Ignatov împotriva Bulgariei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 50/02) direcționată împotriva Republicii Bulgaria și pe care un cetățean al acestui Stat, Dl. Mihail Velikov Ignatov (« reclamantul »), a sesizat Curtea pe 20 decembrie 2001 în virtutea articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul, care a fost admis la beneficierea asistenței judiciare, este reprezentat de Dna S. Razboinikova, avocat la Sofia. Guvernul bulgar (« Guvernul ») era reprezentat de agenții acestuia, Dnele M. Pacheva și Kotzeva, din ministerul Justiției.

Reclamantul se plângea de o atingere la dreptul lui de a-și părăsi țara în consecință a unei măsuri de interzicere de a-i elibera un pașaport, precum și de absența căilor de atac în această privință.

Pe 5 iulie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând dispozițiile articolului 29 § 3 al Convenției, a hotărât că ar fi examinate în același timp admisibilitatea și fondurile cauzei.

Judecătoarea Kalaydjieva, judecător ales pentru Bulgaria, după ce s-a retras, pe 30 ianuarie 2009 Guvernul a desemnat Dna Pavlina Panova să stea în locul ei în calitate de judecător ad hoc (articolele 27 § 2 al Convenției și 29 § 1 al regulamentului Curții). PE FAPT I.

Pe 20 iunie 2001, reclamantul a depus la serviciul de pașapoarte al direcției regionale a afacerilor interne (DRAI) din Dobrich o cerere urgentă de eliberare a unui pașaport. Avea intenția să meargă în România pe 23 iunie 2001 pentru a-și căuta fiica, în vârstă de 19 ani, care trebuia să sosească la aeroportul Bucureștiului.

Cererea sa a fost respingă în aceeași zi, cu motiv că era sub incidența unei măsuri administrative de interzicere de a-i elibera un pașaport, impusă la cererea judecătorului însărcinat cu execuția ( съдия изпълнител ) al tribunalului de district din Dobrich în cadrul unei proceduri civile de execuție. Potrivit spuselor reclamantului, nu avusese cunoștință de această măsură anterior.

Procedura civilă de execuție în cauză fusese inițiată de o bancă împotriva reclamantului în decembrie 1998 din cauza neremboursării unui credit. În cadrul acestei proceduri, pe 19 ianuarie 1999, judecătorul de execuție transmise la DRAI din Dobrich o cerere pentru impunerea unei măsuri de interzicere de eliberare a unui pașaport în aplicarea articolului 7 e) al legii privind pașapoartele internaționale. Prin ordonanță din 29 ianuarie 1999, directorul serviciului național de poliție a ordonat măsura cerută cu efecte imediate și până la dispariția motivului care o justificase. Pe ordonanță figurau adresa reclamantului la Varna, strada S.R. nr. 8.

Pe 19 februarie 1999, ordonanța a fost transmisă la DRAI din Dobrich pentru notificație la reclamant, al cărui domiciliu permanent era la Kotlentsi, în raza acestei direcții. Conform informației furnizate de primăria Kotlentsi, mama reclamantului indicase că acesta nu locuia de fapt la Kotlentsi, ci la Varna, și furnizase numărul lui de telefon. După verificare, DRAI din Dobrich trimise o scrisoare de notificație la Varna, strada B.M. nr. 41.

De altfel, pe 12 februarie 1999, judecătorul de execuție suspendase procedura de execuție, reclamantul având efectuat o plată parțială și angajând-se să verseze plăți periodice. În iunie 1999, judecătorul fusese informat de cesionarea creanței de către bancă unui terț.

Pe 20 iunie 2001, de îndată ce fusese informat de respingerea cererii sale de pașaport, reclamantul se procură de la banca creditoare o scrisoare atestând că nu avea nicio dată față de aceasta. Cu acest document, s-a adresat DRAI pentru a cere ridicarea interdicției. I s-a răspuns verbal, apoi printr-o scrisoare din 22 iunie 2001, că măsura fusese impusă la inițiativa judecătorului încarcinat cu execuția și că acesta era singurul competent să ceară ridicarea acesteia. Reclamantul s-a dus la serviciul de execuție al tribunalului de district dar fusese informat că judecătorul era în concediu și că ridicarea măsurii nu era posibilă imediat.

În aceste circumstanțe, pe 21 iunie 2001, reclamantul a cerut la DRAI autorizația de a-și părăsi teritoriul pentru ziua de 23 iunie 2001 pentru a-și căuta fiica, ceea ce i-a fost refuzat. Fără pașaport, nu a putut efectua deplasarea planificată la București.

Printr-o scrisoare a direcției regionale a afacerilor interne din 20 iulie 2001, reclamantul a fost informat că măsura de interzicere a fost ridicată pe 13 iulie 2001 la cererea serviciului de execuție al tribunalului de district din Dobrich.

Reclamantul a cerut să obțină copie a deciziilor de impunere și ridicare a măsurii de interzicere dar printr-o scrisoare din 31 ianuarie 2001, DRAI din Dobrich a refuzat să-i furnizeze aceste documente. B. Acțiunea în responsabilitate a Statului

În 2003, reclamantul a inițiat în fața tribunalului regional din Dobrich o acțiune împotriva DRAI pentru a cere repararea pagubei suferite din cauza interdicției impuse și a notificării la o adresă greșită la Varna, ceea ce fusese consecința imposibilității lui de a contesta măsura în justiție.

Prin decizie din 14 octombrie 2003, confirmată pe 16 februarie 2004 în apel, tribunalul a respins-o pe reclamantă cu motiv că pârâtul desemnat, DRAI din Dobrich, nu era autorul ordonanței litigioase, aceasta fiind luată de direcția națională a poliției. Reclamantul s-a pus în curs de casație. Prin hotărâre din 19 octombrie 2005, Curtea Supremă de Casație a anulat aceste decizii cu motiv că reproba referitoare la lipsa notificării actului administrativ nu fusese examinate. A returnat dosarul pentru un nou examen pe fond.

În cadrul noului examen, curtea de apel din Varna a respins-o pe reclamantă prin hotărâre din 10 noiembrie 2006. Recursul în casație pe care l-a inițiat a fost respins pe 23 iunie 2008. Curtea Supremă de Casație a considerat că DRAI din Dobrich nu era obligată să notifice actul la o adresă în afara raze sale, că l-a pus la cunoștință unui apropiat al reclamantului la adresa pe care acesta o declarase ca domiciliul permanent, și nu încălcase deci obligațiile sale legale. A considerat în plus că reclamantul nu fusese privat de dreptul la o cale de atac judiciară, deoarece în absența notificării actului litigios termenul de atac nu curser și că interesatul putea deci încă să introducă o cale de atac în momentul în care avusese cunoștință de ea. II.

Această lege prevedea în special : « 7. Eliberarea unui pașaport internațional poate fi refuzată : (...) e) persoanelor având datorii considerabile, stabilite printr-o decizie judiciară, față de Statul, persoane juridice de drept bulgar sau cetățeni bulgari, cu excepția cazului în care plata acestora este garantată în mod suficient de patrimoniul debitorului sau gajuri corespunzătoare ; (...) 7a. Motivele de fapt și juridice ale refuzului de a elibera un pașaport sunt aduse la cunoștința interesatului în scris. (...) 14a. Refuzul de a elibera un pașaport, precum și confiscarea unui pașaport, sunt susceptibile de atac în aplicarea legii privind procedura administrativă. »

Aceste dispoziții au fost preluate cu termeni similari de noua lege privind documentele bulgare de identitate ( Закон за българските документи за самоличност ), în vigoare din 1 aprilie 1999 (art. 76 punct 3). B. Căile de atac împotriva actelor administrative

În virtutea articolelor 19 la 45 ale legii privind procedura administrativă ( Закон за административното производство) , în vigoare la época faptelor, actele administrative sunt, cu excepție, susceptibile de atac administrativ ierarhic și de atac judiciară. Introducerea unui atac administrativ are efect suspensiv asupra executării actului, cu excepția cazurilor în care autorul actului a ordonat execuția provizoriu. Atacul judiciară de asemenea are efect suspensiv, cu excepția unei hotărâri contrare a tribunalului. 22. art. 17 prevede că un act administrativ este notificat tuturor persoanelor interesate. Atunci când adresa persoanei interesate este necunoscută sau când interesatul nu locuiește la adresa pe care a indicat-o, anunțul că actul a fost luat este afișat pe tabloul preconizat în acest scop la primărie. Termenul de atac de șapte zile curs de la notificația efectuată în aplicarea articolului 17 (art. 22).

În virtutea legii din 1999 privind registrele civile ( Закон за гражданската регистрация ), intrate în vigoare pe 5 iulie 1999, toată persoană este obligată să-și declare domiciliul permanent și adresa curentă în vederea înscrierii pe registrele de populație ținute de primăriile comunelor. Înainte de crearea acestor registre, adresa domiciliului permanent făcea obiectul unei declarații la momentul cererii de eliberare a unui document de identitate și figurau pe acel document. C. Răspunderea delictuală a Statului 24. art. 1 al legii din 1988 privind răspunderea Statului și comunelor prevede că Statul este responsabil pentru paguba cauzată de actele, acțiuni sau inacțiuni ilegale ale autorităților sau agenților acestuia. Atunci când daunele rezultă din act administrativ, acesta trebuie să fi fost anterior declarat ilegal și anulat. PE DREPT I.

Reclamantul se plânge de restricția impusă dreptului lui de a circula liber și de a-și părăsi teritoriul țării sale și fără a fi informat în timp util. El invocă art. 10 al Convenției și art. 2 al Protocolului nr. 4. Curtea consideră că trebuie să examineze această pretenție în privința articolului 2 al Protocolului nr. 4, care prevede în componentele relevante : « 2. Toată persoană este liberă să-și părăsească orice țară, inclusiv a sa. 3. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi supusă altei restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitate națională, siguranță publică, menținerea ordinii publice, prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora. » A. Privind admisibilitatea

Guvernul susține că reclamantul avusese facultatea de a introduce atac judiciară în anulare a interdicției de a-i elibera un pașaport în aplicarea legii privind procedura administrativă și de asemenea de a cere indemnizație în aplicarea legii privind răspunderea Statului. Subliniază că interesatul a și introdus o asemenea acțiune dar nu a așteptat finalizarea acesteia înainte de a introduce cererea în fața Curții. Guvernul consideră că, în aceste circumstanțe, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne.

Reclamantul replică că nu era în măsură de a introduce atac judiciară împotriva măsurii litigioase deoarece nu avusese cunoștință de aceasta înainte de a cere pașaport în iunie 2001 și că aceasta fusese apoi anulată înainte ca el să poată obține o copie. Cât privește acțiunea în responsabilitate a Statului, el consideră că aceasta s-a dovedit neaptă de a aduce redresare pretensiei sale.

Curtea observă de la început că Protocolul nr. 4 a intrat în vigoare pentru Bulgaria pe 4 noiembrie 2000 și că competența sa ratione temporis se extinde deci doar la perioada posterioară acestei dări. Poate cu toate acestea ține seama de fapte anterioare în măsura în care acestea au rămas relevante după 4 noiembrie 2000 (a se vedea Riener c. Bulgaria , nr. 46343/99, § 95, 23 mai 2006).

În ce privește excepția de neepuizare ridicată de Guvern, Curtea constată că aceasta este strâns legată de fondul pretensiei extras din art. 13 referitor la existența căilor de atac efective și că trebuie deci să o unească cu fondul. De asemenea constată că pretenția nu este evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și nu se confruntă cu nicio alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă. B. Pe fond 1. Pozițiile părților

Reclamantul susține că condițiile prevăzute de dreptul intern pentru impunerea unei măsuri de interzicere a pașaportului nu erau îndeplinite în fapt deoarece datoria sa față de bancă era garantată de gajuri și ipotecă și că o regularizase din februarie 1999. Subliniază în plus că autoritățile nu stabiliseră existența unui risc concret că ar putea scăpa de plată a datoriei sale călătorind în străinătate. El denunță lipsa de considerare a acestor circumstanțe în momentul luării deciziei, aplicarea imediată a acesteia fără a fi informat și precum și pasivitatea autorităților interesate care în nici un moment nu verificaseră dacă măsura mai era justificată. În consecință a acestor lipsuri, el ar fi fost împiedicat de a efectua deplasarea planificată în străinătate, fără nici o justificare rezonabilă.

Guvernul expune că măsura impusă reclamantului era conformă dreptului aplicabil. El consideră că interesatul s-a găsit pe sine responsabil de lipsa notificării deciziei litigioase și de imposibilitatea de a introduce atac din cauză că dăduse adrese diferite și nu putuse fi găsit la adresa domiciliului permanent. 2. Aprecierea Curții

Curtea amintește că art. 2 al Protocolului nr. 4 garantează oricărei persoane dreptul de a circula în interiorul teritoriului în care se află precum și de a-l parăsi, ceea ce implică dreptul de a se duce în țara dorită, cu condiția să fie autorizată să intre în ea. Rezultă că o măsură susceptibilă de a aduce atingere acestui drept sau de a-i restricționa exercitarea nu este conformă articolului 2 al Protocolului nr. 4 decât dacă este prevăzută de lege, urmărește unu din scopurile legitime vizate la alineatul trei al acestei dispoziții și poate fi considerată « necesară într-o societate democratică » la urmărirea acestui obiectiv ( Baumann c. Franța , nr. 33592/96, § 61, CEDH 2001 ‑ V (fragmente) ; Napijalo c. Croația , nr. 66485/01, § 68, 13 noiembrie 2003).

În cauza prezentă, reclamantul și-a văzut impusă o măsură de interzicere de eliberare a pașaportului timp de mai mult de doi ani și, în consecință, nu a putut efectua o deplasare planificată în străinătate în iunie 2001. Curtea consideră că restricția astfel impusă dreptului interesatului de a circula liber se analizează ca o ingerință în sensul articolului 2 al Protocolului nr. 4 (a se vedea Baumann , precitat, § 62).

Curtea observă că măsura litigioasă a fost impusă reclamantului în aplicarea articolului 7 al legii privind pașapoartele internaționale în vigoare la época respectivă, la cererea unui judecător de execuție și din cauza existenței unor datorii neachitate. Ea admite deci că ingerința era « prevăzută de lege » în sensul articolului 2 al Protocolului nr. 4.

Curtea acceptă de asemenea că impunerea unei măsuri cum este cea din fapt tinde să protejeze interesele creditorilor și deci unui scop legitim de protecție a drepturilor altora.

În ceea ce privește proporționalitatea, Curtea amintește că o măsură restricționând libertatea de circulație a unei persoane, deși inițial justificată, poate deveni disproporționată dacă se prelungește în mod automat timp de o perioadă lungă ( Riener , precitat, § 121 ; Földes și Földesné Hajlik c. Ungaria , nr. 41463/02, § 35, CEDH 2006 ‑ ...).

În ce privește mai particular o restricție impusă din motiv de datorii neachitate, aceasta se justifică doar atât cât tinde la scopul urmărit de a garanta recuperarea datoriilor în cauză ( Napijalo , precitat, §§ 78-82). Prin urmare, autoritățile nu pot menține o asemenea măsură timp îndelungat fără a o examina periodic din nou justificarea ( Riener , precitat, §§ 122 și 124).

Or, Curtea observă că în fapt datoria care justificase măsura de interzicere de eliberare a pașaportului reclamantului a fost regularizată câteva zile doar după impunerea acesteia (§11 de ‑ mai sus). În ciuda acestui fapt, judecătorul încarcinat cu execuția, care fusese la inițiativa măsurii, nu întreprins nimic pentru ridicarea acesteia. De asemenea, autoritățile de poliție nu efectuaseră în nici un moment o examinare a necesității interdicției, deși aceasta rămânuse aplicabilă timp de aproape doi ani și jumătate. În același timp, reclamantul, care nu fusese informat de măsura de interzicere, nu putea întreprinde nicio măsură legală pentru ridicarea acesteia (a se vedea pe acest punct paragrafele 48 la 50 de mai jos).

În consecință, când reclamantul a cerut ca pașaportul să-i fie eliberat în iunie 2001, cererea sa a fost respingă și a fost împiedicat de a efectua deplasarea pe care o planificase, pe baza unei măsuri restrictive care de mult timp pierduse orice justificare și care rămânuse în vigoare din cauza pasivității autorităților competente. Din cauza în special a termenelor foarte scurte, măsurile pe care interesatul le-a întreprins la acel moment pentru ridicarea măsurii s-au dovedit vane.

În concluzie, Curtea consideră că ingerința suferită de reclamant în exercitarea dreptului la libertatea de circulație nu constituia o măsură « necesară într-o societate democratică » la scopul legitim urmărit.

De urmare, a existat încălcare a articolului 2 al Protocolului nr. 4. II.

Curtea constată că această pretenție nu este evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă de altfel că nu se confruntă cu nicio alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă. B. Pe fond 1. Pozițiile părților

Reclamantul se plânge de faptul că autoritățile competente nu l-au informat de măsura luată împotriva lui și l-au privat astfel atât de posibilitatea de a-și prezenta obiecțiile în momentul edicției ordonanței cât și de posibilitatea de a o contesta în fața unui tribunal. În ce privește confuziunea între diferitele sale adrese, el susține că dacă efectiv declarase a-și avea domiciliul la Kotlentsi, locuia de mult timp la Varna, strada S.R. nr. 8, și indicase mereu această adresă autorităților, în particular în cadrul procedurii civile de execuție care motivase măsura litigioasă. Această adresă figurau pe ordonanță impunând interdicția și reclamantul nu vede de ce DRAI din Dobrich încercase să-i o notifice la Kotlentsi.

Reclamantul susține de altfel că acțiunea în răspundere a Statului pe care a inițiat-o nu constituia o cale de atac eficace. Subliniază că cererea sa referitoare la interdicția de a-i elibera pașaport a fost respingă cu motiv formal că nu desemnase corect autorul ordonanței, deși era în imposibilitate de a cunoaște acesta în absența notificării actului și de indicație clară pe acest punct în lege, și că tribunalele nu ținuseră seama de argumentele sale referitoare la ilegalitatea măsurii. Cât privește pretenția sa referitoare la lipsa notificării, aceasta fusese de asemenea respingă în consecință unei abordări formaliste referitoare la diligența așteptată din partea DRAI din Dobrich.

Guvernul reia argumentele ridicate în titlu al excepției de neepuizare și consideră că reclamantul dispunea de căi de atac eficace și că este el însuși responsabil de a nu fi putut să le utilizeze. 2. Aprecierea Curții

Curtea amintește că articolul 13 al Convenției garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac care permite examinarea conținutului unei pretensii apărabile bazate pe Convenție și oferă redresare corespunzătoare (a se vedea, printre altele, Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 157, CEDH 2000-XI). Având în vedere concluzia sa de mai sus privind pretenția extras din art. 2 al Protocolului nr. 4, ea consideră că reclamantul dispunea în fapt de o pretenție apărabilă de nerespectare a acestei dispoziții.

Curtea observă că reclamantul avusese în principiu posibilitatea de a introduce atac judiciară în anulare împotriva ordonanței din 29 ianuarie 1999 care ordonase măsura de interzicere de eliberare a pașaportului. Ea observă cu toate acestea că reclamantul nu a fost în măsură de a introduce un asemenea atac deoarece nu fusese informat de măsura luată împotriva lui înainte de 20 iunie 2001. Acest atac a devenit apoi fără obiect, deoarece măsura de interzicere a fost ridicată la scurt timp după, pe 13 iulie 2001.

În ce privește argumentul Guvernului conform căruia interesatul ar fi pus-o pe sine în această situație indicând adrese diferite, Curtea observă că reese din elementele produse în fața ei că adresa care figurau pe documentele referitoare la procedura de execuție care motivase măsura de interzicere a pașaportului, precum și pe ordonanța din 29 ianuarie 1999 ea însăși, era cea la care reclamantul locuia efectiv, la Varna.

Este adevărat că reclamantul declarase ca domiciliu acela al mamei sale, la Kotlentsi, a cărui mențiune figurau pe documentele sale de identitate. Curtea nu dispune cu toate acestea de elemente care să-i permită să considere că această situație era iregulară în virtutea reglementării interne sau că interesatul avusese obligația de a primi notificații la această adresă. Bine mai mult, jurisdicțiile interne, sesizate în cadrul acțiunii în răspundere inițiate de reclamant, consideraseră că notificația la adresa domiciliului permanent nu era suficientă pentru ca ordonanța să fie considerată valabil notificată și face courir termenul de atac. Ținând seama de aceste observații, Curtea estimează că atacul judiciară în anulare împotriva ordonanței din 29 ianuarie 1999 nu constituia o cale de atac accesibilă și eficace în circumstanțele cauzei.

Curtea observă după aceea că reclamantul încercaseră a cere ridicarea măsurii de interzicere la DRAI din Dobrich dar i s-a opus un refuz din cauza absenței cererii judecătorului încarcinat cu execuția, pe care a fost în imposibilitate de a-l contacta înainte de data planificată pentru călătoria sa. Această posibilitate nu s-a dovedit deci eficace.

Curtea observă de altfel că reclamantul putea de asemenea introduce atac judiciară împotriva refuzului de a-i elibera pașaportul care i-a fost opus pe 20 iunie 2001. Un asemenea atac nu ar fi putut cu toate acestea împiedica punerea în aplicare a interdicției, din cauza termenului foarte scurt în care reclamantul voia să efectueze deplasarea sa în străinătate. De altfel, Curtea nu este convinsă de șansele de reușită a unui asemenea atac, în măsura în care refuzul de eliberare a pașaportului se baza pe măsura de interzicere luată în 1999, care era încă în vigoare la acel moment.

În ce privește acțiunea în răspundere din cauza actelor sau faptelor ilegale ale autorităților Statului, Curtea constată că cea inițiată de reclamant în fapt a fost respingă cu motiv că acțiunile DRAI privind notificația măsurii de interzicere nu erau ilegale. Pentru ceea ce privește măsura de interzicere ea însăși, chiar dacă în fapt cererea reclamantului a fost respingă cu un motiv formal, Curtea observă că reușita unui asemenea acțiuni presupune că actul administrativ litigios să fi fost anterior declarat ilegal și anulat. Or, cum tocmai constată la paragrafele 48 la 52 de mai sus, reclamantul nu avusese ocazia de a contesta măsura de interzicere impusă în 1999, în timp ce un atac împotriva refuzului de a-i elibera pașaportul din 20 iunie 2001 nu avusese, de altfel, prea mari șanse de a reușit.

Ținând seama de aceste observații, Curtea consideră că reclamantul nu dispunea de o cale de atac internă disponibilă susceptibilă de a remedia pretenția sa.

De urmare, ea respinge excepția de neepuizare ridicată de Guvern și conchide la încălcare a articolului 13 al Convenției. III.

Reclamantul cere 10 000 leve (BGN), adică aproximativ 5 100 euro (EUR) cu titlu de daună morală pe care ar fi suferit-o din cauza încălcărilor presupuse.

Guvernul nu a prezentat observații pe acest punct.

Ținând seama de elementele din posesia sa și pronunțând în echitate, cum cere art. 41, Curtea consideră că trebuie să-i acorde reclamantului 2 000 EUR cu acest titlu. B. Cheltuieli și cheltuieli

Reclamantul cere de asemenea 1 500 EUR pentru onorariile avocatului angajate în fața Curții și consideră că asistența judiciară care i-a fost acordată de Consilul Europei acoperă alte cheltuieli suportate. În sprijinul cererilor sale, produce un contract de onorării încheiat cu avocata sa. Cere în plus ca sumele alocate să fie versate direct acesteia.

Guvernul nu a prezentat observații.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al tarifelor. În fapt, ținând seama de elementele din posesia sa, Curtea estimează rezonabil suma de 1 500 EUR cerută pentru onorariile avocatului. Ea constată cu toate acestea că reclamantul nu produce justificări pentru alte cheltuieli pretins suportate și consideră că nu se cuvine să-i acorde sumă cu acest titlu. Trebuie de altfel să se scadă asistența judiciară acordată de 850 EUR. De urmare, Curtea acordă 650 EUR reclamantului cu acest titlu. C. Interese moratorii

Curtea judecă potrivit să calculeze rata intereselor moratorii pe rata dobânzii ușurinței de datornicii marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Unește cu fondul excepția de neepuizare ridicată de Guvern și o respinge ; 2. Declară cererea admisibilă ; 3. Spune că a existat încălcare a articolului 2 al Protocolului nr. 4 ; 4. Spune că a existat încălcare a articolului 13 al Convenției ; 5. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, sumele următoare, a fi convertite în leve bulgare conform ratei aplicabile la momentul plății : i. 2 000 EUR (doi mii euro) pentru daună morală, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit ; ii. 650 EUR (șase sute cincizeci euro) pentru cheltuieli și cheltuieli, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, a fi versată pe contul desemnat de avocata interesatului ; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata ușurinței de datornicii marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 2 iulie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 50/02) dirigée contre la République de Bulgarie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Mihail Velikov Ignatov (« le requérant »), a saisi la Cour le 20 décembre 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M e S. Razboinikova, avocate à Sofia. Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») était représenté par ses agents, M mes M. Pacheva et M. Kotzeva, du ministère de la Justice.

Le requérant se plaignait d’une atteinte à son droit de quitter son pays en conséquence d’une mesure d’interdiction de lui délivrer un passeport, ainsi que de l’absence de voies de recours à cet égard.

Le 5 juillet 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

La juge Kalaydjieva, juge élue au titre de la Bulgarie, s’étant déportée, le 30 janvier 2009 le Gouvernement a désigné M me Pavlina Panova pour siéger à sa place en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement de la Cour). EN FAIT I.

Le 20 juin 2001, le requérant déposa auprès du service des passeports de la direction régionale des affaires intérieures (DRAI) de Dobrich une demande urgente de délivrance d’un passeport. Il avait l’intention de se rendre en Roumanie le 23 juin 2001 pour chercher sa fille, âgée de 19 ans, qui devait arriver à l’aéroport de Bucarest.

Sa demande fut rejetée le jour même, au motif qu’il était sous le coup d’une mesure administrative d’interdiction de se faire délivrer un passeport, imposée à la demande du juge chargé de l’exécution ( съдия изпълнител ) du tribunal de district de Dobrich dans le cadre d’une procédure civile d’exécution. Aux dires du requérant, il n’avait pas eu connaissance de cette mesure auparavant.

La procédure civile d’exécution en cause avait été engagée par une banque à l’encontre du requérant en décembre 1998 en raison du défaut de remboursement d’un crédit. Dans le cadre de cette procédure, le 19 janvier 1999, le juge de l’exécution transmit à la DRAI de Dobrich une demande en vue de l’imposition d’une mesure d’interdiction de délivrance d’un passeport en application de l’article 7 e) de la loi sur les passeports internationaux. Par un arrêté du 29 janvier 1999, le directeur du service national de la police ordonna la mesure demandée avec effet immédiat et jusqu’à ce que disparaisse le motif l’ayant justifiée. Sur l’arrêté figurait l’adresse du requérant à Varna, 8, rue S.R.

Le 19 février 1999, l’arrêté fut transmis à la DRAI de Dobrich pour notification au requérant, dont le domicile permanent était à Kotlentsi, dans le ressort territorial de cette direction. Selon l’information fournie par la mairie de Kotlentsi, la mère du requérant avait indiqué qu’il ne résidait pas de manière effective à Kotlentsi, mais à Varna, et fourni son numéro de téléphone. Après vérification, la DRAI de Dobrich envoya une lettre de notification à Varna, au 41, rue B.M.

Par ailleurs, le 12 février 1999, le juge de l’exécution avait suspendu la procédure d’exécution, le requérant ayant effectué un paiement partiel et pris l’engagement de verser des règlements périodiques. En juin 1999, le juge fut informé de la cession de la créance par la banque à un tiers.

Le 20 juin 2001, dès qu’il fut informé du rejet de sa demande de passeport, le requérant se procura auprès de la banque créancière une lettre attestant qu’il n’avait aucune dette à son égard. Avec ce document, il s’adressa à la DRAI pour demander la levée de l’interdiction. Il lui fut répondu verbalement, puis par un courrier du 22 juin 2001, que la mesure avait été imposée à l’initiative du juge chargé de l’exécution et que celui-ci était seul compétent pour demander sa levée. Le requérant se rendit au service de l’exécution du tribunal de district mais fut informé que le juge était en congé et que la levée de la mesure n’était pas possible dans l’immédiat.

Dans ces circonstances, le 21 juin 2001, le requérant sollicita auprès de la DRAI l’autorisation de quitter le territoire pour la journée du 23 juin 2001 afin de chercher sa fille, ce qui lui fut refusé. Sans passeport, il ne put effectuer le déplacement prévu à Bucarest.

Par une lettre de la direction régionale des affaires intérieures en date du 20 juillet 2001, le requérant fut informé que la mesure d’interdiction avait été levée le 13 juillet 2001 à la demande du service de l’exécution du tribunal de district de Dobrich.

Le requérant demanda à obtenir copie des décisions d’imposition et de levée de la mesure d’interdiction mais par une lettre du 31 janvier 2001, la DRAI de Dobrich refusa de lui fournir ces documents. B. L’action en responsabilité de l’Etat

En 2003, le requérant engagea devant le tribunal régional de Dobrich une action à l’encontre de la DRAI pour demander réparation du préjudice subi du fait de l’interdiction imposée et de sa notification à une mauvaise adresse à Varna, qui avait eu pour effet de l’empêcher de contester la mesure en justice.

Par un jugement du 14 octobre 2003, confirmé le 16 février 2004 en appel, le tribunal débouta le requérant au motif que le défendeur désigné, la DRAI de Dobrich, n’était pas l’auteur de l’arrêté litigieux, ce dernier ayant été pris par la direction nationale de la police. Le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt du 19 octobre 2005, la Cour suprême de cassation annula ces décisions au motif que le grief portant sur le défaut de notification de l’acte administratif n’avait pas été examiné. Elle renvoya le dossier pour un nouvel examen au fond.

Dans le cadre du nouvel examen, la cour d’appel de Varna débouta le requérant par un arrêt du 10 novembre 2006. Le pourvoi en cassation qu’il introduisit fut rejeté le 23 juin 2008. La Cour suprême de cassation considéra que la DRAI de Dobrich n’était pas tenue de notifier l’acte à une adresse en dehors de son ressort, qu’elle l’avait porté à la connaissance d’un proche parent du requérant à l’adresse qu’il avait lui-même déclarée comme son domicile permanent, et n’avait dès lors pas enfreint ses obligations légales. Elle considéra en outre que le requérant n’avait pas été privé de son droit à un recours judiciaire puisqu’en l’absence de notification de l’arrêté litigieux le délai de recours n’avait pas couru et que l’intéressé pouvait donc encore introduire un recours au moment où il en avait eu connaissance. II.

Cette loi disposait notamment : « 7. La délivrance d’un passeport international peut être refusée : (...) e) aux personnes ayant des dettes considérables, établies par une décision judiciaire, envers l’Etat, des personnes morales de droit bulgare ou des ressortissants bulgares, sauf si leur paiement est garanti de manière suffisante par le patrimoine du débiteur ou des sûretés appropriées ; (...) 7a. Les motifs factuels et juridiques du refus de délivrer un passeport sont portés à la connaissance de l’intéressé par écrit. (...) 14a. Le refus de délivrer un passeport, de même que la confiscation d’un passeport, sont susceptibles d’un recours en application de la loi sur la procédure administrative. »

Ces dispositions ont été reprises dans des termes similaires par la nouvelle loi sur les documents bulgares d’identité ( Закон за българските документи за самоличност ), en vigueur depuis le 1 er avril 1999 (article 76 point 3). B. Les recours contre les actes administratifs

En vertu des articles 19 à 45 de la loi sur la procédure administrative ( Закон за административното производство) , en vigueur à l’époque des faits, les actes administratifs sont, sauf exception, susceptibles d’un recours administratif hiérarchique et d’un recours judiciaire. L’introduction d’un recours administratif a un effet suspensif sur l’exécution de l’acte, sauf dans les cas où l’auteur de l’acte a ordonné son exécution provisoire. Le recours judiciaire a également un effet suspensif, sauf décision contraire du tribunal.

L’article 17 dispose qu’un acte administratif est notifié à toutes les personnes concernées. Lorsque l’adresse de la personne concernée est inconnue ou que l’intéressé n’habite pas l’adresse qu’il a indiquée, l’annonce que l’acte a été pris est apposée sur le tableau prévu à cet effet à la mairie. Le délai de recours de sept jours court à compter de la notification effectuée en application de l’article 17 (article 22).

En vertu de la loi de 1999 sur les registres civils ( Закон за гражданската регистрация ), entrée en vigueur le 5 juillet 1999, toute personne est tenue de déclarer son domicile permanent et son adresse actuelle en vue de leur inscription sur les registres de la population tenus par les mairies des communes. Avant la création de ces registres, l’adresse du domicile permanent faisait l’objet d’une déclaration au moment de la demande de délivrance d’un document d’identité et figurait sur ledit document. C. La responsabilité délictuelle de l’Etat

L’article 1 de loi de 1988 sur la responsabilité de l’Etat et des communes dispose que l’Etat est responsable du préjudice causé par les actes, actions ou inactions illégaux de ses autorités ou agents. Lorsque les dommages résultent d’un acte administratif, celui-ci doit avoir été préalablement déclaré illégal et annulé. EN DROIT I.

Le requérant se plaint de la restriction imposée à son droit de circuler librement et de quitter le territoire de son pays et ce sans qu’il en soit informé en temps utile. Il invoque l’article 10 de la Convention et l’article 2 du Protocole n o 4. La Cour considère qu’il convient d’examiner ce grief au regard de l’article 2 du Protocole n o 4, qui dispose en ses parties pertinentes : « 2. Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien. 3. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soutient que le requérant avait la faculté d’introduire un recours judiciaire en annulation de l’interdiction de lui délivrer un passeport en application de la loi sur la procédure administrative et également de demander une indemnisation en application de la loi sur la responsabilité de l’Etat. Il souligne que l’intéressé a bien introduit une telle action mais n’a pas attendu son issue avant d’introduire la requête devant la Cour. Le Gouvernement considère que, dans ces circonstances, le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes.

Le requérant réplique qu’il n’était pas en mesure d’introduire un recours judiciaire contre la mesure litigieuse étant donné qu’il n’en avait pas connaissance avant de demander un passeport en juin 2001 et que celle-ci a ensuite été annulée avant qu’il ait pu en obtenir une copie. Quant à l’action en responsabilité de l’Etat, il estime que celle-ci s’est révélée inapte à apporter un redressement à son grief.

La Cour note d’emblée que le Protocole n o 4 est entré en vigueur pour la Bulgarie le 4 novembre 2000 et que sa compétence ratione temporis s’étend dès lors uniquement à la période postérieure à cette date. Elle peut toutefois tenir compte de faits antérieurs dans la mesure où ils sont demeurés pertinents après le 4 novembre 2000 (voir Riener c. Bulgarie , n o 46343/99, § 95, 23 mai 2006).

En ce qui concerne l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement, la Cour constate que celle-ci est étroitement liée au fond du grief tiré de l’article 13 concernant l’existence de recours effectifs et qu’il convient dès lors de la joindre au fond. Elle constate par ailleurs que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le requérant soutient que les conditions prévues en droit interne pour l’imposition d’une mesure d’interdiction de passeport n’étaient pas remplies en l’espèce puisque sa dette envers la banque était garantie par des sûretés et une hypothèque et qu’il l’a réglée dès février 1999. Il souligne en outre que les autorités n’ont pas établi l’existence d’un risque concret qu’il puisse échapper au paiement de sa dette en voyageant à l’étranger. Il dénonce le défaut de prise en compte de ces circonstances au moment de la prise de la décision, l’application immédiate de celle-ci sans qu’il en soit informé et ainsi que la passivité des autorités concernées qui n’ont à aucun moment contrôlé si la mesure était toujours justifiée. En conséquence de ces manquements, il aurait été empêché d’effectuer le déplacement prévu à l’étranger, sans aucune justification raisonnable.

Le Gouvernement expose que la mesure imposée au requérant était conforme au droit applicable. Il considère que l’intéressé s’est lui-même rendu responsable du défaut de notification de la décision litigieuse et de l’impossibilité d’introduire un recours étant donné qu’il avait donné des adresses différentes et n’a pas pu être joint à l’adresse de son domicile permanent. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que l’article 2 du Protocole n o 4 garantit à toute personne le droit de circuler à l’intérieur du territoire dans lequel elle se trouve ainsi que de le quitter, ce qui implique le droit de se rendre dans le pays de son choix, pour autant qu’elle soit autorisée à y entrer. Il en résulte qu’une mesure susceptible de porter atteinte à ce droit ou d’en restreindre l’exercice n’est conforme à l’article 2 du Protocole n o 4 que si elle est prévue par la loi, poursuit l’un des buts légitimes visés au troisième paragraphe de cette disposition et peut passer pour « nécessaire dans une société démocratique » à la poursuite dudit objectif ( Baumann c. France , n o 33592/96, § 61, CEDH 2001 ‑ V (extraits) ; Napijalo c. Croatie , n o 66485/01, § 68, 13 novembre 2003).

Dans la présente espèce, le requérant s’est vu imposer une mesure d’interdiction de délivrance d’un passeport pendant plus de deux ans et, en conséquence, il n’a pas pu effectuer un déplacement prévu à l’étranger en juin 2001. La Cour considère que la restriction ainsi imposée au droit de l’intéressé de circuler librement s’analyse en une ingérence au sens de l’article 2 du Protocole n o 4 (voir Baumann , précité, § 62).

La Cour relève que la mesure litigieuse a été imposée au requérant en application de l’article 7 de la loi sur les passeports internationaux en vigueur à l’époque, à la demande d’un juge de l’exécution et en raison de l’existence de dettes impayées. Elle admet dès lors que l’ingérence était « prévue par la loi » au sens de l’article 2 du Protocole n o 4.

La Cour accepte également que l’imposition d’une mesure comme celle de l’espèce tend à protéger les intérêts des créanciers et donc à un objectif légitime de protection des droits d’autrui.

Pour ce qui est de la proportionnalité, la Cour rappelle qu’une mesure restreignant la liberté de circulation d’une personne, fut-elle justifiée au départ, peut devenir disproportionnée si elle se prolonge automatiquement pendant une longue période ( Riener , précité, § 121 ; Földes et Földesné Hajlik c. Hongrie , n o 41463/02, § 35, CEDH 2006 ‑ ...).

En ce qui concerne plus particulièrement une restriction imposée au motif de dettes impayées, celle-ci ne se justifie que tant qu’elle tend à l’objectif poursuivi de garantir le recouvrement des dettes en question ( Napijalo , précité, §§ 78-82). Dès lors, les autorités ne peuvent maintenir une telle mesure pour une longue durée sans périodiquement réexaminer sa justification ( Riener , précité, §§ 122 et 124).

Or, la Cour note qu’en l’espèce la dette ayant justifié la mesure d’interdiction de délivrance d’un passeport au requérant a été réglée quelques jours seulement après l’imposition de celle-ci (paragraphe 11 ci ‑ dessus). Malgré cela, le juge chargé de l’exécution, qui avait été à l’origine de la mesure, n’a rien entrepris pour sa levée. De même, les autorités de la police n’ont à aucun moment effectué un examen de la nécessité de l’interdiction, alors que celle-ci est restée applicable pendant près de deux ans et demi. Dans le même temps, le requérant, qui n’avait pas été informé de la mesure d’interdiction, ne pouvait entreprendre aucune démarche légale en vue de sa levée (voir sur ce point les paragraphes 48 à 50 ci-dessous).

En conséquence, lorsque le requérant a sollicité qu’un passeport lui soit délivré en juin 2001, sa demande a été rejetée et il a été empêché d’effectuer le déplacement qu’il avait planifié, sur la base d’une mesure restrictive qui avait depuis longtemps perdu toute justification et qui était restée en vigueur en raison de la passivité des autorités compétentes. En raison notamment des délais très courts, les démarches que l’intéressé a entrepris à ce moment en vue de la levée de la mesure sont restées vaines.

En conclusion, la Cour considère que l’ingérence subie par le requérant dans l’exercice de son droit à la liberté de circulation ne constituait pas une mesure « nécessaire dans une société démocratique » au but légitime poursuivi.

Partant, il y eu violation de l’article 2 du Protocole n o 4. II.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le requérant se plaint du fait que les autorités compétentes ne l’ont pas informé de la mesure prise à son encontre et l’ont ainsi privé aussi bien de la possibilité de présenter ses objections au moment de l’édiction de l’arrêté que de celle de contester celui-ci devant un tribunal. En ce qui concerne la confusion entre ses différentes adresses, il soutient que s’il avait effectivement déclaré avoir son domicile à Kotlentsi, il résidait depuis longtemps à Varna, 8 rue S.R., et avait toujours indiqué cette adresse aux autorités, notamment dans le cadre de la procédure civile d’exécution ayant motivé la mesure litigieuse. Cette adresse figurait sur l’arrêté imposant l’interdiction et le requérant ne voit pas pourquoi la DRAI de Dobrich a tenté de le lui signifier à Kotlentsi.

Le requérant soutient par ailleurs que l’action en responsabilité de l’Etat qu’il a introduite ne constituait pas une voie de recours efficace. Il souligne que sa demande concernant l’interdiction de lui délivrer un passeport a été rejetée pour le motif formel qu’il n’avait pas correctement désigné l’auteur de l’arrêté, alors qu’il était dans l’impossibilité de connaître celui-ci en l’absence de notification de l’acte et d’indication claire sur ce point dans la loi, et que les tribunaux n’ont pas tenu compte de ses arguments concernant l’irrégularité de la mesure. Quant à son grief relatif au défaut de notification, il a également été rejeté en conséquence d’une approche formaliste concernant la diligence attendue de la part de la DRAI de Dobrich.

Le Gouvernement reprend les arguments soulevés au titre de l’exception de non-épuisement et considère que le requérant disposait de recours efficaces et qu’il est lui-même responsable de ne pas avoir pu les utiliser. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que l’article 13 de la Convention garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant d’examiner le contenu d’un grief défendable fondé sur la Convention et d’offrir un redressement approprié (voir, parmi d’autres, Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 157, CEDH 2000-XI). Eu égard à sa conclusion ci-dessus concernant le grief tiré de l’article 2 du Protocole n o 4, elle considère que le requérant disposait en l’espèce d’un grief défendable de méconnaissance de cette disposition.

La Cour observe que le requérant avait en principe la possibilité d’introduire un recours judiciaire en annulation contre l’arrêté du 29 janvier 1999 qui avait ordonné la mesure d’interdiction de délivrance d’un passeport. Elle relève toutefois que le requérant n’a pas été en mesure d’introduire un tel recours car il n’avait pas été informé de la mesure prise à son encontre avant le 20 juin 2001. Ce recours est devenu par la suite sans objet, puisque la mesure d’interdiction a été levée peu de temps après, le 13 juillet 2001.

En ce qui concerne l’argument du Gouvernement selon lequel l’intéressé se serait lui-même placé dans cette situation en indiquant des adresses différentes, la Cour relève qu’il ressort des éléments produits devant elle que l’adresse qui figurait sur les documents relatifs à la procédure d’exécution ayant motivé la mesure d’interdiction d’un passeport, ainsi que sur l’arrêté du 29 janvier 1999 lui-même, était celle à laquelle le requérant résidait effectivement, à Varna.

Il est vrai que le requérant avait déclaré comme domicile celui de sa mère, à Kotlentsi, dont la mention figurait sur ses documents d’identité. La Cour ne dispose toutefois pas d’éléments lui permettant de considérer que cette situation était irrégulière en vertu de la réglementation interne ou que l’intéressé avait l’obligation de faire réceptionner des notifications à cette adresse. Bien au contraire, les juridictions internes, saisies dans le cadre de l’action en responsabilité engagée par le requérant, ont considéré que la notification à l’adresse du domicile permanent n’était pas suffisante pour que l’arrêté soit considéré comme valablement notifié et faire courir le délai de recours. Au vu de ces observations, la Cour estime que le recours judiciaire en annulation contre l’arrêté du 29 janvier 1999 ne constituait pas une voie de recours accessible et efficace dans les circonstances de l’espèce.

La Cour observe ensuite que le requérant a tenté de demander la levée de la mesure d’interdiction auprès de la DRAI de Dobrich mais s’est vu opposer un refus en raison de l’absence de demande du juge chargé de l’exécution, qu’il a été dans l’impossibilité de joindre avant la date prévue pour son voyage. Cette possibilité ne s’est donc pas avérée efficace.

La Cour note par ailleurs que le requérant pouvait également introduire un recours judiciaire contre le refus de lui délivrer un passeport qui lui a été opposé le 20 juin 2001. Un tel recours n’aurait toutefois pas pu empêcher la mise en œuvre de l’interdiction, en raison du délai très court dans lequel le requérant voulait effectuer son déplacement à l’étranger. En outre, la Cour n’est pas convaincue des chances de succès d’un tel recours, dans la mesure où le refus de délivrance du passeport se fondait sur la mesure d’interdiction prise en 1999, qui était toujours en vigueur à ce moment-là.

En ce qui concerne l’action en responsabilité à raison des actes ou faits illégaux des autorités de l’Etat, la Cour constate que celle introduite par le requérant en l’espèce a été rejetée au motif que les actions de la DRAI relativement à la notification de la mesure d’interdiction n’étaient pas illégales. Pour ce qui est de la mesure d’interdiction elle-même, même si en l’espèce la demande du requérant a été rejetée pour un motif formel, la Cour observe que le succès d’une telle action présuppose que l’acte administratif litigieux ait été préalablement déclaré illégal et annulé. Or, comme elle vient de le constater aux paragraphes 48 à 52 ci-dessus, le requérant n’avait pas eu l’opportunité de contester la mesure d’interdiction imposée en 1999, alors qu’un recours contre le refus de lui délivrer un passeport en date du 20 juin 2001 n’avait, par ailleurs, guère de chances d’aboutir.

Au vu de ces observations, la Cour considère que le requérant n’avait pas à sa disposition de recours interne disponible susceptible de remédier à son grief.

Partant, elle rejette l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement et conclut à la violation de l’article 13 de la Convention. III.

Le requérant réclame 10 000 levs (BGN), soit environ 5 100 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi du fait des violations alléguées.

Le Gouvernement n’a pas soumis d’observations sur ce point.

Compte tenu des éléments en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 2 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 1 500 EUR pour les honoraires d’avocat engagés devant la Cour et considère que l’assistance judiciaire qui lui a été versée par le Conseil de l’Europe couvre les autres frais exposés. A l’appui de ses demandes, il produit une convention d’honoraires conclue avec son avocate. Il demande en outre que les montants alloués soient directement versés à cette dernière.

Le Gouvernement n’a pas soumis d’observations.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession, la Cour estime raisonnable le montant de 1 500 EUR demandé pour les honoraires d’avocat. Elle constate en revanche que le requérant ne produit pas de justificatifs pour les autres frais prétendument exposés et considère qu’il n’y a pas à lui allouer de somme à ce titre. Il convient par ailleurs de déduire l’assistance judiciaire versée d’un montant de 850 EUR. Partant, la Cour accorde 650 EUR au requérant à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Joint au fond l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement et la rejette ; 2. Déclare la requête recevable ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 2 du Protocole n o 4 ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 5. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en levs bulgares selon le taux applicable au moment du règlement : i. 2 000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; ii. 650 EUR (six cent cinquante euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, à verser sur le compte désigné par l’avocate de l’intéressé ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 juillet 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président