Moon împotriva Franței

La originea dosarului se află o cerere (n° 39973/03) împotriva Republicii Franceze, prezentată Curții de un cetățean britanic, d-l Timothy Moon („reclamantul"), pe data de 14 decembrie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de societatea civilă profesională Mermet Pauly Balthazard și Luce, societate de avocați din baroul Thonon-les-Bains. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, doamna E. Belliard, directoare a afacerilor juridice în Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul susține în special încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, pe motiv că sancțiunea pe care a primit-o pentru nedenunțarea unei sume la trecerea vamei, și anume confiscarea întregii sume nedenunțate cumulată cu o amendă, este disproporționată în raport cu fapta de care i se impută.

Pe data de 12 mai 2006, Curtea a hotărât să transmită cererea Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului dosarului.

Guvernul britanic nu s-a prevalat de dreptul său de a interveni în procedură, din care a fost informat prin scrisoare din 22 mai 2006. ÎN FAPT

Pe data de 9 noiembrie 2000, în timp ce traversa frontiera franco-elvețiană în direcția Franței, reclamantul a fost supus unui control al brigăzii de control vamal din Saint-Julien-en-Genevois.

Agenții vamali i-au pus în limba engleză întrebarea dacă avea de declarat sume cu valoare mai mare de 50.000 franci francezi (FRF), respectiv 7.622 euro (EUR), iar el a răspuns negativ. Cu toate acestea, a fost găsit cu suma de 28.240 lire sterline (GBP), reprezentând contravaloarea de 315.413 FRF sau 48.084 EUR și un proces-verbal de contravenție a fost întocmit împotriva sa. O eliberare parțială a fost acordată în valoare de 4.500 GBP (50.260 FRF, respectiv 7.662 EUR). Suma rămasă, și anume 23.740 GBP (40.422 EUR) a fost sechestru.

Reclamantul precizează că această sumă provenea dintr-un împrumut care i-a fost acordat de o societate cu sediul în Geneva. Conform declarațiilor sale agenților vamali, ea era destinată achiziției unei case în Franța, sau, dacă nu ar fi găsit una, achiziției unui automobil sport în Anglia.

A fost citat să se prezinte în fața tribunalului de primă instanță penal din Thonon-les-Bains pentru nedenunțarea sumei în cauză. Ședința a avut loc pe data de 5 septembrie 2001.

Prin sentință din 3 octombrie 2001, tribunalul a respins în primul rând excepția de nulitate ridicată de reclamant, bazată pe faptul că întrebarea privind deținerea de numerar i-ar fi fost pusă în limba franceză, după ce a ascultat pe unul dintre agenții vamali, care a confirmat că întrebarea a fost pusă în limba engleză.

Pe fond, tribunalul a recunoscut culpabilitatea reclamantului pentru contravenția de care este acuzat, dar a constatat că acesta a dovedit că nu acționa în caz de nenorocire pentru seama unei organizații ascunse sau mafiote, în măsura în care demonstra că veniturile și patrimoniul personal al sale îi permiteau să dețină o asemenea sumă. În consecință, tribunalul, ținând cont, pe de o parte, de faptul că declarația pe care a omis-o nu atrăga pentru statul francez perceperea niciunui drept și, pe de altă parte, din avizul motivat al Comisiei Europene privind caracterul disproporționat al sancțiunilor prevăzute (§22 de mai jos), l-a condamnat pe reclamant la o amendă de 40.000 FRF (6.098 EUR) care urmează a fi dedusă din sumele sechestru, restul urmând să i se restituie.

Administrația vamală și reclamantul au apelat. Reclamantul invoca în special principiul comunitar al proporționalității, precum și articolele 6 § 2 al Convenției și 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Prin hotărâre din 18 iunie 2003, curtea de apel din Chambéry a confirmat sentința asupra culpabilității, dar a-i modificat-o asupra sancțiunilor aplicate. Ea a considerat că regimul declarării și penalităților instituit prin articolele 464 și 465 din codul vamal era compatibil cu dreptul comunitar și cu principiul proporționalității, în măsura în care fusese instituit în vederea luptei împotriva spălării banilor, care constituia unul dintre obiectivele Comunității Europene.

Ea a estimat, citând o hotărâre a Curții de Casație din 30 ianuarie 2002, că nu exista atingere a articolului 1 al Protocolului nr. 1 și a subliniat că avizul motivat al Comisiei Europene nu a fost urmat de o reclamație împotriva Franței. A judecat, în consecință, că infracțiunea de nerespectare a obligației de denunțare era stabilită împotriva reclamantului și a confirmat culpabilitatea sa. A modificat, în schimb, sancțiunile aplicate, cu motivația următoare: „Având în vedere că confiscarea substantei delictului, și anume suma de 23.740 lire sterline respectiv 40.422 euro sechestru la controlul din data de 9 noiembrie 2000 trebuie pronunțată în conformitate cu art. 465 din Codul Vamal, primii judecători având bine pronunțat confiscarea dar pentru o sumă de 6.098 euro; Având în vedere că în aplicarea aceluiași articol 465 o amendă este pronunțată minimum la o pătrime și maximum la suma asupra căreia poartă contravenția, că aceste dispoziții, a căror amintire că nu sunt contrare principiului comunitar al proporționalității, lasă jurisdicției puterea de a aprecia sancțiunea de pronunțat; că în vederea elementelor cauzei, convine să se pronunțe o amendă de o pătrime a sumei asupra căreia a purtat contravenția, adică 12.021 euro."

Reclamantul a depus un recurs în casație, pe care Curtea de Casație l-a declarat inadmisibil prin hotărâre din 21 ianuarie 2004.

O expunere completă a dreptului intern relevant se găsește în hotărârea Grifhorst c. Franța (n° 28336/02, §§ 21 la 26, 26 februarie 2009). 17. art. 369 din codul vamal, referitor la circumstanțe atenuante, citește ca urmează: "1. Dacă rețin circumstanțe atenuante, tribunalul poate: (...) c) reduce suma datorată care ține loc de confiscare a mărfurilor de fraude până la o treime din valoarea acestor mărfuri; d) reduce suma amenzilor fiscale până la o treime din suma lor minimă, cu rezerva dispozițiilor articolului 437 de mai jos; (...) Dacă rețin circumstanțe atenuante față de un inculpat, tribunalul poate: scuti inculpatul de sancțiunile penale prevăzute de prezentul cod, ordona ca executarea acestora să fie suspendată, decide ca condamnarea să nu fie menționată în buletinul nr. 2 al dosarului penal (...) "

Prin hotărâre din 30 ianuarie 2002 (Buletinul penal 2002 nr. 16, p. 50) pronunțată în dosarul Grifhorst mai sus citat (§ 20), Curtea de Casație a considerat următoarele: "Deoarece sancțiunile prevăzute la art. 465 din codul vamal, care au fost instituite în special în vederea luptei împotriva spălării banilor, care figurează printre obiectivele Comunității Europene, sunt conforme cu principiul comunitar al proporționalității și nu sunt contrare dispozițiilor convenționale invocate, jurisdicția celei de a doua instanțe și-a justificat hotărârea" B. Dreptul comunitar

O expunere completă a dreptului comunitar relevant se găsește în hotărârea Grifhorst mai sus citată (§§ 27 la 32). 1. Aviz motivat emis de Comisia Europeană

Comisia Europeană a emis în iulie 2001 următorul aviz motivat: "art. 58 din Tratatul CE prevede că art. 56, care instituie libera circulație a capitalurilor, nu aduce atingere dreptului statelor membre de a prevedea proceduri de denunțare a mișcărilor de capital în scopuri de informații administrative sau statistice sau de a lua măsuri legate de ordinea publică sau siguranța publică. Cu toate acestea, același articol 58 din Tratatul CE precizează că aceste proceduri de denunțare nu trebuie să constituie nici o mijloace de discriminare arbitrară nici o restricție mascată la libera circulație a capitalurilor și plăților, după cum se definește la art. 56. Prin urmare, Comisia consideră că efectele unei atare obligații administrative, în speță sancțiunile vamale, trebuie apreciate prin aplicarea criteriului proporționalității. Într-adevăr, conform jurisprudenței Curții (sentințe din 16.12.1992 "Comisia împotriva Republicii Eladice", C-210/91, și din 26.10.1995 "Siesse", C-36/94), măsurile administrative sau represive nu trebuie să depășească cadrul a ceea ce este strict necesar pentru obiectivele urmărite și nu trebuie să se atașeze modalităților de control o sancțiune atât de disproporționată cu privire la gravitatea contravenției încât ar deveni o entravă la libertățile consacrate de tratatul. Or, Comisia a constatat că, în cazul de față, sancțiunea în mod normal prevăzută și aplicată, și anume confiscarea fondurilor, conduce la negarea însăși a libertății fundamentale a circulației capitalurilor, ceea ce constituie o măsură în mod evident disproporționată. Autoritățile franceze apără caracterul de descurajare pe care ar trebui să-l aibă aceste sancțiuni în vederea importanței obiectivelor pe care le urmăresc după cum susțin, și anume lupta împotriva spălării banilor și lupta împotriva fraudei fiscale. Pe de altă parte, Comisia consideră că sancțiunea ar trebui să corespundă gravității contravenției constatate, și anume nerespectării obligației de denunțare și nu la gravitatea contravenției eventuale neconstatate, în această fază, a unei infracțiuni cum ar fi spălarea banilor sau frauda fiscală. " 2. Lupta împotriva spălării capitalurilor

Uniunea Europeană a adoptat mai multe instrumente pentru a lupta împotriva spălării banilor, pornind de la principiul că introducerea în sistemul financiar a produselor activităților ilicite era de natură să dăuneze unei dezvoltări economice sănătoase și durabile.

O primă etapă a constat în adoptarea directivei 91/308/CEE a Consiliului din 10 iunie 1991, privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopurile spălării banilor. Această directivă a instituit un mecanism comunitar de control al tranzacțiilor efectuate prin intermediul instituțiilor de credit, ale instituțiilor financiare și ale anumitor profesii, pentru a preveni spălarea banilor.

În măsura în care, prin implementarea sa, acest mecanism era susceptibil să determine o creștere a mișcărilor de numerar în scopuri ilicite, a fost completat de regulamentul nr. 1889/2005 din 26 octombrie 2005 privind controalele numerarului care intră sau iese din Uniunea Europeană. Acest regulament a intrat în vigoare pe 15 iunie 2007. Nu se referă la mișcările de numerar între state ale Uniunii Europene. Bazându-se în special pe recomandările Grupului de Acțiune Financiară asupra spălării capitalurilor (GAFI) și trăgând concluziile din disparitățile dintre statele membre, dintre care nu toate cunoșteau proceduri de control, acest regulament vizează să stabilească, la scară de Uniune, măsuri de control al mișcărilor de capital la frontierele externe ale Uniunii, atât la intrare, cât și la ieșire. Este bazat pe principiul declarării obligatorii, pentru orice persoană care intră în Uniune sau o părăsește, a numerarului transportat (indiferent dacă este sau nu proprietară), pe bază de prag de 10.000 EUR, permițând astfel autorităților vamale să colecteze informații, dar și să le transmită autoritățile altor state atunci când există indicii că sumele în cauză sunt legate de o activitate ilegală. 24. art. 9 al regulamentului prevede că fiecare stat membru trebuie să introducă sancțiuni aplicabile în caz de neexecutare a obligației de denunțare. Conform acestui articol, aceste sancțiuni trebuie să fie "eficace, proporționate și de descurajare". Statele membre sunt obligate să le notifice Comisiei Europene cel târziu pe 15 iunie 2007. C. Dreptul internațional și dreptul comparat

O expunere completă a instrumentelor internaționale relevante, precum și o panoramă a dreptului comparat se găsesc la paragrafele 37 la 56 din hotărârea Grifhorst mai sus citată. ÎN DREPT I. ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE

Reclamantul se plânge de caracterul disproporționat al confiscării și al amendei pe care le-a suferit în raport cu nerespectarea care i se impută. El susține încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1, care este redactat în felul următor: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care-l posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. " A. Asupra admisibilității

În observațiile sale, Guvernul indică faptul că administrația vamală a renunțat la recuperarea amendei la care reclamantul a fost condamnat, în temeiul unei decizii de admitere în pierdere de valoare, a cărei copie este prezentată. Acest document, intitulat "admitere în pierdere de valoare a unei creanțe nerecuperabile", conține o trecere în revistă a procedurii, propunerea contabilului competent de a admite în pierdere de valoare amenda impusă reclamantului pe motiv că este un debitor străin, și decizia directorului regional al vamelor Leman, din data de 27 decembrie 2004, de a autoriza admiterea în pierdere de valoare a amendei.

Guvernul susține implicit pierderea calității de victimă a reclamantului, invocând faptul că art. 1 mai sus citat nu se aplică în cazul de față, deoarece este în cauză doar pronunțarea amendei, și nu plata acesteia.

Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă pentru a retrage acestuia calitatea de "victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau implicit, și apoi au remediat încălcarea presupusă a Convenției (Eckle c. Germania, hotărâre din 15 iulie 1982, § 66, seria A nr. 51; a se vedea, de asemenea, Amuur c. Franța, hotărâre din 25 iunie 1996, § 36, Culegere 1996-III și Senator Lines GmbH c. Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Portugalia, Spania, Suedia și Marea Britanie (hotărâre), nr. 56672/00, CEDO 2004-IV).

În dosarul Senator Lines mai sus citat, care purta asupra unei amenzi impuse de Comisia Europeană reclamantei, Curtea a considerat că aceasta din urmă nu se putea pretinde victimă, în sensul articolului 34, în măsura în care nu plătise amenda și în care nu numai că recursul depus de ea împotriva deciziei Comisiei fusese examinat, dar dăduse naștere la anularea definitivă a amendei.

Curtea observă că nu este cazul în prezentul dosar, unde amenda cerută de vamă și impusă de tribunalul penal a fost agravată de curtea de apel și recursul reclamantului declarat inadmisibil de Curtea de Casație. Dacă pare să rezulte din decizia prezentată de Guvern că amenda nu va fi recuperată, este în cazul de față o decizie pur contabilă, care nu poate valora o recunoaștere nici cu atât mai puțin o remediere a presupusei încălcări.

Din această cauză, Curtea consideră că reclamantul se poate pretinde victimă, în sensul articolului 34 mai sus citat (Grifhorst mai sus citat, § 62).

Curtea constată, de altfel, că acest motiv nu este în mod evident prost fondat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea constată, de altfel, că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Convine deci să fie declarat admisibil. B. Pe fond A. Argumentele părților 1. Reclamantul

Reclamantul subliniază că o parte nu neglijabilă din sancțiunea prevăzută la art. 465 din codul vamal – confiscarea – era automată. În același fel, amenda nu putea fi mai mică de o pătrime din sumele confiscate, fără ca o autoritate judiciară să poată exercita un putere de apreciere asupra acestor două aspecte.

El invocă faptul că în cazul de față, jurisdicțiile franceze nu au ținut cont de naționalitatea sa străină, nici de faptul că procesele-verbale fusesera redactate în limba franceză și că nici un interpret nu era prezent la interogarea sa, nici chiar din faptul că se renseignasă la banca elvețiană despre o obligație de denunțare, dar obținuse informații eronate ca urmare a unei înțelegeri greșite.

Reclamantul consideră, contrar Guvernului, că echilibrul just între cerințele interesului general și salvgardarea drepturilor sale fundamentale nu a fost respectat. El subliniază că în vremea faptelor, dovada absenței spălării banilor sau a traficului de stupefaciente la originea transferului nedeclarat – dovadă pe care a furnizat-o în cazul de față – nu avea nici o influență asupra pronunțării pedepsei.

El concluzionează că articolele 464 și 465 vechi din codul vamal ajungeau la stabilirea unei prezumții de imposibil de infirmat de comitere a infracțiunii de spălare a banilor sau trafic de stupefaciente pentru orice persoană care nu declarase un transfer de bani mai mare de 50.000 FRF. El consideră că este just că Comisia Europeană, în avizul său motivat, a subliniat că Franța sancționa o infracțiune eventuală neconstatată. Autoritățile franceze au recunoscut-o implicit, prin modificarea articolului 465 mai sus citat.

În fine, reclamantul estimează că dosarele AGOSI c. Marea Britanie (24 octombrie 1986, seria A nr. 108) și Butler c. Marea Britanie (hotărâre), nr. 41661/98, CEDO 2002-VI), citate de Guvern, trebuie să fie distinse de prezentul dosar. 2. Guvernul

Guvernul nu contestă că sechestrul și confiscarea unei părți din sumele transportate de reclamant constituie o ingerință în dreptul lui la respectul bunurilor sale, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție și recunoaște că plata unei amenzi cade sub al doilea paragraf al acestui articol. El reamintește marja largă de manevră recunoscută de Curte statelor în politica lor de reprimare fiscală și citează în special dosarele AGOSI și Butler mai sus citate.

Privitor la "echilibrul just" care trebuie respectat între cerințele interesului general și salvgardarea drepturilor fundamentale ale individului, Guvernul invocă faptul că în cazul de față, dispozițiile dreptului francez vizează lupta împotriva spălării capitalurilor provenind din traficul de stupefaciente, obiectiv urmărit, de asemenea, de ansamblul statelor membre ale Uniunii Europene.

Guvernul reiterează argumentația prezentată în dosarul Grifhorst (§§ 76-78) și reamintește că în urma avizului motivat al Comisiei Europene din 27 iulie 2001, prin care a cerut Franței să revizuiască dispozitivul de sancțiuni pentru nerespectarea obligației de denunțare, autoritățile interne au modificat acest dispozitiv.

Guvernul susține că în orice caz, sancțiunile prevăzute în vremea faptelor nu par a fi disproportionate cu privire la jurisprudența Curții, ținând seama de obiectivul urmărit: ele nu au caracter "special" nici exorbitant, în măsura în care sunt hotărâte de autoritatea judiciară, care dispune de o marjă de apreciere. Tribunalul penal a folosit această marjă, deoarece a condamnat reclamantul doar la o amendă de 40.000 FRF. Curtea de apel, pentru partea sa, a apreciat diferit comportamentul și a relevat rea-sa credință, rezultând din răspunsul său negativ la întrebările puse în limba engleză de vamali, precum și din ambiguitatea răspunsurilor sale privitor la destinația sumei transportate. A estimat că nu putea beneficia de circumstanțe atenuante și l-a condamnat la confiscarea sumei sechestru și la o amendă de 12.021 EUR, conformând-se în felul acesta jurisprudenței Curții.

Guvernul concluzionează că sancțiunile pronunțate în temeiul dreptului aplicabil în vremea faptelor erau proporționate cu obiectivul urmărit, și anume lupta împotriva spălării banilor. B. Aprecierea Curții 1. Asupra normei aplicabile

Curtea consideră că amenda impusă reclamantului se încadrează în al doilea paragraf al articolului 1 mai sus citat (cf. Phillips c. Marea Britanie, nr. 41087/98, § 51, CEDO 2001-VII și Grifhorst mai sus citat, § 84).

Privitor la confiscarea sumei transportate de reclamant, Curtea a considerat în mai multe dosare, și în special în dosarul Grifhorst, care privea fapte similare, că chiar dacă o asemenea măsură atrage o privare de proprietate, se încadrează cu toate acestea într-o reglementare a folosirii bunurilor (§§ 85-86 și jurisprudența citată). 2. Asupra respectării cerințelor articolului 1 al Protocolului nr. 1

Curtea reia concluziile la care a ajuns în hotărârea Grifhorst mai sus citată (§§ 91-92), conform cărora ingerința în cauză era prevăzută de lege, în sensul jurisprudenței sale, și că vizau un scop de interes general, și anume lupta împotriva spălării capitalurilor provenind din traficul stupefacientelor.

Incumbă, prin urmare, Curții să stabilească dacă un echilibru just a fost menținut între cerințele interesului general și protecția drepturilor fundamentale ale individului, ținând cont de marja de apreciere recunoscută Statului în materia aceasta.

Curtea trimit la analiza sa din hotărârea Grifhorst mai sus citată (§§ 95-105), la sfârșitul căreia a concluzionat că sancțiunea impusă reclamantului, cumulând confiscarea și amenda, era disproporționată cu privire la nerespectarea comisă și că echilibrul just nu fusese respectat.

Curtea nu vede nici un motiv să se abată de la această abordare în prezentul dosar. Ea constată că, dacă reclamantul s-a abținut, în ciuda cerințelor făcute de vamali, să denunțe sumele importante pe care le transporta, nu rezultă din dosar că a fi supus, în Marea Britanie sau în Franța, unor urmăriri din acest motiv sau din motiv al unor infracțiuni legate, nici că condamnări au fost pronunțate împotriva sa. Singurul comportament delictuos care poate, prin urmare, fi reținut împotriva sa constă în nedenunțarea la trecerea frontierei franco-elvețiene a numerarului pe care îl transporta.

Curtea a avut, de asemenea, în vedere importanța sancțiunii care a fost impusă reclamantului pentru acest defect de denunțare, și anume cumulul confiscării de 40.422 EUR, reprezentând întregul suma depășind pragul de denunțare (confiscare automată în vremea faptelor), cu o amendă egală cu o pătrime din acest montant (12.021 EUR), adică în total 52.443 EUR. Ea observă, de altfel, că sentința tribunalului penal, care limitase la o amendă de 40.000 FRF (6.098 EUR) sancțiunea impusă reclamantului, a fost reformată pe acest punct de curtea de apel.

În vederea acestor elemente și în circumstanțele particulare ale prezentului dosar, Curtea ajunge la concluzia că sancțiunea impusă reclamantului, cumulând confiscarea și amenda, era disproporționată cu privire la nerespectarea comisă și că echilibrul just nu fusese respectat (cf. de asemenea Ismayilov c. Rusia, nr. 30352/03, § 38, 6 noiembrie 2008).

Prin urmare, a existat în cazul de față o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Curtea observă că, în ceea ce privește amenda, jurisdicțiile interne au facultatea, din care a folosit tribunalul penal, de a o modula în funcție de gravitatea faptelor. În plus, Curtea constată că nedenunțarea, care nu este contestată de reclamant, constituie în sine o infracțiune de care a fost recunoscut vinovat.

Rezultă din aceasta că aceste motive sunt în mod evident prost fondate și trebuie respinse în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

Reclamantul cere suma de 48.212,39 EUR cu titlu de daune materiale pe care ar fi suferit-o. Această sumă corespunde amendei vamale și sumei confiscate de vamă, asortite cu dobânzi legale din ziua sechestru. Solicită, de asemenea, suma de 6.000 EUR cu titlu de cheltuieli expuse în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții.

Guvernul susține că administrația vamală a renunțat la recuperarea amendei și consideră că o constatare de încălcare ar valora remediere a daunelor eventual suferite. Propune suma de 1.500 EUR cu titlu de cheltuieli.

Curtea consideră că, în circumstanțele cazului de față, problema aplicării articolului 41 al Convenției nu se află în stare. De aceea, convine să o rezerve ținând cont de posibilitatea unui acord între Statul pârât și reclamant (art. 75 § 1 din regulament). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Respinge excepția preliminară a Guvernului referitoare la calitatea de victimă a reclamantului în ceea ce privește amenda; 2. Declară admisibil motiv din art. 1 al Protocolului nr. 1 și inadmisibil restul cererii; 3. Zice că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție; 4. Zice că problema aplicării articolului 41 al Convenției nu se află în stare; în consecință, a) o rezervă în întregime; b) invită Guvernul și reclamantul să-i transmită în scris, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, observațiile lor cu privire la această problemă și în special să-i comunice orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și delega președintelui camerei să o fixeze după caz. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 9 iulie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 39973/03) dirigée contre la République française et dont un ressortissant britannique, M. Timothy Moon (« le requérant »), a saisi la Cour le 14 décembre 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par la société civile professionnelle Mermet Pauly Balthazard et Luce, société d’avocats au barreau de Thonon ‑ les ‑ Bains. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, Mme E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le requérant allègue en particulier la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, au motif que la sanction dont il a fait l’objet pour non déclaration d’une somme au passage de la douane, à savoir la confiscation de la totalité de la somme non déclarée cumulée avec une amende, est disproportionnée par rapport au fait reproché.

Le 12 mai 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire.

Le Gouvernement britannique ne s’est pas prévalu de son droit d’intervenir dans la procédure, dont il a été informé par lettre du 22 mai 2006. EN FAIT I.

Le 9 novembre 2000, alors qu’il franchissait la frontière franco-suisse en direction de la France, le requérant fit l’objet d’un contrôle de la brigade de contrôle des douanes de Saint ‑ Julien ‑ en ‑ Genevois.

Les agents des douanes lui ayant demandé en anglais s’il avait à déclarer des sommes d’un montant supérieur à 50 000 francs français (FRF), soit 7 622 euros (EUR), il répondit par la négative. Toutefois, il fut trouvé porteur d’une somme de 28 240 livres sterling (GBP), représentant la contre valeur de 315 413 FRF ou 48 084 EUR et un procès ‑ verbal d’infraction fut dressé à son encontre. Une mainlevée partielle fut accordée à hauteur de 4 500 GBP (50 260 FRF, soit 7 662 EUR). La somme restante, à savoir 23 740 GBP (40 422 EUR) fut saisie.

Le requérant précise que cette somme provenait d’un prêt qui lui a été consenti par une société sise à Genève. Selon ses déclarations aux douaniers, elle était destinée à l’achat d’une maison en France, ou, s’il n’en trouvait pas, à l’achat d’une voiture de sport en Angleterre.

Il fut cité à comparaître devant le tribunal correctionnel de Thonon ‑ les ‑ Bains pour défaut de déclaration de la somme en cause. L’audience eut lieu le 5 septembre 2001.

Par jugement du 3 octobre 2001, le tribunal rejeta tout d’abord l’exception de nullité soulevée par le requérant, tenant à ce que la question relative à la détention d’espèces lui aurait été posée en français, après avoir entendu l’un des agents des douanes, qui confirma que cette question avait été posée en anglais.

Sur le fond, le tribunal reconnut le requérant coupable de l’infraction reprochée, mais releva qu’il avait rapporté la preuve qu’il n’agissait pas en l’espèce pour le compte d’une organisation occulte ou mafieuse, dans la mesure où il démontrait que ses revenus et son patrimoine personnel lui permettaient de détenir une telle somme. Dès lors, le tribunal, tenant compte, d’une part, de ce que la déclaration qu’il avait omise n’entraînait pour l’Etat français la perception d’aucun droit et, d’autre part, de l’avis motivé de la Commission européenne quant au caractère disproportionné des sanctions prévues (paragraphe 22 ci-dessous), condamna le requérant à une amende de 40 000 FRF (6 098 EUR) à prélever sur les sommes saisies, le reste devant lui être restitué.

L’administration des douanes et le requérant firent appel. Le requérant invoquait notamment le principe communautaire de proportionnalité, ainsi que les articles 6 § 2 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Par arrêt du 18 juin 2003, la cour d’appel de Chambéry confirma le jugement sur la culpabilité, mais le réforma sur les sanctions infligées. Elle considéra que le régime de déclaration et pénalités instauré par les articles 464 et 465 du code des douanes était compatible avec le droit communautaire et avec le principe de proportionnalité, dans la mesure où il avait été institué en vue de la lutte contre le blanchiment de capitaux, qui constituait l’un des objectifs de la Communauté européenne.

Elle estima, en citant un arrêt de la Cour de cassation du 30 janvier 2002, qu’il n’y avait pas atteinte à l’article 1 du Protocole n o 1 et souligna que l’avis motivé de la Commission européenne n’avait pas été suivi d’une plainte contre la France. Elle jugea en conséquence que le délit de manquement à l’obligation déclarative était établi à l’encontre du requérant et confirma sa culpabilité. Elle modifia en revanche les sanctions infligées, avec la motivation suivante : « Attendu que la confiscation du corps du délit, à savoir la somme de 23 740 livres sterling soit 40 422 euros saisie lors du contrôle en date du 9 novembre 2000 doit être prononcée conformément à l’article 465 du Code des douanes, les premiers juges ayant bien prononcé la confiscation mais pour une somme de 6 098 euros ; Attendu qu’en application du même article 465 une amende est prononcée au minimum du quart et au maximum du montant de la somme sur laquelle porte l’infraction, que ces dispositions, dont il a été rappelé qu’elles ne contrevenaient pas au principe communautaire de proportionnalité, laissent à la juridiction le pouvoir d’apprécier la sanction à prononcer ; qu’au vu des éléments de la cause, il convient de prononcer une amende du quart de la somme sur laquelle a porté l’infraction soit 12 021 euros. »

Le requérant forma un pourvoi en cassation, que la Cour de cassation déclara non admis par arrêt du 21 janvier 2004. II.

Un exposé complet du droit interne pertinent figure dans l’arrêt Grifhorst c. France (n o 28336/02, §§ 21 à 26, 26 février 2009).

L’article 369 du code des douanes, relatif aux circonstances atténuantes, se lit ainsi : « 1. S’il retient les circonstances atténuantes, le tribunal peut : (...) c) réduire le montant des sommes tenant lieu de confiscation des marchandises de fraude jusqu’au tiers de la valeur de ces marchandises ; d) réduire le montant des amendes fiscales jusqu’au tiers de leur montant minimal, sous réserve des dispositions de l’article 437 ci-après ; (...) S’il retient les circonstances atténuantes à l’égard d’un prévenu, le tribunal peut : dispenser le prévenu des sanctions pénales prévues par le présent code, ordonner qu’il soit sursis à l’exécution de celles-ci, décider que la condamnation ne soit pas mentionnée au bulletin n o 2 du casier judiciaire (...) »

Par un arrêt du 30 janvier 2002 (Bulletin criminel 2002 n o 16, p. 50) rendu dans l’affaire Grifhorst précitée (§ 20), la Cour de cassation a considéré ce qui suit : « Dès lors que les sanctions prévues à l’article 465 du code des douanes, qui ont été instituées notamment en vue de la lutte contre le blanchiment de capitaux, laquelle figure parmi les objectifs de la Communauté européenne, sont conformes au principe communautaire de proportionnalité et non contraires aux dispositions conventionnelles invoquées, la juridiction du second degré a justifié sa décision » B. Le droit communautaire

Un exposé complet du droit communautaire pertinent figure dans l’arrêt Grifhorst précité (§§ 27 à 32). 1. Avis motivé rendu par la Commission européenne

La Commission européenne a rendu en juillet 2001 l’avis motivé suivant : « L’article 58 du traité CE stipule que l’article 56, qui instaure la libre circulation des capitaux, ne porte pas atteinte au droit qu’ont les États membres de prévoir des procédures de déclaration des mouvements de capitaux à des fins d’information administrative ou statistique ou de prendre des mesures liées à l’ordre public ou à la sécurité publique. Néanmoins, le même article 58 du traité CE précise que ces procédures de déclaration ne doivent constituer ni un moyen de discrimination arbitraire ni une restriction déguisée à la libre circulation des capitaux et des paiements telle que définie à l’article 56. C’est ainsi que la Commission considère que les effets d’une telle obligation administrative, en l’occurrence les sanctions douanières, doivent s’apprécier en appliquant le critère de proportionnalité. En effet, selon la jurisprudence de la Cour (arrêts du 16.12.1992 "Commission contre République hellénique", C-210/91, et du 26.10.1995 "Siesse", C-36/94), les mesures administratives ou répressives ne doivent pas dépasser le cadre de ce qui est strictement nécessaire aux objectifs poursuivis et il ne faut pas rattacher aux modalités de contrôle une sanction si disproportionnée à la gravité de l’infraction qu’elle deviendrait une entrave aux libertés consacrées par le traité. Or, la Commission a constaté que, dans le cas d’espèce, la sanction normalement prévue et appliquée, à savoir la confiscation des fonds, conduit à la négation même de la liberté fondamentale du mouvement des capitaux, de sorte qu’il s’agisse d’une mesure manifestement disproportionnée. Les autorités françaises défendent le caractère dissuasif que devraient revêtir ces sanctions au vu de l’importance des objectifs visés selon elles par l’introduction de ces obligations déclaratives, à savoir la lutte contre le blanchiment d’argent et la lutte contre la fraude fiscale. De son côté, la Commission considère que la sanction devrait correspondre à la gravité du manquement constaté, à savoir du manquement à l’obligation de déclaration et non pas à la gravité du manquement éventuel non constaté, à ce stade, d’un délit tel que le blanchiment d’argent ou la fraude fiscale. » 2. La lutte contre le blanchiment de capitaux

L’Union européenne a adopté plusieurs instruments pour lutter contre le blanchiment de capitaux, en partant du principe que l’introduction, dans le système financier, du produit d’activités illicites était de nature à nuire à un développement économique sain et durable.

Une première étape a consisté en l’adoption de la directive 91/308/CEE du Conseil du 10 juin 1991, relative à la prévention de l’utilisation du système financier aux fins de blanchiment. Cette directive a instauré un mécanisme communautaire de contrôle des transactions effectuées par le biais des établissements de crédits, des institutions financières et de certaines professions, afin de prévenir le blanchiment d’argent.

Dans la mesure où, par sa mise en œuvre, ce mécanisme était susceptible d’entraîner un accroissement des mouvements d’argent liquide à des fins illicites, il a été complété par le règlement n o 1889/2005 du 26 octobre 2005 relatif aux contrôles de l’argent liquide entrant ou sortant de l’Union européenne. Ce règlement est entré en vigueur le 15 juin 2007. Il ne concerne pas les mouvements d’argent entre Etats de l’Union européenne. S’appuyant notamment sur les recommandations du Groupe d’Action Financière sur le blanchiment de capitaux (GAFI) et tirant les conséquences des disparités entre Etats membres, dont tous ne connaissaient pas de procédures de contrôle, ce règlement vise à mettre en place, à l’échelle de l’Union, des mesures de contrôle des mouvements de capitaux aux frontières extérieures de l’Union, à l’entrée comme à la sortie. Il est fondé sur le principe de la déclaration obligatoire, pour toute personne entrant dans l’Union ou en sortant, de l’argent liquide transporté (qu’elle en soit ou non propriétaire), à partir d’un seuil de 10 000 EUR, permettant ainsi aux autorités douanières de collecter des informations, mais également de les transmettre aux autorités des autres Etats lorsqu’il y a des indices que les sommes en question sont liées à une activité illégale.

L’article 9 du règlement prévoit que chaque Etat membre doit introduire des sanctions applicables en cas de non-exécution de l’obligation de déclaration. Selon cet article, ces sanctions doivent être « effectives, proportionnées et dissuasives ». Les Etats membres sont tenus de les notifier à la Commission européenne au plus tard le 15 juin 2007. C. Le droit international et le droit comparé

Un exposé complet des instruments internationaux pertinents, ainsi qu’un panorama de droit comparé figurent aux paragraphes 37 à 56 de l’arrêt Grifhorst précité. EN DROIT I.

Dans ses observations, le Gouvernement indique que l’administration des douanes a renoncé au recouvrement de l’amende à laquelle le requérant a été condamné, en vertu d’une décision d’admission en non-valeur, dont la copie est produite. Ce document, intitulé « admission en non-valeur d’une créance irrécouvrable », contient un rappel de la procédure, la proposition du comptable compétent d’admettre en non-valeur l’amende infligée au requérant au motif qu’il s’agit d’un débiteur étranger, et la décision du directeur régional des douanes du Léman, en date du 27 décembre 2004, d’autoriser l’admission en non-valeur de l’amende.

Le Gouvernement allègue implicitement la perte de qualité de victime du requérant, en faisant valoir que l’article 1 précité ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce, puisque seul est en cause le prononcé de l’amende, et non son paiement.

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit à retirer à celui-ci la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation alléguée de la Convention ( Eckle c. Allemagne , arrêt du 15 juillet 1982, § 66, série A n o 51 ; voir également Amuur c. France , arrêt du 25 juin 1996, § 36, Recueil 1996-III et Senator Lines GmbH c. l’Autriche, la Belgique, le Danemark, la Finlande, la France, l’Allemagne, la Grèce, l’Irlande, l’Italie, le Luxembourg, les Pays-Bas, le Portugal, l’Espagne, la Suède et le Royaume-Uni (déc.), n o 56672/00, CEDH 2004 ‑ IV).

Dans l’affaire Senator Lines précitée, qui portait sur une amende infligée par la Commission européenne à la requérante, la Cour a considéré que cette dernière ne pouvait pas se prétendre victime, au sens de l’article 34, dans la mesure où elle n’avait pas acquitté l’amende et où non seulement le recours formé par elle contre la décision de la Commission avait été examiné, mais il avait donné lieu à l’annulation définitive de l’amende.

La Cour observe que tel n’est pas le cas dans la présente affaire, où l’amende demandée par les douanes et infligée par le tribunal correctionnel a été aggravée par la cour d’appel et le pourvoi du requérant déclaré non admis par la Cour de cassation. S’il semble résulter de la décision produite par le Gouvernement que l’amende ne sera pas recouvrée, il s’agit en l’espèce d’une décision purement comptable, qui ne saurait valoir reconnaissance ni a fortiori réparation de la violation alléguée.

Dès lors, la Cour considère que le requérant peut toujours se prétendre victime, au sens de l’article 34 précité ( Grifhorst précité, § 62).

La Cour constate par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond A. Arguments des parties 1. Le requérant

Le requérant souligne qu’une partie non négligeable de la sanction prévue à l’article 465 du code des douanes – la confiscation – était automatique. Pareillement, l’amende ne pouvait être inférieure au quart des sommes confisquées, sans qu’aucune autorité judiciaire ne puisse exercer un pouvoir d’appréciation sur ces deux aspects.

Il fait valoir qu’en l’espèce, les juridictions françaises n’ont pas tenu compte de sa nationalité étrangère, ni de ce que les procès ‑ verbaux avaient été rédigés en français et qu’aucun interprète n’était présent lors de son interrogatoire, ni encore du fait qu’il s’était renseigné, auprès de sa banque suisse, sur une obligation de déclaration mais avait obtenu des informations erronées à la suite d’un malentendu.

Le requérant considère, contrairement au Gouvernement, que le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde de ses droits fondamentaux n’a pas été respecté. Il souligne qu’à l’époque des faits, la preuve de l’absence de blanchiment d’argent ou de trafic de stupéfiants à l’origine du transfert non déclaré - preuve qu’il a rapportée en l’espèce - n’avait aucune incidence sur le prononcé de la peine.

Il conclut que les articles 464 et 465 anciens du code des douanes revenaient à établir une présomption irréfragable de commission de l’infraction de blanchiment d’argent ou de trafic de stupéfiants pour toute personne n’ayant pas déclaré un transfert d’argent supérieur à 50 000 FRF. Il considère que c’est à juste titre que la Commission européenne, dans son avis motivé, a souligné que la France sanctionnait un délit éventuel non constaté. Les autorités françaises l’ont implicitement admis, en modifiant l’article 465 précité.

Enfin, le requérant estime que les affaires AGOSI c. Royaume-Uni , (24 octobre 1986, série A n o 108) et Butler c. Royaume-Uni (déc.), n o 41661/98, CEDH 2002 ‑ VI), citées par le Gouvernement, doivent être distinguées de la présente affaire. 2. Le Gouvernement

Le Gouvernement ne conteste pas que la saisie et la confiscation d’une partie des sommes transportées par le requérant constituent une ingérence dans son droit au respect de ses biens, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention et reconnaît que le paiement d’une amende relève du second paragraphe de cet article. Il rappelle la large marge de manœuvre reconnue par la Cour aux Etats dans leur politique de répression fiscale et cite notamment les affaires AGOSI et Butler précitées.

S’agissant du « juste équilibre » à respecter entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu, le Gouvernement fait valoir qu’en l’espèce, les dispositions du droit français ont pour objet la lutte contre le blanchiment de capitaux provenant du trafic de stupéfiants, objectif également poursuivi par l’ensemble des Etats membres de l’Union européenne.

Le Gouvernement réitère l’argumentation exposée dans l’affaire Grifhorst (§§ 76-78) et rappelle qu’à la suite de l’avis motivé de la Commission européenne du 27 juillet 2001, par lequel elle a demandé à la France de revoir le dispositif de sanctions pour non-respect de l’obligation déclarative, les autorités internes ont modifié ce dispositif.

Le Gouvernement soutient qu’en tout état de cause, les sanctions prévues à l’époque des faits n’apparaissent pas disproportionnées au regard de la jurisprudence de la Cour, compte tenu de l’objectif poursuivi : elles n’ont pas de caractère « spécial » ni exorbitant, dans la mesure où elles sont décidées par l’autorité judiciaire, qui dispose d’une marge d’appréciation. Le tribunal correctionnel en a fait usage, puisqu’il n’a condamné le requérant qu’à une amende de 40 000 FRF. La cour d’appel, pour sa part, a apprécié de façon différente son comportement et a relevé sa mauvaise foi, résultant de sa réponse négative aux questions posées en anglais par les douaniers, ainsi que de l’ambiguïté de ses réponses quant à la destination de la somme transportée. Elle a estimé qu’il ne pouvait bénéficier des circonstances atténuantes et l’a condamné à la confiscation de la somme saisie et à une amende de 12 021 EUR, se conformant en cela à la jurisprudence de la Cour.

Le Gouvernement en conclut que les sanctions prononcées en vertu du droit applicable à l’époque des faits étaient proportionnées à l’objectif recherché, à savoir la lutte contre le blanchiment d’argent. B. Appréciation de la Cour 1. Sur la norme applicable

La Cour considère que l’amende infligée au requérant s’inscrit dans le deuxième alinéa de l’article 1 précité (cf. Phillips c. Royaume ‑ Uni , n o 41087/98, § 51, CEDH 2001 ‑ VII et Grifhorst précité, § 84).

S’agissant de la confiscation de la somme transportée par le requérant, la Cour a considéré dans plusieurs affaires, et notamment dans l’affaire Grifhorst , qui concernait des faits similaires, que même si une telle mesure entraîne une privation de propriété, elle relève néanmoins d’une réglementation de l’usage des biens (§§ 85-86 et la jurisprudence citée). 2. Sur le respect des exigences de l’article 1 du Protocole n o 1

La Cour réitère les conclusions auxquelles elle est parvenue dans l’arrêt Grifhorst précité (§§ 91-92), selon lesquelles l’ingérence en cause était prévue par la loi, au sens de sa jurisprudence, et qu’elle visait un but d’intérêt général, à savoir la lutte contre le blanchiment de capitaux provenant du trafic des stupéfiants.

Il incombe donc à la Cour d’établir si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général et la protection des droits fondamentaux de l’individu, compte tenu de la marge d’appréciation reconnue à l’Etat en pareille matière.

La Cour renvoie à son analyse dans l’arrêt Grifhorst précité (§§ 95 ‑ 105), au terme de laquelle elle a conclu que la sanction imposée au requérant, cumulant la confiscation et l’amende, était disproportionnée au regard du manquement commis et que le juste équilibre n’avait pas été respecté.

La Cour ne voit aucune raison de s’écarter de cette approche dans la présente affaire. Elle relève que, si le requérant s’est abstenu, malgré les demandes faites par les douaniers, de déclarer les sommes importantes qu’il transportait, il ne ressort pas du dossier qu’il ait fait l’objet, au Royaume ‑ Uni ou en France, de poursuites de ce chef ou du chef d’infractions liées, ni que des condamnations aient été prononcées contre lui. Le seul comportement délictueux qui puisse donc être retenu à son encontre consiste à n’avoir pas déclaré au passage de la frontière franco ‑ suisse les espèces qu’il transportait.

La Cour a également eu égard à l’importance de la sanction qui a été infligée au requérant pour ce défaut de déclaration, à savoir le cumul de la confiscation de 40 422 EUR, représentant l’intégralité de la somme dépassant le seuil de déclaration (confiscation automatique au moment des faits), avec une amende égale au quart de ce montant (12 021 EUR), soit au total 52 443 EUR. Elle observe d’ailleurs que le jugement du tribunal correctionnel, qui avait limité à une amende de 40 000 FRF (6 098 EUR) la sanction infligée au requérant, a été réformé sur ce point par la cour d’appel.

Au vu de ces éléments et dans les circonstances particulières de la présente affaire, la Cour arrive à la conclusion que la sanction imposée au requérant, cumulant la confiscation et l’amende, était disproportionnée au regard du manquement commis et que le juste équilibre n’a pas été respecté (cf. également Ismayilov c. Russie , n o 30352/03, § 38, 6 novembre 2008).

Il y a donc eu en l’espèce violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. II.

La Cour observe que, pour ce qui concerne l’amende, les juridictions internes ont la faculté, dont a fait usage le tribunal correctionnel, de la moduler selon la gravité des faits. Par ailleurs, la Cour constate que la non ‑ déclaration, qui n’est pas contestée par le requérant, constitue en soi un délit dont il a été reconnu coupable.

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame la somme de 48 212,39 EUR au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi. Ce montant correspond à l’amende douanière et à la somme confisquée par les douanes, assortie des intérêts légaux à compter du jour de la saisie. Il sollicite également la somme de 6 000 EUR au titre des frais exposés devant les juridictions internes et devant la Cour.

Le Gouvernement fait valoir que l’administration des douanes a renoncé au recouvrement de l’amende et considère qu’un constat de violation vaudrait réparation du préjudice éventuellement subi. Il propose une somme de 1 500 EUR au titre des frais.

La Cour considère que, dans les circonstances de l’espèce, la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état. Partant, il y a lieu de réserver la question en tenant compte de l’éventualité d’un accord entre l’Etat défendeur et le requérant (article 75 § 1 du règlement). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Rejette l’exception préliminaire du Gouvernement relative à la qualité de victime du requérant en ce qui concerne l’amende ; 2. Déclare recevable le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable le surplus de la requête ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 4. Dit que la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence, a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et le requérant à lui adresser par écrit, dans le délai de trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 juillet 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président