AFFAIRE SIMIONESCU-RAMNICEANU c. ROUMANIE (N° 2)

AFFAIRE SIMIONESCU-RAMNICEANU c. ROUMANIE (N° 2) (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA SIMIONESCU-RAMNICEANU c. ROMÂNIA (n (solicitarea nr. 43953/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 septembrie 2009 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Simionescu-Ramniceanu c. România (n 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemela, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 1 septembrie 2009, Rend Hotărârea a fost adoptată la această dată de procedură. La originea cauzei se află o cerere (n 43953/02) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat are, de asemenea, cetățenia germană, domnul Matei Dan Marin Simionescu-Ramniceanu ( Reclamantul a fost reprezentat de Monica Macovei, iar apoi de Dan Mihai, avocații din București. Guvernul român (atlector) este reprezentat de agentul său, dl Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 10 septembrie 2008, președintele secțiunii a treia a decis să comunice cererea guvernului. art. 29 alineatul (3) din Convenție a fost, de asemenea, decis că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Guvernul german, căruia i-a fost comunicată o copie a cererii în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură, nu a dorit să își prezinte punctul de vedere cu privire la caz. Reclamantul s-a născut în 1936 și locuiește în Mulheim-Main (Germania). În 1950, bunul imobil situat la nr. 15, rue Londra, la București, care era compus dintr-o casă construită pe un teren de 564,80 m2 și aparținând bunicii reclamantului, a făcut obiectul unei naționalizări în temeiul Decretului nr. 92/1950. Casa este alcătuită din mai multe apartamente. Prima acțiune în revendicare și acțiune în anulare la 19 decembrie 1994, ca urmare a unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamantul obține o decizie definitivă în constatarea dreptului său de proprietate asupra bunurilor, a ilegalității naționalizării și dispune ca autoritățile să îi restituie proprietatea. În 1995, în aplicarea deciziei menționate anterior, primarul București a ordonat restituirea bunului imobil reclamantului. Prin hotărârea din 3 aprilie 1997, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare formulată de procurorul general la cererea terților, a pronunțat decizia din 19 decembrie 1994 și, pe fond, a respins acțiunea reclamantului. 10. Prin decizia din 7 iulie 1997, primarul București a anulat decizia sa de restituire în 1995. A doua acțiune în revendicare și acțiune în anulare 11. La 10 iulie 1997, ca urmare a unei noi acțiuni în revendicare imobiliară, reclamantul obține o hotărâre definitivă din cauza lipsei de recurs pentru constatarea ilegalității naționalizării și ordonând autorităților să restituie proprietatea. La 4 august 1997, în conformitate cu decizia menționată anterior, primarul București a ordonat reclamantului restituirea bunului imobil. 12. În ciuda recunoașterii judiciare definitive a dreptului său de proprietate, reclamantul nu își poate recupera integral proprietatea deoarece, în temeiul Legii nr. 112/1995, statul vindea, la 22 iulie 1997, apartamentul nr. 1 al acestei clădiri chiriașilor care îl ocupau. 13. La 29 iunie 1998, reclamantul a solicitat instanțelor să constate nulitatea vânzării apartamentului în litigiu și restituirea acestuia. În urma procedurii, după o Casație cu trimitere, printr-o hotărâre din 31 mai 2001, Curtea de Apel de la București, recunoscând în același timp dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului integral și a reacredinței autorităților și cumpărătorilor, și-a primit acțiunea și a constatat nulitatea contractului de vânzare încheiat în favoarea terților 14. Prin hotărârea din 18 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare formulată de procurorul general la cererea chiriașilor achizitori, a pronunțat hotărârea din 31 mai 2001 și, pe fond, a respins acțiunea reclamantului și a considerat că cumpărătorii fuseseră de bună credință. Unul dintre judecătorii formării de judecată care au pronunțat hotărârea a exprimat o opinie dizidentă, în sensul respingerii acțiunii, considerând că atât acțiunea în anulare, cât și decizia majorității au ignorat complet jurisprudența constantă a Curții în cauze bine similare. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 15. Dispozițiile legale relevante sunt descrise în Hotărârea Mașinexport Import Industrial Group SA c. România 22687/03, § 22, 1 decembrie 2005), Strain și altele România 57001/00, 19-26, 21 iulie 2005), Paduraru România 63252/00, § 38-53, 1 decembrie 2005) și Tudor c. România 29035/05, § 15 CU PRIVIRE LA VIOLAȚII ALE ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE ȘI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 16. Recurentul susține că anularea hotărârii definitive a Curții de Apel din București din 31 mai 2001 prin admiterea acțiunii în anulare introduse de procurorul general a încălcat principiul securității rapoartelor juridice și se plânge, de asemenea, de eșecul dreptului său de proprietate asupra apartamentului n 1 În urma acestei acțiuni, care a confirmat validitatea vânzării acestui apartament de către stat. Reclamantul invocă art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum au fost formulate în părțile lor relevante Art. 6 alin. (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că aceste obiecțiuni nu sunt în mod evident nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază că acestea nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. În fond, guvernul își reiterează argumentele invocate în cauze similare. Acesta se bazează pe înțelepciunea Curții în ceea ce privește temeinicia motivului întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție și susține că, în cazul în care Curtea consideră că a existat o interferență în dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta era prevăzută de lege, avea un scop legitim și respecta condiția proporționalității. În plus, guvernul observă că reclamantul nu a utilizat procedura administrativă prevăzută de legile nr. 10/2001 și 247/2005. 19. Reclamantul consideră că hotărârea din 10 iulie 1997 a fost executată prin Hotărârea din 31 mai 2001 și că acțiunea în anulare l-a privat de exercitarea dreptului său de proprietate recunoscut prin aceasta Hotărârea. El susține că, astfel cum a afirmat Curtea în cauze similare, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este o acțiune eficientă. 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale prezentei specii, în care a încheiat cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a contestației soluției date definitiv unui litigiu și a privării reclamanților de bunurile de care beneficiau la încheierea procedurii, ca urmare a unei acțiuni în anulare (a se vedea, printre altele, Brumerescu, citată anterior, § 61, 77 și 80, Masinexportimport Industrial Group, citată anterior, §§ 32 și 46-47, și Piata Bazar Dorobanti SRL c. România, 37513/03, § 23 și 33, 4 octombrie 2007). 21. După examinarea prezentei cauze, Curtea consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită. În special, aceasta arată că, în urma acțiunii în anulare, hotărârea Curții Supreme de Justiție din 18 iunie 2002, care rejudecă în fond cauza și respingând acțiunea în anulare a contractului de vânzare în litigiu din cauza bunei credințe a terților cumpărători, a creat o situație în caz contrar identică, cel puțin similară celei a recurentei în cauza Strain menționată anterior (a se vedea, de asemenea, punctul 43); Fischer c. România, n 28400/04, § 67, 11 octombrie 2007; și Pușcaș c. România, n 30052/03, § 57, 11 octombrie 2007). În această privință, Curtea amintește că a considerat că vânzarea de către stat a unui bun de către un terț de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în instanță într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altora, se analizează în privarea de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 din Protocolul 1 (Strain) , citată anterior, § 39, 43 și 59). În cazul în speță, Curtea constată că reclamantul s-a aflat după acțiunea în anulare în ipoteza similară cauzelor menționate anterior, în măsura în care beneficiază în continuare de recunoașterea dreptului său de proprietate prin hotărârea din 10 iulie 1997, dar se află în imposibilitatea de a-și recupera bunul ca urmare a validării vânzării efectuate către terți. În plus, Curtea constată că, la încheierea procedurii în cauză, două titluri de proprietate coexistă în apartamentul nr. 1 și că reclamantul se află în imposibilitatea de a obține beneficiul bunului de care a fost recunoscut proprietar. 23. În plus, Curtea constată că, până în prezent, guvernul nu a demonstrat că sistemul de compensare instituit prin lege 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, în conformitate cu o procedură și un calendar previzibil, o despăgubire în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost privați. 24. Având în vedere cele de mai sus și elementele din dosar, Curtea concluzionează că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 31 mai 2001 a încălcat principiul securității rapoartelor juridice, aducând atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil și dreptului acestuia la respectarea bunurilor sale. 25. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 26. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurilor de restituire a imobilului. 27. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu menționează nicio aparență de încălcare a articolului 6 alineatul (1) din cauza duratei procedurii. Prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. 28. Reclamantul se plânge, din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din convenție, de imposibilitatea de a obține executarea hotărârii din 10 iulie 1997. 29. Având în vedere concluziile sale de la alineatele 20-25 de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și la temeinicia acestui motiv. 30. În plus, din perspectiva articolului 13 din convenție nu există nicio altă cale de atac pentru a denunța presupusele încălcări ale articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și ale articolului 6 alineatul (1) din convenție. 31. Curtea nu consideră că este necesar să se pună mai mult pe teren art. 13. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 32. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. acordarea sumei de 357 000 EUR (EUR), reprezentând valoarea actuală a bunului, astfel cum a fost stabilită printr-o expertiză tehnică imobiliară, din 7 mai 2007 și solicită, de asemenea, 15 000 EUR pentru daune morale. 34. În ceea ce privește prejudiciul material, guvernul consideră că valoarea de piață a apartamentului în cauză este de 243 000 EUR, pe baza unui raport de expertiză întocmit în aprilie 2009, care menționează că această sumă nu include TVA-ul. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că nu există o legătură de cauzalitate între pretinsa deteriorare morală și presupusa încălcare a convenției și consideră că o posibilă deteriorare morală ar fi compensată suficient printr-o constatare a încălcării. 35. Curtea consideră, în circumstanțele speței, că restituirea apartamentului nr 1 ar plasa reclamantul cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele articolelor 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr 1 nu ar fi fost ignorate. 36. În lipsa unei astfel de restituiri pentru statul pârât în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantului, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și la elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului de 290 000 EUR. 37. Curtea consideră că încălcarea gravă a drepturilor reclamantului la respectarea bunurilor sale și, respectiv, la un proces echitabil nu poate fi compensată suficient prin simpla constatare a încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Statuând în echitate, aceasta îi acordă suma de 2 000 EUR ca despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 569 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții, sumă pe care o împarte astfel 360 EUR pentru onorariile avocatului care îl reprezintă în fața Curții, din care 1 860 urmează să fie plătită direct avocatului, corespunzător muncii de 28 de ore furnizate de avocatul său la un tarif de 120 EUR/oră pentru studiul dosarului și al jurisprudenței relevante și pentru pregătirea și redactarea cererii și a observațiilor 159 EUR reprezentând costurile pentru expertiza tehnică produsă în prezenta cauză 50 EUR costuri de corespondență. Reclamantul prezintă un document justificativ pentru expertiza tehnică, precum și un contract încheiat cu avocatul său care precizează tarifele orare și faptul că a plătit deja 1 500 EUR și că cheltuielile legate de munca depusă de acesta vor trebui plătite direct avocatului. 39. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate în mod rezonabil în cadrul procedurilor. 40. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, având în vedere elementele aflate în posesia sa, criteriile menționate anterior și gradul relativ redus de complexitate a prezentei cauze, care urmează unei jurisprudențe deja bine stabilite, hotărând în echitate, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce reclamantului 1 160 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată prezentate în cadrul procedurii în fața Curții, din care 1 000 EUR urmează să fie plătită direct M Mihai. Interese moratorii 41. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenția privind necunoașterea principiului securității rapoartelor juridice și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 privind eșecul dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 1 și inadmisibilă pentru motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) ca urmare a duratei procedurilor menționate că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A declarat că nu este necesar să se ia o decizie cu privire la admisibilitate și la temeinicia celorlalte obiecțiuni A declarat că statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul nr. 1, situat la nr. 15, rue Londra, la București, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în același termen de trei luni, 290 000 EUR (două sute nouăzeci de mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale pe care statul pârât trebuie să le plătească reclamantului 2 în orice caz. 000 EUR (două mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudicii morale pe care, în orice caz, statul pârât trebuie să o plătească reclamantului 1 160 EUR (o mie o sută șaizeci EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, din care 1 000 EUR (o mie de euro) urmează să fie plătită direct reprezentantului reclamantului, Mihai sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 22 septembrie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

SIMIONESCU-RÂMNICEANU c. ROUMANIE (n

o

2)

(Requête n

o

43953/02)

ARRÊT

STRASBOURG

22 septembre 2009

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Simionescu-Râmniceanu c. Roumanie (n

o

2),

La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Alvina Gyulumyan,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1

er

septembre 2009,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

43953/02) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat ayant également la nationalité allemande, M. Matei Dan Marin Simionescu-Râmniceanu («

le requérant

»), a saisi la Cour le 17 décembre 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant a été représenté par M

e

Monica Macovei, et ensuite par

M

e

Dan Mihai, avocats à Bucarest. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 10 septembre 2008, le président de la troisième section a décidé

de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet

l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

4.

Le gouvernement allemand, auquel une copie de la requête a été communiquée par la Cour en vertu de l'article 44 § 1 a) du règlement, n'a pas souhaité présenter son point de vue sur l'affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1936 et réside à Mulheim-Main (Allemagne).

6.

En 1950, le bien immobilier situé au n

o

15, rue Londra, à Bucarest, qui était composé d'une maison construite sur un terrain de 564,80 m² et appartenant à la grand-mère du requérant, fit l'objet d'une nationalisation en vertu du décret n

o

92/1950. La maison est composée de plusieurs appartements.

A.

Première action en revendication et recours en annulation

7.

Le 19 décembre 1994, suite à une action en revendication immobilière, le requérant obtint une décision définitive constatant son droit de propriété sur le bien, l'illégalité de la nationalisation et ordonnant aux autorités de lui restituer le bien.

8.

En 1995, en application de la décision susmentionnée, le maire de Bucarest ordonna la restitution du bien immobilier au requérant.

9.

Par un arrêt du 3 avril 1997, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation formulé par le procureur général sur demande des tiers, cassa la décision du 19 décembre 1994 et, sur le fond, rejeta l'action du requérant.

10.

Par une décision du 7 juillet 1997, le maire de Bucarest annula sa décision de restitution rendue en 1995.

B.

Deuxième action en revendication et recours en annulation

11.

Le 10 juillet 1997, suite à une nouvelle action en revendication immobilière, le requérant obtint un jugement devenu définitif faute d'appel constatant l'illégalité de la nationalisation et ordonnant aux autorités de lui restituer le bien. Le 4 août 1997, en application de la décision susmentionnée, le maire de Bucarest ordonna la restitution du bien immobilier au requérant.

12.

Malgré la reconnaissance judiciaire définitive de son droit

de propriété, le requérant se vit dans l'impossibilité de récupérer l'intégralité de son bien car, en vertu de la loi n

o

112/1995, l'Etat vendit, le 22 juillet 1997, l'appartement n

o

1 de cet immeuble aux locataires qui l'occupaient.

13.

Le 29 juin 1998, le requérant demanda aux tribunaux de constater la nullité de la vente de l'appartement litigieux et sa restitution. A l'issue de la procédure, après une cassation avec renvoi, par un arrêt du 31 mai 2001, la cour d'appel de Bucarest, tout en reconnaissant le droit de propriété du requérant sur le bien entier et la mauvaise foi des autorités et des acquéreurs, accueilli son action et constata la nullité du contrat de vente conclu en faveur des tierces personnes.

14.

Par un arrêt du 18 juin 2002, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation formulé par le procureur général sur demande des locataires acquéreurs, cassa l'arrêt du 31 mai 2001 et, sur le fond, rejeta l'action du requérant. Elle estima que les acheteurs avaient été de bonne foi. Un des juges de la formation de jugement qui rendit l'arrêt exprima une opinion dissidente, au sens du rejet du recours, en estimant que tant le recours en annulation mais aussi la décision de la majorité avaient complètement ignoré la jurisprudence constante de la Cour dans des affaires bien similaires.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

15.

Les dispositions légales pertinentes sont décrites dans les arrêts

SC

Mașinexportimport Industrial Group SA

c. Roumanie

(n

o

22687/03, §

22, 1

er

décembre 2005),

Străin et autres

c.

Roumanie

(n

o

57001/00,

§§

19-26, 21 juillet 2005),

Păduraru

c.

Roumanie

(n

o

63252/00, §§ 38-53, 1

er

décembre 2005) et

Tudor c. Roumanie

(n

o

29035/05, §§ 15–20, 17

janvier 2008).

EN DROIT

I.

SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N

o

1

16.

Le requérant allègue que l'annulation de l'arrêt définitif de la cour d'appel de Bucarest du 31 mai 2001, par l'admission du recours en annulation introduit par le procureur général a porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques. Il se plaint également de la mise en échec de son droit de propriété sur l'appartement n

o

1 suite à ce recours, qui a confirmé la validité de la vente de cet appartement par l'Etat. Le requérant invoque les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1, ainsi libellés dans leurs parties pertinentes

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 1 du Protocole n

o

1

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

17.

La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'ils ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.

B.

Sur le fond

18.

Le Gouvernement réitère ses arguments invoqués dans des affaires similaires. Il s'en remet à la sagesse de la Cour en ce qui concerne le bien-fondé du grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention et fait valoir que si la Cour considère qu'il y a eu ingérence dans le droit de propriété du requérant, elle était prévue par la loi, poursuivait un but légitime et respectait la condition de proportionnalité. En outre, le Gouvernement note que le requérant n'a pas utilisé la procédure administrative prévue par les lois n

os

10/2001 et 247/2005.

19.

Le requérant estime que

le jugement du 10 juillet 1997

a été exécuté par l'arrêt du 31 mai 2001 et que le recours en annulation l'a privé de la jouissance de son droit de propriété reconnu par ce

jugement. Il fait valoir que, tel que la Cour l'a dit dans affaires similaires, la procédure administrative prévue par la loi n

o

10/2001 n'est pas un recours efficace.

20.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle de la présente espèce, dans lesquelles elle a conclu à la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1, en raison de la remise en cause de la solution donnée de manière définitive à un litige et de la privation des requérants des biens dont ils bénéficiaient à l'issue de la procédure, consécutive à un recours en annulation (voir, entre autres,

Brumărescu

, précité, §§

61, 77 et 80,

SC

Mașinexportimport Industrial Group

SA

, précité, §§

32 et 46-47, et

Piata

Bazar Dorobanti SRL c.

Roumanie

, n

o

37513/03, §§ 23 et 33, 4

octobre

2007).

21.

Ayant examiné la présente affaire, la Cour considère que le

Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente. En particulier, elle relève qu'à la suite du recours en annulation, l'arrêt du 18 juin 2002 de la Cour suprême de justice, rejugeant au fond l'affaire et rejetant l'action en annulation du contrat de vente litigieux en raison de la bonne foi des tiers acquéreurs, a crée une situation sinon identique, du moins analogue à celle de la requérante dans l'affaire

Străin

précitée (§ 43

; voir également

Fischer c. Roumanie

, n

o

28400/04, § 67, 11 octobre 2007

; et

Pușcaș c. Roumanie

, n

o

30502/03, §

57, 11 octobre 2007).

22.

A cet égard, la Cour rappelle avoir jugé que la vente par l'Etat d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice d'une manière définitive du droit de propriété d'autrui, s'analyse en une privation de bien. Une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole

n

o

1 (

Străin

, précité, §§ 39, 43 et 59). Dans le cas d'espèce la Cour note que le requérant s'est retrouvé après le recours en annulation dans l'hypothèse similaire aux affaire précitées dans la mesure où il bénéficie toujours de la reconnaissance de son droit de propriété par le jugement du 10 juillet 1997 mais il se trouve dans l'impossibilité de recouvrer son bien suite à la validation de la vente opérée envers les tiers. Qui plus est, la Cour constate qu'à l'issue de la procédure en cause, deux titres de propriété coexistent sur l'appartement n

o

1 et que le requérant se trouve dans l'impossibilité d'obtenir la jouissance du bien dont il a été reconnu propriétaire.

23.

Par ailleurs, la Cour observe qu'à ce jour, le Gouvernement n'a pas démontré que le système d'indemnisation mis en place par la loi

n

o

247/2005 permettrait aux bénéficiaires de cette loi de toucher, selon une procédure et un calendrier prévisible, une indemnité en rapport avec la valeur vénale des biens dont ils ont été privés.

24.

Au vu de ce qui précède et des éléments du dossier, la Cour

conclut que l'annulation par la Cour suprême de justice de l'arrêt définitif du 31 mai 2001 a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques, portant atteinte au droit du requérant à un procès équitable et à son droit au respect de ses biens.

25.

Par conséquent, il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

26.

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée des procédures en restitution de l'immeuble.

27.

Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation de l'article 6 § 1 en raison de la durée de la procédure.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

28.

Le requérant se plaint, sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, de l'impossibilité d'obtenir l'exécution du jugement du 10

juillet 1997.

29.

Compte tenu de ses conclusions figurant aux paragraphes 20-25 ci-dessus, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu de statuer sur la recevabilité et le bien-fondé de ce grief.

30.

Il allègue en outre sous l'angle de l'article 13 de la Convention qu'il ne dispose d'aucune autre voie de recours pour dénoncer les violations alléguées des articles 1 du Protocole n

o

1 et de l'article 6 § 1 de la Convention.

31.

La Cour n'estime pas nécessaire de se placer de surcroît sur le terrain de l'article 13.

III.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

32.

Aux termes de l'article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

33.

Le requérant réclame, au titre de dommage matériel, la restitution de l'appartement n

o

1

ou, à défaut,

l'octroi de la somme de 357

000 euros (EUR), représentant la valeur actuelle du bien, telle qu'établie par une expertise technique immobilière, datée du 7 mai 2007. Il demande également 15

000 EUR au titre de préjudice moral.

34.

En ce qui concerne le préjudice matériel, le Gouvernement considère que la valeur vénale de l'appartement en cause est de 243

000

EUR, sur la base d'un rapport d'expertise dressé en avril 2009, qui mentionne que ce montant n'inclut pas le TVA. S'agissant du dommage moral, le Gouvernement

estime qu'il n'y a pas de lien de causalité entre le dommage moral allégué et la prétendue violation de la Convention et considère qu'un éventuel dommage moral serait suffisamment compensé par un constat de violation.

35.

La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution de l'appartement n

o

1 placerait le requérant autant que possible dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences des articles

6 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1 n'avaient pas été méconnues.

36.

A défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser au requérant, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 290

000

EUR.

37.

La Cour considère que l'atteinte grave aux droits du requérant au respect de ses biens et à un procès équitable respectivement ne saurait être suffisamment compensée par le simple constat de violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

000 EUR à titre de réparation du préjudice moral subi.

B.

Frais et dépens

38.

Le requérant demande également 3

569 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour, somme qu'il ventile ainsi

:

-

3

360 EUR pour les honoraires de l'avocat le représentant devant la Cour, dont 1

860 à verser directement à l'avocat, correspondant au travail de 28 heures fourni par son avocat à un tarif de 120

EUR/heure pour l'étude du dossier et de la jurisprudence pertinente et pour la préparation et la rédaction de la requête et des observations

;

-

159 EUR représentant les frais pour l'expertise technique produite dans la présente affaire

;

-

50 EUR frais de correspondance.

Le requérant présente un justificatif pour l'expertise technique ainsi qu'un contrat conclu avec son avocat précisant les tarifs horaires et le fait qu'il avait déjà payé 1

500 EUR et que les frais liés au travail fourni par celui-ci devront être versés directement à l'avocat.

39.

Le Gouvernement ne s'oppose pas au remboursement des frais raisonnablement encourus dans les procédures.

40.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu des éléments en sa possession, des critères susmentionnés et du degré relativement réduit de complexité de la présente affaire, qui suit une jurisprudence d'ores et déjà bien établie, statuant en équité, la Cour estime raisonnable d'allouer au requérant 1

160 EUR pour les frais et dépens exposés dans la procédure devant la Cour, dont 1

000

EUR à verser directement à M

e

Mihai.

C.

Intérêts moratoires

41.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés de l'article 6 § 1 de la Convention relatif à la méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques et de l'article 1 du Protocole n

o

1 relatif à la mise en échec du droit de propriété sur l'appartement n

o

1, et irrecevable pour le grief tiré de l'article 6 § 1 en raison de la durée des procédures

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu de statuer sur la recevabilité et le bien-fondé des autres griefs

;

4.

Dit

a)

que l'Etat défendeur doit restituer au requérant l'appartement n

o

1, situé au 15, rue Londra, à Bucarest, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention

;

b)

qu'à défaut d'une telle restitution, l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans le même délai de trois mois, 290

000

EUR (deux cent quatre-vingt-dix mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour dommage matériel

;

c)

qu'en tout état de cause, l'Etat défendeur doit verser au requérant 2

000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour préjudice moral

;

d)

qu'en tout état de cause, l'Etat défendeur doit verser au requérant 1

160 EUR (mille cent soixante euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par le requérant, pour frais et dépens, dont 1

000 EUR (mille euros) à verser directement au représentant du requérant,

M

e

Mihai

;

e)

que les sommes en question seront à convertir à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement

;

f)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 septembre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président