7 februarie 2001, în baza art. 140

Prin încheierea din 9 februarie 2001, Curtea Supremă a respins plângerea ca vădit nefondată, pe motiv că ordonanța era motivată și că a fost emisă de autoritatea competentă. Aceasta a considerat că dispunerea arestării reclamantului de către procuror nu a încălcat art. 5 § 3 din convenție, din cauza faptului că, în dreptul român, procurorul este un magistrat autorizat prin lege să exercite funcții judiciare și că, în orice caz, reclamantul poate introduce o plângere împotriva ordonanței de arestare pe lângă instanța competentă.

Prin hotărârea definitivă din 13 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii citate anterior și a confirmat temeinicia acesteia.

Mai multe articole de presă au prezentat arestarea reclamantului. Reclamantul a prezentat Curții cincisprezece articole apărute la 22 ianuarie 2001 în cotidianele locale și naționale care prezentau pe prima pagină arestarea acestuia. Cotidianul național

Toate cotidianele au precizat că reclamantul a fost arestat preventiv sub acuzația de trafic de influență. În același timp, cotidianele invocau refuzul anchetatorilor și, în special, al parchetului, de a face declarații publice. Cotidianul

Cotidianul

În același timp, cotidianul

La 22 ianuarie 2001, parchetul a organizat o conferință de presă.

La 23 ianuarie 2001, au fost publicate alte articole, iar reclamantul a trimis Curții copii a douăsprezece dintre acestea. Cotidianul

În aceeași zi, cotidianul regional „

Alte articole au apărut în presă la 24, 25 și 26 ianuarie 2001 și la începutul lui februarie 2001, făcând referire la arestarea reclamantului și la plângerea sa împotriva ordonanței de arestare. Dacă anumite cotidiane, fără a cita sursele, menționau că reclamantul „a primit” o sumă de bani, altele utilizau formula „reclamantul ar fi primit” o sumă de bani. Anumite articole făceau referire și la faptul că soția reclamantului, numită cu câteva luni înainte președinte al Tribunalului Cluj, și-a prezentat demisia.

La 25 aprilie 2001, în articolul intitulat „Momentul bilanțului. Doamna de fier a Justiției”, cotidianul

La 2 februarie 2001, materialul de urmărire penală i-a fost prezentat reclamantului, asistat de un avocat ales de acesta. Reieșea din dosar că, în cursul verii anului 2000, G.M. a contractat mai multe împrumuturi de la V.A. pentru a interveni lângă reclamant în favoarea soției sale (a se vedea supra, pct. 6

Reclamantul a declarat că își păstra declarația din 20 ianuarie 2001 făcută în fața parchetului (a se vedea supra, pct. 7), că a luat la cunoștință de conținutul dosarului, că a citit procesele-verbale și transcrierile comunicărilor interceptate la 10 și 19 ianuarie 2001 și a precizat că nu dorea să asculte casetele. De asemenea, acesta a declarat că nu dorea instrumentarea altor probe ale apărării și că nu avea comentarii.

La 5 februarie 2001, reclamantul a fost din nou audiat, o dată singur și o dată în prezența avocatului său. Acesta a declarat că a primit bani din partea lui G.M., dar că nu a promis nimic în schimb. Acesta a declarat că a citit procesele-verbale ale transcrierilor convorbirilor din 10 și 19 ianuarie 2001 și nu a contestat că a discutat cu G.L. Procurorul i-a prezentat din nou materialul de urmărire penală.

Trimiterea în judecată a reclamantului

Prin rechizitoriul din 8 februarie 2001, reclamantul a fost trimis în judecată în fața Curții Supreme de Justiție pentru trafic de influență.

Procurorul și-a bazat rechizitoriul pe transcrierile convorbirilor telefonice dintre V.A. și G.M. și dintre V.A. și terți, care au avut loc în perioada 21 decembrie 2000 - 5 ianuarie 2001, pe înregistrările convorbirilor dintre reclamant și G.L. din 10 și 19 ianuarie 2001, pe procesul-verbal al percheziției care a confirmat existența setului de bucătărie la domiciliul reclamantului și pe hotărârile pronunțate împotriva lui G.L. Rechizitoriul se întemeia și pe declarațiile lui G.L. și G.M., care au afirmat că i-au dat reclamantului suma de bani și setul de bucătărie, pe declarațiile martorilor V.A., B.G., S.M., V.G., care au afirmat că l-au auzit pe G.M. cerându-i bani lui V.A. pentru a interveni pe lângă reclamant, și pe cea a martorului T.F., care a declarat că a condus-o pe G.M. la domiciliul reclamantului. Martorii T.V. și T.M. au declarat că i-au făcut cadou setul de bucătărie soției reclamantului. Martorii apărării, P.D. și M.A., au declarat că reclamantul nu a intervenit niciodată în cauzele penale. G.G. a declarat că G.M. i-a cerut să cumpere un set de bucătărie, pentru a i-l oferi reclamantului pentru ca acesta să intervină în favoarea sa și să nu fie arestat.

Procedura în primă instanță

Reclamatul susține în fața Curții Supreme de Justiție că actele de urmărire penală împotriva sa erau lovite de nulitate și că anumite probe au fost obținute ilegal de parchet. În special, acesta pretindea că convorbirile telefonice dintre V.A. și terți au fost autorizate de parchet în cadrul unei cauze care îl viza pe V.A. și nu pe el. De asemenea, acesta a invocat faptul că procurorul însărcinat cu ancheta nu era competent.

Reclamantul a participat la toate audierile și a fost asistat de un avocat ales.

La 15 martie 2001, audiat de Curtea Supremă de Justiție, reclamantul și-a modificat declarațiile. Acesta a declarat că a mărturisit faptele în cauză la sfatul fostului său avocat, pentru a fi pus în libertate. Acesta a solicitat audierea de către Curtea Supremă a martorilor audiați în timpul cercetării penale. Acesta a negat existența unor convorbiri cu G.L. la 10 și 19 ianuarie și a solicitat ca înregistrările să fie supuse unei expertize tehnice, cerere admisă de Curtea Supremă. S-a solicitat o expertiză medico-legală.

La ședința din 29 martie 2001, martorii B.G., S.M., P.D. și M.A. au fost audiați de instanță și și-au menținut declarațiile date în timpul instrumentării cauzei.

La 9 aprilie 2001, expertiza medico-legală realizată de comisia specializată a Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” a fost inclusă la dosar: Aceasta a concluzionat că reclamantul putea fi tratat în rețeaua penitenciară. La 11 aprilie 2001, Curtea Supremă de Justiție a dispus o expertiză suplimentară, pe motiv că expertiza furnizată la dosar nu a fost efectuată cu participarea unui expert desemnat de reclamant.

La 11 aprilie și 3 mai 2001, reclamantul a fost audiat după ce a ascultat casetele cu înregistrarea convorbirilor cu G.L. și a afirmat că vocea nu îi aparținea și că G.L. nu l-a vizitat la birou la 19 ianuarie 2001. G.L. a fost audiat și a confirmat realitatea discuțiilor cu reclamantul la domiciliul și la biroul său. Au fost audiați martorii V.A. și V.G.

La 14 mai 2001, Institutul Național de Expertize Criminalistice a informat Curtea Supremă că nu dispunea de aparatură tehnică necesară pentru examinarea înregistrărilor (a se vedea supra, pct. 31). La 16 mai 2001, Institutul de Medicină Legală a informat Curtea Supremă că participarea unui expert desemnat de reclamant nu era posibilă, pe motiv că nu a fost întocmită încă nicio listă de experți (a se vedea supra, pct. 33).

La 31 mai și 21 iunie 2001, martorii G.M., G.G. și T.M. au fost audiați și și-au menținut declarațiile date în timpul instrumentării cauzei. Și martorul T.V. a fost audiat, dar și-a modificat declarația precedentă. Curtea Supremă a constatat că, chiar dacă a fost citat de trei ori cu mandat de aducere, martorul T.F. nu a fost găsit. Întemeindu-se pe art. 327 alin. (3) C. proc. pen., aceasta a decis citirea declarației făcute în cursul urmăririi penale. Procurorul i-a solicitat Curții Supreme să țină seama și de înregistrarea video a audierii lui T.F. A fost audiat martorul apărării, B.M. Reclamantul a renunțat la audierea a trei dintre martorii apărării admiși de Curtea Supremă.

Prin hotărârea din 11 iulie 2001, Curtea Supremă de Justiție, într-un complet alcătuit din trei judecători, l-a condamnat pe reclamant la patru ani de închisoare pentru trafic de influență, la care se adaugă o pedeapsă suplimentară prin care i se interzicea exercitarea drepturilor părintești asupra fiicei sale minore pe toată perioada executării pedepsei.

După ce a analizat probele furnizate la dosar și după ce a stabilit că procurorul era competent să efectueze ancheta, Curtea Supremă de Justiție a reținut că autoritățile competente s-au sesizat din oficiu pentru a iniția ancheta împotriva reclamantului, în urma declarației lui V.A. din 29 decembrie 2000 (a se vedea supra, pct. 24), confirmată de declarațiile lui G.L. și G.M. Curtea Supremă a considerat că reclamantul a avut o atitudine fluctuantă pe parcursul procedurii și că explicațiile sale conform cărora a mărturisit faptele pentru a fi pus în libertate nu erau credibile, ținând seama de cariera sa de judecător în materie penală.

Curtea Supremă a constatat că punerea sub ascultare a biroului reclamantului, la 19 ianuarie 2001, era conformă legii, și a fost autorizată, în prealabil, de procuror. Chiar dacă autenticitatea înregistrării nu poate fi controlată prin mijloace tehnice, realitatea conversației rezulta din declarațiile lui G.L. și din atitudinea reclamantului, care nu a contestat-o la 5 februarie 2001. În ceea ce privește înregistrarea efectuată de G.L. la 10 ianuarie 2001, Curtea Supremă a considerat că nu putea constitui o probă pentru apărare în măsura în care nu a fost autorizată de un procuror. În sfârșit, aceasta a evidențiat că, în ceea ce privește înregistrările convorbirilor dintre V.A. și terți, transcrierile acestora reprezentau o probă scrisă, în ciuda faptului că autorizația de a efectua înregistrarea viza o altă cauză.

Curtea Supremă a considerat că răspunderea penală a reclamantului putea fi angajată în baza declarațiilor martorilor audiați de către parchet și de către Curte, în special cele ale lui V.A., V.G., G.L. și G.M. De asemenea, și-a întemeiat decizia pe: procesul-verbal de percheziție, transcrierile convorbirilor telefonice dintre V.A. și terți, și cele dintre G.L. și reclamant la 19 ianuarie 2001, rezultatul expertizei criminalistice stabilind că scrisul celui care a notat un număr de telefon pe o foaie dată lui G.L. de către reclamant a fost identificat ca aparținând acestuia din urmă.

Procedura recursului

La 12 iulie 2001, reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri, solicitând achitarea sa, pe motiv că faptele imputate nu existau. Acesta a subliniat că anumite probe ale acuzării au fost obținute ilegal de către organele de cercetare penală. Acesta a adăugat că declarația sa din 5 februarie 2001 era contrară principiului loialității prevăzut la art. 6 din convenție, în măsura în care a dat o declarație sub promisiunea de a fi pus în libertate pentru a-și putea rezolva problemele de sănătate.

Prin hotărârea definitivă din 17 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție, într-un complet format din nouă judecători, a respins recursul reclamantului și a confirmat temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță.

Condițiile de detenție în arestul Poliției Cluj.

La 20 ianuarie 2001, reclamantul a fost arestat preventiv și deținut în arestul Poliției Cluj. Acesta a fost încarcerat aici în perioada 20-23 ianuarie 2001 și 1-9 februarie 2001.

Reclamantul a fost încarcerat în celula nr. 4C, care avea o suprafață de 5,75 m

Celula nu era dotată cu grup sanitar. În penitenciar, existau două grupuri sanitare și o baie. Conform Guvernului, persoanele deținute aveau acces la grupurile sanitare de trei ori pe zi, la cerere. Reclamantul afirmă că putea folosi toaletele închisorii o dată dimineața și o dată seara. În restul timpului, putea folosi o găleată care se găsea în permanență în celula sa, pe care gardienii o goleau de două ori pe zi, dimineața și seara. Conform Guvernului, exista o găleată în celulă, dar era folosită pentru a asigura aprovizionarea cu apă și nu pentru nevoile fiziologice. De asemenea, exista și o latrină, dezinfectată conform normelor sanitare în vigoare, care era golită după fiecare utilizare. Reclamantul lua masa în aceeași celulă.

Condițiile de detenție în Penitenciarul Jilava

În perioada 21 februarie 2001–14 august 2002, reclamantul a fost încarcerat în Penitenciarul Jilava București, în celulele nr. 116 și 117. În timpul detenției, nouă deținuți stăteau în aceste celule. Reclamantul nu împărțea patul cu alți deținuți. Respectivele celule aveau o suprafață de 14 m

Încălzirea era asigurată cu un radiator cu nouă elemenți, legat la centrala termică a clădirii. Aerisirea se făcea printr-o fereastră de 1,54 m

Condițiile de transport de la Jilava la Bistrița

La 14 august 2002, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Bistrița cu un vagon-penitenciar. Acesta afirmă că a fost transportat fără a fi supus unui control medical prealabil. În timpul transportului, care a durat 23 de ore, reclamantul nu a primit tratament medical, hrană sau apă. Acesta nu a putut să se așeze în timpul călătoriei, având în vedere numărul de deținuți transportați, care depășea numărul de locuri pe scaune.

Guvernul ia act de faptul că „vagonul-penitenciar” era un vagon atașat unui tren personal. Acesta era modificat pentru a asigura securitatea deținuților transportați de la un penitenciar la altul. Vagonul era prevăzut cu banchete și iluminare naturală și artificială, aerisire și instalații sanitare. În timpul transferului, deținuții au primit mâncare rece. Însoțitorii lor trebuiau să fie în măsură să le acorde primul ajutor în caz de necesitate și aveau la dispoziție o trusă medicală. În caz de transfer, avizul prealabil al medicului era obligatoriu pentru toți deținuții. În cazul în care un deținut transferat urma un tratament medical, medicamentele erau încredințate șefului escortei.

Reclamantul a continuat să execute pedeapsa la Penitenciarul Bistrița până la 25 iulie 2003, când Judecătoria Bistrița a dispus punerea sa în libertate condiționată.

Stare de sănătate a reclamantului și tratamentul medical

După arestarea sa la 20 ianuarie 2001, în arestul Poliției Cluj, starea de sănătate a reclamantului s-a deteriorat brusc.

La 21 ianuarie 2001, reclamantul a fost examinat de un medic specializat în boli interne. În urma unui nou examen medical, la 22 ianuarie următor, efectuat la Centrul de Diabet din Cluj, s-a constatat că nivelul glicemiei reclamantului era de 331 mg. Cu această ocazie, medicul a luat act de faptul că reclamantul avea de câțiva ani un nivel ridicat al glicemiei, dar că nu era înscris pe lista bolnavilor de la Centrul de Diabet. Reclamantul a fost diagnosticat ca suferind de diabet zaharat de tip II și de obezitate și i s-a recomandat spitalizare în vederea unei insulinoterapii. Reiese din scrisoarea din 17 iulie 2002 adresată Guvernului de către Centrul de Diabet că reclamantul a refuzat spitalizarea pe motiv că trebuia să plece la București. De asemenea, persoana în cauză a respins recomandarea privind începerea unui tratament ambulatoriu cu insulină. Prin urmare, având în vedere distanța care trebuia parcursă, i s-a prescris un tratament medicamentos.

La 23 ianuarie 2001, reclamantul a fost transferat în arestul Poliției București. La 24, 25 și 30 ianuarie 2001, acesta a fost examinat de un medic care a pus diagnosticul de diabet zaharat de tip II și a recomandat tratament antidiabetic și regim alimentar. La această ultimă dată, medicul a recomandat și spitalizarea la penitenciarul-spital București-Jilava.

În aceeași zi, reclamantul a fost spitalizat la penitenciarul-spital București-Jilava cu diagnosticul de diabet zaharat de tip II, neuropatie diabetică, obezitate și hepatopatie cronică. În cursul spitalizării sale, acesta a primit un regim alimentar corespunzător și un tratament cu antidiabetice, astfel cum reiese din fișa sa medicală. La ieșirea din spital, i s-a recomandat continuarea tratamentului, precum și regim alimentar.

La 1 februarie 2001, reclamantul a fost transferat în arestul Poliției Cluj. La 9 februarie 2001, acesta a fost transferat în arestul Poliției București. În perioada 9-21 februarie 2001, acesta a fost examinat de cinci ori de către un medic și a fost tratat cu medicamente furnizate de familia sa.

La 15 februarie 2001, reclamantul a fost supus unei expertize medico-legale. Raportul întocmit la 26 februarie 2001 nota faptul că acesta suferea de bronșită cronică, de diabet zaharat, de neuropatie diabetică periferică, de steatoză hepatică, de spondiloză dorsală și de varice hidrostatic la membrele inferioare. Raportul concluzionează că reclamantul „putea fi tratat în rețeaua penitenciară cu condiția să respecte în mod strict indicațiile terapeutice și să beneficieze de o supraveghere medicală permanentă a afecțiunii metabolice și de un control săptămânal al glicemiei”.

La 19 februarie 2001, reclamantul a fost examinat de un medic specialist care a constatat o alterare a stării sale de sănătate, din cauză că nu a respectat tratamentul recomandat anterior. I s-a recomandat un nou tratament.

La 21 februarie 2001, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul București-Jilava. În urma examenelor medicale, la 30 și 31 martie 2001, medicii au confirmat diagnosticul și concluziile raportului de expertiză medico-legală din 26 februarie 2001 (a se vedea supra, pct. 56).

În perioada 23 februarie – 1 octombrie 2001, reclamantul a fost examinat de peste șaizeci de ori la cabinetul medical al penitenciarului și a beneficiat de tratamentul medical recomandat, dintre care de șase ori cu medicamente furnizate de familia sa. Conform Guvernului, care face trimitere la scrisorile prezentate de administrația penitenciarului, reclamantul a primit un regim alimentar adaptat diabetului, la care s-a adăugat hrana trimisă de familia sa.

La 7 septembrie 2001 și 12 aprilie 2002, reclamantul a fost supus unor examene specializate. De fiecare dată i s-a recomandat un regim alimentar, precum și un tratament antidiabetic, precum și un control regulat al glicemiei.

La 14 august 2002, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Bistrița. Acesta a fost diagnosticat cu diabet zaharat de tip II non-insulino-dependent. Conform Guvernului, care face trimitere la o notă medicală detaliată prezentată de medicul de la Penitenciarul Bistrița, reclamantului i s-a administrat tratament medical antidiabetic, neurotrop și vitaminic, vasodilatator și antihipertensiv. Reclamantul a fost examinat în mod regulat la Penitenciarul Bistrița și a beneficiat de un regim alimentar adecvat.

În perioada august 2002 – februarie 2003, reclamantul a fost supus lunar unor examene de evaluare a nivelului glicemiei, valorile sale fiind normale. În iunie și septembrie 2003, controlul glicemiei a evidențiat rezultate care depășeau limita normală, și anume 125 și 130 mg/100 ml.

La 10 iulie 2003, în urma unui nou examen specializat, reclamantului i s-au recomandat un nou tratament, precum și o dietă. La 25 iulie 2003, reclamantul a fost eliberat și, în august 2003, a fost înregistrat ca diabetic de către autoritățile medicale competente.

Dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală, care reglementează modalitățile și condițiile de interceptare a convorbirilor telefonice, precum și utilizarea acestora ca mijloc de probă în procesul penal, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauza

Următoarele articole din Codul de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, sunt de asemenea relevante:

Dispozițiile relevante din Codul penal, care reglementează pedepsele complementare și accesorii aplicabile în cazul unei condamnări penale sunt descrise în cauza

Concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) pronunțate în urma vizitelor efectuate în unele penitenciare din România, precum și observațiile cu caracter general ale CPT privind condițiile de detenție, sunt rezumate în hotărârea

Raportul adresat guvernului român de către CPT după vizita efectuată de acesta între 24 ianuarie și 5 ianuarie 1999 la Penitenciarul București-Jilava și publicat la 24 aprilie 2003, constata următoarele:

La Penitenciarul București-Jilava, condițiile materiale în diferitele secții erau de obicei foarte mediocre, cu o excepție, și anume, la secția 5 rezervată condamnaților definitiv în tranzit și învinuiților.

Cu ocazia vizitei sale din iunie 2006 într-o secție a Penitenciarului București-Jilava (raport publicat în decembrie 2008), CPT a constatat că particularitățile constatate cu ocazia vizitei sale din 1999 erau în continuare valabile pentru secția în cauză – cea a deținuților periculoși -, inclusiv în ceea ce privea suprapopularea și condițiile de igienă. Pe de altă parte, „conducerea penitenciarului a atras atenția delegației CPT asupra faptului că, în întregul penitenciar, condițiile de detenție erau extrem de mediocre”.

Reclamantul se plânge de faptul că, în ciuda stării sale de sănătate precare, procurorul nu a admis cererile sale privind realizarea unei expertize medicale și de repunere în libertate. De asemenea, acesta susține absența unui tratament medical adecvat în timpul detenției și relele condiții de detenție în arestul Poliției Cluj și în Penitenciarul București-Jilava, precum și în timpul transportului său la Bistrița în vagonul-penitenciar. Acesta invocă art. 3 din convenție, formulat după cum urmează:

Curtea constată că, astfel cum a formulat reclamantul și cum se observă în circumstanțele speței, acest capăt de cerere impune o examinare la fața locului a art. 3 doar sub aspectul părților sale care privește tratamentul medical aplicat reclamantului de către autorități în timpul detenției sale și relele condiții de detenție și de transport.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta consideră că reclamantul putea contesta în fața instanțelor decizia Parchetului din 8 februarie 2001. De asemenea, acesta ia act de faptul că, în plângerea sa din 7 februarie 2001 împotriva ordonanței de arestare preventivă, reclamantul nu a invocat caracterul precar al stării sale de sănătate. Guvernul contestă acest argument.

Reclamantul susține că boala sa a fost declanșată de arestarea sa, cazul său nefiind cunoscut de centrul de diabet decât după repunerea sa în libertate. Acesta contestă faptul că a refuzat spitalizarea după examenul medical din 22 ianuarie 2001. Pe de altă parte, acesta subliniază refuzul parchetului de a examina documentele medicale furnizate la dosar pentru a dispune punerea sa în libertate, precum și respingerea cererii sale privind efectuarea unei expertize medico-legale.

Reclamantul susține că, în ciuda recomandărilor medicale, în timpul detenției nu a beneficiat de un regim alimentar specific, alimentele având un miros pestilențios și fiind, după părerea sa, improprii consumului. De asemenea, acesta ia act de faptul că, în cursul reținerii sale la sediul Poliției București, familia sa i-a furnizat tratamentul medical și că, în urma recomandării medicului specialist de a-l spitaliza la penitenciarul-spital București-Jilava, acesta a fost spitalizat o singură zi, fără să i se facă analize, după cum reiese, de altfel, din fișa sa de observație medicală.

Reclamantul subliniază că, în Penitenciarul București-Jilava, apa nu era potabilă, iar alimentele erau improprii consumului, familia sa fiind obligată să îi asigure minimul necesar respectării indicațiilor medicale. În plus, tratamentul medical i-a fost aplicat cu întârziere și a trebuit să obțină medicamentele prin intermediul familiei sale. După ce i s-a comunicat Guvernului cererea nr. 75109/2001, medicamentele i-au fost asigurate, dar cu întreruperi, astfel încât a trebuit să protesteze în repetate rânduri pe lângă Direcția Generală a Penitenciarelor. De asemenea, acesta ia act de faptul că nivelul glicemiei i-a fost măsurat la intervale mari și că, în timpul acestei perioade, și-a măsurat nivelul glicemiei cu un aparat furnizat de familia sa.

Guvernul ia act de faptul că, în urma examenului medical, efectuat la Centrul de Diabet la 22 ianuarie 2001, s-a constatat că nivelul glicemiei reclamantului era ridicat de câțiva ani. Ulterior, reclamantul a fost examinat de medici specializați care i-au prescris un tratament medical adecvat. De asemenea, Guvernul ia act de faptul că, în decizia sa din 8 februarie 2001, procurorul a examinat documentele medicale existente până la data citată anterior și că expertiza medicală realizată la 9 aprilie 2001 a concluzionat că reclamantul nu reprezenta o urgență medicală și că boala sa putea fi tratată în rețeaua penitenciară.

Guvernul nu contestă faptul că anumite medicamente i-au fost furnizate reclamantului de către familia sa, dar consideră că eventualele disfuncționalități au fost temporare, autoritățile penitenciarului fiind capabile să remedieze situația. În plus, acesta ia act de faptul că persoana în cauză nu a prezentat nici cea mai mică urmă de probă în sprijinul susținerilor sale privind penuria de alimente.

Curtea nu consideră necesar să examineze excepția Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, în măsura în care consideră acest capăt de cerere inadmisibil din motivele indicate mai sus.

Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudența sa referitoare la monitorizarea și tratamentul medical aplicat unei persoane private de libertate [

În speță, Curtea ia act de faptul că reclamantul se plânge de omisiuni, de întârzieri și de omisiuni din partea autorităților în furnizarea medicamentelor prescrise și a regimului alimentar necesar tratamentului afecțiunii sale (a se vedea,

Curtea ia act de faptul că reclamantul afirmă că boala a fost declanșată de arestarea sa. Dacă este adevărat că, înainte de arestarea sa preventivă, la 20 ianuarie 2001, reclamantul nu figura printre persoanele cu diabet înregistrate la Centrul de Diabet din Cluj, este adevărat și că medicii specialiști care l-au examinat la 22 ianuarie 2001 au constatat că nivelul glicemiei sale era ridicat de câțiva ani (a se vedea supra, pct. 52). De altfel, Curtea ia act de faptul că, deși diagnosticat cu diabet în timpul detenției, reclamantul a fost înregistrat de un centru specializat abia după punerea sa în libertate. Prin urmare, având în vedere elementele de fapt incluse în dosar, Curtea nu poate fi în măsură să stabilească dacă afecțiunea reclamantului a fost cauzată exclusiv de arestarea sa provizorie, nici să considere că autoritățile sunt responsabile de acest lucru.

În ceea ce privește monitorizarea medicală a reclamantului, Curtea constată că, din expertizele medicale efectuate în speță, reiese că monitorizarea reclamantului trebuia să includă examene specializate, în urma cărora medicii să poată adapta, după caz, tratamentul antidiabetic care trebuia administrat de medicii din penitenciare. În această privință, reiese din dosar că reclamantul a fost supus unor examene specializate periodice în urma cărora i-a fost recomandat un anumit tratament și un regim alimentar adaptat. Dacă este adevărat că analizele de glicemie nu au fost întotdeauna realizate cu regularitatea recomandată de medici, este la fel de adevărat și că au fost efectuate cu o anumită regularitate. În plus, medicii specializați nu au precizat că reclamantul reprezenta o urgență, nici că tratamentul său nu putea fi urmat în rețeaua penitenciară [

În ceea ce privește tratamentul medical, Curtea ia act de faptul că, la începutul perioadei de detenție, au fost constatate întreruperi în administrarea tratamentului medical (a se vedea supra, pct. 55). Astfel, anumite medicamente nu i-au fost furnizate reclamantului sau i-au fost furnizate cu întârziere, în timp ce reiese din dosar că o continuitate a tratamentului este foarte importantă pentru succesul terapiei. Totuși, Curtea observă că, în timpul acestor perioade, reclamantul a urmat un tratament antidiabetic, folosind medicamente personale.

În ceea ce privește regimul alimentar prescris reclamantului de medici, Curtea observă că persoana în cauză nu prezintă nici cea mai mică urmă de probă în susținerea afirmațiilor sale cu privire la acest punct (

Curtea evidențiază existența anumitor omisiuni în ceea ce privește respectarea de către autorități a obligației lor pozitive de a-i asigura persoanei în cauză îngrijirile necesare, precum și în ceea ce privește regimul alimentar, ca și tratamentul medical. Totuși, Curtea constată că omisiunile în cauză vizează doar perioade limitate de timp și că autoritățile au reacționat de obicei în mod corespunzător la problemele de sănătate ale reclamantului. În plus, aceasta evidențiază mai ales faptul că reiese din dosar că afecțiunea reclamantului a fost ținută sub control de medici și că starea sa de sănătate nu s-a degradat în închisoare. Bineînțeles, omisiunile citate anterior i-au putut provoca o anumită suferință, iar autoritățile sunt responsabile de aceasta. Cu toate acestea, Curtea evidențiază că reclamantul nu a fost lipsit de medicamente perioade lungi și că, în ansamblu, nu a trebuit să suporte costul tratamentului (

Deși condamnabile, omisiunile menționate nu permit, numai ele și în lumina împrejurărilor specifice în speță, să se concluzioneze că autoritățile române nu și-au îndeplinit obligația de a proteja sănătatea persoanei în cauză și, prin urmare, să angajeze răspunderea statului român în temeiul art. 3 din convenție [a se vedea,

După o apreciere globală a faptelor relevante în baza probelor prezentate în fața sa, Curtea concluzionează că nici starea de sănătate a reclamantului, nici suferința pe care acesta o pretinde, nu au atins în speță un nivel suficient de grav pentru a aduce atingere dreptului garantat de art. 3 din convenție.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din convenție.

Reclamantul pretinde rele condiții de detenție în arestul Poliției Cluj și la Penitenciarul București-Jilava, precum și în timpul transportului său de la acest ultim penitenciar la cel din Bistrița.

Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Cu privire la fond

Reclamantul consideră că condițiile de detenție în arestul Poliției Cluj erau inumane și au contribuit la degradarea stării sale de sănătate, în ciuda faptului că a stat doar treisprezece zile acolo. În ceea ce privește condițiile de detenție în Penitenciarul București-Jilava, reclamantul afirmă că informațiile furnizate de Guvern sunt corecte în ceea ce privește dimensiunile celulelor și numărul de deținuți cazați în ele. Totuși, acesta notează faptul că apa nu era potabilă, că era improprie chiar și igienei personale și că toaleta era o gaură în sistemul de canalizare, că trebuia să folosească o sticlă pentru a împiedica șobolanii să intre în celule. Alimentele furnizate deținuților erau improprii consumului, astfel încât familia sa trebuia să îi asigure o alimentație adecvată stării sale de sănătate.

De asemenea, reclamantul subliniază că a fost supus unor tratamente inumane și degradante ca urmare a condițiilor în care a fost transferat de la Penitenciarul București-Jilava la cel de la Bistrița.

Guvernul ia act de faptul că reclamantul a fost reținut doar treisprezece zile în arestul Poliției Cluj. Acesta recunoaște că, în penitenciarele românești, condițiile nu sunt aceleași cu cele existente în țările Europei de Vest, fără a atinge totuși gradul de inconfort care să ducă la concluzia că aceste condiții sunt inumane și degradante.

În ceea ce privește condițiile de detenție în Penitenciarul București-Jilava, Guvernul ia act de faptul că reclamantul a beneficiat de o detenție absolut conformă dispozițiilor legale române aplicabile în domeniu. Făcând trimitere la descrierea acestor condiții de detenție și la jurisprudența Curții în materie, acesta susține că, în speță, condițiile de detenție ale reclamantului erau conforme cu cerințele art. 3 din convenție. Acesta a prezentat o autorizație sanitară de funcționare a cabinetului medical al penitenciarului, conform căreia acesta era prevăzut cu o rețea de alimentare cu apă potabilă și subliniază că, după vizita CPT, penitenciarul a efectuat lucrări pentru a îmbunătăți calitatea apei. Guvernul subliniază că, în celula reclamantului, instalația sanitară era separată de restul camerei și că acesta putea exersa activități fizice timp de șaizeci de minute pe zi.

Guvernul nu contestă faptul că reclamantul a fost transferat de la Penitenciarul Jilava la Penitenciarul Bistrița cu „vagonul-penitenciar”. Totuși, acesta contestă susținerile referitoare la lipsa unui aviz medical prealabil, invocând faptul că, ținând seama de dispozițiile legale în domeniu, ar fi trebuit să existe în mod obligatoriu. Acesta notează faptul că, începând cu ianuarie 2003, transportul deținuților se asigură doar cu vehicule rutiere.

Curtea reamintește că art. 3 din convenție impune statului să se asigure că orice prizonier este deținut în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a respectivei măsuri nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, având în vedere cerințele practice din închisoare, sănătatea și confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător (a se vedea, de exemplu,

Curtea consideră că susținerile reclamantului sunt „credibile”, având în vedere nu doar faptul că reflectă realitățile descrise de CPT în diferitele rapoarte întocmite în urma vizitelor sale în penitenciarele românești, dar sunt confirmate parțial și de către Guvern.

Curtea evidențiază că, atât în arestul Poliției Cluj, cât și în Penitenciarul București-Jilava, chiar dacă reclamantul nu era constrâns să împartă patul, persoana în cauză dispunea de un spațiu vital foarte redus, de aproximativ 1,50-1,90 m

De asemenea, Curtea ia act de faptul că, în arestul Poliției Cluj, toaletele improvizate existente în celule nu îndeplineau condițiile normale de igienă și intimitate (

În ceea ce privește condițiile de detenție la Penitenciarul București-Jilava, trebuie să se ia act de faptul că persoana în cauză era închisă în celulă mare parte a zilei, beneficiind de activități în aer liber o perioadă foarte scurtă de timp și de acces la dușurile penitenciarului doar o dată pe săptămână. Pe de altă parte, Curtea constată că Guvernul nu a dovedit că în acest penitenciar apa era potabilă, în ciuda diferitelor programe aplicate pentru îmbunătățirea calității sale. Această stare de fapt ridică în sine o întrebare din perspectiva art. 3 din convenție.

Curtea reamintește că a constatat deja, în numeroase cauze, încălcarea art. 3 din convenție, în principal datorită lipsei de spațiu individual suficient [a se vedea, printre altele,

Fără a insista asupra condițiilor în care reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Bistrița, Curtea ia, totuși, act de faptul că ar fi de preferat să se asigure transferul deținuților bolnavi în condiții corespunzătoare, pentru a-i scuti de trasee foarte lungi și penibile și pentru a le asigura o supraveghere medicală corespunzătoare în caz de urgență medicală.

Reclamantul pretinde că nu a fost adus de îndată în fața unui judecător sau a altui magistrat împuternicit cu exercitarea atribuțiilor judiciare. Acesta invocă art. 5 § 3 din convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Reclamantul invocă faptul că, în dreptul român, procurorul nu este un magistrat în sensul art. 5 § 3 din convenție, nefiind independent și imparțial în raport cu executivul.

Guvernul nu a prezentat observații cu privire la acest punct.

Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudența sa și care determină condițiile în care o persoană arestată trebuie adusă de îndată în fața unui judecător sau a altui magistrat împuternicit cu exercitarea atribuțiilor judiciare în sensul art. 5 § 3 din convenție [

În speță, Curtea evidențiază că reclamantul a fost arestat preventiv prin ordonanța procurorului din 20 ianuarie 2001 pentru o perioadă de treizeci de zile și că a fost arestat și încarcerat în aceeași zi. Abia la 9 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiție a examinat temeinicia arestării sale, care, fapt necontestat de nimeni, prezenta garanțiile impuse de art. 5 § 3 din convenție. Astfel, durata integrală a detenției reclamantului înainte de a fi adus în fața unui judecător sau a unui alt magistrat în sensul art. 5 § 3 se ridică la nouăsprezece zile. Guvernul nu a prezentat nicio justificare care să explice această întârziere.

Reiese că, în prezenta cauză, reclamantul nu a fost adus „de îndată” în fața unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare.

De asemenea, reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului la respectarea vieții sale private, ca urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice, a punerii sub ascultare a biroului său și a interdicției privind exercitarea drepturilor sale părintești. Acesta invocă art. 8 din convenție, formulat după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Curtea constată că, pe de o parte, acest capăt de cerere vizează interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului și punerea sub ascultare a biroului său și, pe de altă parte, interdicția privind exercitarea drepturilor sale parentale din cauza condamnării penale.

Reclamantul consideră că interceptarea convorbirilor telefonice ale lui V.A., înregistrarea din 10 ianuarie 2001 de către G.L. și punerea sub ascultare a biroului său la 19 ianuarie 2001 reprezintă atingeri aduse respectării dreptului său la viață privată.

Cu privire la admisibilitate

Reclamantul consideră că, deși înregistrările convorbirilor lui V.A. nu l-au vizat direct, acestea au fost folosite ca mijloc de probă împotriva sa în cadrul procedurii penale, ceea ce echivalează cu o imixtiune directă în viața sa privată. Conform acestuia, o astfel de imixtiune era cu atât mai gravă cu cât nicio cale de atac nu îi era disponibilă în dreptul intern pentru a verifica înregistrările privind terți.

În ceea ce privește înregistrarea realizată de G.L., reclamantul consideră că realizarea unor înregistrări de către persoane particulare lasă loc arbitrarului, persoanele vizate fiind în imposibilitate totală de a se apăra.

Guvernul consideră că reclamantul nu se poate pretinde victimă a unei ingerințe în dreptul său la respectarea vieții private ca urmare a înregistrării convorbirilor lui V.A., în măsura în care niciuna dintre convorbirile sale telefonice nu a fost interceptată. În ceea ce privește interceptarea realizată de G.L. la 10 ianuarie 2001, Guvernul ia act de faptul că aceasta nu a fost nici dispusă, nici realizată de autoritățile de stat, ci de o persoană particulară, din proprie inițiativă.

Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, art. 34 din convenție desemnează prin „victimă” persoana direct afectată de acțiunea sau omisiunea în cauză, existența unei încălcări a cerințelor convenției fiind înțeleasă chiar în absența prejudiciului [

Curtea ia act de faptul că reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului la respectarea vieții sale private ca urmare a interceptărilor convorbirilor telefonice ale lui V.A. în procedura penală îndreptată împotriva sa. În această privință, trebuie să se ia act de faptul că interceptările în cauză au vizat doar convorbirile lui V.A. cu terți, nicio convorbire a reclamantului nefiind interceptată cu această ocazie. Prin urmare, în speță, drepturile reclamantului nu au fost lezate în mod concret de o măsură internă (

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu se poate pretinde victimă, în sensul art. 34 din convenție, a interceptării convorbirilor telefonice ale lui V.A. cu terți. Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil

În ceea ce privește înregistrarea realizată de G.L. la 10 ianuarie 2001, Curtea constată că interceptarea convorbirilor a fost realizată de o persoană particulară, fără ca linia reclamantului să fie inclusă pe lista de ascultare de către autorități. Înregistrarea în litigiu a fost efectuată de o persoană particulară, care a trimis-o ulterior parchetului. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că ingerința denunțată nu le putea fi atribuită autorităților române, deoarece acestea din urmă nu puteau, în principiu, fi considerate responsabile de acțiunile persoanelor particulare [

Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din convenție.

Cu toate acestea, Curtea constată că respectivul capăt de cerere privind punerea sub ascultare a biroului reclamantului la 19 ianuarie 2001 nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Cu privire la fond

Reclamantul pretinde o atingere adusă vieții sale private ca urmare a punerii sub ascultare a biroului său și a interceptării convorbirilor sale la 19 ianuarie 2001. Acesta consideră că dispozițiile Codului de procedură penală care reglementează înregistrarea convorbirilor nu respectă condiția de previzibilitate impusă de art. 8 din convenție.

Guvernul nu contestă că a avut loc o imixtiune în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private și de familie, dar consideră, totuși, că această imixtiune îndeplinea condițiile impuse de art. 8 § 2. Pentru a ajunge la această concluzie, Guvernul invocă faptul că imixtiunea era prevăzută de lege, și anume art. 91

Curtea subliniază că înregistrarea propunerilor reclamantului se consideră o „imixtiune a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (

Curtea reamintește că, pentru a fi conformă cu art. 8

În speță, Curtea observă că părțile convin asupra faptului că temeiul legal al ingerinței îl constituie art. 91

Curtea observă, de asemenea, că noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003 care prevede numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante și de distrugere a celor care nu sunt relevante (

Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De altfel, aceasta constată că nu există niciun motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Cu privire la fond

Reclamantul pretinde o atingere adusă respectării vieții sale private și de familie, ca urmare a interzicerii automate și absolute, prin hotărârea din 17 iunie 2002, în temeiul art. 64 și 71 C. pen., a exercitării a drepturilor părintești asupra fiicei sale minore pe perioada executării pedepsei cu închisoarea. Acesta subliniază că, potrivit art. 61 alin. (1) C. pen., pedepsele accesorii se consideră executate doar la sfârșitul executării pedepsei și nu pe parcursul eliberării condiționate a persoanei în cauză.

Guvernul evidențiază modificarea Codului penal, aplicarea pedepsei accesorii constând în interzicerea dreptului prevăzut la art. 64 lit. d) fiind mai departe lăsată la aprecierea instanțelor desemnate cu procedura penală împotriva acuzatului (supra, pct. 66). În plus, Guvernul solicită Curții să țină seama de faptul că măsura respectivă nu i-a fost aplicată reclamantului decât în perioada 17 iunie 2002, data condamnării sale definitive, și 25 iulie 2003, data punerii sale în libertate condiționată.

În ceea ce privește interdicția automată a exercitării drepturilor părintești, în temeiul art. 64 și 71 C. pen., astfel cum erau redactate la momentul faptelor, Curtea reamintește că a stabilit deja că aplicarea unei asemenea măsuri, prin efectul legii, fără un control din partea instanțelor în ceea ce privește tipul de infracțiune și interesul minorilor, nu poate răspunde cerințelor primordiale legate de interesele copiilor și, prin urmare, urmări un scop legitim, cum ar fi protejarea sănătății, eticii sau educației minorilor. Astfel, aceasta a concluzionat că a avut loc o încălcare a dreptului la respectarea vieții de familie garantat de art. 8 din convenție (

Având în vedere probele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat nicio faptă și niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezenta speță.

Reclamantul se plânge că a fost condamnat în baza unor probe care nu au fost obținute în mod legal în temeiul dreptului intern și al art. 8 din convenție, și anume înregistrările convorbirilor sale și cele ale lui V.A. Acesta identifică o încălcare a art. 6 § 1 din convenție, care prevede următoarele în partea sa relevantă:

Argumentele părților

Reclamantul consideră că a fost condamnat în baza unor probe obținute în mod ilegal. Acesta consideră că înregistrările convorbirilor lui V.A. cu terți nu puteau fi folosite ca mijloace de probă în măsura în care au fost obținute prin încălcarea dreptului intern. Acesta remarcă faptul că punerea sub ascultare a biroului său și înregistrarea convorbirilor sale cu G.L. la 19 ianuarie 2001 au fost realizate la inițiativa parchetului.

Guvernul subliniază faptul că Curtea Supremă și-a întemeiat deciziile pe ansamblul documentelor din dosar, fără a acorda o importanță deosebită transcrierilor înregistrărilor convorbirilor. De asemenea, acesta ia act de faptul că interceptarea convorbirilor lui V.A. și ale reclamantului a fost dispusă în conformitate cu dispozițiile naționale în vigoare la momentul faptelor și că înregistrarea realizată de G.L. din proprie inițiativă, la 10 ianuarie 2001, nu a fost luată în considerare de Curtea Supremă ca mijloc de probă.

Motivarea Curții

Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudența sa și care determină caracterul echitabil al unei proceduri, în sensul art. 6 § 1 din convenție, în cazul instrumentării unei probe obținute prin încălcarea dreptului garantat de convenție [

Curtea subliniază că, dacă art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuși admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern [

Cu titlu preliminar, Curtea ia act de faptul că a considerat că doar interceptarea convorbirii reclamantului cu G.L. din 19 ianuarie 2001 a adus atingere dreptului garantat de art. 8 din convenție. Ținând seama de faptul că, în principiu, Curtea nu trebuie să se pronunțe cu privire la admisibilitatea anumitor tipuri de elemente de probă, de exemplu, a elementelor obținute în mod ilegal în ceea ce privește dreptul intern (

În speță, reclamantul a avut posibilitatea să conteste legalitatea punerii sub ascultare a biroului său, în cursul dezbaterilor contradictorii în fața primei instanțe și în motivările căilor sale de atac. Este adevărat că acesta nu a putut contesta autenticitatea înregistrărilor din cauza lipsei mijloacelor tehnice (a se vedea supra, pct. 35). Totuși, în speță, Curtea Supremă a examinat acest argument al reclamantului și a considerat înregistrarea fiabilă, făcând trimitere la o serie de indicii, și, în special, la atitudinea reclamantului care, în timpul urmăririi penale, nu a contestat realitatea întâlnirii sale cu G.L. (a se vedea supra, pct. 39).

De asemenea, Curtea ia act de faptul că, pentru a demara ancheta împotriva reclamantului, autoritățile nu s-au bazat pe înregistrarea în litigiu. Cu privire la acest punct, trebuie să se ia act de faptul că, astfel cum au stabilit instanțele naționale, elementele care au declanșat ancheta au fost declarația lui V.A., urmată de declarațiile lui G.L. și G.M. (a se vedea supra, pct. 38).

Curtea consideră că, în speță, trebuie să se acorde importanță circumstanței conform căreia înregistrarea în litigiu nu a reprezentat singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor [a se vedea,

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că folosirea înregistrării în litigiu ca probă a acuzării nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din convenție.

Reclamantul pretinde că nu a putut audia sau solicita audierea martorilor acuzării în timpul urmăririi penale, încălcând art. 6 § 1 și 3 din convenție, care prevede în părțile sale relevante:

Orice acuzat are, în special, dreptul [...]

Argumentele părților

Reclamantul consideră că, având în vedere că a audiat singur martorii în timpul urmăririi penale, procurorul a încălcat dispozițiile din dreptul intern și, în consecință, art. 6 § 3 din convenție. Acesta declară că nu putea contesta declarațiilor lui V.A. și înregistrarea convorbirilor sale telefonice cu terți, în măsura în care aceste probe au fost obținute în dosarul care îl viza pe V.A.

Guvernul evidențiază că dreptul la apărare al reclamantului nu a fost încălcat în măsura în care a avut posibilitatea de a solicita audierea martorilor acuzării în timpul procedurii judiciare în fața Curții Supreme de Justiție.

Motivarea Curții

Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudența sa și care determină caracterul echitabil al unei proceduri, în sensul art. 6 § 1 și 3 d) din convenție, în ceea ce privește dezbaterea contradictorie și instrumentarea probelor în prezența inculpatului (

Curtea ia act de faptul că, în speță, parchetul și-a întemeiat rechizitoriul pe declarațiile martorilor audiați în timpul cercetării penale fără ca reclamantul sau reprezentantul său să fie prezenți. Cu toate acestea, Curtea constată că, la cererea reclamantului, majoritatea martorilor ale căror declarații făcute în timpul cercetării au contribuit la condamnarea sa, inclusiv V.A., au fost audiați de Curtea Supremă în prezența sa și a avocatului său. Conform Curții, această ocazie era adecvată și suficientă pentru a-i permite reclamantului să conteste mărturiile acuzării menționate anterior și să audieze autorii [

Curtea constată că doar martorul T.F. nu a fost audiat de Curtea Supremă de Justiție. Prin urmare, nici la stadiul de cercetare, nici în timpul dezbaterilor, reclamantul nu a putut audia sau solicita audierea acestui martor. Chiar dacă declarația acestui martor a fost citită în fața instanței, reclamantul nu a putut controla credibilitatea acestuia, nici arunca o umbră de îndoială asupra declarației sale. Cu toate acestea, Curtea constată că, astfel cum reiese din dosar, Curtea Supremă de Justiție și-a întemeiat condamnarea reclamantului nu doar pe această declarație, ci și pe un ansamblu de elemente de probă, în cadrul cărora declarațiile celorlalți martori ocupau un loc important (

Având în vedere cele de mai sus, acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din convenție.

Reclamantul consideră că campania de presă îndreptată împotriva sa la inițiativa procurorului și care s-a materializat prin numeroase articole în presă a adus atingere dreptului său de a fi prezumat nevinovat până ce vinovăția sa era legal stabilită, drept garantat de art. 6 § 2 din convenție, formulat după cum urmează:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Argumentele părților

Reclamantul subliniază că arestarea sa preventivă a fost pe larg mediatizată și că o conferință de presă a fost organizată de parchet pentru a oferi informații cu privire la arestarea sa. Acesta ia act de faptul că articolele de presă, ale căror titluri lăsau să se subînțeleagă faptul că era vinovat, făceau referire la evenimente din viața sa privată. Acesta evidențiază faptul că, în cadrul conferinței de presă din aprilie 2001, ministrul justiției de la momentul respectiv a afirmat că presa a jucat un anumit rol în îndepărtarea reclamantului și a soției sale din sistemul judiciar.

În sfârșit, reclamantul subliniază că articolele apărute la momentul arestării sale aveau ca scop să îl stigmatizeze și să lase impresia că era vinovat de faptele imputate. Chiar dacă presa trebuie să joace un rol important într-o societate democratică, acesta consideră că, în speță, difuzarea informațiilor care îl vizau înainte de condamnare a adus atingere dreptului său de a fi prezumat nevinovat.

Guvernul admite că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, o atingere adusă prezumției de nevinovăție poate fi generată nu doar de un magistrat sau de o instanță, ci și de alte autorități publice. Totuși, în prezenta cauză, autoritățile, și în special parchetul, au fost foarte prudente în ceea ce privește comunicarea informațiilor privind ancheta desfășurată împotriva reclamantului. Presa chiar a reproșat autorităților lipsa de cooperare.

Guvernul subliniază că reclamantul era președintele secției penale a Curții de Apel Cluj, ocupând astfel una dintre cele mai înalte poziții în sistemul judiciar român. Arestarea unei asemenea personalități reprezenta o foarte bogată sursă de informații și speculații, cu atât mai mult cu cât era vorba de prima arestare a unui magistrat. Conform Guvernului, speculațiile și comentariile presei reprezintă doar punctele de vedere ale jurnaliștilor și nu pot duce la concluzia că procurorul a demarat o campanie de presă de mare amploare împotriva reclamantului. Acesta ia act de faptul că reclamantul nu a citat nicio afirmație concretă făcută de reprezentanții parchetului, limitându-se la a afirma, în mod general, că prezentarea cazului său în presă a avut la bază intenția procurorului de a aduce atingere prezumției de nevinovăție.

Motivarea Curții

Curtea reamintește că, dacă principiul prezumției de nevinovăție consacrat de art. 6 § 2 este inclus printre elementele procesului penal echitabil cerut de art. 6 § 1, acesta nu se limitează la o garanție procedurală în materie penală: sfera sa de aplicare este mai vastă și impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârșirea vreunei infracțiuni mai înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de o instanță (

În plus, Curtea precizează că o atingere adusă prezumției de nevinovăție poate fi generată nu doar de un judecător sau de o instanță, ci și de alte autorități publice (

Curtea recunoaște că art. 6 § 2 nu poate împiedica autoritățile, în ceea ce privește art. 10 din convenție, să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, ci necesită ca ele să facă acest lucru cu toată discreția și rezerva pe care o impune respectarea prezumției de nevinovăție (

Curtea ia act de faptul că, în speță, reclamantul se plânge de afirmațiile publice ale procurorului care a instrumentat cauza în cadrul unei conferințe de presă după arestarea sa preventivă, precum și în cadrul unei campanii de presă generate de această intervenție. De asemenea, acesta face trimitere la afirmațiile ministrului justiției din aprilie 2001.

Curtea evidențiază că, în speță, interesul ziarelor pentru cauză și importanța pe care o avea în ochii opiniei publice erau generate de poziția ocupată de reclamant, președinte al secției penale a Curții de Apel Cluj, în contextul luptei împotriva corupției, un subiect de interes atât pentru autoritățile naționale, cât și pentru publicul larg. Curtea consideră că, într-o societate democratică, sunt inevitabile comentarii uneori severe din partea presei cu privire la o cauză sensibilă care, precum cea a reclamantului, contesta moralitatea persoanelor numite să facă dreptate.

Curtea ia act de faptul că, la 22 ianuarie 2001, a fost făcut public un comunicat de presă și o conferință de presă a fost organizată de parchetul care ancheta cauza. Conținutul comunicatului de presă nu a fost nici furnizat de părți, nici prezentat de cotidianele în cauză. Ca și Guvernul, Curtea ia act de faptul că reclamantul s-a limitat la a indica titlurile cotidianelor pe care le contesta, fără a preciza totuși afirmațiile procurorului care ar fi adus atingere dreptului său de a fi prezumat nevinovat.

Curtea observă că, făcând referire la diferite surse, cotidianele au relatat despre arestarea reclamantului, precum și despre faptele de care era acuzat. În plus, aceasta constată că majoritatea edițiilor cotidianelor din 22 ianuarie 2001 au făcut caz de discreția anchetatorilor în prezenta cauză.

În această privință, Curtea reamintește că problema dacă declarația unui agent public reprezintă o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție trebuie soluționată în contextul circumstanțelor deosebite în care a fost formulată declarația în litigiu (

Curtea consideră că, astfel cum reiese din articolele de presă prezentate de reclamant, afirmațiile ministrului justiției de la 25 aprilie 2001 nu pot fi interpretate ca aducând atingere dreptului reclamantului la prezumția de nevinovăție.

De asemenea, Curtea ia act de faptul că, începând cu 22 ianuarie 2001, cauza a fost comentată pe larg de presa locală și națională.

În plus, Curtea ia act de faptul că articolele care îl vizau pe reclamant au apărut în ianuarie, februarie și aprilie 2001, la momentul arestării și trimiterii sale în judecată. La 11 iulie 2001, reclamantul a fost condamnat în primă instanță de Curtea Supremă de Justiție.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate identifica, în speță, nicio atingere adusă prezumției de nevinovăție. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 2 din convenție.

Reclamantul invocă art. 5 § 3, art. 6 § 1 și art. 8 din convenție și art. 2 din Protocolul nr. 7, reclamând durata excesivă a arestării sale preventive, pretinsa nelegalitate a urmăririi penale îndreptate împotriva sa și trimiterea sa în judecată. De asemenea, el pretinde faptul că a fost supus unor percheziții corporale la momentul reținerii sale în arestul Poliției București, că nu a fost judecat nici într-un termen rezonabil, nici de către o instanță independentă, și că nu a beneficiat de un dublu grad de jurisdicție.

Ținând seama de toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere drepturilor și libertăților garantate de articolele convenției. De asemenea, aceasta ia act de faptul că respectivul capăt de cerere întemeiat pe durata arestării preventive a fost invocat de reclamant abia la 25 februarie 2002. Rezultă că această parte a cererii este fie tardivă, fie în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 din convenție.

Art. 41 din convenție prevede:

Reclamantul solicită 4 000 euro (EUR), cu titlu de prejudiciu material pentru cheltuielile de deplasare ale familiei sale pentru a-l vizita în arest și 2 000 EUR, care reprezintă valoarea pachetelor trimise de familia sa. Acesta a prezentat ca documente justificative chitanțe emise de biroul de schimb și chitanțe care dovedesc cumpărarea de alimente de o anumită sumă. De asemenea, acesta solicită alocarea sumei pe care trebuia să o primească cu titlu de salariu după arestarea sa și până la data demisiei sale, pe motiv că demisia sa a fost determinată de o arestare ilegală. De asemenea, el solicită plata salariilor pe care trebuia să le primească până la finalul executării pedepsei sale, precum și pensia de serviciu, în valoare de 1 000 EUR pe lună. De asemenea, reclamantul solicită 500 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul nu contestă realitatea vizitelor familiei sale, nici pachetele trimise, dar ia act de faptul că sumele solicitate în acest sens nu sunt dovedite. De asemenea, el subliniază faptul că, în măsura în care demisia este un act de voință unilateral, reclamantul nu poate solicita rambursarea salariilor sale în absența muncii desfășurate, independent de condamnarea sa. Pe de altă parte, conform Guvernului, reclamantul nu poate pretinde suma corespunzătoare salariului din perioada 20 ianuarie 2001 – 27 februarie 2001, în măsura în care nu a lucrat, fiind în arest preventiv. În ceea ce privește pensia solicitată, Guvernul ia act de faptul că pierderea acestui avantaj este o consecință a condamnării penale a reclamantului și că, în orice caz, acesta poate beneficia de pensia corespunzătoare vechimii în muncă înainte de demisia sa.

Guvernul consideră că reclamantul nu a dovedit existența unei legături de cauzalitate între pretinsele încălcări ale convenției și prejudiciul moral invocat și că suma solicitată este exorbitantă având în raport cu jurisprudența Curții în domeniu.

Curtea evidențiază că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei reparații echitabile constă, în speță, în încălcarea art. 3, în ceea ce privește relele condiții de detenție, art. 5 § 3 și art. 8 din convenție. Aceasta ia act de faptul că cererea reclamantului privind prejudiciul material legat de deplasările familiei sale și pachetele trimise în arest nu este probată. Pe de altă parte, aceasta evidențiază că reclamantul a fost condamnat și că perioada arestării sale preventive i-a fost scăzută din pedeapsă. În consecință, aceasta consideră că cererea sa care vizează în special rambursarea salariilor datorate pentru această perioadă nu poate fi admisă (

Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenție, trebuie să i se acorde 10 000 EUR pentru prejudiciul moral.

De asemenea, reclamantul solicită 2 000 EUR pentru cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne din perioada 20 ianuarie 2001 – 25 iulie 2003, fără a prezenta documente justificative. Acesta mai solicită 2 000 EUR pentru cheltuielile cu transportul și cazarea avocatului său și soției sale în București, prezentând Curții chitanțe emise de casele de schimb valutar și 16 943 425 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată.

Guvernul ia act de faptul că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru onorariile avocaților, nici pentru deplasările avocatului său și soției sale la București, chitanțele emise de casele de schimb valutar nearătând scopul folosirii sumei. În ceea ce privește suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată, Guvernul subliniază că obligația de plată este o consecință a infracțiunii pentru care a fost condamnat reclamantul.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, reclamantul nu a oferit documente justificative relevante pentru a-și susține pretențiile. Totuși, ținând seama de munca depusă de avocații săi în dosar, Curtea consideră că este rezonabil să i se acorde suma de 1 500 EUR pentru toate cheltuielile.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.