ÎNAPOI LA REZULTATE CtEDO
Sursă originală
CtEDO 02.07.2009 Auto

AFFAIRE RUGA c. BULGARIE

RESPONDENT
BGR
HOTĂRÂRE
02.07.2009
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză 
AFFAIRE RUGA c. BULGARIE (CtEDO, 2009)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A CINCEA CINCEA CAUZA RUGA c. BULGARIE Cerere nr. 7148/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 2 iulie 2009 DEFINITIVF 06/11/2009 Această hotărâre poate suferi modificări de formă. În cauza Ruga c. Bulgaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se află într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Rait Maruste, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, judecători, Pavlina Panova, judecător ad-hoc, și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 9 iunie 2009, se pronunță la hotărâre că, adoptat la această dată procedural La origine a cauzei se află o cerere (n 7148/04) îndreptată împotriva Republicii Bulgaria și dintre care doi resortisanți italieni, domnii Giuseppe Ruga și Gustavo Ruga ( La 18 februarie 2004, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 25 martie 2008, președintele celei de-a cincea secțiuni a decis să trateze cererea cu prioritate. La 16 iulie 2008, președintele celei de-a cincea secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. Astfel cum permite art. 29 alineatul (3) din convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Guvernul italian nu și-a exercitat dreptul de a intra în procedură [art. 36 alineatul (1) din Convenție și art. 44 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură]. Judecătorul Kalaydjieva, judecător ales în temeiul Bulgariei, fiind deportat, la 23 februarie 2009, guvernul l-a desemnat pe domnul Pavlina Panova pentru a se afla în locul său în calitate de judecător-hoc [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA L Reclamanții sunt moștenitorii resortisanților austriaci care, în anii 1940, locuiau permanent în Bulgaria. După ce regimul comunist a intrat în vigoare în 1944, bunurile acestora au fost ocupate de autoritățile bulgare, care i-au obligat să părăsească teritoriul național. La 2 mai 1963, Austria și Republica Populară Bulgaria au semnat un tratat privind, printre altele, compensarea cetățenilor austrieci care au lăsat bunuri imobile pe teritoriul bulgar. Acest tratat prevedea posibilitatea cetățenilor austrieci de a-și vinde bunurile pe teritoriul bulgar, care a intrat în vigoare la 18 iunie 1964. 10. Invitat să precizeze dacă a acceptat sau nu vânzarea bunurilor sale în statul bulgar, bunicul celui de-al doilea reclamant (G.S.) a respins propunerea de vânzare și indiqua a dorit să își exercite în continuare dreptul de proprietate asupra bunurilor sale situate în Bulgaria. Cu toate acestea, nici el, nici moștenitorii săi nu au reușit să intre în posesia proprietăților lor sau să își exercite altfel dreptul de proprietate în timpul perioadei comuniste. Evenimentele care au avut loc în anii 1990 11. Ca urmare a schimbărilor politice care au avut loc după căderea regimului comunist, Bulgaria a adoptat o legislație privind restituirea bunurilor naționalizate după 1944 12. La 17 decembrie 1996, domnul E.R., fiica lui G.S., soția primului solicitant și mama celui de-al doilea reclamant, i s-a eliberat un act notarial care atestă dreptul său de proprietate asupra unei case situate în centrul orașului Sofia, în districtul Lozenetz 13. La 18 decembrie 1996, avocatul d.E.R. a trimis o somație notariată biroului de serviciu al corpului diplomatic, solicitându-i să elibereze casa respectivă în termen de 30 de zile. Printr-o scrisoare din 9 mai 1997 directorul a opus un refuz pe motiv că statul bulgar devenise proprietarul casei în temeiul tratatului semnat în 1963. 14. Prin scrisorile din 20 mai 1997 și 26 mai 1998, primarul districtului Lozenetz și guvernatorul (облитен управител) al Sofiei au precizat că casa nu era deținută de stat și că nu era înscrisă în registrul proprietăților statului și comunelor. 15. La 10 iunie 1998, biroul de serviciu al corpului diplomatic și E.R., reprezentat de avocatul său, au semnat un contract de închiriere, prin care biroul s. a angajat să plătească chirie pentru casa în cauză. 16. E.R. a murit la 25 iulie 1999. 17. La 1 octombrie 1999, reclamanții au vândut casa moștenită. Procedura în despăgubire împotriva Ministerului Afacerilor Externe și a acțiunii în constatarea dreptului de proprietate împotriva reclamanților 18. La 4 august 1999, care nu a fost informat cu privire la decesul lui E.R., avocatul său a înaintat o cerere împotriva Ministerului Afacerilor Externe în numele său, solicitând plata unei despăgubiri pentru o parte din ocupație pentru perioada cuprinsă între 1 La 22 februarie 2000, tribunalul a constatat că .E.R. a decedat. Pe baza articolului 120 din Codul de procedură civilă din 1952, acum abrogat, Tribunalul a decis că reclamanții trebuiau să fie constituiți parte la litigiu. Au avut loc două audieri pe 23 mai și 7 noiembrie 2000. În lacul din 3 aprilie 2001, reclamanții au mărit suma restanței. Următoarele audieri au avut loc la 9 octombrie 2001, precum și la 12 februarie, 30 aprilie și 11 iunie 2002. Alte patru audieri, stabilite între această ultimă dată și 1 iunie 2002. În iulie 2003, reclamanții au depus o cerere în temeiul articolului 217a din Codul de procedură civilă din 1952 (CPC), în care se plângeau de întârzierile din procedură. Președintele instanței de apel a Sofia a examinat acțiunea și a refuzat să dea instrucțiuni instanței inferioare d a accelera examinarea cauzei. El a considerat că aceasta nu a fost supusă unor trimiteri inutile și că numărul ridicat de inculpeți putea explica prin cererile de obținere a unor dovezi suplimentare formulate de ambele părți. 22. La data de 18 noiembrie 2003, reclamanții au mărit suma restantă a despăgubirii. Audiențele din 2 decembrie 2003 și 20 ianuarie 2004 au fost amânate pentru a permite părților să ajungă la un acord extrajudiciar. La 24 februarie 2004, tribunalul a constatat că părțile nu au încheiat un acord extrajudiciar 23. Între timp, la 2 februarie 2004, Ministerul Afacerilor Externe a introdus o acțiune împotriva reclamanților, susținând că statul a devenit proprietarul casei în temeiul tratatului semnat în 1963 (punctele 9 și 10 de mai sus). 24. Printr-o ordonanță din 25 mai 2004, confirmată în recurs, Tribunalul orașului Sofia a dispus suspendarea procedurii de despăgubire pe motiv că încheierea noii cauze privind dreptul de proprietate era decisivă pentru procedura în despăgubire. 25. A c ț i un ea în constatarea dreptului de proprietate asupra casei a fost examinată de trei instan ț i, care au decăzut Ministerul Afacerilor Externe. La hotărârea definitivă a Cu r ț ii Supreme de Casa ț i e a fost pronunțată la 12 ianuarie 2007. a devenit proprietar al proprietății imobiliare în temeiul articolului 2 alineatul (2) din Legea privind restituirea proprietății imobiliare naționale (a se vedea punctele 30 și 31 de mai jos 26). Procedura în despăgubire a reînceput la 24 aprilie 2007 printr-o hotărâre din 19 noiembrie 2007, Tribunalul orașului Sofia a primit cererea reclamanților și le-a acordat o despăgubire de 241 550 de dolari americani plus dobânzi legale începând cu 4 august 1999 27. Ministerul Afacerilor Externe a făcut apel, printre altele, să susțină că avocatul d'E.R. a introdus o instanță în numele său la mai multe zile după moartea sa, chiar și atunci când, în dreptul bulgar, puterea de reprezentare nu mai este valabilă după decesul persoanei reprezentate. 28. O audiere a avut loc. Printr-o hotărâre din 11 iulie 2008, tribunalul din Sofia a anulat hotărârea atacată și a pus capăt procedurii. Se estimează că instana din Sofia nu a fost introdusă în mod valabil de către avocat din E.R., în măsura în care aceasta murise înainte de data sesizării Tribunalului din Sofia. 29. Printr-o ordonanță din 30 decembrie 2008, Curtea Supremă de Casație a declarat recursul inadmisibil pe motiv că problemele juridice ridicate de cei interesați nu erau supuse controlului jurisdicției supreme, așa cum este definit în noul Cod de procedură civilă. II. DREPTUL INTERNELE PERTINENTE Legea privind restituirea proprietății asupra bunurilor imobile naționalizate 30. Legea privind restituirea proprietății asupra bunurilor imobile naționalizate (atlé закон за възстанововане собствеността върноу одърнавени недвиними имоти, НСОНИ ), în vigoare începând cu luna februarie 1992, prevede că bunurile naționalizate fără compensație în temeiul mai multor legi specifice din anii 1947-1952 sunt restituite foștilor proprietari, unde moștenitorii acestora, cu condiția ca acestea să existe efectiv în limitele lor de origine și că sunt încă parte a patrimoniului statului, comunelor, organizațiilor sau întreprinderilor publice. La art. 2 alineatul (2) din această lege, în vigoare începând cu luna noiembrie 1997, prevede restituirea bunurilor expropriate fără nici un temei legal sau necunoașterea căilor legale în vigoare la data faptelor. 31. Restituirea dreptului de proprietate intervine ex lege, prin însăși efectul legii, fără a fi necesar ca administrația să facă vreun act. În special, actele de înscriere și de radiere din registrul proprietăților de la . . . . по гр.д. No 3428, III г. ВС. În lipsa unei contestații din partea entității publice care deține dreptul de proprietate asupra bunului în cauză, restituirea se efectuează prin predarea deținerii bunului. În caz de contestare, foștii proprietari trebuie să introducă o acțiune judiciară în despăgubire pentru a-și stabili dreptul la restituire. Competență de reprezentare și calitate de a continua o procedură civilă în numele unei părți a acesteia, la art. 41 alineatul (1) din Legea privind obligațiile și contractele prevede că puterea de reprezentare se încheie odată cu decesul persoanei reprezentate. 33. La art. 120 din Codul de procedură civilă din 1952, abrogat, se prevedea că, în cazul decesului uneia dintre părțile la litigiu, acesta continua în ceea ce privește moștenitorii săi. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 35. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 4 august 1999 și a fost încheiată la 30 decembrie 2008 și, prin urmare, a durat aproximativ nouă ani și patru luni, pentru trei grade de jurisdicție. Cu privire la admisibilitate 37. Curtea constată că acest Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). 39. Curtea constată că: în speță, examinarea cauzei de către instanța de primă instanță a durat mai mult de opt ani. Această întârziere a fost compensată doar parțial de celeritatea cu care a fost tratată cauza de instanța de apel și Curtea Supremă de Casație. 40. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender, citată anterior). 41. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 la Convenția nr. 42, care susține că exproprierea bunurilor strămoșilor lor a fost ilegală. Ei consideră că dreptul de proprietate al strămoșilor lor a fost reafirmat prin tratatul semnat în 1963 între Austria și Republica Populară Bulgaria și denunță faptul că aceștia nu și-au putut exercita dreptul de proprietate asupra casei lor din Sofia timp de decenii. Aceștia susțin că această situație a condus la o încălcare continuă a dreptului la respectarea bunurilor strămoșilor lor garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 43. Curtea constată că imputarea reclamanților pe teren a articolului 1 din Protocolul nr. 1 se referă la exproprierea inițială a casei efectuată de autoritățile bulgare în anii 1940 și la pretinsele efecte continue ale acesteia. Ea observă că nu formulează nici o declarație separată cu privire la o posibilă încălcare a dreptului lor de proprietate generat de art. 2 alineatul (2) din Legea privind restituirea proprietății asupra bunurilor imobile naționalizate. 44. Cu toate acestea, Curtea amintește că privarea unui drept de proprietate sau a unui alt drept real constituie, în principiu, un act instant și nu creează o situație continuă de pentru a examina circumstanțele de expropriere sau efectele continue produse de aceasta până în prezent (a se vedea Decizia Malhous , menționată anterior, și jurisprudența Comisiei, de exemplu Mayer și alții c. Germania, nr. 1890/91, 19048/91, 19049/91, 19342/92 și 19549/92, Decizia Comisiei din 4 martie 1996, DR 85 B, p. 5). 45. În ceea ce privește dreptul strămoșilor de a-și exercita dreptul de proprietate asupra casei după intrarea în vigoare a tratatului semnat în 1963, competența Curții de a cunoaște acest aspect este, de asemenea, exclusă rațional pentru perioada înainte de 7 septembrie 1992, data intrării în vigoare a Convenției privind Bulgaria. 46. În ceea ce privește perioada de după această ultimă dată, Curtea amintește că speranța de a se vedea recunoașterea supraviețuirii unui fost drept de proprietate care este de mult timp imposibilă de a exercita efectiv nu poate fi considerată drept un Mai sus menționat, împreună cu alte referințe, în special cu jurisprudența Comisiei; altfel, în cazul în care dreptul invocat are o bază legală în legislația adoptată înainte de ratificarea convenției, dacă o astfel de legislație rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 și dacă existența sa a fost recunoscută de autoritățile interne competente (a se vedea Broniowski c. Polonia [GC], nr. 31443/96, § 130 și 131, CEDO 2004 47. În sensul articolului 2 alineatul (2) din Legea privind restituirea proprietății asupra bunurilor naționalizate (punctul 25 litera (c) și al articolului 2 alineatul (2) din Legea privind restituirea proprietății asupra bunurilor naționalizate (punctul 25 litera (c), Curtea a constatat că Curtea Supremă de Casație a decis, în temeiul hotărârii sale cu privire la litigiul de proprietate dintre Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ , Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Ö Õ Õ Õ , , Õ Õ Õ Õ , , ï Õ Ö Ö Ö Õ Ö Ö Ö Ö Õ Ö Ö Ö Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Ö Ö Õ Õ Ö Ö Õ Õ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ Mai sus) și nu că părțile interesate au moștenit un drept de proprietate preexistent de care E.R. ar fi fost întotdeauna titular. Este adevărat că casa nu a fost înscrisă în registrul proprietăților la . . Cu toate acestea, având în vedere caracterul intern al acestui tip de înscrieri și faptul că acestea nu au niciun efect asupra dreptului de proprietate (punctele 30 și 31 litera (c) Mai sus), nu s-ar putea deduce din aceasta că acest bun imobil a rămas proprietatea strămoșilor reclamanților în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În consecință, Curtea consideră că nu se poate demonstra că: la data intrării în vigoare a Convenției privind Bulgaria E.R. era titular al oricărui drept de proprietate care ar fi supraviețuit prin tratatul semnat în 1963. 48. Prin urmare, acest motiv trebuie respins pentru incompatibilitate rațională temporală în ceea ce privește perioada înainte de 7 septembrie 1992 și pentru incompatibilitate rațională în ceea ce privește perioada de după această dată, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 49. În sfârșit, reclamanții se plâng că drepturile strămoșilor lor garantate prin art. 14 coroborat cu art. 8 și art. 1 din Protocolul nr. 1, au fost violați din cauza faptului că au fost obligați să părăsească teritoriul bulgar în anii 1940. Invocând art. 14 coroborat cu art. 6 alineatul (1), ei susțin că au fost ei înșiși victime ale unui tratament discriminatoriu în exercitarea dreptului lor la un proces într-un termen rezonabil. 50. Curtea constată că obiecțiunile referitoare la evenimentele care au avut loc în anii 1940 sunt incompatibile rația temporizată personae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și cu art. 4. 51. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 14 coroborat cu art. 6 alineatul (1), Curtea nu menționează niciun element care să sugereze că reclamanții au fost tratați discriminatoriu pe motiv de cetățenie. Prin urmare, acest fapt este vădit nefondat și trebuie să fie respins și în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 52. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 53. Reclamanții solicită fiecare 3 54. Guvernul contestă aceste pretenții. 55. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde fiecăruia dintre reclamanți 3 000 EUR pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 56. Reclamanții solicită împreună 9 769 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Ele indică faptul că nu pot prezenta anumite documente în sprijinul cererii lor, deoarece primul reclamant este spitalizat și nu își amintește unde sunt documentele în cauză. 57. Guvernul contestă aceste pretenții. 58. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. 59. Curtea constată că reclamanții produc foarte puține documente în sprijinul cererilor lor. Statuând în echitate, aceasta alocă în comun reclamantului o sumă globală de 1 500 EUR în acest sens. Interese moratorii 60. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 2 din Convenție, sumele următoare, care urmează să fie convertite în suluri bulgare la rata aplicabilă la data regulamentului 000 EUR (trei mii EUR) fiecărui solicitant pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, (ii. 500 EUR (mii cinci sute EUR) reclamanților în comun pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitanți de la data expirării acestui termen și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobânda simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 2 iulie 2009, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2009-07-02
0,97
AFFAIRE ZAHARIEVI c. BULGARIE
CINQUIÈME SECTION AFFAIRE ZAHARIEVI c. BULGARIE (Requête n o 22627/03) ARRÊT (fond) STRASBOURG 2 juillet 2009 DÉFINITIF 10/12/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Zaharievi c. Bulgarie, La Cour européenne des droit
CtEDO 2009-04-02
0,96
AFFAIRE GAVRIL GEORGIEV c. BULGARIE
CINQUIÈME SECTION AFFAIRE GAVRIL GEORGIEV c. BULGARIE (Requête n o 31211/03) ARRÊT STRASBOURG 2 avril 2009 DÉFINITIF 02/07/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Gavril Georgiev c. Bulgarie, La Cour européenne des dr
CtEDO 2009-11-26
0,96
AFFAIRE GOCHEV c. BULGARIE
CINQUIÈME SECTION AFFAIRE GOCHEV c. BULGARIE (Requête n o 34383/03) ARRÊT STRASBOURG 26 novembre 2009 DÉFINITIF 26/02/2010 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. E
CtEDO 2009-07-02
0,96
AFFAIRE DIMITAR YANAKIEV c. BULGARIE
CINQUIÈME SECTION AFFAIRE DIMITAR YANAKIEV c. BULGARIE (Requête n o 1152/03) ARRÊT STRASBOURG 2 juillet 2009 DÉFINITIF 02/10/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Dimitar Yanakiev c. Bulgarie, La Cour européenne des
CtEDO 2009-04-23
0,96
AFFAIRE RANGELOV c. BULGARIE
CINQUIÈME SECTION AFFAIRE RANGELOV c. BULGARIE (Requête n o 14387/03) ARRÊT STRASBOURG 23 avril 2009 DÉFINITIF 23/07/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Rangelov c. Bulgarie, La Cour européenne des droits de l’hom
Sursă