AFFAIRE SIMIONESCU-RAMNICEANU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

21.07.2009

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE SIMIONESCU-RAMNICEANU c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

ROMÂNIA (solicitarea nr. 16272/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 iulie 2009 DEFINITIVF 21/10/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Simionescu-Ramniceanu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 30 iunie 2009, Rend la hotărâre aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 16272/03) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Matei Dan Marin Simionescu-Ramniceanu ( reclamantul a sesizat Curtea la 16 aprilie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 16 martie 2007, președintele secțiunii a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. 15, rue Londra, din București, care era alcătuită din mai multe apartamente și aparținea familiei reclamantului, a făcut obiectul unei naționalizări în temeiul Decretului 92/1950. La 19 decembrie 1994, în urma unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamantul obținea o decizie definitivă privind naționalizarea și dispunea autorităților să restituie proprietatea. În 1995, în aplicarea deciziei menționate anterior, primarul București a ordonat restituirea bunului imobil reclamantului. Prin decizia din 3 aprilie 1997, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare formulată de procurorul general, a pronunțat decizia din 19 decembrie 1994 și, pe fond, a respins acțiunea reclamantului. Prin decizia din 7 iulie 1997, primarul București a anulat decizia sa de restituire în 1995. 10. La 10 iulie 1997, în urma unei noi acțiuni în revendicare imobiliară, reclamantul obține o decizie definitivă privind naționalizarea și dispune autorităților să restituie proprietatea. La 4 august 1997, în conformitate cu decizia menționată anterior, primarul București a ordonat reclamantului restituirea bunului imobil. 11. În pofida recunoașterii judiciare definitive a dreptului său de proprietate, reclamantul se află în imposibilitatea de a-și recupera integral proprietatea deoarece, în temeiul Legii nr. 112/ La 29 iunie 1998, reclamantul a solicitat instanțelor să constate nulitatea vânzării de avantaj și restituirea acestuia. El susținea că naționalizarea era abuzivă și ilegală, că statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului și, prin urmare, nu putea să îl vândă în mod legal. La sfârșitul procedurii, printr-o hotărâre din 12 iunie 2001, instanța de apel din București, recunoscând în același timp dreptul de proprietate al reclamantului, a respins acțiunea sa pe motiv că chiriașii erau cumpărători de bună credință. Curtea de apel din București nu a acordat nicio despăgubire reclamantului. 13. La 25 octombrie 2001, reclamantul a formulat o acțiune în revendicarea apartamentului Õ împotriva foștilor chiriași care l-au cumpărat. 14. Prin hotărârea definitivă din 23 octombrie 2002 și care face trimitere la decizia sa din 12 iunie 2001, tribunalul de apel din București a respins acțiunea reclamantului considerând că titlul său de proprietate nu îl avea asupra celui al locatarilor, pe baza bunei lor credințe. Tribunalul de apel din București nu a acordat nicio despăgubire reclamantului. 15. În 2001, pe baza legii nr. 10/2001, reclamantul a depus la primăria din București o cerere de restituire a apartamentului. Nu s-a luat nici o decizie până în prezent. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 16. Dispozițiile legale (inclusiv cele din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile luate în mod abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 și modificările ulterioare ale acesteia) și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDH 1999-VII, p. 250 256, § 31-33), Strain și altele România 57001/00, CEDH 2005-VII, § 19 26), Peduraru România 63252/00, § 53, 1 decembrie 2005) ; și Tudor c. România 29035/05, § 1520, 11 decembrie 2007). 17. Recent, autoritățile naționale au luat măsuri pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor prin intermediul fondului de investiții 1, reclamantul se consideră victima unei încălcări a dreptului său de a respecta bunurile, din cauza faptului că are dreptul de a recupera proprietatea asupra apartamentului nr. 2 al bunului imobil situat la nr. 15, rue Londra, la București. 19. la intersecția cu art. 6 1 din Convenție, reclamantul se plânge că autoritățile nu au executat decizia definitivă din 10 iulie 1997 ordonând autorităților să-i restituie bunul imobil situat la nr. 15, rue Londra, la București, în întregime. 20. În plus, declară sub aspectul art. 13 din Convenția pe care nu o are la dispoziție nici o altă cale de atac pentru a denunța presupusele încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 alin. (1) din Convenție. 21. Având în vedere natura ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... citată anterior și toate hotărârile care au urmat), Curtea consideră că întrebările ridicate în speță trebuie să fie abordate în mod direct din acest articol și nu consideră că este necesar să se introducă mai mult pe teren alte articole a căror încălcare a fost invocată de reclamant. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 22. Recurentul susține că dreptul de a-și recupera proprietatea asupra proprietăii imobiliare (apartamentul nr. 2 al imobilului situat la nr. 15, rue Londra, București), care a fost vândut de către stat, sau de a primi o despăgubire corespunzătoare valorii reale a acestora, a încălcat dreptul său la respectarea proprietăii sale, astfel cum este recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 24. În observațiile sale din 15 iunie 2007, guvernul își reiterează argumentele prezentate anterior în cauze similare, susținând că ingerința în dreptul reclamantului de a-și respecta bunurile este proporțională, având în vedere că a avut posibilitatea de a primi despăgubiri în conformitate cu procedura prevăzută de legile nr. 10/2001 și 247/2005 25. Reclamantul se opune argumentelor guvernului și face trimitere la Hotărârile Strain Peduraru (primite), Ruxanda Ionescu c. România 2608/02, Hotărârea din 12 octombrie 2006, Radu c. România 13309/03, Hotărârea din 20 iulie 2006) și Păun c. România 9405/02, Hotărârea din 24 mai 2007 26. Curtea constată că reclamantul deține o decizie definitivă și irevocabilă prin care solicită autorităților să restituie bunul în litigiu. Astfel cum Curtea a constatat deja (a se vedea cauza Strain și alții, citată anterior, § 38) existena dreptului său de proprietate în temeiul deciziei definitive n Curtea amintește deja că a considerat deja că vânzarea de către statul membru al unui bun de sine unei părți terțe de bună credință, chiar și atunci când aceasta este precedată de confirmarea în instanță în mod definitiv a dreptului de proprietate al . . . o astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Strein altele), § 39, 43 și 59. 28. În plus, în cauza Peduraru menționată anterior, Curtea a constatat că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent în raport cu problema de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor aflate în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. Comisia a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată era legată de reclamant, care se afla în domeniul de aplicare al recuperării integrale a bunului său, în timp ce a dispus de o hotărâre definitivă care condamnă statul să-l restituie (Paduraru, citată anterior, § 112). 29. În cazul de față, Curtea nu a primit niciun motiv de a se înălța de cauzele menționate anterior, situația de fapt fiind în mod semnificativ aceeași. Ea observă că vânzarea de către statul în care se află apartamentul nr. 2 al reclamantului în temeiul legii 112/1995, care, totuși, nu permitea vânzarea bunurilor naționalizate în mod ilegal, împiedică în prezent să se bucure de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o decizie definitivă și irevocabilă. 30. Pe de altă parte, ea observă că, până în prezent, statul nu a demonstrat că sistemul de compensare instituit prin lege nu a demonstrat că 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, în conformitate cu o procedură și un calendar previzibil, o compensație în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost privați. 31. Această concluzie nu aduce atingere oricărei evoluții pozitive pe viitor a mecanismelor de finanțare prevăzute de această lege specială pentru a-i ajuta pe cei care, ca și reclamantul, au fost privați de o anumită evoluție, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În această privință, Curtea ia notă cu satisfacție de evoluția recentă. care pare să se afle în practică și care merge în direcția cea bună în această privință (punctul 17 de mai sus). 32. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, punerea în eșec a dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului n 2, combinat cu absența totală a despăgubirii, l-a obligat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantate prin art. 1 din Protocolul 33. Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a art. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurilor de restituire a imobilului. De asemenea, se plânge de caracterul imprevizibil al jurisprudenței instanțelor, având în vedere abordările lor diferite privind aceeași chestiune de drept. În acest sens, el denunță faptul că, în două proceduri care vizează aceleași fapte și aceleași întrebări de drept, anularea unui contract de vânzare care se referă la un apartament naționalizat mai mult decât dreptul București a făcut două decizii contrare: o decizie din 12 iunie 2001, refuzând anularea contractului privind apartamentul n 2, care face obiectul prezentei cauze, și o decizie din 31 mai 2001, prin care se anulează contractul de vânzare privind apartamentul nr 1 al aceleiași clădiri. Invocând art. 13 din convenție, reclamantul se plânge în sfârșit de faptul că nu dispune de nicio cale de atac eficientă pentru a remedia prejudiciile menționate anterior 35. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. §§ 3 și 4 din Convenție. IV. PRIVIND LEGĂTURA DE LA ARTICOLUL 46 DIN CONVENȚIA 36. L . Art. 46 din Convenție dispune Înaltele P ă r ț i contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Cu r ț ii în litigiile la care sunt p ă r ț i. La hotărârea definitivă a Cu r ț ii se transmite Comitetului de Miniștri care supraveghează executarea acesteia. 37. Încheierea încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 arată o problemă pe scară largă care rezultă din defectuozitatea legislației privind restituirea clădirilor naționalizate care au fost vândute de către stat unor terți. Prin urmare, Curtea consideră că statul trebuie să ajusteze în cel mai scurt timp procedura prevăzută de legile privind repararea (în prezent legile nr. 10/2001 și 247/2005) astfel încât aceasta devine într-adevăr coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă (a se vedea Hotărârea Viașu c. România, nr. 75951/01, § 83, 9 decembrie 2008; Katz c. România, nr. 29739/03, § 30-37, 20 ianuarie 2009 și Faimblat c. România, nr. 23066/02, § 48-54, 13 ianuarie 2009). În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea ștearsă decât . imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită, cu titlu de daune materiale, restituirea apartamentului de care a fost recunoscut proprietar prin decizia din 10 iulie 1997 sau, în caz contrar, acordarea sumei de 519 000 EUR (EUR), reprezentând valoarea actuală a bunului, astfel cum a fost stabilit printr-o expertiză tehnică imobiliară, la 7 mai 2007. (EUR) pentru suferința suferită ca urmare a privării de proprietate. 40. În ceea ce privește prejudiciul material, guvernul consideră că valoarea de piață a apartamentului în cauză este de 365 570 EUR și prezintă un raport de expertiză (aviz) întocmit în septembrie 2007. consideră, în primul rând, că nu există nicio legătură de cauzalitate între pretinsa deteriorare morală și presupusa încălcare a convenției; de asemenea, susține că o posibilă deteriorare morală ar fi compensată suficient de o constatare a încălcării; în subsidiar, guvernul consideră că revendicările reclamantului sunt excesive. 41. Curtea reamintește că a încheiat cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție din cauza vânzării de către statul membru al apartamentului reclamantului, combinată cu absența de a-l încuviința. 42. Curtea apreciază, în circumstanțele speței, că restituirea bunului, așa cum este prevăzută de decizia definitivă din 10 iulie 1997 ar plasa reclamantul cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost necunoscute. 43. În lipsa unei astfel de restituiri pentru statul pârât în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că: trebuie să plătească reclamantului, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și la elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului de 400 000 EUR. 44. Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut cauza reclamantului suferințe și o stare de incertitudine care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Curtea consideră că suma de 2 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit de solicitant. Costuri și cheltuieli de judecată 45. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 449 46. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și să aibă o legătură cu cauza. El subliniază că reclamantul nu a produs nici o justificare pentru cheltuielile de corespondență și pentru suma de 1 500 EUR pe care reclamantul pretinde că l-a plătit avocaților săi în momentul încheierii contractului de reprezentare. 47. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află la baza realității lor, a necesității lor și a caracterului rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea acordă suma de 3 400 EUR, din care 1 740 EUR care urmează să fie plătit direct domnului Mihai. Interese moratoriu 48. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES, CURȚIA, ÎN L 1 la Convenție și obiecțiile întemeiate pe art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție în ceea ce privește neexecutarea deciziei definitive din 10 iulie 1997 și inexistența unei căi de atac efective pentru a remedia încălcările menționate anterior și inadmisibilă pentru surplusul menționat anterior că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenția menționată anterior nu este cazul să se ia în considerare și celelalte obiecțiuni invocate de reclamant în temeiul articolelor 6 alineatul (1) și 13 din convenție în ceea ce privește neexecutarea deciziei definitive din 10 iulie 1997 și inexistența unei căi de atac efective pentru a remedia încălcările menționate anterior A declarat că statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul n 2, situat la 15, rue Londra, la București, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. (2) din Convenție că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în același termen de trei luni, 400 000 EUR (patru sute de mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamantului 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciile morale pe care le-a cauzat în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamantului 3 400 EUR (trei mii patru sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, din care 1 740 EUR care urmează să fie plătită direct reprezentantului reclamantului, dl Mihai că sumele în cauză vor fi convertite în lei noi (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Modululer Președintele