- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 21 iulie 2009
- Stat pârât
- TUR
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
GİÇ împotriva Turciei
Traducere în română Auto
A DOUA SECȚIUNE PENTRU TURCIA (Cercetarea nr. 8126/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 iulie 2009 DEFINIF 21/10/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Giç c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinta Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișl Karakaș, judecători, și Sally Dolle, graffière de section, După ce a deliberat în camera Consiliului la 30 iunie 2009, Rend l'hotre, a adoptat la această ultimă dată procedura A la origine a cauzei se află o cerere (n 8126/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia de către unul dintre resortisanții săi, domnul Nurettin Giç ( În conformitate cu art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care a sesizat Curtea la data de 4 iunie 2001 (în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 31 mai 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului.
După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. La 30 decembrie 1992, în cadrul unei operațiuni împotriva organizației ilegale PKK [1] , polițiștii din secțiunea antiterorism din cadrul Direcției de securitate din Istanbul au percheziționat casa reclamantului și au confiscat două grenade și proiectile din Kalachnikov. Reclamantul a fost reținut până la 12 ianuarie 1993, data la care a fost prezentat mai întâi în fața procurorului republicii în apropierea Curții de Securitate a statului și apoi în fața judecătorului acestei instanțe. La 25 ianuarie 1993, procurorul l-a acuzat pe reclamant, precum și pe 17 alte persoane de apartenența la PKK, în temeiul articolelor 168 și 169 din Codul penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului.
La 18 februarie 1993, Curtea de Securitate a statului a adoptat prima audiere. La 18 iunie 1999, legiuitorul turc a modificat art. 143 din Constituție și, în consecință, judecătorul militar a fost înlocuit cu un magistrat civil. La 20 octombrie 1999, Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de încălcarea dispozițiilor art. 125 din Codul Penal și l-a condamnat la condamnare pe viață. La 28 noiembrie 2000, după ce a avut loc o ședință, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. La pronunțarea hotărârii a fost pronunțată la 6 decembrie 2000 în cursul procedurii penale, între 18 februarie 1993 și 28 februarie 1993. noiembrie 2000, instanța de securitate a statului din cadrul audierilor la intervale regulate de la unu la două luni.
Din procesele-verbale reiese că, la 19 martie 1993, instanța de securitate a solicitat instanței de judecată a lui Bitlis la audierea lui A.I, un coleg acuzat aflat în detenție, printr-o comisie de recurs. Întrucât nu a obținut nici un răspuns, aceasta își va reiniția cererea la 9 iunie, 21 iulie, 8 septembrie, 1 noiembrie și 24 decembrie 1993. La 26 aprilie 1993, Curtea de Securitate a statului i-a convocat pentru audiere pe polițiștii care stabiliseră o serie de probe. În cadrul audierilor din 6 iunie, 21 iulie, 1 noiembrie și 24 decembrie 1993, din 25 februarie, 18 aprilie, 13 iunie, 22 iulie, 26 august, 19 octombrie și 25 noiembrie 1994, precum și din 23 ianuarie, 13 martie, 24 aprilie, 12 iunie, 24 iulie și 6 iunie.
September 1995, a reînnoit convocările adresate serviciilor competente ale Parchetului în scopul audierii acestor funcționari. Între 14 februarie 1996 și 14 noiembrie 1997, Curtea de Securitate de Stat, repetându-și cererile la fiecare audiere, a așteptat răspunsul conducerii securității cu privire la situația juridică a unui alt pârât. Între 29 noiembrie 1996 și 23 noiembrie 1996 Mai 1997, instanța de securitate a statului a fost numită de mai multe ori în barou în numele unui avocat din oficiu pentru apărarea reclamantului. El se plânge că a fost judecat de un tribunal care nu era independent și imparțial din cauza participării unui magistrat militar în cadrul său. Pretinde că a beneficiat de un proces echitabil în cursul anchetei preliminare, în timpul hotărârii în fața primei instanțe sau în fața Curții de Casație.
În cele din urmă, se plânge de o durată excesivă a procedurii împotriva sa. 11. Guvernul consideră că cererea a fost depusă în detrimentul regulii de șase luni (art. 35 alineatul (1) din Convenție) și că este vădit nefondată. 12. În ceea ce privește excepția de la Guvern, Curtea face trimitere la jurisprudența sa bine stabilită în acest domeniu (a se vedea, printre altele, Okulc. Turcia (dec.), nr 455/95/99, 4 septembrie 2003). În speță, aceasta nu face referire la nicio împrejurare care o poate conduce în afara jurisprudenței sale și nu percepe nici un alt motiv în sensul articolului 35 din Convenție. Prin urmare, aceasta declară obiecțiile admisibile.
13. În ceea ce privește litigiul referitor la durata procedurii penale, perioada care trebuie luată în considerare a început la 30 decembrie 1992 cu arestarea reclamantului și se încheie la 28 noiembrie 2000 prin hotărârea Curții de Casație și, prin urmare, a durat aproximativ șapte ani și unsprezece luni pentru două instanțe 14. În primul rând, Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri și a unei proceduri apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pelicularul și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDO 1999-II.
Aceasta reamintește apoi că numai lentorii imputați statului pot determina o depășire a termenului rezonabil de depășire a termenului limită (P Papachelas c. Grecia [GC], nr. 31423/96, § 40, CEDH 1999-II 15. În speță, aceasta arată că procedura în litigiu avea, fără îndoială, o anumită complexitate, în măsura în care instanțele naționale au trebuit să gestioneze un proces care implică mai mulți inculpați, inclusiv reclamantul, acuzat pentru încălcări grave. 16. Curtea ia în considerare absența reclamantului la șase ședințe, dar nu le consideră esențiale pentru a explica durata procedurii. 17. În ceea ce privește comportamentul autorităților, în cazul în care este adevărat că: nicio perioadă de inactivitate în desfășurarea ședințelor de judecată nu este în curs de desfășurare pe parcursul procesului, Curtea constată o disfuncie între serviciile judiciare, printre altele, ca urmare a unor întârzieri considerabile.
În această privință, Comisia observă că, timp de mai mult de doi ani și jumătate, Curtea de Securitate a statului a reînnoit convorbirile adresate Parchetului pentru audierea polițiștilor și a așteptat aproape un an și nouă luni pentru a obține răspunsul conducerii securității la o cerere de informare. Același lucru este valabil și în cazul lipsei unui răspuns timp de aproape șase luni de Baroul de la Istanbul pentru a desemna un avocat din oficiu (punctul 9 de mai sus). Curtea amintește că art. 6 din Convenție consacră principiul unei bune administrări a justiției (Boddaert c. Belgia, 12 octombrie 1992, § 39, seria A n 235 D). Cu toate acestea, acest principiu își pierde toată substanța dacă cererile repetate ale unui tribunal, în special cele adresate altor servicii judiciare sau administrative, rămân scrisori moarte timp de mai mulți ani.
Curtea constată că toate aceste întârzieri în ceea ce privește răspunsurile reieșesc asupra sistemului judiciar prin prelungirea termenelor de examinare a dosarelor. Prin urmare, este de competența statului, de a organiza și de a garanta că tribunalele sunt sprijinite de alte servicii care joacă un rol în buna desfășurare a unui proces și care trebuie să ofere astfel asistență activă și permanentă instanțelor.
19. În speță, după examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procesului este excesivă și că nu a răspuns la cerința termenului rezonabil 20. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție cu privire la acest punct 21. În ceea ce privește litigiul referitor la lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul colegiului, Curtea amintește că a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor ale prezentei specii care au încheiat cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (Aslan și Șanc.
Turcia), 58055/00, § 24, 5 decembrie 2006 Ceylan Turcia (dec.), n 68953/01, CEDO 2005-X și Gençel c. Turcia, nr 53431/99, § 18, 23 octombrie 2003). 22. După examinarea prezentei cauze, Curtea consideră că Ön Õ a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită. Prin urmare, aceasta concluzionează că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 23. Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată de o instanță independentă și imparțială, Curtea consideră că … Rămâne aplicarea articolului 41, în temeiul căruia reclamantul se supune înțelepciunii Curții pentru acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciile morale pe care le-ar fi suferit.
El nu formulează nicio cerere pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. 25. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de către o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că: în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi aceea de a rejudeca reclamantul, la cererea sa și în timp util, de către o instanță independentă și imparțială (Gençel). , citată anterior, §§ 12, 27).În schimb, Curtea, hotărând în echitate, acordă reclamantului 4 200 de euro pentru daune morale.
PRIN CES MOTIVE, CURȚA, LA L.UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a statului și a duratei procedurii penale; nu este cazul să se ia în considerare separat celelalte obiecțiuni întemeiate pe art. 6 din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 4 200 EUR (patru mii două sute EUR), care urmează să fie convertită în lire turce la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză și apoi comunicat în scris la 21 iulie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dollé Françoise Tulkens Modulul Președinte [1] Partidul Muncitorilor din Kurdistan, o organizație ilegală.
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE GİÇ c. TURQUIE (Requête n o 8126/02) ARRÊT STRASBOURG 21 juillet 2009 DÉFINITIF 21/10/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Giç c. Turquie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, juges, et de Sally Dollé, greffière de section, Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 juin 2009, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 8126/02) dirigée contre la République de Turquie par un de ses ressortissants, M. Nurettin Giç (« le requérant »), qui a saisi la Cour le 4 juin 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »). Le requérant est représenté par M es M. İriz et İ. Güler, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent aux fins de la procédure devant la Cour. Le 31 mai 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT
Le requérant, né en 1960, réside à Istanbul.
Le 30 décembre 1992, dans le cadre d’une opération menée contre l’organisation illégale PKK [1] , les policiers de la section antiterroriste de la direction de la sûreté d’Istanbul perquisitionnèrent au domicile du requérant et saisirent deux grenades ainsi que des projectiles de Kalachnikov. Le requérant fut placé en garde à vue jusqu’au 12 janvier 1993, date à laquelle il comparut d’abord devant le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État et ensuite devant le juge de cette juridiction. Ce dernier ordonna sa mise en détention provisoire.
Le 25 janvier 1993, le procureur mit le requérant ainsi que dix-sept autres personnes en accusation pour appartenance au PKK, en vertu des articles 168 et 169 du code pénal et de l’article 5 de la loi n o 3713 sur la lutte contre le terrorisme.
Le 18 février 1993, la cour de sûreté de l’État tint la première audience.
Le 18 juin 1999, le législateur turc modifia l’article 143 de la Constitution et, en conséquence, le juge militaire qui siégeait fut remplacé par un magistrat civil.
Le 20 octobre 1999, la cour de sûreté de l’État déclara le requérant coupable d’infraction à l’article 125 du code pénal et le condamna à la réclusion à perpétuité.
Le 28 novembre 2000, après avoir tenu une audience, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué. L’arrêt fut prononcé le 6 décembre 2000.
Pendant la procédure pénale, entre le 18 février 1993 et le 28 novembre 2000, la cour de sûreté de l’État tint des audiences à des intervalles réguliers d’un à deux mois. Il ressort des procès-verbaux que le 19 mars 1993, la cour de sûreté demanda à la cour d’assises de Bitlis l’audition d’A.I, un coaccusé en détention, par commission rogatoire. N’ayant pas obtenu de réponse, elle réitéra sa demande les 9 juin, 21 juillet, 8 septembre, 1 er novembre et 24 décembre 1993. Le 26 avril 1993, la cour de sûreté de l’État convoqua pour audition les policiers qui avaient établi un certain nombre de pièces à conviction. Lors des audiences des 6 juin, 21 juillet, 1 er novembre et 24 décembre 1993, des 25 février, 18 avril, 13 juin, 22 juillet, 26 août, 19 octobre et 25 novembre 1994, et des 23 janvier, 13 mars, 24 avril, 12 juin, 24 juillet et 6 septembre 1995, elle a renouvelé des convocations adressées aux services compétents du parquet aux fins d’audition de ces fonctionnaires. Entre le 14 février 1996 et le 14 novembre 1997, la cour de sûreté d’État, en réitérant ses demandes à chaque audience, attendit la réponse de la direction de la sûreté concernant la situation juridique d’un autre prévenu. Entre le 29 novembre 1996 et le 23 mai 1997, la cour de sûreté de l’État demanda à maintes reprises au barreau d’Istanbul la désignation d’un avocat d’office pour la défense du requérant. L’intéressé fut absent volontairement à six audiences. EN DROIT
Le requérant allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Il se plaint d’avoir été jugé par un tribunal qui n’était pas indépendant et impartial en raison de la participation d’un magistrat militaire en son sein. Il prétend n’avoir bénéficié d’un procès équitable pendant l’enquête préliminaire, pendant le jugement devant la première instance ou devant la Cour de cassation. Il se plaint enfin d’une durée excessive de la procédure engagée à son encontre.
Le Gouvernement estime que la requête a été déposée au mépris de la règle de six mois (l’article 35 § 1 de la Convention) et qu’elle est de surcroît manifestement mal fondée.
En ce qui concerne l’exception d’irrecevabilité du Gouvernement, la Cour renvoie à sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, entre autres, Okul c. Turquie (déc.), n o 45358/99, 4 septembre 2003). En l’espèce, elle ne relève aucune circonstance pouvant la conduire à s’écarter de sa jurisprudence et elle n’aperçoit aucun autre motif d’irrecevabilité énoncé à l’article 35 de la Convention. Elle déclare donc les griefs recevables.
En ce qui concerne le grief relatif à la longueur de la procédure pénale, la période à considérer a débuté le 30 décembre 1992 avec l’arrestation du requérant et s’est terminée le 28 novembre 2000 par l’arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré environ sept ans et onze mois, pour deux instances.
La Cour rappelle d’abord que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). Elle rappelle ensuite que seules les lenteurs imputables à l’Etat peuvent amener à constater un dépassement du « délai raisonnable » ( Papachelas c. Grèce [GC], n o 31423/96, § 40, CEDH 1999-II).
En l’espèce, elle relève que la procédure litigieuse revêtait sans conteste une certaine complexité, dans la mesure où les juridictions nationales ont dû gérer un procès impliquant plusieurs accusés, dont le requérant, poursuivis pour des infractions graves.
La Cour tient compte des absences du requérant à six audiences mais ne les considère pas comme déterminantes pour expliquer l’allongement de la durée de la procédure.
S’agissant du comportement des autorités, s’il est vrai qu’aucune période d’inactivité dans le déroulement des audiences n’est à relever tout au long du procès, la Cour observe un dysfonctionnement entre les services judiciaires entre autres, résultant de retards considérables. Elle note à cet égard que, pendant plus de deux ans et demi, la cour de sûreté de l’État a renouvelé des convocations adressées au parquet pour l’audition des policiers et qu’elle a attendu presque un an et neuf mois pour obtenir la réponse de la direction de la sûreté à une demande d’information. Il en va de même pour l’absence de réponse pendant près de six mois du barreau d’Istanbul pour désigner un avocat d’office (paragraphe 9 ci-dessus).
La Cour rappelle que l’article 6 de la Convention consacre le principe d’une bonne administration de la justice ( Boddaert c. Belgique , 12 octobre 1992, § 39, série A n o 235 ‑ D). Toutefois, ce principe perd toute sa substance si les demandes répétées d’un tribunal, en particulier celles adressées aux autres services judiciaires ou administratifs, restent lettre morte pendant plusieurs années. La Cour note que tous ces retards dans les réponses rejaillissent sur le système judiciaire en prolongeant les délais d’examen des dossiers. Il appartient donc à l’État, d’organiser et de garantir que les tribunaux soient soutenus par les autres services qui jouent un rôle dans le bon déroulement d’un procès et qui doivent ainsi apporter leur assistance active et permanente aux tribunaux.
En l’espèce, après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée du procès est excessive et qu’elle n’a pas répondu à l’exigence du « délai raisonnable ».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention sur ce point.
En ce qui concerne le grief relatif au manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’État en raison de la présence d’un juge militaire dans le collège, la Cour rappelle avoir traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce avoir conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention ( Aslan et Șancı c. Turquie , n o 58055/00, § 24, 5 décembre 2006 ; Ceylan c. Turquie (déc.), n o 68953/01, CEDH 2005-X, et Gençel c. Turquie , n o 53431/99, § 18, 23 octobre 2003).
Après avoir examiné la présente affaire, la Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente. Elle conclut donc à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner le restant des griefs relatifs à l’iniquité de la procédure (voir, entre autres, Çıraklar c. Turquie , 28 octobre 1998, §§ 44,45, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VII).
Reste l’application de l’article 41 au titre duquel le requérant s’en remet à la sagesse de la Cour pour l’octroi d’une indemnité des préjudices moraux qu’il aurait subis. Il ne formule aucune demande pour les frais et dépens.
Lorsque la Cour conclut que la condamnation d’un requérant a été prononcée par un tribunal qui n’était pas indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1, elle estime qu’en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant, à sa demande et en temps utile, par un tribunal indépendant et impartial ( Gençel , précité, §§ 12, 27). En revanche, la Cour, statuant en équité, accorde 4 200 euros au requérant pour dommage moral. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention à raison du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’État et de la durée de la procédure pénale ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément les autres griefs tirés de l’article 6 de la Convention ; 4. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 4 200 EUR (quatre mille deux cents euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 juillet 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente [1] Le parti des travailleurs du Kurdistan, une organisation illégale.