Simionescu-Ramniceanu împotriva României (nr. 2)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA SIMIONESCU-RAMNICEANU c. ROMÂNIA (n (solicitarea nr. 43953/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 septembrie 2009 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Simionescu-Ramniceanu c. România (n 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemela, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 1 septembrie 2009, Rend Hotărârea a fost adoptată la această dată de procedură. La originea cauzei se află o cerere (n 43953/02) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat are, de asemenea, cetățenia germană, domnul Matei Dan Marin Simionescu-Ramniceanu ( Reclamantul a fost reprezentat de Monica Macovei, iar apoi de Dan Mihai, avocații din București.

Guvernul român (atlector) este reprezentat de agentul său, dl Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 10 septembrie 2008, președintele secțiunii a treia a decis să comunice cererea guvernului. art. 29 alineatul (3) din Convenție a fost, de asemenea, decis că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Guvernul german, căruia i-a fost comunicată o copie a cererii în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură, nu a dorit să își prezinte punctul de vedere cu privire la caz. Reclamantul s-a născut în 1936 și locuiește în Mulheim-Main (Germania). În 1950, bunul imobil situat la nr. 15, rue Londra, la București, care era compus dintr-o casă construită pe un teren de 564,80 m2 și aparținând bunicii reclamantului, a făcut obiectul unei naționalizări în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Casa este alcătuită din mai multe apartamente. Prima acțiune în revendicare și acțiune în anulare la 19 decembrie 1994, ca urmare a unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamantul obține o decizie definitivă în constatarea dreptului său de proprietate asupra bunurilor, a ilegalității naționalizării și dispune ca autoritățile să îi restituie proprietatea. În 1995, în aplicarea deciziei menționate anterior, primarul București a ordonat restituirea bunului imobil reclamantului. Prin hotărârea din 3 aprilie 1997, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare formulată de procurorul general la cererea terților, a pronunțat decizia din 19 decembrie 1994 și, pe fond, a respins acțiunea reclamantului.

10. Prin decizia din 7 iulie 1997, primarul București a anulat decizia sa de restituire în 1995. A doua acțiune în revendicare și acțiune în anulare 11. La 10 iulie 1997, ca urmare a unei noi acțiuni în revendicare imobiliară, reclamantul obține o hotărâre definitivă din cauza lipsei de recurs pentru constatarea ilegalității naționalizării și ordonând autorităților să restituie proprietatea. La 4 august 1997, în conformitate cu decizia menționată anterior, primarul București a ordonat reclamantului restituirea bunului imobil. 12. În ciuda recunoașterii judiciare definitive a dreptului său de proprietate, reclamantul nu își poate recupera integral proprietatea deoarece, în temeiul Legii nr. 112/1995, statul vindea, la 22 iulie 1997, apartamentul nr. 1 al acestei clădiri chiriașilor care îl ocupau.

13. La 29 iunie 1998, reclamantul a solicitat instanțelor să constate nulitatea vânzării apartamentului în litigiu și restituirea acestuia. În urma procedurii, după o Casație cu trimitere, printr-o hotărâre din 31 mai 2001, Curtea de Apel de la București, recunoscând în același timp dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului integral și a reacredinței autorităților și cumpărătorilor, și-a primit acțiunea și a constatat nulitatea contractului de vânzare încheiat în favoarea terților 14. Prin hotărârea din 18 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în anulare formulată de procurorul general la cererea chiriașilor achizitori, a pronunțat hotărârea din 31 mai 2001 și, pe fond, a respins acțiunea reclamantului și a considerat că cumpărătorii fuseseră de bună credință.

Unul dintre judecătorii formării de judecată care au pronunțat hotărârea a exprimat o opinie dizidentă, în sensul respingerii acțiunii, considerând că atât acțiunea în anulare, cât și decizia majorității au ignorat complet jurisprudența constantă a Curții în cauze bine similare. II.

DREPTUL INTERN PERTINENT 15. Dispozițiile legale relevante sunt descrise în Hotărârea Mașinexport Import Industrial Group SA c. România 22687/03, § 22, 1 decembrie 2005), Strain și altele România 57001/00, 19-26, 21 iulie 2005), Paduraru România 63252/00, § 38-53, 1 decembrie 2005) și Tudor c. România 29035/05, § 15 CU PRIVIRE LA VIOLAȚII ALE ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE ȘI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 16. Recurentul susține că anularea hotărârii definitive a Curții de Apel din București din 31 mai 2001 prin admiterea acțiunii în anulare introduse de procurorul general a încălcat principiul securității rapoartelor juridice și se plânge, de asemenea, de eșecul dreptului său de proprietate asupra apartamentului n 1 În urma acestei acțiuni, care a confirmat validitatea vânzării acestui apartament de către stat.

Reclamantul invocă art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum au fost formulate în părțile lor relevante Art. 6 alin. (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

Curtea constată că aceste obiecțiuni nu sunt în mod evident nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază că acestea nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. În fond, guvernul își reiterează argumentele invocate în cauze similare. Acesta se bazează pe înțelepciunea Curții în ceea ce privește temeinicia motivului întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție și susține că, în cazul în care Curtea consideră că a existat o interferență în dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta era prevăzută de lege, avea un scop legitim și respecta condiția proporționalității. În plus, guvernul observă că reclamantul nu a utilizat procedura administrativă prevăzută de legile nr. 10/2001 și 247/2005.

19. Reclamantul consideră că hotărârea din 10 iulie 1997 a fost executată prin Hotărârea din 31 mai 2001 și că acțiunea în anulare l-a privat de exercitarea dreptului său de proprietate recunoscut prin aceasta Hotărârea. El susține că, astfel cum a afirmat Curtea în cauze similare, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este o acțiune eficientă.

20. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale prezentei specii, în care a încheiat cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a contestației soluției date definitiv unui litigiu și a privării reclamanților de bunurile de care beneficiau la încheierea procedurii, ca urmare a unei acțiuni în anulare (a se vedea, printre altele, Brumerescu, citată anterior, § 61, 77 și 80, Masinexportimport Industrial Group, citată anterior, §§ 32 și 46-47, și Piata Bazar Dorobanti SRL c. România, 37513/03, § 23 și 33, 4 octombrie 2007). 21. După examinarea prezentei cauze, Curtea consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită.

În special, aceasta arată că, în urma acțiunii în anulare, hotărârea Curții Supreme de Justiție din 18 iunie 2002, care rejudecă în fond cauza și respingând acțiunea în anulare a contractului de vânzare în litigiu din cauza bunei credințe a terților cumpărători, a creat o situație în caz contrar identică, cel puțin similară celei a recurentei în cauza Strain menționată anterior (a se vedea, de asemenea, punctul 43); Fischer c. România, n 28400/04, § 67, 11 octombrie 2007; și Pușcaș c. România, n 30052/03, § 57, 11 octombrie 2007). În această privință, Curtea amintește că a considerat că vânzarea de către stat a unui bun de către un terț de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în instanță într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altora, se analizează în privarea de bunuri.

O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 din Protocolul 1 (Strain) , citată anterior, § 39, 43 și 59). În cazul în speță, Curtea constată că reclamantul s-a aflat după acțiunea în anulare în ipoteza similară cauzelor menționate anterior, în măsura în care beneficiază în continuare de recunoașterea dreptului său de proprietate prin hotărârea din 10 iulie 1997, dar se află în imposibilitatea de a-și recupera bunul ca urmare a validării vânzării efectuate către terți. În plus, Curtea constată că, la încheierea procedurii în cauză, două titluri de proprietate coexistă în apartamentul nr. 1 și că reclamantul se află în imposibilitatea de a obține beneficiul bunului de care a fost recunoscut proprietar.

23. În plus, Curtea constată că, până în prezent, guvernul nu a demonstrat că sistemul de compensare instituit prin lege 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, în conformitate cu o procedură și un calendar previzibil, o despăgubire în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost privați. 24. Având în vedere cele de mai sus și elementele din dosar, Curtea concluzionează că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 31 mai 2001 a încălcat principiul securității rapoartelor juridice, aducând atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil și dreptului acestuia la respectarea bunurilor sale. 25. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. II.

PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 26. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurilor de restituire a imobilului. 27. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu menționează nicio aparență de încălcare a articolului 6 alineatul (1) din cauza duratei procedurii. Prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. 28. Reclamantul se plânge, din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din convenție, de imposibilitatea de a obține executarea hotărârii din 10 iulie 1997. 29. Având în vedere concluziile sale de la alineatele 20-25 de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și la temeinicia acestui motiv.

30. În plus, din perspectiva articolului 13 din convenție nu există nicio altă cale de atac pentru a denunța presupusele încălcări ale articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și ale articolului 6 alineatul (1) din convenție. 31. Curtea nu consideră că este necesar să se pună mai mult pe teren art. 13. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 32. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. acordarea sumei de 357 000 EUR (EUR), reprezentând valoarea actuală a bunului, astfel cum a fost stabilită printr-o expertiză tehnică imobiliară, din 7 mai 2007 și solicită, de asemenea, 15 000 EUR pentru daune morale.

34. În ceea ce privește prejudiciul material, guvernul consideră că valoarea de piață a apartamentului în cauză este de 243 000 EUR, pe baza unui raport de expertiză întocmit în aprilie 2009, care menționează că această sumă nu include TVA-ul. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că nu există o legătură de cauzalitate între pretinsa deteriorare morală și presupusa încălcare a convenției și consideră că o posibilă deteriorare morală ar fi compensată suficient printr-o constatare a încălcării. 35. Curtea consideră, în circumstanțele speței, că restituirea apartamentului nr 1 ar plasa reclamantul cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele articolelor 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr 1 nu ar fi fost ignorate.

36. În lipsa unei astfel de restituiri pentru statul pârât în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantului, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și la elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului de 290 000 EUR. 37. Curtea consideră că încălcarea gravă a drepturilor reclamantului la respectarea bunurilor sale și, respectiv, la un proces echitabil nu poate fi compensată suficient prin simpla constatare a încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Statuând în echitate, aceasta îi acordă suma de 2 000 EUR ca despăgubire pentru prejudiciul moral suferit.

Reclamantul solicită, de asemenea, 3 569 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții, sumă pe care o împarte astfel 360 EUR pentru onorariile avocatului care îl reprezintă în fața Curții, din care 1 860 urmează să fie plătită direct avocatului, corespunzător muncii de 28 de ore furnizate de avocatul său la un tarif de 120 EUR/oră pentru studiul dosarului și al jurisprudenței relevante și pentru pregătirea și redactarea cererii și a observațiilor 159 EUR reprezentând costurile pentru expertiza tehnică produsă în prezenta cauză 50 EUR costuri de corespondență. Reclamantul prezintă un document justificativ pentru expertiza tehnică, precum și un contract încheiat cu avocatul său care precizează tarifele orare și faptul că a plătit deja 1 500 EUR și că cheltuielile legate de munca depusă de acesta vor trebui plătite direct avocatului.

39. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate în mod rezonabil în cadrul procedurilor. 40. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, având în vedere elementele aflate în posesia sa, criteriile menționate anterior și gradul relativ redus de complexitate a prezentei cauze, care urmează unei jurisprudențe deja bine stabilite, hotărând în echitate, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce reclamantului 1 160 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată prezentate în cadrul procedurii în fața Curții, din care 1 000 EUR urmează să fie plătită direct M Mihai.

Interese moratorii 41. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenția privind necunoașterea principiului securității rapoartelor juridice și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 privind eșecul dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 1 și inadmisibilă pentru motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) ca urmare a duratei procedurilor menționate că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A declarat că nu este necesar să se ia o decizie cu privire la admisibilitate și la temeinicia celorlalte obiecțiuni A declarat că statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul nr. 1, situat la nr. 15, rue Londra, la București, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în același termen de trei luni, 290 000 EUR (două sute nouăzeci de mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale pe care statul pârât trebuie să le plătească reclamantului 2 în orice caz.

000 EUR (două mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudicii morale pe care, în orice caz, statul pârât trebuie să o plătească reclamantului 1 160 EUR (o mie o sută șaizeci EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, din care 1 000 EUR (o mie de euro) urmează să fie plătită direct reprezentantului reclamantului, Mihai sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.

Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 22 septembrie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE SIMIONESCU-RÂMNICEANU c. ROUMANIE (n o 2) (Requête n o 43953/02) ARRÊT STRASBOURG 22 septembre 2009 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Simionescu-Râmniceanu c. Roumanie (n o 2), La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, juges, et de Santiago Quesada, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1 er septembre 2009, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5. Le requérant est né en 1936 et réside à Mulheim-Main (Allemagne).

LE DROIT INTERNE PERTINENT

15. Les dispositions légales pertinentes sont décrites dans les arrêts SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. Roumanie (n o 22687/03, § 22, 1 er décembre 2005), Străin et autres c. Roumanie (n o 57001/00, §§ 19-26, 21 juillet 2005), Păduraru c. Roumanie (n o 63252/00, §§ 38-53, 1 er décembre 2005) et Tudor c. Roumanie (n o 29035/05, §§ 15–20, 17 janvier 2008). EN DROIT I. SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N o 1

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

26. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée des procédures en restitution de l'immeuble.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

32. Aux termes de l'article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage