GIANNATOS c. GRECE

El nu a putut fi audiat deoarece: a) codul de procedură penală (art. 486 și 506) nu permite părții civile să declare ea însăși apel și să declare ea însăși recurs împotriva unei decizii judiciare care îl achită pe acuzat. b) datorită faptului că hotărârea nu fusese încă redactată oficial la momentul în care reclamantul a invitat procurorul de pe lângă curtea de apel să declare apel împotriva hotărârii tribunalului corecțional, acesta nu a putut dispune de textul hotărârii care i-ar fi permis să precizeze motivele apelului său și să anexeze hotărârea la dosar. c) tribunalul corecțional nu ținea un «registru special», prevăzut de codul de procedură penală pentru înregistrarea hotărârilor, astfel încât procurorul de pe lângă Curtea de Casație nu putea să verifice dacă termenul de treizeci de zile de care dispunea reclamantul pentru a formula recurs expirase.

Atât procurorul de pe lângă curtea de apel, cât și procurorul de pe lângă Curtea de Casație au respins cererile reclamantului fără nicio motivare.

Deciziile celor doi procurori nu i-au fost niciodată notificate.

Compunerea tribunalului corecțional nu era conformă cu dispozițiile art. 6 §2 din codul de organizare a jurisdicțiilor și a statutului organelor judiciare: procurorul, împiedicat să fie prezent, fusese înlocuit de un judecător al tribunalului de pace, în timp ce ar fi trebuit să fie înlocuit, conform codului de organizare a jurisdicțiilor, de un substitut al procurorului.

Tribunalul corecțional nu a luat în considerare declarația acestuia în calitate de parte civilă la ședință.

Motivarea hotărârii tribunalului corecțional este contradictorie.

Tribunalul corecțional nu a luat în considerare toate mijloacele de probă din fața sa.

Tribunalul corecțional a procedat la o interpretare eronată a art. 223 din codul penal.

Motivarea hotărârii tribunalului corecțional este lacunară.

Tribunalul corecțional s-a pronunțat asupra unor chestiuni ce țin de jurisdicțiile civile, deoarece s-a referit la chestiunea posesiei fâșiei de teren contestate.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge, în cele din urmă, de încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor. ÎN DREPT 1. Reclamantul se plânge că deciziile prin care procurorul de pe lângă curtea de apel, apoi procurorul de pe lângă Curtea de Casație au refuzat, respectiv, să declare apel și să declare recurs împotriva hotărârii tribunalului corecțional, nu erau suficient motivate. El invocă art. 6 §1 din Convenție, a cărui parte relevantă dispune: «Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)» Guvernul subliniază în primul rând că o ciornă a procesului-verbal al ședinței și deliberarea în fața tribunalului corecțional din Xylokastro a fost trimisă prin fax parchetului din Nauplia și că declarațiile martorilor și ale acuzaților au fost transmise în timp ce erau deja redactate oficial. În consecință, motivul principal al achitării acuzatului era cunoscut de procurorul de pe lângă curtea de apel. Mai general, Guvernul susține că refuzul procurorului de pe lângă curtea de apel sau de pe lângă Curtea de Casație de a declara apel sau de a declara recurs nu constituie o decizie judiciară care necesită, conform dreptului intern relevant, o motivare. Este vorba, mai degrabă, despre o notă informală pe documentul de recurs, prin care procurorul indică decizia sa de a nu exercita o cale de atac. Cererea persoanei constituite parte civilă nu este întemeiată pe una dintre dispozițiile procedurii penale, ci este prezentată în mod informal. Răspunsul procurorului nu antrenează nicio consecință legală, ținând seama de faptul că partea civilă este privată, prin lege, de orice drept de a formula apel sau de a declara recurs, fie direct, fie prin intermediul procurorului, împotriva unei decizii de achitare. A pretinde o motivare detaliată a deciziei procurorului în cauze infracționale simple, precum prezenta cauză, ar fi exagerat. Reclamantul pune la îndoială veridicitatea alegației Guvernului referitoare la trimiterea faxului sus-menționat parchetului din Nauplia. El pretinde că, dacă procurorul de pe lângă curtea de apel ar fi avut în posesia sa textul integral al hotărârii tribunalului corecțional, ar fi consimțit să formuleze apel împotriva acesteia. El pretinde, de asemenea, că dispunea de un drept autonom, conferit de art. 10 din Constituție, de a sesiza procurorul și de a primi un răspuns motivat. De altfel, deciziile procurorilor produc efecte juridice analoge celor ale deciziilor judiciare, astfel încât este esențial ca acestea să fie motivate. În cele din urmă, motivarea deciziei procurorului de pe lângă Curtea de Casație este formulată în termeni generali și nu se referă la cazul specific al reclamantului. Curtea reamintește că, în hotărârea sa Gorou c. Greciei (Nr. 2) ([MC], nr. 12686/03, martie 2009), ea a statuat astfel: «37. Curtea reamintește că art. 6 §1 din Convenție obligă tribunalele să își motiveze deciziile, dar că nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument. Întinderea acestei datorii poate varia în funcție de natura deciziei. Trebuie, în plus, să se țină seama în special de diversitatea mijloacelor pe care un litigant le poate ridica în justiție și de diferențele dintre Statele contractante în materie de dispoziții legale, obiceiuri, concepții doctrinare, prezentare și redactare a hotărârilor. De aceea, chestiunea de a ști dacă un tribunal a încălcat obligația sa de motivare ce decurge din art. 6 §1 nu poate fi analizată decât în lumina circumstanțelor speței (a se vedea, printre multe altele, Ruiz Torija c. Spaniei, 9 decembrie 1994, §29, seria A nr. 303-A, și Van de Hurk c. Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, §61, seria A nr. 288). 38. În speță, Curtea remarcă faptul că, în cazul unei hotărâri de achitare, dreptul intern nu recunoaște, în principiu, părții civile nici dreptul de a se adresa direct recursului, nici dreptul la un recurs la procurorul de pe lângă Curtea de Casație. Ea a admis, totuși, că existența unei practici judiciare constante nu poate fi ignorată în această împrejurare și că, având în vedere particularitățile cererii adresate procurorului de pe lângă Curtea de Casație, art. 6 §1 din Convenție era aplicabil. Este oportun să se țină seama de aceeași practică pentru a aprecia amploarea care trebuie acordată de procuror motivării răspunsului său. 39. Curtea a observat deja că procurorul are obiceiul de a răspunde, deși în mod sumar, la cererile părții civile care îl invită să declare recurs. În practică, partea civilă atrage atenția procurorului asupra anumitor circumstanțe particulare ale cauzei, în timp ce acesta rămâne liber să își ia decizia punând în balanță argumentele prezentate. 40. Pe de altă parte, este oportun să se reamintească faptul că, conform art. 506 din codul de procedură penală, o decizie «pozitivă» a procurorului nu este adresată părții civile, ci dă naștere propriului său recurs. De asemenea, o decizie «negativă» revine, pentru el, la a renunța la a declara el însuși recurs. În cele din urmă, Curtea remarcă faptul că, contrar afirmațiilor reclamantei, nicio obligație de motivare specială nu reiese din dreptul intern relevant, întrucât răspunsul procurorului de pe lângă Curtea de Casație la cererea reclamantei nu este formulat ca o «ordonanță» în sensul art. 138 și 139 din codul de procedură penală (paragraful 15 de mai sus). 41. În cele din urmă, Curtea reamintește că, în ceea ce privește procedura prealabilă de examinare și de admitere a recursurilor printr-un organ instituit în cadrul Curții de Casație, ea a admis deja că o jurisdicție supremă nu își încalcă obligația de motivare atunci când se bazează exclusiv pe o dispoziție legală specifică pentru a respinge un recurs ca lipsit de șanse de succes, fără mai multă precizie (a se vedea Salé c. Franței, nr. 39765/04, 21 martie 2006, §17 și Burg și alții c. Franței (dec.), nr. 34763/02, 28 ianuarie 2003). Curtea consideră că același principiu se poate aplica în cazul procurorului de pe lângă Curtea de Casație care primește cererea părții civile care îl invită să declare recurs în nume propriu. 42. Pe scurt, nota manuscrisă aplicată pe cererea prezentată de persoana interesată nu conține decât o informație asupra deciziei discreționare luate de procuror. Privit din acest unghi, și având în vedere practica judiciară existentă, procurorul nu are obligația de a-și justifica răspunsul, ci doar pe aceea de a da un răspuns părții civile. A pretinde o motivare mai elaborată ar genera, pentru procurorul de pe lângă Curtea de Casație, o sarcină suplimentară, nesolicitată de natura cererii părții civile care urmărește să îl determine să formuleze un recurs împotriva unei hotărâri de achitare. De asemenea, Curtea consideră că, limitându-se să indice că «nu există motiv de recurs legal și bine întemeiat», procurorul a motivat suficient respingerea cererii sale. Având în vedere cele de mai sus, nu a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție.» Curtea nu observă niciun motiv pentru a se îndepărta de această concluzie în speță, cu atât mai mult cu cât reclamantul a sesizat atât procurorul de pe lângă curtea de apel, cât și procurorul de pe lângă Curtea de Casație, iar acesta din urmă nu s-a limitat la a indica faptul că nu există motiv de recurs legal și bine întemeiat, ci a dat o motivare, chiar dacă sumară. Rezultă că această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă, în aplicarea art. 35 §§3 și 4 din Convenție. 2. Cu privire la restul alegațiilor formulate de reclamant, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, și în măsura în care este competentă să le cunoască, Curtea nu a constatat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Rezultă că această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă, în aplicarea art. 35 §§3 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

Il n’a pas pu être entendu car : a) le code de procédure pénale (articles 486 et 506) ne permet pas à la partie civile d’interjeter elle-même appel et de se pourvoir elle-même en cassation contre une décision judiciaire acquittant l’accusé. b) en raison du fait que le jugement n’avait pas encore été mis au net au moment où le requérant a invité le procureur près la cour d’appel à interjeter appel contre le jugement du tribunal correctionnel, celui-ci n’a pas pu disposer du texte du jugement qui lui aurait permis de préciser les motifs de son appel et de joindre le jugement au dossier. c) le tribunal correctionnel ne tenait pas de « registre spécial », prévu par le code de procédure pénale pour l’enregistrement des jugements, de sorte que le procureur près la Cour de cassation ne pouvait pas vérifier si le délai de trente jours dont le requérant disposait pour former un pourvoi avait expiré.

Tant le procureur près la cour d’appel que le procureur près la Cour de cassation ont rejeté les demandes du requérant sans aucune motivation.

Les décisions des deux procureurs ne lui ont jamais été notifiées.

La composition du tribunal correctionnel n’était pas conforme aux dispositions de l’article 6 § 2 du code d’organisation des juridictions et du statut des organes judiciaires : le procureur, empêché d’être présent, avait été remplacé par une juge du tribunal de paix, alors qu’il aurait dû l’être, selon le code d’organisation des juridictions, par un substitut du procureur.

Le tribunal correctionnel n’a pas pris en considération la déposition de celui-ci en tant que partie civile à l’audience.

La motivation du jugement du tribunal correctionnel est contradictoire.

Le tribunal correctionnel n’a pas pris en compte tous les moyens de preuve devant lui.

Le tribunal correctionnel a procédé à une interprétation erronée de l’article 223 du code pénal.

La motivation du jugement du tribunal correctionnel est lacunaire.

Le tribunal correctionnel s’est prononcé sur des questions relevant des juridictions civiles, car il s’est référé à la question de la possession de la bande de terre contestée.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint enfin de la violation de son droit au respect des biens. EN DROIT 1. Le requérant se plaint que les décisions, par lesquelles le procureur près la cour d’appel, puis le procureur près la Cour de cassation ont refusé respectivement d’interjeter appel et de se pourvoir en cassation contre le jugement du tribunal correctionnel, n’étaient pas suffisamment motivées. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement souligne en premier lieu qu’un brouillon du compte rendu de l’audience et de la délibération devant le tribunal correctionnel de Xylokastro a été envoyé par fax au parquet de Nauplie et que les dépositions des témoins et des accusés ont été transmises alors qu’elles étaient déjà mises au net. Par conséquent, le motif principal de l’acquittement de l’accusé était connu du procureur près la cour d’appel. De manière plus générale, le Gouvernement soutient que le refus du procureur près la cour d’appel ou près la Cour de cassation d’interjeter appel ou de se pourvoir en cassation ne constitue pas une décision judiciaire nécessitant, d’après le droit interne pertinent, une motivation. Il s’agit plutôt d’une note informelle sur le document du recours, par laquelle le procureur indique sa décision de ne pas exercer de voie de recours. La demande de la personne constituée partie civile n’est pas fondée sur une des dispositions de la procédure pénale, mais est soumise de manière informelle. La réponse du procureur n’entraîne aucune conséquence légale, compte tenu du fait que la partie civile est privée, de par la loi, de tout droit de former appel ou de se pourvoir en cassation, soit directement soit par l’intermédiaire du procureur, contre une décision d’acquittement. Exiger une motivation détaillée de la décision du procureur dans des affaires délictuelles simples, comme la présente affaire, serait exagéré. Le requérant met en doute la véracité de l’allégation du Gouvernement concernant l’envoi du fax susmentionné au parquet de Nauplie. Il prétend que si le procureur près la cour d’appel avait en sa possession le texte complet du jugement du tribunal correctionnel, il aurait consenti à former appel contre celui-ci. Il prétend aussi qu’il disposait d’un droit autonome, conféré par l’article 10 de la Constitution, de saisir le procureur et d’en recevoir une réponse motivée. Du reste, les décisions de procureurs produisent des effets juridiques analogues à ceux des décisions judiciaires, de sorte qu’il est essentiel qu’elles soient motivées. Enfin, la motivation de la décision du procureur près la Cour de cassation est formulée en termes généraux et ne se réfère pas au cas spécifique du requérant. La Cour rappelle que dans son arrêt Gorou c. Grèce (N o 2) ([GC], n o 12686/03, mars 2009), elle a statué ainsi : « 37. La Cour rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, mais qu’il ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument. L’étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision. Il faut, en outre, tenir compte notamment de la diversité des moyens qu’un plaideur peut soulever en justice et des différences dans les Etats contractants en matière de dispositions légales, coutumes, conceptions doctrinales, présentation et rédaction des jugements et arrêts. C’est pourquoi la question de savoir si un tribunal a manqué à son obligation de motiver découlant de l’article 6 § 1 ne peut s’analyser qu’à la lumière des circonstances de l’espèce (voir, parmi beaucoup d’autres, Ruiz Torija c. Espagne , 9 décembre 1994, § 29, série A n o 303 ‑ A, et Van de Hurk c. Pays-Bas , 19 avril 1994, § 61, série A n o 288). 38. En l’espèce, la Cour note qu’en cas de jugement de relaxe, le droit interne ne reconnaît, en principe, à la partie civile ni le droit de se pourvoir directement en cassation ni le droit à un recours au procureur près la Cour de cassation. Elle a néanmoins admis que l’existence d’une pratique judiciaire constante ne saurait être ignorée en l’occurrence et que, vu les particularités de la demande adressée au procureur près la Cour de cassation, l’article 6 § 1 de la Convention était applicable. Il y a lieu de tenir compte de cette même pratique pour apprécier l’ampleur à donner par le procureur à la motivation de sa réponse. 39. La Cour a déjà observé que le procureur a l’habitude de répondre, quoique de manière sommaire, aux demandes de la partie civile l’invitant à se pourvoir en cassation. En pratique, la partie civile attire l’attention du procureur sur certaines circonstances particulières de l’affaire, alors que celui-ci reste libre de prendre sa décision en mettant en balance les arguments soumis. 40. Par ailleurs, il convient de rappeler que, selon l’article 506 du code de procédure pénale, une décision « positive » du procureur n’est pas adressée à la partie civile, mais donne naissance à son propre pourvoi en cassation. De même, une décision « négative » revient pour lui à renoncer à se pourvoir lui-même en cassation. Enfin, la Cour note que, contrairement aux affirmations de la requérante, aucune obligation de motivation particulière ne ressort du droit interne pertinent, puisque la réponse du procureur près la Cour de cassation à la demande de la requérante n’est pas formulée comme une « ordonnance » au sens des articles 138 et 139 du code de procédure pénale (paragraphe 15 ci-dessus). 41. Enfin, la Cour rappelle qu’en ce qui concerne la procédure préalable d’examen et d’admission des pourvois en cassation par un organe institué au sein de la Cour de cassation, elle a déjà admis qu’une juridiction suprême ne manque pas à son obligation de motivation lorsqu’elle se fonde uniquement sur une disposition légale spécifique pour écarter un pourvoi comme dépourvu de chances de succès, sans plus de précision (voir Salé c. France , n o 39765/04, 21 mars 2006, § 17 et Burg et autres c. France (déc.), n o 34763/02, 28 janvier 2003). La Cour considère que le même principe peut s’appliquer dans le cas du procureur près la Cour de cassation qui reçoit la demande de la partie civile l’invitant à se pourvoir en cassation en son nom propre. 42. Pour résumer, la note manuscrite portée sur la demande soumise par l’intéressé ne contient qu’une information sur la décision discrétionnaire prise par le procureur. Vu sous cet angle, et étant donné la pratique judiciaire existante, le procureur n’a pas l’obligation de justifier sa réponse mais uniquement celle de donner une réponse à la partie civile. Exiger une motivation plus élaborée engendrerait pour le procureur près la Cour de cassation une charge supplémentaire, non requise par la nature de la demande de la partie civile tendant à lui faire former un pourvoi en cassation contre un jugement de relaxe. Aussi la Cour estime-t-elle qu’en se bornant à indiquer qu’« il n’y a pas de moyen de cassation légal et bien fondé » le procureur a suffisamment motivé le rejet de sa demande. Au vu de ce qui précède, il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. » La Cour n’aperçoit aucune raison de s’écarter de cette conclusion en l’espèce, d’autant plus que le requérant a saisi tant le procureur près la cour d’appel que le procureur près la Cour de cassation et que ce dernier ne s’est pas borné à indiquer qu’il n’y a pas de moyen de cassation légal et bien fondé, mais a donné une motivation, fût-elle sommaire. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Quant au reste des allégations formulées par le requérant, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour en connaître, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente