AFFAIRE MOON c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Exception préliminaire rejetée (Article 35-3 - Manifestement mal fondé);Partiellement irrecevable;Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété (article 1 al. 2 du Protocole n° 1 - Réglementer l'usage des biens);Dommage matériel - décision réservée (Article 41 - Dommage matériel;Satisfaction équitable)
AFFAIRE MOON c. FRANCE (CtEDO, 2009)
SECȚIUNEA A CINCEA
DOSAR
MOON c. FRANȚA
(Cerere n° 39973/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
9 iulie 2009
DEFINITIVĂ
09/10/2009
Această hotărâre poate suferi retușuri de formă.
În dosarul Moon c. Franța,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), sesizată în ședință de cameră compusă din:
Peer Lorenzen,
președinte,
Rait Maruste,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Renate Jaeger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Zdravka Kalaydjieva,
judecători,
și Claudia Westerdiek,
grefier de secțiune,
După ce s-a pronunțat în ședință de cameră de consiliu pe 16 iunie 2009,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată în acea dată:
PROCEDURĂ
La originea dosarului se află o cerere (n° 39973/03) împotriva Republicii Franceze, prezentată Curții de un cetățean britanic, d-l Timothy Moon („reclamantul"), pe data de 14 decembrie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
Reclamantul este reprezentat de societatea civilă profesională Mermet Pauly Balthazard și Luce, societate de avocați din baroul Thonon-les-Bains. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, doamna E. Belliard, directoare a afacerilor juridice în Ministerul Afacerilor Externe.
Reclamantul susține în special încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, pe motiv că sancțiunea pe care a primit-o pentru nedenunțarea unei sume la trecerea vamei, și anume confiscarea întregii sume nedenunțate cumulată cu o amendă, este disproporționată în raport cu fapta de care i se impută.
Pe data de 12 mai 2006, Curtea a hotărât să transmită cererea Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului dosarului.
Guvernul britanic nu s-a prevalat de dreptul său de a interveni în procedură, din care a fost informat prin scrisoare din 22 mai 2006.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAZULUI
Reclamantul este un cetățean britanic născut în 1965 și rezident în Otford (Marea Britanie).
Pe data de 9 noiembrie 2000, în timp ce traversa frontiera franco-elvețiană în direcția Franței, reclamantul a fost supus unui control al brigăzii de control vamal din Saint-Julien-en-Genevois.
Agenții vamali i-au pus în limba engleză întrebarea dacă avea de declarat sume cu valoare mai mare de 50.000 franci francezi (FRF), respectiv 7.622 euro (EUR), iar el a răspuns negativ. Cu toate acestea, a fost găsit cu suma de 28.240 lire sterline (GBP), reprezentând contravaloarea de 315.413 FRF sau 48.084 EUR și un proces-verbal de contravenție a fost întocmit împotriva sa. O eliberare parțială a fost acordată în valoare de 4.500 GBP (50.260 FRF, respectiv 7.662 EUR). Suma rămasă, și anume 23.740 GBP (40.422 EUR) a fost sechestru.
Reclamantul precizează că această sumă provenea dintr-un împrumut care i-a fost acordat de o societate cu sediul în Geneva. Conform declarațiilor sale agenților vamali, ea era destinată achiziției unei case în Franța, sau, dacă nu ar fi găsit una, achiziției unui automobil sport în Anglia.
A fost citat să se prezinte în fața tribunalului de primă instanță penal din Thonon-les-Bains pentru nedenunțarea sumei în cauză. Ședința a avut loc pe data de 5 septembrie 2001.
Prin sentință din 3 octombrie 2001, tribunalul a respins în primul rând excepția de nulitate ridicată de reclamant, bazată pe faptul că întrebarea privind deținerea de numerar i-ar fi fost pusă în limba franceză, după ce a ascultat pe unul dintre agenții vamali, care a confirmat că întrebarea a fost pusă în limba engleză.
Pe fond, tribunalul a recunoscut culpabilitatea reclamantului pentru contravenția de care este acuzat, dar a constatat că acesta a dovedit că nu acționa în caz de nenorocire pentru seama unei organizații ascunse sau mafiote, în măsura în care demonstra că veniturile și patrimoniul personal al sale îi permiteau să dețină o asemenea sumă. În consecință, tribunalul, ținând cont, pe de o parte, de faptul că declarația pe care a omis-o nu atrăga pentru statul francez perceperea niciunui drept și, pe de altă parte, din avizul motivat al Comisiei Europene privind caracterul disproporționat al sancțiunilor prevăzute (§22 de mai jos), l-a condamnat pe reclamant la o amendă de 40.000 FRF (6.098 EUR) care urmează a fi dedusă din sumele sechestru, restul urmând să i se restituie.
Administrația vamală și reclamantul au apelat. Reclamantul invoca în special principiul comunitar al proporționalității, precum și articolele 6 § 2 al Convenției și 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Prin hotărâre din 18 iunie 2003, curtea de apel din Chambéry a confirmat sentința asupra culpabilității, dar a-i modificat-o asupra sancțiunilor aplicate. Ea a considerat că regimul declarării și penalităților instituit prin articolele 464 și 465 din codul vamal era compatibil cu dreptul comunitar și cu principiul proporționalității, în măsura în care fusese instituit în vederea luptei împotriva spălării banilor, care constituia unul dintre obiectivele Comunității Europene.
Ea a estimat, citând o hotărâre a Curții de Casație din 30 ianuarie 2002, că nu exista atingere a articolului 1 al Protocolului nr. 1 și a subliniat că avizul motivat al Comisiei Europene nu a fost urmat de o reclamație împotriva Franței. A judecat, în consecință, că infracțiunea de nerespectare a obligației de denunțare era stabilită împotriva reclamantului și a confirmat culpabilitatea sa. A modificat, în schimb, sancțiunile aplicate, cu motivația următoare:
„Având în vedere că confiscarea substantei delictului, și anume suma de 23.740 lire sterline respectiv 40.422 euro sechestru la controlul din data de 9 noiembrie 2000 trebuie pronunțată în conformitate cu art. 465 din Codul Vamal, primii judecători având bine pronunțat confiscarea dar pentru o sumă de 6.098 euro;
Având în vedere că în aplicarea aceluiași articol 465 o amendă este pronunțată minimum la o pătrime și maximum la suma asupra căreia poartă contravenția, că aceste dispoziții, a căror amintire că nu sunt contrare principiului comunitar al proporționalității, lasă jurisdicției puterea de a aprecia sancțiunea de pronunțat; că în vederea elementelor cauzei, convine să se pronunțe o amendă de o pătrime a sumei asupra căreia a purtat contravenția, adică 12.021 euro."
Reclamantul a depus un recurs în casație, pe care Curtea de Casație l-a declarat inadmisibil prin hotărâre din 21 ianuarie 2004.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA RELEVANTE
A. Dreptul intern
O expunere completă a dreptului intern relevant se găsește în hotărârea Grifhorst c. Franța (n° 28336/02, §§ 21 la 26, 26 februarie 2009).
art. 369 din codul vamal, referitor la circumstanțe atenuante, citește ca urmează:
"1. Dacă rețin circumstanțe atenuante, tribunalul poate:
(...)
c) reduce suma datorată care ține loc de confiscare a mărfurilor de fraude până la o treime din valoarea acestor mărfuri;
d) reduce suma amenzilor fiscale până la o treime din suma lor minimă, cu rezerva dispozițiilor articolului 437 de mai jos;
(...)
Dacă rețin circumstanțe atenuante față de un inculpat, tribunalul poate: scuti inculpatul de sancțiunile penale prevăzute de prezentul cod, ordona ca executarea acestora să fie suspendată, decide ca condamnarea să nu fie menționată în buletinul nr. 2 al dosarului penal (...)
"
Prin hotărâre din 30 ianuarie 2002 (Buletinul penal 2002 nr. 16, p. 50) pronunțată în dosarul Grifhorst mai sus citat (§ 20), Curtea de Casație a considerat următoarele:
"Deoarece sancțiunile prevăzute la art. 465 din codul vamal, care au fost instituite în special în vederea luptei împotriva spălării banilor, care figurează printre obiectivele Comunității Europene, sunt conforme cu principiul comunitar al proporționalității și nu sunt contrare dispozițiilor convenționale invocate, jurisdicția celei de a doua instanțe și-a justificat hotărârea"
B. Dreptul comunitar
O expunere completă a dreptului comunitar relevant se găsește în hotărârea Grifhorst mai sus citată (§§ 27 la 32).
Aviz motivat emis de Comisia Europeană
Comisia Europeană a emis în iulie 2001 următorul aviz motivat:
"art. 58 din Tratatul CE prevede că art. 56, care instituie libera circulație a capitalurilor, nu aduce atingere dreptului statelor membre de a prevedea proceduri de denunțare a mișcărilor de capital în scopuri de informații administrative sau statistice sau de a lua măsuri legate de ordinea publică sau siguranța publică. Cu toate acestea, același articol 58 din Tratatul CE precizează că aceste proceduri de denunțare nu trebuie să constituie nici o mijloace de discriminare arbitrară nici o restricție mascată la libera circulație a capitalurilor și plăților, după cum se definește la art. 56.
Prin urmare, Comisia consideră că efectele unei atare obligații administrative, în speță sancțiunile vamale, trebuie apreciate prin aplicarea criteriului proporționalității. Într-adevăr, conform jurisprudenței Curții (sentințe din 16.12.1992 "Comisia împotriva Republicii Eladice", C-210/91, și din 26.10.1995 "Siesse", C-36/94), măsurile administrative sau represive nu trebuie să depășească cadrul a ceea ce este strict necesar pentru obiectivele urmărite și nu trebuie să se atașeze modalităților de control o sancțiune atât de disproporționată cu privire la gravitatea contravenției încât ar deveni o entravă la libertățile consacrate de tratatul.
Or, Comisia a constatat că, în cazul de față, sancțiunea în mod normal prevăzută și aplicată, și anume confiscarea fondurilor, conduce la negarea însăși a libertății fundamentale a circulației capitalurilor, ceea ce constituie o măsură în mod evident disproporționată.
Autoritățile franceze apără caracterul de descurajare pe care ar trebui să-l aibă aceste sancțiuni în vederea importanței obiectivelor pe care le urmăresc după cum susțin, și anume lupta împotriva spălării banilor și lupta împotriva fraudei fiscale. Pe de altă parte, Comisia consideră că sancțiunea ar trebui să corespundă gravității contravenției constatate, și anume nerespectării obligației de denunțare și nu la gravitatea contravenției eventuale neconstatate, în această fază, a unei infracțiuni cum ar fi spălarea banilor sau frauda fiscală.
"
Lupta împotriva spălării capitalurilor
Uniunea Europeană a adoptat mai multe instrumente pentru a lupta împotriva spălării banilor, pornind de la principiul că introducerea în sistemul financiar a produselor activităților ilicite era de natură să dăuneze unei dezvoltări economice sănătoase și durabile.
O primă etapă a constat în adoptarea directivei 91/308/CEE a Consiliului din 10 iunie 1991, privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopurile spălării banilor. Această directivă a instituit un mecanism comunitar de control al tranzacțiilor efectuate prin intermediul instituțiilor de credit, ale instituțiilor financiare și ale anumitor profesii, pentru a preveni spălarea banilor.
În măsura în care, prin implementarea sa, acest mecanism era susceptibil să determine o creștere a mișcărilor de numerar în scopuri ilicite, a fost completat de regulamentul nr. 1889/2005 din 26 octombrie 2005 privind controalele numerarului care intră sau iese din Uniunea Europeană. Acest regulament a intrat în vigoare pe 15 iunie 2007. Nu se referă la mișcările de numerar între state ale Uniunii Europene.
Bazându-se în special pe recomandările Grupului de Acțiune Financiară asupra spălării capitalurilor (GAFI) și trăgând concluziile din disparitățile dintre statele membre, dintre care nu toate cunoșteau proceduri de control, acest regulament vizează să stabilească, la scară de Uniune, măsuri de control al mișcărilor de capital la frontierele externe ale Uniunii, atât la intrare, cât și la ieșire.
Este bazat pe principiul declarării obligatorii, pentru orice persoană care intră în Uniune sau o părăsește, a numerarului transportat (indiferent dacă este sau nu proprietară), pe bază de prag de 10.000 EUR, permițând astfel autorităților vamale să colecteze informații, dar și să le transmită autoritățile altor state atunci când există indicii că sumele în cauză sunt legate de o activitate ilegală.
art. 9 al regulamentului prevede că fiecare stat membru trebuie să introducă sancțiuni aplicabile în caz de neexecutare a obligației de denunțare. Conform acestui articol, aceste sancțiuni trebuie să fie "eficace, proporționate și de descurajare". Statele membre sunt obligate să le notifice Comisiei Europene cel târziu pe 15 iunie 2007.
C. Dreptul internațional și dreptul comparat
O expunere completă a instrumentelor internaționale relevante, precum și o panoramă a dreptului comparat se găsesc la paragrafele 37 la 56 din hotărârea Grifhorst mai sus citată.
ÎN DREPT
I. ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE
Reclamantul se plânge de caracterul disproporționat al confiscării și al amendei pe care le-a suferit în raport cu nerespectarea care i se impută. El susține încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1, care este redactat în felul următor:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care-l posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
"
A. Asupra admisibilității
În observațiile sale, Guvernul indică faptul că administrația vamală a renunțat la recuperarea amendei la care reclamantul a fost condamnat, în temeiul unei decizii de admitere în pierdere de valoare, a cărei copie este prezentată. Acest document, intitulat "admitere în pierdere de valoare a unei creanțe nerecuperabile", conține o trecere în revistă a procedurii, propunerea contabilului competent de a admite în pierdere de valoare amenda impusă reclamantului pe motiv că este un debitor străin, și decizia directorului regional al vamelor Leman, din data de 27 decembrie 2004, de a autoriza admiterea în pierdere de valoare a amendei.
Guvernul susține implicit pierderea calității de victimă a reclamantului, invocând faptul că art. 1 mai sus citat nu se aplică în cazul de față, deoarece este în cauză doar pronunțarea amendei, și nu plata acesteia.
Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă pentru a retrage acestuia calitatea de "victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau implicit, și apoi au remediat încălcarea presupusă a Convenției (Eckle c. Germania, hotărâre din 15 iulie 1982, § 66, seria A nr. 51; a se vedea, de asemenea, Amuur c. Franța, hotărâre din 25 iunie 1996, § 36, Culegere 1996-III și Senator Lines GmbH c. Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Portugalia, Spania, Suedia și Marea Britanie (hotărâre), nr. 56672/00, CEDO 2004-IV).
În dosarul Senator Lines mai sus citat, care purta asupra unei amenzi impuse de Comisia Europeană reclamantei, Curtea a considerat că aceasta din urmă nu se putea pretinde victimă, în sensul articolului 34, în măsura în care nu plătise amenda și în care nu numai că recursul depus de ea împotriva deciziei Comisiei fusese examinat, dar dăduse naștere la anularea definitivă a amendei.
Curtea observă că nu este cazul în prezentul dosar, unde amenda cerută de vamă și impusă de tribunalul penal a fost agravată de curtea de apel și recursul reclamantului declarat inadmisibil de Curtea de Casație. Dacă pare să rezulte din decizia prezentată de Guvern că amenda nu va fi recuperată, este în cazul de față o decizie pur contabilă, care nu poate valora o recunoaștere nici cu atât mai puțin o remediere a presupusei încălcări.
Din această cauză, Curtea consideră că reclamantul se poate pretinde victimă, în sensul articolului 34 mai sus citat (Grifhorst mai sus citat, § 62).
Curtea constată, de altfel, că acest motiv nu este în mod evident prost fondat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea constată, de altfel, că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Convine deci să fie declarat admisibil.
B. Pe fond
A. Argumentele părților
Reclamantul
Reclamantul subliniază că o parte nu neglijabilă din sancțiunea prevăzută la art. 465 din codul vamal – confiscarea – era automată. În același fel, amenda nu putea fi mai mică de o pătrime din sumele confiscate, fără ca o autoritate judiciară să poată exercita un putere de apreciere asupra acestor două aspecte.
El invocă faptul că în cazul de față, jurisdicțiile franceze nu au ținut cont de naționalitatea sa străină, nici de faptul că procesele-verbale fusesera redactate în limba franceză și că nici un interpret nu era prezent la interogarea sa, nici chiar din faptul că se renseignasă la banca elvețiană despre o obligație de denunțare, dar obținuse informații eronate ca urmare a unei înțelegeri greșite.
Reclamantul consideră, contrar Guvernului, că echilibrul just între cerințele interesului general și salvgardarea drepturilor sale fundamentale nu a fost respectat. El subliniază că în vremea faptelor, dovada absenței spălării banilor sau a traficului de stupefaciente la originea transferului nedeclarat – dovadă pe care a furnizat-o în cazul de față – nu avea nici o influență asupra pronunțării pedepsei.
El concluzionează că articolele 464 și 465 vechi din codul vamal ajungeau la stabilirea unei prezumții de imposibil de infirmat de comitere a infracțiunii de spălare a banilor sau trafic de stupefaciente pentru orice persoană care nu declarase un transfer de bani mai mare de 50.000 FRF.
El consideră că este just că Comisia Europeană, în avizul său motivat, a subliniat că Franța sancționa o infracțiune eventuală neconstatată. Autoritățile franceze au recunoscut-o implicit, prin modificarea articolului 465 mai sus citat.
În fine, reclamantul estimează că dosarele AGOSI c. Marea Britanie (24 octombrie 1986, seria A nr. 108) și Butler c. Marea Britanie (hotărâre), nr. 41661/98, CEDO 2002-VI), citate de Guvern, trebuie să fie distinse de prezentul dosar.
Guvernul
Guvernul nu contestă că sechestrul și confiscarea unei părți din sumele transportate de reclamant constituie o ingerință în dreptul lui la respectul bunurilor sale, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție și recunoaște că plata unei amenzi cade sub al doilea paragraf al acestui articol. El reamintește marja largă de manevră recunoscută de Curte statelor în politica lor de reprimare fiscală și citează în special dosarele AGOSI și Butler mai sus citate.
Privitor la "echilibrul just" care trebuie respectat între cerințele interesului general și salvgardarea drepturilor fundamentale ale individului, Guvernul invocă faptul că în cazul de față, dispozițiile dreptului francez vizează lupta împotriva spălării capitalurilor provenind din traficul de stupefaciente, obiectiv urmărit, de asemenea, de ansamblul statelor membre ale Uniunii Europene.
Guvernul reiterează argumentația prezentată în dosarul Grifhorst (§§ 76-78) și reamintește că în urma avizului motivat al Comisiei Europene din 27 iulie 2001, prin care a cerut Franței să revizuiască dispozitivul de sancțiuni pentru nerespectarea obligației de denunțare, autoritățile interne au modificat acest dispozitiv.
Guvernul susține că în orice caz, sancțiunile prevăzute în vremea faptelor nu par a fi disproportionate cu privire la jurisprudența Curții, ținând seama de obiectivul urmărit: ele nu au caracter "special" nici exorbitant, în măsura în care sunt hotărâte de autoritatea judiciară, care dispune de o marjă de apreciere. Tribunalul penal a folosit această marjă, deoarece a condamnat reclamantul doar la o amendă de 40.000 FRF. Curtea de apel, pentru partea sa, a apreciat diferit comportamentul și a relevat rea-sa credință, rezultând din răspunsul său negativ la întrebările puse în limba engleză de vamali, precum și din ambiguitatea răspunsurilor sale privitor la destinația sumei transportate. A estimat că nu putea beneficia de circumstanțe atenuante și l-a condamnat la confiscarea sumei sechestru și la o amendă de 12.021 EUR, conformând-se în felul acesta jurisprudenței Curții.
Guvernul concluzionează că sancțiunile pronunțate în temeiul dreptului aplicabil în vremea faptelor erau proporționate cu obiectivul urmărit, și anume lupta împotriva spălării banilor.
B. Aprecierea Curții
Asupra normei aplicabile
Curtea consideră că amenda impusă reclamantului se încadrează în al doilea paragraf al articolului 1 mai sus citat (cf. Phillips c. Marea Britanie, nr. 41087/98, § 51, CEDO 2001-VII și Grifhorst mai sus citat, § 84).
Privitor la confiscarea sumei transportate de reclamant, Curtea a considerat în mai multe dosare, și în special în dosarul Grifhorst, care privea fapte similare, că chiar dacă o asemenea măsură atrage o privare de proprietate, se încadrează cu toate acestea într-o reglementare a folosirii bunurilor (§§ 85-86 și jurisprudența citată).
Asupra respectării cerințelor articolului 1 al Protocolului nr. 1
Curtea reia concluziile la care a ajuns în hotărârea Grifhorst mai sus citată (§§ 91-92), conform cărora ingerința în cauză era prevăzută de lege, în sensul jurisprudenței sale, și că vizau un scop de interes general, și anume lupta împotriva spălării capitalurilor provenind din traficul stupefacientelor.
Incumbă, prin urmare, Curții să stabilească dacă un echilibru just a fost menținut între cerințele interesului general și protecția drepturilor fundamentale ale individului, ținând cont de marja de apreciere recunoscută Statului în materia aceasta.
Curtea trimit la analiza sa din hotărârea Grifhorst mai sus citată (§§ 95-105), la sfârșitul căreia a concluzionat că sancțiunea impusă reclamantului, cumulând confiscarea și amenda, era disproporționată cu privire la nerespectarea comisă și că echilibrul just nu fusese respectat.
Curtea nu vede nici un motiv să se abată de la această abordare în prezentul dosar. Ea constată că, dacă reclamantul s-a abținut, în ciuda cerințelor făcute de vamali, să denunțe sumele importante pe care le transporta, nu rezultă din dosar că a fi supus, în Marea Britanie sau în Franța, unor urmăriri din acest motiv sau din motiv al unor infracțiuni legate, nici că condamnări au fost pronunțate împotriva sa.
Singurul comportament delictuos care poate, prin urmare, fi reținut împotriva sa constă în nedenunțarea la trecerea frontierei franco-elvețiene a numerarului pe care îl transporta.
Curtea a avut, de asemenea, în vedere importanța sancțiunii care a fost impusă reclamantului pentru acest defect de denunțare, și anume cumulul confiscării de 40.422 EUR, reprezentând întregul suma depășind pragul de denunțare (confiscare automată în vremea faptelor), cu o amendă egală cu o pătrime din acest montant (12.021 EUR), adică în total 52.443 EUR. Ea observă, de altfel, că sentința tribunalului penal, care limitase la o amendă de 40.000 FRF (6.098 EUR) sancțiunea impusă reclamantului, a fost reformată pe acest punct de curtea de apel.
În vederea acestor elemente și în circumstanțele particulare ale prezentului dosar, Curtea ajunge la concluzia că sancțiunea impusă reclamantului, cumulând confiscarea și amenda, era disproporționată cu privire la nerespectarea comisă și că echilibrul just nu fusese respectat (cf. de asemenea Ismayilov c. Rusia, nr. 30352/03, § 38, 6 noiembrie 2008).
Prin urmare, a existat în cazul de față o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.
II. ASUPRA CELORLALTE PRESUPUSE ÎNCĂLCĂRI
Reclamantul consideră că pedeapsa automată prevăzută de codul vamal este contrară articolului 6 § 1 al Convenției. El estimă contrară articolului 6 § 2 al Convenției prezumția rezultând conform lui din art. 465 din codul vamal, conform căreia orice persoană nerezidentă în Franța și nerespectând obligația de denunțare a capitalurilor ar fi presupus culpabil de spălare a banilor.
Curtea observă că, în ceea ce privește amenda, jurisdicțiile interne au facultatea, din care a folosit tribunalul penal, de a o modula în funcție de gravitatea faptelor. În plus, Curtea constată că nedenunțarea, care nu este contestată de reclamant, constituie în sine o infracțiune de care a fost recunoscut vinovat.
Rezultă din aceasta că aceste motive sunt în mod evident prost fondate și trebuie respinse în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI
Conform articolului 41 al Convenției,
"Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al părții contractante nu permite să șteargă decât în mod imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
"
Reclamantul cere suma de 48.212,39 EUR cu titlu de daune materiale pe care ar fi suferit-o. Această sumă corespunde amendei vamale și sumei confiscate de vamă, asortite cu dobânzi legale din ziua sechestru. Solicită, de asemenea, suma de 6.000 EUR cu titlu de cheltuieli expuse în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții.
Guvernul susține că administrația vamală a renunțat la recuperarea amendei și consideră că o constatare de încălcare ar valora remediere a daunelor eventual suferite. Propune suma de 1.500 EUR cu titlu de cheltuieli.
Curtea consideră că, în circumstanțele cazului de față, problema aplicării articolului 41 al Convenției nu se află în stare. De aceea, convine să o rezerve ținând cont de posibilitatea unui acord între Statul pârât și reclamant (art. 75 § 1 din regulament).
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Respinge excepția preliminară a Guvernului referitoare la calitatea de victimă a reclamantului în ceea ce privește amenda;
Declară admisibil motiv din art. 1 al Protocolului nr. 1 și inadmisibil restul cererii;
Zice că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție;
Zice că problema aplicării articolului 41 al Convenției nu se află în stare; în consecință,
a) o rezervă în întregime;
b) invită Guvernul și reclamantul să-i transmită în scris, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, observațiile lor cu privire la această problemă și în special să-i comunice orice acord la care ar putea ajunge;
c) rezervă procedura ulterioară și delega președintelui camerei să o fixeze după caz.
Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 9 iulie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefier
Președinte