SECȚIUNEA 3 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KOç ȘI YÜREK c. TURCIA Cerere nr. 15179/02 HOTĂRÂREA STRASBURG 21 iulie 2009 DEFINIF 21/10/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Koç și Yürek c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ișl Karakaș, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 30 iunie 2009, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 15179/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia de către doi dintre resortisanții săi, domnii Ali Koç și Y În conformitate cu art. 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care au sesizat Curtea la 27 mai 2001 (în temeiul articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 10 septembrie 2007, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. La 2 ianuarie 1993, ei au fost reținuți de polițiști din conducerea securității din Diyarbakr. Ei au fost suspectați că erau membri ai organizației teroriste PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan) și că au participat la mai multe atacuri împotriva polițiștilor. Rapoartele medicale întocmite la sfârșitul custodiei lor nu menționează nici o dovadă de maltratare. La 29 ianuarie 1993, reclamanții au fost aduși în fața procurorului republicii și l-au judecat în apropierea Curții de Securitate de la Diyarbakr. Acesta din urmă a ordonat arestarea lor provizorie. La 3 martie 1993, procurorul a inculpat 48 de persoane, inclusiv reclamanții, pentru încălcarea integrității teritoriale a statului și apartenența la o bandă armată. ; de asemenea, îi acuza că au fost autorii mai multor atacuri armate împotriva forțelor de ordine care au cauzat moartea civililor și a funcționarilor, infracțiuni reprimate prin art. 125 și 168 alin. (2) din Codul penal și pasibile de pedeapsa capitală. Printr-o hotărâre din 25 aprilie 2000, Curtea de Securitate a Lîului de la Diyarbakýr i-a declarat pe reclamanții vinovați de faptele reproșate și i-a condamnat pe viață. La 9 octombrie 2001, Curtea de Casație a confirmat hotărârea. Invocând articolele 3 și 13 din Convenție, reclamanții se plâng de relele tratamente pe care le-ar fi suferit în custodie și de lipsa unor căi de atac eficiente. Tot pe baza articolului 3, se plâng de distanța dintre închisoare și instanță, făcând astfel călătorii lungi cu mâinile încătușate. În afara unghiului articolului 5 din Convenție, ei se plâng de durata detenției lor și de durata detenției lor provizorii. Invocând articolele 18 și 14 din Convenție, combinate cu art. 6, ei contestă neaplicarea situației lor, a legii nr. 4616 privind detenția condiționată și suspendarea procedurii și a pedepselor pentru anumite infracțiuni. În cele din urmă, reclamanții susțin că durata procedurii penale nu a respectat principiul termenului rezonabil. Guvernul consideră că cererea a fost depusă cu încălcarea regulii de șase luni și că aceaceasta este vădit nefondată. 10. În ceea ce privește plângerea referitoare la relele tratamente pretinse a fi suferite în custodie și la transferurile reclamanților la ședințele de judecată, Curtea constată că reclamanții nu prezintă nici un element sau început de probă în sprijinul afirmațiilor lor de tratament în temeiul articolului 3 din convenție (a se vedea, printre altele, Avc În conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție 11. În ceea ce privește plângerea referitoare la perioada de luare în custodie publică a reclamanților, Curtea constată că aceasta a început la 2 ianuarie 1993 pentru a încheia la 29 ianuarie 1993 prin plasarea în detenție provizorie a acestora. Curtea constată că cererea a fost depusă la 27 mai 2001, cauza fiind întârziată și trebuie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. 12. În ceea ce privește cauza invocată sub aspectul articolului 6 alineatul (1) privind neaplicarea situației lor, din Legea nr. 4616 privind detenția condiționată și suspendarea procedurii și a pedepselor pentru anumite infracțiuni, Curtea amintește că a examinat deja obiecții similare și le-a declarat inadmisibile (Gergerc. Turcia [GC], n 24919/94, § 69, 8 iulie 1999 Kalan c. Turcia, (dec) n 3561/01, 2 octombrie 2001). Prin urmare, această parte a cererii este, vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4). În ceea ce privește litigiul referitor la durata procedurilor penale, Curtea constată mai întâi că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de nelegătură. 14. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 3 martie 1993 și s-a încheiat la 9 martie 1993. În octombrie 2001 a durat aproximativ opt ani și șapte luni pentru două instanțe judiciare. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], 25444/94, § 67, CEDH 1999-II. Aceasta reamintește, de asemenea, că aceasta a tratat în mod repetat cazuri similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Pelioire și Sassi citată anterior 16. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön Õ a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. În plus, nu există nicio considerație care să permită identificarea comportamentelor care ar putea fi reprovocate reclamanților pentru a explica termenul procedurii Õ a putut fi supus examinării Curții. Din acest motiv, având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerina privind termenul rezonabil. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1).17, în continuare aplicarea articolului 41, în temeiul căruia fiecare reclamant solicită 5 000 EUR (EUR) pentru daune materiale fără a-și susține cererea, precum și 50 000 EUR pentru daune morale; de asemenea, aceștia solicită 7 610 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată fără a prezenta dovezi. 18. Guvernul contestă aceste pretenții. 19. Curtea arată că prejudiciul material nu este acoperit. Prin urmare, nu este necesar să se acorde o despăgubire în acest sens. În schimb, hotărând în mod echitabil, Curtea apreciază că este necesar să se dea 3 000 EUR fiecărui reclamant pentru prejudiciul moral suferit din cauza duratei procedurii penale. În ceea ce privește rambursarea cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată, Comisia reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată (Nacaryan și Deryan c. Turcia (satisfacție echitabilă), nr. 1955/02 și 27904/02, § 23, 24 februarie 2009). DE CES, CURȚA, ÎN L A spus că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 44 alin. (2) din Convenție, 3 000 EUR (trei mii EUR), care urmează să fie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 21 iulie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
TROISIÈME SECTION
KOÇ ET YÜREK c. TURQUIE
(
Requête n
o
15179/02
)
ARRÊT
21 juillet 2009
21/10/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Koç et Yürek c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Santiago Quesada, greffier de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 juin 2009,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
15179/02) dirigée contre la République de Turquie par deux de ses ressortissants, MM. Ali Koç et Yılmaz Yürek («
les requérants
»), qui ont saisi la Cour le 27 mai 2001 en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»). Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent aux fins de la procédure devant la Cour. Le 10 septembre 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 §
3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
2.
Les requérants sont nés respectivement en 1971 et en 1972, et résident à Gaziantep.
3.
Le 2 janvier 1993, ils furent appréhendés par des policiers de la direction de la sûreté de Diyarbakır. Ils étaient suspectés d’être membres de l’organisation terroriste PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan) et d’avoir participé à plusieurs attentats contre des policiers. Les rapports médicaux établis à la fin de leur garde à vue ne mentionnent aucune trace de mauvais traitements.
4.
Le 29 janvier 1993, les requérants furent traduits devant le procureur de la République et le juge près la cour de sûreté de Diyarbakır. Ce dernier ordonna leur mise en détention provisoire.
5.
Le 3 mars 1993, le procureur inculpa quarante-huit personnes, dont les requérants, pour atteinte à l’intégrité territoriale de l’Etat et appartenance à une bande armée
; il les accusait également d’avoir été les auteurs de plusieurs attentats armés contre les forces de l’ordre ayant causé la mort de civils et de fonctionnaires, crimes réprimés par les articles
125 et 168 § 2 du code pénal et passibles de la peine capitale.
6.
Par un arrêt du 25 avril 2000, la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır déclara les requérants coupables des faits reprochés et les condamna à perpétuité.
7.
Le 9 octobre 2001, la Cour de cassation confirma le jugement.
8.
Invoquant les articles 3 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent des mauvais traitements qu’ils auraient subis en garde à vue et de l’absence de voies de recours efficaces. Toujours sur la base de l’article 3, ils se plaignent de la distance entre la prison et le tribunal leur infligeant ainsi de longs voyages avec les mains menottées. Sous l’angle de l’article 5 de la Convention, ils se plaignent de la durée de leur garde à vue et de la longueur de leur détention provisoire. Invoquant les articles 18 et 14 de la Convention combinés avec l’article 6, ils contestent la non-application à leur situation, de la loi n
o
4616 relative à la mise en détention conditionnelle et à la suspension de la procédure et des peines à certaines infractions. Les requérants allèguent enfin que la durée de la procédure pénale a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.
9.
Le Gouvernement estime que la requête a été déposée au mépris de la règle de six mois et qu’elle est de surcroît manifestement mal fondée.
10.
Concernant le grief relatif aux mauvais traitements prétendument subis en garde à vue et lors des transferts des requérants aux audiences, la Cour constate que les requérants ne produisent pas le moindre élément ou commencement de preuve à l’appui de leurs allégations de traitements contraires à l’article 3 de la Convention (voir entre autres,
Avcı c. Turquie
, (déc.)
n
o
52900/99, 30
novembre 2004
;
Kılıçgedik c. Turquie
(déc.)
n
o
5982/00, 1
er
juin 2004
;
Jeong c. Rep.Tchèque
(déc.) n
o
34140/03, 13
février 2007). Il s’ensuit que le grief tiré des articles 3 et 13 de la Convention est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
11.
Concernant le grief relatif à la durée de la garde à vue des requérants, la Cour constate que celle-ci a débuté le 2 janvier 1993 pour finir le 29
janvier 1993 par leur placement en détention provisoire. Elle observe que la requête ayant été déposée le 27 mai 2001, le grief se trouve tardif et doit être déclaré irrecevable en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
12.
Pour ce qui concerne le grief soulevé sous l’angle de l’article 6 § 1 relatif à la non-application à leur situation, de la loi n
o
4616 concernant la mise en détention conditionnelle et la suspension de la procédure et des peines à certaines infractions, la Cour rappelle avoir déjà examiné des griefs similaires et les avoir déclarés irrecevables (
Gerger c. Turquie
[GC], n
o
24919/94, § 69, 8 juillet 1999
;
Kalan c. Turquie,
(déc) n
o
3561/01, 2
octobre
2001). Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35
3.de la Convention et doit être rejetée en application de son article 35 § 4.
13.
En ce qui concerne le grief relatif à la longueur de la procédure pénale, la Cour constate tout d’abord que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
14.
La période à considérer a débuté le 3 mars 1993 et s’est terminée le 9
octobre 2001. Elle a donc duré environ huit ans et sept mois, pour deux instances judiciaires.
15.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,
Pélissier et Sassi c. France
[GC], n
o
25444/94, § 67, CEDH 1999-II). Elle rappelle aussi qu’elle a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir
Pélissier et Sassi
précité).
16.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En outre, aucune considération permettant de discerner des comportements pouvant être reprochés aux requérants pour expliquer le délai de la procédure n’a pu être soumise à l’examen de la Cour. De ce fait, compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
17.
Reste l’application de l’article 41, au titre duquel chacun des requérants demandent 5
000
euros (EUR) au titre de dommage matériel sans étayer leur demande, ainsi que 50 000 EUR au titre du dommage moral. Ils demandent en outre 7
610 EUR pour frais et dépens sans pour autant présenter de justificatifs.
18.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
19.
La Cour relève que le dommage matériel allégué n’est pas étayé. Il n’y a donc pas lieu d’accorder une indemnité à ce titre. En revanche, statuant en équité, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer 3
000 EUR à chacun des requérants pour le préjudice moral subi en raison de la longueur de la procédure pénale. Concernant le remboursement des frais et dépens, elle rappelle que selon sa jurisprudence, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens (
Nacaryan et Deryan
c. Turquie
(satisfaction équitable), n
os
19558/02 et 27904/02, § 23, 24 février 2009).
1.
Déclare
le grief tiré de la longueur de la procédure pénale recevable et le restant de la requête irrecevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article
44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 juillet 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président