Reclamanții, dl Haroutioun Harutioenyan, dl Khachig Harutioenyan și dna Haikoesjik Harutioenyan sunt cetățeni armeni născuți în 1954, 1981 și, respectiv, 1982. Primul reclamant este tatăl celui de-al doilea și al treilea reclamant. Ele locuiesc în Musselkanaal și sunt reprezentate în fața Curții de către dna P. Scholtes, avocat practicant la Haga. În mai 1999, reclamanții au fugit din Armenia în Rusia. Presupunând că nu au putut să se înregistreze în mod oficial cu autoritățile de acolo, ei au reușit prin mită de polițiști locali să rezidă ilegal în Rusia până la 19 aprilie 2002, când – după ce primul și al doilea reclamant au fost scurt deținuți în martie 2002 într-o secție de poliție din Krasnodar (Russia), unde au fost tratați de polițiști – cei trei solicitanți au călătorit în Țările de Jos, unde au sosit la 23 aprilie 2002 și au solicitat azil. Primul reclamant a declarat că a fost membru activ al unui partid politic armenian de opoziție. În campania pentru alegerile prezidențiale armeni în mai 1998, primul reclamant a făcut campanie activă pentru un candidat de opoziție. După ce a început aceste activități în martie 1998, el a primit un apel telefonic anonim în care el și familia sa au fost amenințate dacă el nu a încetat activitățile sale. La aproximativ cinci zile după acest apel, el a fost atacat în stradă de doi oameni necunoscuti. El nu a depus o plângere penală la poliție, dar l-a menționat persoanelor din biroul partidului. În campania ulterioară pentru alegerile parlamentare armene din mai 1999, primul reclamant a fost unul dintre liderii de campanie a unui candidat de opoziție, din cauza căreia activitatea primului reclamant a primit noi amenințări telefonice anonim. În plus, la o dată neespecificată la sfârșitul lunii aprilie 1999, prima mașină a reclamantului a fost vandalizată de două persoane necunoscute care au fugit într-o mașină albă fără plăci de licență. Primul reclamant a depus o plângere penală cu privire la acest incident la secția de poliție din vecinătatea Shahumian din Yerevan. Primul reclamant a continuat cu activitățile sale politice. La 4 sau 5 mai 1999, primul reclamant a primit din nou amenințări anonim prin telefon. La 7 mai 1999 la ora 11.00 sau 11.30, după ce primul reclamant a venit acasă dintr-o întâlnire politică în care a dat un discurs, soțul/mama reclamantului a plecat la dormitorul de sus, unde a fost împușcat și ucisă de o singură împușcare prin fereastra dormitorului. Primul reclamant, care a fost jos atunci când a fost concediată împușcarea, și al doilea reclamant a sunat o ambulanță. Personalul ambulanței a alertat poliția. Două zile după înmormântarea soției sale la 9 mai 1999, primul reclamant a primit un apel telefonic anonim. El a înțeles din această conversație că infractorul(i) a căutat să-l omoare și nu soția sa și că ar fi riscat să fie ucis dacă el a continuat cu activitățile sale politice. La 11 mai 1999, pentru a obține informații despre ancheta de poliție în legătură cu moartea soției sale, primul reclamant a mers la un inspector de poliție local care l-a tratat cu indiferență. Apoi a mers la Ministerul Internului unde a fost refuzat intrarea, dar la ușă a vorbit cu un oficial care fusese chemat. Când reclamantul a început să raporteze ceea ce i s-a întâmplat, acest oficial a reacționat într-o manieră foarte ofensiva. În cursul unei întâlniri politice care s-a desfășurat la 15 mai 1999, reclamantul a luat microfonul și a informat publicul despre ceea ce s-a întâmplat soției sale. După ce a fost însoțit acasă de al doilea reclamant și de un prieten, telefonul a sunat. Când primul reclamant a luat telefonul, nimeni nu a răspuns. Mai târziu în acea noapte, după ce al doilea și al treilea reclamant s-au dus la culcare, primul reclamant a auzit sunetul rupturii de sticlă. Când a verificat cauza, el a descoperit că focul a izbucnit în propriul dormitor și o cameră de oaspeți. El și copiii lui au fugit afară și după aproximativ 20-30 de minute brigadă de incendiu a sosit. Brigada de incendiu a avertizat poliția, care a interogat reclamanții cu privire la originea incendiului și a elaborat un raport oficial asupra incendiului. Primul reclamant a fost rugat să semneze o declarație elaborată de poliție. După ce a stat câteva zile cu un prieten, reclamanții au plecat pentru Rusia. Identitatea lor și alte documente oficiale au dispărut în incendiu în casa lor. Cererea de azil depusă de al doilea și al treilea reclamant a fost bazată pe contul tatălui lor. 10. După o decizie negativă inițială adoptată la 2 mai 2002 de Ministrul Adjunct al Justiției (Staatssecretaris van Justitie) a fost retrasă la 29 mai 2002, Ministrul Imigrației și integrării (Ministrul voor Vreemdelingenzaken en Integration; succesorul Adjunctului Ministrul) a respins cererea de azil a reclamanților în trei decizii noi, separate, adoptate la 13 ianuarie 2003. Reclamanții au depus un recurs la Curtea Regională (rechtbank) din Haga. O audiere a fost programată pentru 21 iulie 2004. 11. La 2 iulie 2004, reclamanții au fost informați că ministrul a retras hotărârile ei impugnate din 13 ianuarie 2003. Prin urmare, reclamanții și-au retras apelul în așteptare în fața Curții Regionale de la Haga la 6 iulie 2004. 12. La 2 decembrie 2004, ministrul a solicitat Biroului de Consiliu Medical al Ministerului Justiției să examineze cele trei solicitanți pentru a vedea dacă starea lor de sănătate a fost împiedicată împotriva expulzării. La 5 aprilie 2005, Biroul de Consiliu Medical a elaborat și a transmis consiliul său în ceea ce privește fiecare dintre solicitanți la ministru. La 23 iunie 2005, ministrul a informat reclamanții de intenția ei (voornemen) să respingă cererile lor de azil respective. La 21 iulie 2005 iunie 2003, avocatul reclamantului a prezentat observații scrise (zienswijze) cu privire la acest refuz. 14. În trei decizii separate din 5 octombrie 2005, ministrul a respins cererile de azil ale reclamanților. În ceea ce privește primul reclamant, ministrul a considerat, printre altele, că – în afară de faptul că identitatea, naționalitatea și itinerarul său de călătorie nu au fost justificate cu documente, care defavorizează credibilitatea contului său de azil – nu s-a stabilit că primul reclamant a atras atenția negativă a autorităților sau a persoanelor aflate în autoritate armeniană sau că evenimentele legate de contul primului reclamant ar putea fi legate de aceste autorități sau persoane. Această afirmație s-a bazat numai pe ipoteze și suspiciuni personale care nu au raportat informațiile prezentate în rapoartele oficiale de evaluare a țării (ambtsberichten) privind Armenia, elaborate la 15 august 2001 și 21 iulie 2004 de Ministerul Afacerilor Externe din Olanda, potrivit căreia susținătorii HHS nu au întâlnit niciun obstacol în Armenia. Prin urmare, ministrul a constatat că contul primului reclamant nu avea convingere și credibilitate pozitive. Ministrul a considerat în continuare că asistența medicală în Armenia nu ar putea fi considerată de un nivel atât de scăzut încât, din acest motiv, expulzia primului reclamant ar trebui considerată ca fiind un risc real de încălcare a articolului 3 din convenție. Ministrul nu a găsit în cele din urmă motive de caracter umanitar convingător care să justifice eliberarea unui permis de ședere. Întrucât cererile de azil ale celorlalți doi solicitanți depind de contul tatălui lor, cererile lor de azil au fost, de asemenea, respinse de către ministru, care nu a constatat că îndepărtarea lor în Armenia ar implica un risc real de încălcare a drepturilor acestora în temeiul articolului 3 din Convenție, din cauza stării lor de sănătate. 15. La 31 octombrie 2005, reclamanții au depus un recurs care a fost auzit la 20 octombrie 2006 în fața Curții Regionale de la Haga ședinței la Rotterdam. 16. În hotărârea sa din 1 decembrie 2006, Curtea Regională de la Haga a respins apelul reclamanților. Deși a acceptat că contul primului reclamant a fost coerent și detaliat, Curtea regională nu a fost convinsă de presupusa imposibilitate ca reclamanții să obțină documente de identitate de înlocuire în timpul șederii lor de trei ani în Rusia. Acesta a concluzionat că reclamanții nu au demonstrat că acestea – dacă ar fi expulzate în Armenia – vor fi expuse unui risc real și personal de a fi supuse unui tratament pronunțat prin art. 3 din Convenție. Dacă este necesar, acestea ar putea căuta protecția autorităților armene. 17. În plus, Curtea Regională nu a constatat niciun motiv convingător de natură umanitară care să justifice eliberarea unui permis de reședință reclamanților. 18. La 29 mai 2007, apelul ulterior al reclamanților la Divizia de Jurisdicție Administrativă (Afeling Bestuursrechtspraak) al Consiliului de Stat (Raad van State) a fost respins. La 20 august 2009, reclamanții au solicitat Curții, în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură, să informeze Guvernul să nu le expulze în cursul procedurii în fața Curții. La 24 august 2009, Președintele Secțiunii a hotărât să nu elibereze măsura intermediară solicitată de solicitanți.
1.The applicants, Mr Haroutioun Harutioenyan, Mr Khachig Harutioenyan and Ms Haikoesjik Harutioenyan are Armenian nationals who were born in 1954, 1981 and 1982 respectively. The first applicant is the father of the second and third applicants. They live in Musselkanaal and are represented before the Court by Ms P. Scholtes, a lawyer practising in The Hague. 2. , may be summarised as follows. 3. In May 1999, the applicants fled from Armenia to Russia. Allegedly unable to register formally with the authorities there, they managed through bribery of local policemen to reside illegally in Russia until 19 April 2002 when – after the first and second applicant had been briefly held in March 2002 in a police station in Krasnodar (Russia), where they had been illtreated by policemen – the three applicants travelled to the Netherlands, where they arrived on 23 April 2002 and applied for asylum. 4. The first applicant stated that he had been an active member of an Armenian opposition political party. In the campaign for the Armenian presidential elections in May 1998, the first applicant had actively campaigned for an opposition candidate. After having started these activities in March 1998, he had received an anonymous telephone call in which he and his family were threatened if he did not cease his activities. About five days after this call, he had been attacked in the street by two unknown men. He had not filed a criminal complaint with the police, but had mentioned it to persons in the party office. 5. In the subsequent campaign for the Armenian parliamentary elections in May 1999, the first applicant had been one of the campaign leaders of an opposition candidate, due to which activity the first applicant had received fresh anonymous telephone threats. Furthermore, on an unspecified date at the end of April 1999, the first applicant’s car had been vandalised by two unknown persons who had fled in a white car without licence plates. The first applicant had filed a criminal complaint about this incident at the Shahumian neighbourhood police station in Yerevan. The first applicant had continued with his political activities. On 4 or 5 May 1999, the first applicant had again received anonymous threats by telephone. 6. On 7 May 1999 at around 11.00 or 11.30 p.m., after the first applicant had come home from a political meeting where he had given a speech, the applicants’ spouse/mother had gone to the upstairs bedroom where she had been shot and killed by a single shot fired through the bedroom window. The first applicant, who had been downstairs when the shot had been fired, and the second applicant had called an ambulance. The ambulance staff had alerted the police. Two days after his wife’s funeral on 9 May 1999, the first applicant had received an anonymous telephone call. He had understood from that conversation that the perpetrator(s) had sought to kill him and not his wife and that he risked being killed if he continued with his political activities. 7. On 11 May 1999, in order to obtain information about the police inquiry into his wife’ death, the first applicant had gone to a local police inspector who had treated him with indifference. He had then gone to the Ministry of the Interior where he had been refused entry but at the door had spoken with an official who had been called. When the applicant had started to relate what had happened to him, this official had reacted in a very offhand manner. 8. In the course of a political meeting held on 15 May 1999, the applicant had seized the microphone and in a poignant manner had informed the audience about what had happened to his wife. After he had been accompanied home by the second applicant and a friend, the phone had rung. When the first applicant had picked up the phone, no one had answered. Later that night, after the second and third applicant had gone to sleep, the first applicant had heard the sound of breaking glass. When he had checked the cause, he had discovered that fire had broken out in his own bedroom and a guestroom. He and his children had fled outside and after about 20-30 minutes the fire brigade had arrived. The fire brigade had alerted the police, who had questioned the applicants about the origins of the fire and drawn up an official report on the fire. The first applicant was asked to sign a statement drawn up by the police. After having stayed for a couple of days with a friend, the applicants had left for Russia. Their identity and other official documents had gone missing in the fire in their home. 9. The asylum request filed by the second and third applicant was based on their father’s account. 10. After an initial negative decision given on 2 May 2002 by the Deputy Minister of Justice (Staatssecretaris van Justitie) had been withdrawn on 29 May 2002, the Minister for Immigration and Integration (Minister voor Vreemdelingenzaken en Integratie; the successor of the Deputy Minister) rejected the applicants’ asylum request in three new, separate decisions given on 13 January 2003. The applicants filed an appeal with the Regional Court (rechtbank) of The Hague. A hearing was scheduled for 21 July 2004. 11. On 2 July 2004, the applicants were informed that the Minister had withdrawn her impugned decisions of 13 January 2003. Consequently, the applicants withdrew their appeal pending before the Regional Court of The Hague on 6 July 2004. 12. On 2 December 2004, the Minister requested the Medical Advice Bureau of the Ministry of Justice to examine the three applicants in order to see whether their state of health militated against expulsion. On 5 April 2005, the Medical Advice Bureau drew up and transmitted its advice in respect of each of the applicants to the Minister. It found that all three were suffering from mental health problems for which treatment was available in Armenia. 13. On 23 June 2005 the Minister informed the applicants of her intention (voornemen) to reject their respective asylum requests. On 21 July 2005 June 2003 the applicants’ lawyer submitted written comments (zienswijze) on this intended rejection. 14. In three separate decisions of 5 October 2005, the Minister rejected the applicants’ asylum requests. As regards the first applicant, the Minister considered inter alia that – apart from the fact that his identity, nationality, and travel itinerary had not been substantiated with documents, which detracted from the credibility of his asylum account – it had not been established that the first applicant had attracted the negative attention of the Armenian authorities or persons in authority or that the events related in the first applicant’s account could be linked to such authorities or persons. This allegation was solely based on personal assumptions and suspicions which did not tally with information set out in official country assessment reports (ambtsberichten) on Armenia drawn up on 15 August 2001 and 21 July 2004 by the Netherlands Ministry of Foreign Affairs, according to which HHS supporters did not encounter any obstacles in Armenia. The Minister therefore found that the first applicant’s account lacked positive persuasiveness and credibility. The Minister further considered that the medical care in Armenia could not be considered to be of such a low standard that, for this reason, the first applicant’s expulsion should be seen as entailing a real risk of a violation of Article 3 of the Convention. The Minister lastly found no reasons of a compelling humanitarian nature that would warrant the issuance of a residence permit. As the asylum requests of the other two applicants depended on their father’s account, their asylum requests were also rejected by the Minister, who did not find that their removal to Armenia would entail a real risk of a violation of their rights under Article 3 of the Convention on account of their state of health. 15. On 31 October 2005 the applicants filed an appeal which was heard on 20 October 2006 before the Regional Court of The Hague sitting in Rotterdam. 16. In its judgment of 1 December 2006, the Regional Court of The Hague rejected the applicants’ appeal. Although it accepted that the first applicant’s account was coherent and detailed, the Regional Court was not convinced of the alleged impossibility for the applicants to obtain replacement identity documents during their three years’ stay in Russia. It concluded that the applicants had not demonstrated that they – if expelled to Armenia – would be exposed to a real and personal risk of being subjected to treatment proscribed by Article 3 of the Convention. If need be, they could seek the protection of the Armenian authorities. 17. The Regional Court further found no compelling reasons of a humanitarian nature warranting the issuance of a residence permit to the applicants. 18. The applicants’ subsequent appeal to the Administrative Jurisdiction Division (Afdeling Bestuursrechtspraak) of the Council of State (Raad van State) was dismissed on 29 May 2007. It upheld the impugned judgment of 1 December 2006. No further appeal lay against this ruling. 19. On 20 August 2009 the applicants requested the Court under Rule 39 of the Rules of Court to indicate to the Government not to expel them pending the proceedings before the Court. On 24 August 2009 the President of the Section decided not to issue the interim measure sought by the applicants.