AFFAIRE PRIOTESE c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable;Violation de l'article 8 - Droit au respect de la vie privée et familiale
AFFAIRE PRIOTESE c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)
A TREIA SECȚIUNE
CAUZA
PRIOTESE c. ROMÂNIA
(Cererea nr. 2916/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
30 iunie 2009
DEFINITIVĂ
30/09/2009
Această hotărâre poate suferi retușuri de formă.
În cauza Priotese c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), în ședință într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall,
președinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power,
judecători,
și de Stanley Naismith,
grefier adjoint de secțiune,
După deliberări în cameră de consiliu pe 9 iunie 2009,
Pronunță hotărârea pe care o adoptă la această dată:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr. 2916/04) îndreptată împotriva României și de care doi cetățeni ai acestui Stat, Domnii Constantin Priotese și Emilian Priotese («reclamații»), au sesizat Curtea pe 20 noiembrie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).
2.
Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul seu, Domnul Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.
3.
La 23 aprilie 2008, președintele celei de-a treia secțiuni a hotărât comunicarea cererii Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și pe fond.
ÎN FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
4.
Reclamații s-au născut respectiv în 1938 și 1931 și locuiesc în satul Arbore.
A.
Proceduri relative la terenurile de 1,41 ha și 0,36 ha
5.
În baza unei decizii din 26 septembrie 1991 emisă de comisia departamentală din Suceava încărcată cu aplicarea legii nr. 18/1991 privind fondul funciar («comisia departamentală» și «legea nr. 18/1991»), reclamații s-au văzut eliberați de o certificare provisorie de proprietate privind un teren de 1,41 ha situat în perimetrul satului Arbore (din care 1,17 ha la locul-zis «Gradina»). Estimând că au drept și la o parcelă suplimentară de 0,36 ha la locul-zis «Gradina» («Livada»), parcelă care fusese atribuită în 1993 fratelui lor P.I., reclamații au sesizat instanțele interne cu o acțiune în anulare parțială a titlului de proprietate al lui P.I. Printr-o hotărâre definitivă din 12 ianuarie 2001, curtea de apel din Suceava a respins acțiunea reclamații ca nefondat, judecând că aceștia nu au dovedit dreptul lor de proprietate asupra parcelei litigioase.
6.
La 10 iunie 1995, comisia departamentală a eliberat reclamații un titlu de proprietate pentru terenul de 1,41 ha sus-menționat. Reclamații au semnat anexa care detalia parcelele ce compuneau acest teren (din care 1,17 ha la locul-zis «Gradina»).
7.
La cererea reclamații, printr-o decizie din 4 martie 1997, comisia departamentală a anulat titlul pe care îl fusese emis pe 10 iunie 1995 și care ar fi conținut erori. Sesizată de comisia locală din Arbore încărcată cu aplicarea legii nr. 18/1991 cu o acțiune împotriva reclamații și împotriva comisiei departamentale, printr-o hotărâre definitivă din 17 iulie 2003, curtea de apel din Suceava a anulat decizia din 4 martie 1997 sus-menționată, pe motiv că numai instanțele erau competente să anuleze un titlu de proprietate.
8.
La 30 mai 2002, reclamații au sesizat tribunalul de prima instanță din Rădăuți cu o acțiune care tinde la punerea lor în posesie a terenurilor de 1,41 ha și 0,36 ha sus-menționate, precum și a unei parcele de 5 058 m2 la locul-zis «Poiana Secu». Printr-o sentință din 9 octombrie 2002, tribunalul de prima instanță a admis parțial acțiunea lor cu privire la terenul de 1,41 ha. A judecat că reclamații fuseseră puși în posesie în 1995, dar că decizia din 4 martie 1997 sus-menționată avusese efectul de a anula această punere în posesie. Printr-o hotărâre definitivă din 11 iulie 2003, curtea de apel din Suceava a admis recursul formulat de comisia locală și a respins acțiunea reclamații, inclusiv cu privire la punerea în posesie a terenului de 1,41 ha. A observat că decizia din 4 martie 1997 a comisiei departamentale fusese ilegală și nu producuse nici un efect juridic (§5 mai sus).
9.
Într-o procedură separată, comisia locală a sesizat instanțele interne cu o acțiune în anulare parțială a titlului de proprietate eliberat lui P.I. în 1993, cu privire la o parcelă de 0,26 ha revendicată de asemenea de reclamații. Această acțiune a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă din 8 ianuarie 2008 a tribunalului departamental din Suceava. Un recurs extraordinar (contestație în anulare) împotriva acestei hotărâri este în curs până astazi.
B.
Procedura relativă la terenul de 5 058 m2 (locul-zis «Poiana Secu»)
10.
La sfârșitul unei noi proceduri întreprinse de reclamații în februarie 2005, printr-o sentință din 13 iunie 2005 a tribunalului de prima instanță din Rădăuți confirmată în ultimă instanță printr-o hotărâre din 21 septembrie 2006 a curții de apel din Suceava, instanțele interne au admis acțiunea lor și au condamnat comisiile locală și departamentală să le reconstituie dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 5 058 m2 de teren agricol la locul-zis «Poiana Secu» (Arbore). Comisia locală trebuia să-i pună în posesie de acest teren și comisia departamentală le-ar fi trebuit să emită titlul de proprietate.
11.
Reclamații au cerut executarea sentinței din 13 iunie 2005 sus-menționate prin mai multe scrisori adresate comisiei locale, inclusiv cele din 8 și 17 august 2005 și 21 februarie 2007.
12.
La 31 mai 2007, reclamații au fost puși în posesie unui teren agricol de 5 058 m2 situat la locul-zis «Poiana Secu». Un proces-verbal a fost întocmit de autorități și semnat de persoanele interesate. Titlul de proprietate aferent a fost emis de comisia departamentală pe 25 iulie 2007. Conform unei scrisori din 20 mai 2008 trimise de reclamații grefieriei, aceștia nu primiseră acest titlu decât pe 13 mai 2008.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
13.
Din prevederile legii nr. 18/1991 rezultă că procedura de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor care fac obiectul acestei legi se încheie prin eliberarea titlurilor administrative de proprietate, remise titularilor de autorități competente. Dispoziții relevante ale regulamentului de aplicare a legii nr. 18/1991, așa cum era în vigoare la momentul faptelor, sunt rezumate în hotărârea Constantin Popescu c. România (nr. 5571/04, §§ 20-21, 30 septembrie 2008). Conform articolului 36 (2) și (3) al regulamentului precitat, titlul de proprietate relativ la un teren este transmis de comisia departamentală comisiei locale. Aceasta din urmă este încărcată cu transcrierul lui într-un registru agricol și remiterea lui titularului dreptului de proprietate, care trebuie să semneze registrul pentru a confirma primirea.
14.
Titlul de proprietate este necesar, printre altele, pentru îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, pentru disponibilizarea terenului în cauză printr-un act autentic (ex. vânzare) și, a priori, pentru apărarea în fața instanțelor interne a dreptului de proprietate al titularului într-o acțiune în revendicare (a se vedea jurisprudența internă rezumată în hotărârea Valentin Dumitrescu c. România, nr. 36820/02, § 36 în fine, 1 aprilie 2008, în special hotărârea camerelor reunite ale Curții Supreme de Justiție din 30 iunie 1997).
ÎN DREPT
I.
ASUPRA VIOLĂRILOR ALEGATE ALE ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE ȘI AL ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 DIN CAUZA NEX-XECUTĂRII HOTĂRÂRILOR DEFINITIVE FAVORABILE RECLAMAȚII
15.
Invocând în substanță articolele 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, reclamații se plâng de nerealizarea hotărârii definitive din 21 septembrie 2006 a curții de apel din Suceava. Pe baza acestui din urmă articol, ei alege de asemenea nu au fost puși în posesie a terenului de 1,41 ha la locul-zis «Gradina» («Livada»). Ei văd în aceasta o violare a dreptului de acces la instanță și a dreptului la respectul bunurilor prevăzut de articolele sus-menționate, care sunt redactate după cum urmează:
art. 6 § 1
«Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) de o instanță (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor cu privire la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)»
art. 1 din Protocolul nr. 1
«Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietate decât din cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.
Dispoziții anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă Statul de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi.»
16.
Guvernul combate această teză.
A.
Asupra admisibilității
17.
Guvernul susține de la început că reclamații nu se pot considera victime ale unei violări a Convenției, în măsura în care hotărârea definitivă din 21 septembrie 2006 a fost executată pe 31 mai 2007 prin punerea lor în posesie a terenului de 5 058 m2 și, din 1995, cei interesați sunt unicii proprietari ai terenului de 1,41 ha, după cum rezultă din titlul din 10 iunie 1995 și o scrisoare a comisiei locale din 18 iunie 2008 (a se vedea, mutatis mutandis, Marinescu c. România (decizie), nr. 21122/02, 10 aprilie 2007).
18.
Reclamații susțin că nu au fost puși în posesie a terenului de 1,41 ha la locul-zis «Gradina», deoarece o parte a acestui teren este ocupată de moștenitorii lui P.I. Ei consideră că ca urmare a deciziei administrative din 4 martie 1997 anulând titlul lor de proprietate din 10 iunie 1995, autoritățile ar trebui să le emită un nou titlu privind terenul de 1,41 ha și să-i pună în posesie, inclusiv asupra parcelei de 0,36 ha situată la locul-zis «Gradina».
19.
Cu privire la refuzul autorităților de a reconstitu întreaga suprafață a terenului de 1,41 ha pe locul anterior, la locul-zis «Gradina», Curtea observă că nici o hotărâre definitivă nu le-a recunoscut, până astazi, un asemenea drept. Hotărârea definitivă din 12 ianuarie 2001 a curții de apel din Suceava i-a chiar rebut din acțiunea lor de anulare parțială a titlului lui P.I. asupra parcelei de 0,36 ha pe care o revendicau. În ceea ce privește măsura în care le-ar fi trebuit autorităților să le reconstituie dreptul de proprietate asupra 1,41 ha, Curtea observă că un titlu de proprietate a fost eliberat reclamații pe 10 iunie 1995, aceștia semnând de bună voie anexa care confirma acordul lor ca numai 1,17 ha să fie atribuite la locul-zis «Gradina». Din elementele de care dispune Curtea rezultă că reclamații sunt din 1995 în posesie a terenului de 1,41 ha atribuit prin titlul din 10 iunie 1995 și că decizia din 4 martie 1997 a comisiei departamentale anulând titlul precitat, care, pe altminteri, fuseră adoptată la cererea lor, nu producuse nici un efect juridic, fiind judecată ca fiind lovit de nulitate (paragrafele 7 și 8 mai sus).
20.
Rezultă că convine să fie admisă excepția Guvernului în măsura în care ea privește plângerea privind terenul de 1,41 ha, de concluzionat că reclamații nu se pot considera victime ale unei violări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în această privință (mutatis mutandis, Marinescu (decizie), sus-citată), și de a o respinge în baza articolelor 34 și 35 §§ 3 și 4 din Convenție. În plus, trebuie concluzionat că plângerea trăsătă din același articol și privind parcela de 0,36 ha sus-menționată este incompatibilă ratione materiae cu dispoziții Convenției, și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 ai acesteia.
21.
Cu privire la partea cererii relative la nerealizarea aleasă a hotărârii definitive din 21 septembrie 2006, Curtea consideră că excepția Guvernului este strâns legată de substanța plângerilor în cauză, de aceea trebuie alăturată pe fond (a se vedea, mutatis mutandis, De Sciscio c. Italia, nr. 176/04, § 53, 20 aprilie 2006). Pe de altă parte, Curtea constată că această parte a cererii nu este evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea constată în plus că nu se ciocnește de nici alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B.
Pe fond
22.
Guvernul susține că sentința din 13 iunie 2005 a tribunalului de prima instanță din Rădăuți, confirmată în ultimă instanță prin hotărârea din 21 septembrie 2006 a curții de apel din Suceava, a fost executată într-o perioadă rezonabilă, având în vedere punerea în posesie a reclamații a terenului de 5 058 m2 la «Poiana Secu» pe 31 mai 2007. De fapt, titlul de proprietate relativ la acest teren a fost emis de autoritățile competente pe 25 iulie 2007.
23.
Reclamații reiau pe scurt argumentele lor.
24.
Curtea remite la jurisprudența sa privind nerealizarea sau realizarea târzie a hotărârilor interne definitive (a se vedea, printre altele, Samoila și alții c. România, nr. 14073/03, §§ 48 și 54, 23 septembrie 2008, Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 26, 27 mai 2004, și Prodan c. Republica Moldova, nr. 49806/99, §§ 54-55, 18 mai 2004).
25.
În speță, Curtea observă că hotărârea definitivă din 21 septembrie 2006 a curții de apel din Suceava a confirmat dreptul reclamații de a li se constitu de autoritățile competente dreptul de proprietate asupra unui teren de 5 058 m2 situat la locul-zis «Poiana Secu». Cu siguranță, punerea în posesie a celor interesați a acestui teren a fost făcută pe 31 mai 2007 și titlul de proprietate a fost emis de comisia departamentală pe 25 iulie 2007. Cu toate acestea, reclamații au susținut deja din luna mai 2008 că autoritățile nu le remiseseră titlul precitat decât pe 13 mai 2008.
26.
Amintest că Convenția are ca scop protejarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective (Airey c. Irlanda, 9 octombrie 1979, § 24, seria A nr. 32) și remitând la dispoziții interne relevante, Curtea observă că procesul de reconstituire a dreptului de proprietate se încheie prin eliberarea titlului administrativ de proprietate remis titularilor de autoritățile competente, titlu care permite titularului să se bucure pe deplin de dreptul lor de proprietate (paragrafele 13 și 14 mai sus). Este deci momentul în care titlul este remis titularului, sau cel al demersurilor autorităților în acest sens, care trebuie luat în considerare pentru a descărca autoritățile de obligațiile lor pozitive în materia realizării unei hotărâri definitive care ordonează reconstituirea dreptului de proprietate (a se vedea, mutatis mutandis, Samoila și alții, sus-citată, §§ 15 și 53). În speță, dreptul intern prevăzuse o procedură pentru remiterea titlului de proprietate reclamații și Guvernul nu a contrazis poziția acestore, pe baza, de exemplu, a registrului agricol semnat de aceștia la data în care le-ar fi fost remis titlul (§13 mai sus). Prin urmare, trebuie concluzionat că un timp de un an și opt luni s-a scurs înainte ca reclamații să li se remită titlul de proprietate permițând lor să se bucure de dreptul de proprietate recunoscut de sentința din 13 iunie 2005 a tribunalului de prima instanță din Rădăuți.
27.
Curtea aminste că ea a mai concluzionat, în mai multe cauze referitoare la termene de realizare similare, că omisiunea autorităților, fără justificare valabilă, de a realiza într-o perioadă rezonabilă o hotărâre definitivă pronunțată împotriva lor se analizează ca o violare a dreptului de acces la instanță precum și a dreptului la respectul bunurilor (a se vedea, printre altele, Samoila și alții, sus-citată, §§ 53-54, și Agaponova și alții c. Rusia, nr. 34439/04, §§ 23-25, 7 februarie 2008).
28.
După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt nici argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cauza de față.
29.
Ținând seama de jurisprudența sa în materie și elementele dosarului, Curtea consideră că în speță Statul nu a realizat cu iuțeală sentința din 13 iunie 2005 a tribunalului de prima instanță din Rădăuți.
30.
Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului privind lipsa de calitate de victimă a reclamații și concluzionează că a existat violare a articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1.
II.
ASUPRA ALTOR VIOLĂRI ALEGATE
31.
Pe baza articolului 6 § 1 sus-precitat, reclamații se plâng de rezultatul procedurii soluționate prin hotărârea definitivă din 17 iulie 2003 pronunțată de curtea de apel din Suceava.
32.
Ținând seama de totalitatea elementelor din dosariul ei, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște alegerile formulate, Curtea nu a găsit nici o aparență de violare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției.
Rezultă că această plângere este evident nefondat și trebuie respinsă în baza articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
III.
ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
33.
Potrivit articolului 41 din Convenție,
«Dacă Curtea declară că a existat o violare a Convenției sau Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante permite ca să se șteargă doar parțial consecințele acestei violări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă este cazul, satisfacție echitabilă.»
A.
Daune materiale
34.
Reclamații cer, pentru daune materiale, să fi puși în posesie a terenului de 1,41 ha pe locul anterior («Livada») și cer 100 000 EUR (eur) la titlul daunelor morale suferite din cauza nerealizării hotărârilor definitive în cauză.
35.
Guvernul consideră că convine respingerea cererii reclamații și, cu titlu subsidiار, consideră că suma cerută pentru daune morale este excesivă în raport cu jurisprudența Curții.
36.
Curtea amintește că a concluzionat la violare a articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 din cauza termenului nerezonabil de realizare a sentinței definitive din 13 iunie 2005 a tribunalului de prima instanță din Rădăuți. Prin urmare, ea nu vede legătură de cauzalitate între violarea constatată și daunele materiale alegate și respinge această cerere. Pe de altă parte, consideră că trebuie acordate fiecăruia din cei doi reclamații 600 EUR la titlul daunelor morale suferite.
B.
Cheltuieli și taxe
37.
Fără a furniza detalii și justificări, reclamații invocă același amount de 100 000 EUR cerut la titlul daunelor morale pentru a se vedea rambursate cheltuielile și taxele suportate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții.
38.
Guvernul consideră că cererea reclamații este de respins ca ne-substantivă.
39.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, ținând seama de elementele din dosariul ei și criteriile sus-menționate, Curtea respinge cererea reclamații la acest titlu.
C.
Dobânzi de moră
40.
Curtea consideră adecvat a modela rata dobânzilor de moră pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,
1.
Alatură pe fond, cu unanimitate, excepția preliminară a Guvernului privind lipsa de calitate de victimă a reclamații în măsura în care ea privește plângerile privind nerealizarea sentinței din 13 iunie 2005 și
o respinge;
2.
Declară, cu unanimitate, cererea admisibilă cu privire la plângerile trase din art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 relative la nerealizarea sentinței précité, și inadmisibilă pentru restul;
3.
Hotărăște, cu patru voturi împotriva a trei, că a existat violare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1;
4.
Hotărăște, cu patru voturi împotriva a trei,
a)
că Statul pârât trebuie să verseze fiecăruia din reclamații, în trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 600 EUR (șase sute de euro), de convertit în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data decontării, pentru daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlul impozitului;
b)
că de la expirarea acestui termen și până la versare, acest amount va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale;
5.
Respinge, cu unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat prin scris pe 30 iunie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Grefier adjoint
Președinte
Anexată prezentei hotărâri se află, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 ale regulamentului, expunerea opiniei separate a judecătorilor Ziemele, López Guerra și Power.
J.C.M.
S.H.N.
OPINIE DISIDENTĂ COMUNĂ JUDECĂTORILOR ZIEMELE, LÓPEZ GUERRA ȘI POWER
(Traducere)
1.
Nu subscriu la concluzia majorității conform căreia a existat în speță violare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza pretinsului gândac cu care autoritățile Statului au realizat o hotărâre definitivă (§29 al hotărârii).
2.
Sentința din 13 iunie 2005 a fost confirmată în apel pe 21 septembrie 2006. Reclamații au fost puși în posesie a terenului lor pe 31 mai 2007, adică aproximativ opt luni după ce sentința devenise definitivă. Guvernul susține că titlul de proprietate a fost semnat de autoritățile competente pe 25 iulie 2007 în timp ce reclamații alege că acest document nu le fusese remis decât pe 13 mai 2008. Deși dezacordul între părți nu a fost rezolvat, rămâne că reclamații s-au găsit în posesie a terenului lor într-un interval de timp destul de scurt de la data la care hotărârea definitivă intrase în vigoare și au primit titlul de proprietate în cursul anului următor.
3.
Acțiunile în justiție sunt lucruri complexe și punerea în aplicare a acordurilor sau realizarea hotărârilor care rezolvă definitiv litigiile privind proprietatea iau timp. Intervin în general considerații de ordin practic, cum ar fi schimburile de corespondență între părți după rezolvarea litigiului, primirea și citirea titlurilor de proprietate, redactarea acte de transmisiune, semnarea acestor acte, eliberarea localurilor de către ocupanții anteriori și preluarea posesiei de către partea care a obținut câștig de cauză.
4.
Principiul termenului «rezonabil» enunțat la art. 6 § 1 implică că autoritățile naționale li se acordă suficient timp pentru a realiza hotărâri definitive într-o manieră satisfăcătoare. Admitem că termene excesive pun în pericol respectul statului de drept și reafirmăm că este important să se administreze justiția în mod să nu se compromită eficiența și credibilitatea (Bottazzi c. Italia [Marea Cameră], nr. 34884/97, CEDH 1999 - V). Cu toate acestea, gândim că majoritate nu a citat nici un fapt care să arate că termene care a cunoscut aceasta caz au fost fie excesive la punctul de a deveni nerezonabile fie direct atribuibile Statului, fie ambele.
5.
A concluziona în aceste circumstanțe la violare a articolului 6 § 1 creează riscul ca Curtea să nu ceareme autorităților naționale norme prea ridicate în materia realizării deciziilor de justiție. Dacă, prin stabilirea unor termene atât de restrictive, Curtea pune Statele în imposibilitate să-și organizeze sistemul în mod eficace și realist, ea cântărește riscul de a pierde contactul cu realitățile concrete pe care le cunosc sistemele naționale. În opinia noastră, termenul întâmplat în speță nu era nerezonabil la punctul de a determina violare a articolului 6 § 1.