SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45136/06 prezentată de Nikolaos TSAGAKIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 10 septembrie 2009 într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar hagiev, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători și Andrei Wampach, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 24 octombrie 2006, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Nikolaos Tsaggarakis, este un resortisant grec, născut în 1959, în prezent încarcerat în închisoarea din Patsopoulou, director pe lângă Consiliul Juridic de la Õ , și Z. Hatzipavlou, auditor pe lângă Consiliul Juridic de la Õ . Circumstanțele de la Õ que que que que au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În ianuarie 1999, la o dată nespecificată, au fost inițiate acțiuni penale împotriva reclamantului și a unei alte persoane, E.S., pentru omucidere voluntară, port și utilizare ilegală de arme și daune asupra proprietății. În noiembrie 1999, reclamantul a fost invitat la un interogatoriu. Judecătorul judecător la ordin a acuzațiilor. În special, el a dat citirea rechizitoriului, ale cărui părți relevante se citeau astfel. La Atena, la 5 ianuarie 1999, i - ai ucis intenționat pe alții, în special după ce i - ai tras în stradă pe I.M.... l - ai împușcat de douăsprezece ori..., ceea ce a dus la moartea sa din cauza multiplelor răni. Prin ordonanța nr. 3050/2001 a camerei de judecată a Tribunalului de corecție din Etta, reclamantul a fost rejudecat în judecată pentru omor din proprie inițiativă, port și utilizare ilegală de arme și daune asupra proprietății lui. La 2 aprilie 2002, instanța din statul respectiv l-a condamnat pe reclamant la închisoare pe viață pentru omor pe viață, port și utilizare ilegală de arme și daune asupra proprietății d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ; în special, după ce, împreună cu colegul său acuzat E.S., l-a târât fraudulos pe stradă pe I.M. (...), el a tras asupra lui de cel puțin douăsprezece ori, ceea ce a dus (...) la decesul său (...) în aceeași zi, reclamantul a interjetat apelul. În decembrie 2004, instanța de apel din 11 martori și-a citit mai multe documente, inclusiv declarația a doi martori care nu au fost prezenți. La sfârșitul administrării probelor, părților, inclusiv avocaților reclamantului, li s-a oferit posibilitatea de a contesta legalitatea citirii acestor declarații și de a face observații după lectură, dar acestea nu au făcut uz de acestea. La 13 decembrie 2004, după încheierea procedurii de administrare a probelor, procurorul a propus recalificarea juridică a faptelor referitoare la reclamant și a solicitat condamnarea sa pentru complicitate la omucidere voluntară. La ora 15:10, președintele Tribunalului de apel a întrerupt ședința și și-a fixat reluarea la ora 9:00. La 14 decembrie 2004, Curtea de Justiie a Uniunii Europene, după audierea pledoariilor avocailor reclamantului, precum și a pledoariilor acestuia, infirmă hotărârea atacată, condamnând reclamantul pentru complicitate la omucidere voluntară și declarându-l nevinovat pentru celelalte cauze de acuzare (hotărârea nr. 589-590-603-604/2004). [În temeiul articolelor 299 alineatul (1) și 47 alineatul (1) din Codul penal], este, prin urmare, complice (απλός συνεργός) ) (d) omucidere consumată de persoana care, prin acte sau omisiuni, l-a ajutat în mod intenționat pe autor, înainte sau în timpul actului în cauză, aducându-i orice concurs material sau moral de natură să faciliteze făptașul să comită infracțiunea. Dolul complicelui constă în cunoașterea faptului că autorul comite infracțiunea în cauză (...) și a voinței sale de a contribui la consumul său. În concluzie, declarându-l vinovat pe reclamant că în Atena, la 5 ianuarie 1999, [reclamantul] și-a oferit cu bună știință ajutorul altora înainte ca acesta din urmă să consume crima de omucidere voluntară. În special, știind că E.S. a decis să ucidă I.M. și, în același timp, ajutându-l să pună capăt infracțiunii menționate, acuzatul a înscenat I.M. printr-un apel telefonic și lal a condus în mod conștient pe stradă (...), unde se ascundea E.S. în poziția de ambuscadă (...) Tribunalul a fixat pedeapsa impusă reclamantului la 18 ani de reținere criminală. La 7 martie 2005, reclamantul s-a ocupat de casare. Pe de o parte, referindu-se la jurisprudența Curții, el a susținut că recalificarea faptelor efectuate de instanța de judecată nu a fost dezbătută în contradictoriu și, astfel, a adus atingere drepturilor sale de apărare garantate prin art. 6 alin. (3) din Convenție. Pe de altă parte, el a arătat că instanța de apel a dat citire declarațiilor martorilor absenți și că aceasta a făcut să se înțeleagă că doi martori cu descărcare de gestiune, deși acesta a propus trei. La 30 martie 2006, Curtea de Casație a respins recursul (hotărârea nr. 768/2006). În măsura în care recurentul se plângea de recalificarea juridică, Curtea Supremă a considerat că Nu este vorba despre o modificare interzisă a acuzațiilor atunci când instanțele sesizate atribuie aceleași fapte calificarea juridică corespunzătoare pe baza concluziilor din mai multe ări, fără a modifica modul, timpul și circumstanțele comisiei de judecată a actului Õ sau atunci când modificarea se referă numai la gradul de participare a Cu condiția ca reclamantul să se plângă de citirea declarațiilor martorilor absenți, Curtea de Casație a constatat că a avut posibilitatea de a se opune declarațiilor în cauză sau de a formula observații suplimentare, însă acesta nu le-a folosit. În cele din urmă, Curtea de Casație nota că, în conformitate cu dreptul intern, în cazul în care pârâtul propune mai mulți martori cu descărcare de gestiune, procurorul nu a obligația de a convoca numai doi, așa cum s-a întâmplat în cadrul procedurii în fața instanței de judecată. Această hotărâre a fost netă la 5 mai 2006. art. 45 - Coautori În cazul în care două sau mai multe persoane au comis un concert actul incriminat, fiecare este pedepsit ca autor al decăderii. art. 46 - Complice direct 1. Este pedepsit ca autor al actului incriminat (...) Cel care a oferit în mod intenționat un concurs direct autorului principal al delincvenței în momentul în care a încheiat actul principal (...) art. 47 § 1 - Complice Cel care a oferit în mod conștient orice ajutor altora în timpul pregătirii sau al consumului unei infracțiuni de către acesta din urmă este pedepsit ca complice la o pedeapsă redusă. art. 299 alineatul (1) - Omucidere voluntară Cel care i-a ucis pe alții cu premeditare este pedepsit cu pedeapsa de condamnare pe viață. Conform jurisprudenței constante a instanțelor penale interne, se consideră complice, conform art. 47 alin. (1) din Codul penal, persoana care oferă orice ajutor sau asistență materială și psihologică autorului principal, înainte sau în cadrul comisiei principalului fapt și care, fără a fi complice direct, contribuie la realizarea dreptului principal de proprietate (Curtea de Casație, Hotărârea nr. 1228/2001).În plus, jurisprudența constantă este aceea că recalificarea faptelor referitoare la forma de participare a pârâtului la realizarea actului incriminat (de exemplu, de la autor principal în complice) este legală (Curtea de Casație, Hotărârea nr. 633/1996, 77/1984, 1616/1983). Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) litera (a) literele (b) și (d) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a echității procedurii din cauza noii calificări reținute de instanța de apel de la . El se plângea, de asemenea, că nu a fost văzut oferind posibilitatea sau de a obiecta la depoziții citite în ședința în fața instanței de recurs și nici de interogarea martorilor cu descărcare de gestiune. ÎN TRECUT, reclamantul se plânge de o încălcare a legalității procedurii, prin faptul că nu ar fi putut discuta în contradictoriu temeinicia acuzației penale îndreptate împotriva sa și să-și prezinte apărarea cu privire la noua calificare reținută de instanța de judecată. În plus, el a declarat că nu a putut să contrazică unele dintre declarațiile scrise citite în timpul procesului de judecată în fața instanței de apel și nici să interogheze toți martorii cu descărcare de gestiune propuși de el însuși. Părțile relevante din art. 6 alin. (1) și (3) lit. (a), (b) și (d) din Convenție se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei are dreptul, printre altele, la să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale (...) să interogheze sau să interogheze martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați (...) Cu privire la motivul întemeiat pe recalificarea juridică a faptelor Teze ale părților Guvernul susține că recalificarea juridică a faptelor este prevăzută de dreptul intern, în cazul în care instanța pe fond identifică mai bine din punct de vedere juridic faptele cauzei, astfel cum au fost stabilite în cadrul procedurii de administrare a probelor. Acest lucru este valabil în special atunci când instanța recalifică modul în care acuzatul a contribuit la executarea actului incriminat. Pe de altă parte, guvernul arată că, în conformitate cu dreptul intern și cu jurisprudența instanțelor penale, recalificarea juridică a faptelor nu este legală și duce eventual la nulitatea procedurii, atunci când actul din cauza căruia pârâtul a fost condamnat se distinge în ceea ce privește locul, timpul și circumstanțele în care a fost săvârșit actul la originea acuzării sale. Guvernul susține că, potrivit jurisprudenței instanțelor elene, cel care este rejudecat ca autor al unei crime voluntare poate fi condamnat în mod legal ca complice al autorului principal al infracțiunii menționate. În opinia guvernului, această condamnare ar fi rezonabilă, deoarece complicitatea nu înseamnă decât un grad de participare la actul principal. În speță, potrivit guvernului, faptele relevante pe care instanțele interne s-au bazat pentru a-l condamna pe reclamant, în primă instanță, pentru omucidere voluntară, au fost, în esență, aceleași cu cele care au stabilit în apel complicitatea sa la această infracțiune. În această privință, singura diferență cu hotărârea pronunțată în primă instanță este că nu a fost stabilită în fața instanței judecătorești pe care recurentul a tras-o și asupra victimei, provocând astfel moartea sa. Astfel, statul susține că, în speță, nu a existat nicio modificare a sarcinii inițiale care ar fi contrară articolului 6 din convenție. În acest sens, guvernul pledează, în special, că recalificarea în cauză era benefică reclamantului a cărui pedeapsă inițială a fost redusă la 18 ani de reculegere. În plus, guvernul susține că propunerea procurorului pentru recalificarea faptelor în cauză a intervenit înainte de deliberări, ceea ce ar fi permis reprezentanților reclamantului să abordeze această chestiune în cadrul pledoariilor lor. În cele din urmă, guvernul susține că desfășurarea procedurii în fața instanței de recurs și, în special, audierea martorilor ar fi arătat reclamantului și avocaților săi, penaliști experimentați, că confirmarea condamnării ca autor al actului principal nu mai este luată în considerare. Prin urmare, aceștia s-ar fi putut concentra asupra actelor de complicitate anterioare comisiei principale. Reclamantul retorcă că condamnarea sa la complicitate la omucidere voluntară se deosebea, în esență, de faptele pentru care fusese trimis în judecată și condamnat de tribunalul de judecată. El adaugă că nu ar fi putut pregăti suficient apărarea sa, după propunerea procurorului de a recalifica faptele, având în vedere termenele stabilite. Acesta menționează în acest sens că, după rechiziționarea procurorului, care a urmat închiderii administrației probelor, reprezentanții săi nu au de fapt decât într-o după-amiază pentru pregătirea pledoariilor lor, termen insuficient din două motive principale. În primul rând, reprezentanții au trebuit să modifice linia de apărare urmată pe parcursul procesului și să analizeze din nou elementele relevante ale dosarului. Acesta susține că este de obicei, atunci când: este vorba despre afaceri penale importante, că tribunalul amână ședința peste noapte după rechizitoriul procurorului, permițând astfel părților la procedură să își reia forțele înainte de etapa finală a procesului. În al doilea rând, reclamantul susține că, în timpul procesului, reprezentanții săi ar fi avut mai multe dificultăți în a intra în contact cu el într-o după-amiază pentru a modifica liniile apărării sale. În cele din urmă, reclamantul susține că faptul că a interigat apelul înseamnă că a contestat aprecierea corectă a faptelor de către instanța de judecată. În nici un caz, el nu ar fi a priori acceptat recalificarea juridică a faptelor de către instanța de judecată fără respectarea principiului contradictoriui, noțiune fundamentală într-o cauză penală.Evaluarea Curții Curtea amintește că dispozițiile alineatului (3) din art. 6 arată necesitatea de a se pune o atenție specială să se notifice acuzația La mai multe informații despre cauza acuzațiilor, și anume faptele materiale care sunt puse sub acuzare și pe care se bazează acuzația, dar și calificarea juridică dată acestor fapte, într-un mod detaliat ( Pelicular și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 51, CEDO 1999 II. Domeniul de aplicare al acestei dispoziții trebuie în special să fie apreciat în lumina dreptului mai general la un proces echitabil garantat de art. 6 alineatul (1) din convenție. În materie penală, o informare precisă și completă a sarcinilor care îi revin unui inculpat și, prin urmare, calificarea juridică pe care instanța ar putea să o rețină împotriva sa este o condiție esențială pentru echitatea procedurii. Dispozițiile art. 6 alin. (3) lit. (a) nu au nicio formă specială în ceea ce privește modul în care pârâtul trebuie informat cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva sa. Pe de altă parte, există o legătură între literele (a) și (b) de la art. 6 alineatul (3) și dreptul de a fi informat cu privire la natura și la cauza acuzației trebuie avut în vedere în lumina dreptului pârâtului de a-și pregăti apărarea (Pelioire și Sassi c. Franța citată anterior, §§ 52-54). În cazul în care instanțele din fond dispun, atunci când le este recunoscut un astfel de drept în dreptul intern, de posibilitatea de a recalifica faptele cu care sunt sesizate în mod regulat, acestea trebuie să se asigure că inculpații au avut posibilitatea de a-și exercita drepturile de apărare în acest sens într-un mod concret și efectiv. În acest caz, Curtea constată că, spre deosebire de cauza în speță, Curtea constată că, spre deosebire de cauza în cauză, cauza acuzării, și anume faptele materiale care sunt puse în sarcina sa și pe care se bazează acuzația, trebuie să fie informată în timp util cu privire la cauza acuzării (a se vedea Mattei c. Franța, n 34043/02, § 36, 19 decembrie 2006). Peliculă și Sassi c. Franța (citată anterior, § 55) în care a arătat că nu este vorba despre faptul că magistrații care compun tribunalul judecătoresc sau reprezentantul procurorului public au menționat, în cursul dezbaterilor, această posibilitate [de a califica faptele drept complicitate la faliment] La 13 decembrie 2004, procurorul a solicitat recalificarea faptelor în complicitate la omucidere voluntară în fața instanței de apel din 13 decembrie 2004. La rejudecare a fost apoi întreruptă la 15:10 și reluarea sa a fost stabilită la ora 9:00 p.m., pentru pledoariile apărării. Deoarece recalificarea a fost solicitată de către procurorul public la data la care a avut loc rejudecarea, atât reclamantul, cât și reprezentanții săi au avut posibilitatea de a argumenta cu privire la propunerea de recalificare (a se vedea, a inverso, Miraux c. Franța, n 7352/01, § 34, 26 septembrie 2006 Bäckström și Andersson c. Suedia (dec.), 67930/01, 5 septembrie 2006) fie să solicite o trimitere a cauzei la o dată ulterioară, în cazul în care acestea nu au considerat în măsură să răspundă în mod eficient (a se vedea Visque c. Franța, nr 3774/02, § 42, 7 martie 2006), ceea ce nu au făcut. În plus, Curtea arată că reclamantul a putut contesta recalificarea faptelor efectuate de instanța de judecată în fața Curții de Casație, care a controlat măsura în litigiu în ceea ce privește respectarea drepturilor reclamantului (a se vedea Noe c. Franța (dec.), nr 10292/03, 7 noiembrie 2006). Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că reclamantul a avut posibilitatea de a-și organiza apărarea în fața instanței judecătorești și de a contesta această recalificare atât în fața instanței respective, cât și în fața Curții de Casație. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât recalificarea juridică a faptelor a avantajat în speță reclamantul, întrucât pedeapsa inițială care i-a fost aplicată de instana de judecată a fost redusă în mod semnificativ de hotărârea nr. 589-590-603-604/2004 al instanței judecătorești da. Prin urmare, nu s-a acordat nici o atingere dreptului reclamantului de a fi informat în detaliu cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva sa, sau cu privire la dreptul său de a dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Cu privire la posibilitatea de a contrazice anumite elemente de probă și de interogare a martorilor cu descărcare de gestiune Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I. Curtea nu poate aprecia ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o astfel de decizie mai degrabă decât o altă decizie, altfel ea ar fi acționat în instanță de a patra instanță și ar încălca limitele misiunii sale (a se vedea, mutatis mutandis Kemmache c. Franța (n, 24 noiembrie 1994, § 44, seria A n 296 C. Curtea are numai o funcție, în ceea ce privește art. 6 din Convenție, de a examina acțiunile care pretind că instanțele naționale nu au respectat garanțiile procedurale specifice prevăzute de această dispoziție sau că desfășurarea procedurii în ansamblul său nu a garantat un proces echitabil reclamantului (a se vedea, printre multe altele, Donadze c. Georgia, 74644/01, §§ 30-31, 7 martie 2006). În acest context, misiunea încredințată Curții prin Convenție nu constă în a se pronunța asupra faptului dacă declarațiile martorilor au fost acceptate în mod corect ca probe, ci în a verifica dacă procedura în cauză în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil ( Van Mechelen și alții c. Țările de Jos, 23 aprilie 1997, § 50, Repertoriu al hotărârilor și deciziilor 1997 III, și De Lorenzo c. Italia (dec.), n 69264/01, 12 În cele din urmă, Curtea reamintește că art. 6 alineatul (3) litera (d) din Convenție lasă instanțelor interne, întotdeauna în principiu, sarcina de a judeca dacă o ofertă de probă de către martori este corectă. Acest articol nu impune încuviințarea și interogarea oricărui martor cu descărcare de gestiune : precum și la Acesta are ca obiectiv esențial o egalitate deplină a armelor în acest domeniu. Astfel, numai circumstanțele excepționale pot determina Curtea să încheie în mod incompatibil cu art. 6 din non-audiția unei persoane ca martor (Bricmont c. Belgia, 7 iulie 1989, § 89, seria A n 158, și Destrehem c. Franța, n 56651/00, § 41, 18 mai 2004). În speță, Curtea constată că, în ceea ce privește depoziiile pe care reclamantul nu le-ar fi putut contesta în cadrul procedurii în fața Tribunalului de Primă Instanță, Curtea de Casație a constatat că a fost văzută acordarea posibilității de a se opune depoziiilor în cauză sau de a formula observații suplimentare, dar că acesta din urmă nu a făcut uz de acestea. În plus, Curtea de Casație a respins motivul reclamantului întemeiat pe refuzul de a face auzit un al treilea martor cu descărcare de gestiune, după ce a menționat că, în conformitate cu dreptul intern, în cazul în care pârâtul propune mai mulți martori cu descărcare de gestiune, procurorul nu are obligația de a convoca decât doi, ceea ce s-a întâmplat în speță. În plus, nu reiese din dosar că convocarea a doi martori cu descărcare de gestiune ar fi putut submina principiul egalității armelor în cadrul procedurii în cauză. În special, reclamantul nu a explicat în ce mod cel de-al treilea martor cu descărcare de gestiune ar fi putut afecta rezultatul procesului. Prin urmare, rezultă că această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. André Wampach Nina Vajić grefier adjunct
de la requête n
o
45136/06
présentée par Nikolaos TSAGGARAKIS
contre la Grèce
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 10 septembre 2009 en une chambre composée de
:
Nina Vajić,
présidente,
Christos Rozakis,
Anatoly Kovler,
Elisabeth Steiner,
Khanlar Hajiyev,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou,
juges,
et de André Wampach,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 octobre 2006,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Nikolaos Tsaggarakis, est un ressortissant grec, né en 1959, actuellement incarcéré dans la prison d’Alikarnassos. Il a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire et il est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par les déléguées de son agent, M
mes
O.
Patsopoulou, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat, et Z.
Hatzipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En janvier 1999, à une date non précisée, des poursuites pénales furent engagées contre le requérant et une autre personne, E.S., pour homicide volontaire, port et usage d’armes illégal et dégâts à la propriété d’autrui. Le 20
novembre 1999, le requérant fut invité à un interrogatoire. Le juge d’instruction l’informa des accusations. En particulier, il donna lecture du réquisitoire, dont les parties pertinentes se lisaient ainsi
:
«
A Athènes, le 5 janvier 1999, tu as délibérément tué autrui. En particulier, après avoir frauduleusement entraîné I.M. dans la rue (...), tu tiras douze fois sur lui (...), ce qui entraîna (...) sa mort à cause de multiples blessures.
»
Par ordonnance nº 3050/2001 de la chambre d’accusation du tribunal correctionnel d’Athènes, le requérant fut renvoyé en jugement pour homicide volontaire, port et usage d’armes illégal et dégâts à la propriété d’autrui.
Le 2 avril 2002, la cour d’assises d’Athènes condamna le requérant à une peine de réclusion à perpétuité pour homicide volontaire, port et usage d’armes illégal et dégâts à la propriété d’autrui (arrêt n
os
158-160/2002). En particulier, ladite juridiction considéra que
:
«
[A Athènes, le 5 janvier 1999], il a tué autrui avec préméditation
; notamment, après avoir, ensemble avec son co-accusé E.S., frauduleusement entraîné I.M. dans la rue (...), il a tiré au moins douze fois sur lui ce qui provoqua (...) son décès (...)
»
Le même jour, le requérant interjeta appel.
L’audience eut lieu les 10, 13 et 14 décembre 2004. Les 10 et 13
décembre 2004, la cour d’appel entendit onze témoins et donna lecture de plusieurs documents, dont la déposition de deux témoins qui n’étaient pas présents. A la fin de l’administration des preuves, les parties, y compris les avocats du requérant, se sont vu offrir la possibilité de contester la légalité de la lecture desdites dépositions et de faire des remarques après la lecture, mais celles-ci n’en ont pas fait usage. Le 13 décembre 2004, après la clôture de la procédure d’administration des preuves, le procureur proposa la requalification juridique des faits concernant le requérant et sollicita sa condamnation pour complicité d’homicide volontaire. A 15h10, le président de la cour d’appel interrompit l’audience et fixa sa reprise au lendemain à 9h00.
Le 14 décembre 2004, la cour d’appel d’Athènes, après avoir entendu les plaidoiries des avocats du requérant ainsi que son plaidoyer, infirma l’arrêt attaqué, condamnant le requérant pour complicité d’homicide volontaire et le déclara innocent pour les autres chefs d’accusation (arrêt n
os
589-590-603-604/2004).
En particulier,
ladite juridiction considéra que
:
«
[En vertu des articles 299 § 1 et 47 § 1 du code pénal], il s’ensuit qu’est complice (
απλός συνεργός
) d’homicide consommé celui qui, par des actes ou des omissions a sciemment aidé l’auteur, avant ou pendant l’infraction en cause, en lui apportant tout concours matériel ou moral de nature à faciliter l’auteur à commettre l’infraction. Le dol du complice consiste à connaître que l’auteur commet l’infraction en cause (...) et à sa volonté de contribuer à sa consommation.
»
Pour conclure, en déclarant le requérant coupable que
:
«
A Athènes, le 5 janvier 1999, [le requérant] a sciemment offert son aide à autrui avant que ce dernier consomme le crime d’homicide volontaire. En particulier, tout en sachant que E.S. avait décidé de tuer I.M. et tout en souhaitant l’aider à perpétrer ledit crime, l’accusé a piégé I.M. par un appel téléphonique et l’a entraîné sciemment dans la rue (...), où se cachait E.S. en position d’embuscade (...)
»
La cour d’appel fixa la peine imposée au requérant à dix-huit ans de réclusion criminelle.
Le 7 mars 2005, le requérant se pourvut en cassation. D’une part, en faisant référence à la jurisprudence de la Cour, il allégua que la requalification des faits opérée par la cour d’appel n’avait pas été débattue contradictoirement et avait ainsi porté atteinte à ses droits de la défense garantis par l’article 6 § 3 de la Convention. D’autre part, il souleva que la cour d’appel avait donné lecture des dépositions de témoins absents et qu’elle n’avait fait entendre que deux témoins à décharge, bien que celui-ci en avait proposé trois.
Le 30 mars 2006, la Cour de cassation rejeta le pourvoi (arrêt nº
768/2006). Pour autant que le requérant se plaignait de la requalification juridique, la haute juridiction considéra que
:
«
Il ne s’agit pas d’une modification interdite de l’accusation lorsque les juridictions saisies attribuent aux mêmes faits la qualification juridique appropriée en se fondant sur les conclusions de l’audience, sans modifier la manière, le temps et les circonstances de la commission de l’acte litigieux ni lorsque la modification ne concerne que le degré de participation de l’accusé à l’infraction litigieuse (...)
»
Pour autant que le requérant se plaignait de la lecture des dépositions des témoins absents, la Cour de cassation constata qu’il s’était vu offrir la possibilité de s’opposer aux témoignages en question ou de formuler des remarques complémentaires, mais que celui-ci n’en avait pas fait usage. Enfin, la Cour de cassation nota que, selon le droit interne, dans le cas où l’accusé propose plusieurs témoins à décharge, le procureur n’a l’obligation d’en convoquer que deux, comme ce fut le cas dans le cadre de la procédure devant la cour d’appel. Cet arrêt fut mis au net le 5 mai 2006.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Les dispositions pertinentes du code pénal disposent
:
Article 45- Coauteurs
«
Si deux ou plusieurs personnes ont commis de concert l’acte incriminé, chacun est puni comme auteur de l’infraction.
»
Article 46- Complice direct
«
1.Est puni en tant qu’auteur de l’acte incriminé
a)
(...)
b)
Celui qui a sciemment offert un concours direct à l’auteur principal de l’infraction lors de l’accomplissement du fait principal
»
(...)
Article 47 § 1 - Complice
«
Celui (...) qui a sciemment offert tout concours à autrui pendant la préparation ou la consommation d’une infraction par ce dernier, est puni en tant que complice par une peine minorée.
»
Article 299 § 1 - Homicide volontaire
«
Celui qui a tué autrui avec préméditation est puni d’une peine de réclusion à perpétuité.
»
Selon la jurisprudence constante des juridictions pénales internes, est considéré comme complice, aux termes de l’article 47 § 1 du code pénal, la personne qui apporte toute aide ou assistance matérielle et psychologique à l’auteur principal, avant ou lors de la commission du fait principal et qui, sans se constituer complice direct, contribue à la réalisation de l’infraction principale (Cour de cassation, arrêt n
o
1228/2001). De plus, il est de jurisprudence constante que la requalification des faits relative à la forme de participation de l’accusé à la réalisation de l’acte incriminé (par exemple, d’auteur principal en complice) est légale (Cour de cassation, arrêts n
os
633/1996, 77/1984, 1616/1983).
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 a) b) et d) de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de l’équité de la procédure en raison de la nouvelle qualification retenue par la cour d’appel d’Athènes. Il se plaint aussi qu’il ne s’était pas vu donner la possibilité ni de s’opposer à des dépositions lues lors de l’audience devant la cour d’appel ni d’interroger des témoins à décharge.
Le requérant se plaint d’une violation de l’équité de la procédure, en ce qu’il n’aurait pas pu discuter contradictoirement le bien-fondé de l’accusation pénale dirigée contre lui et présenter sa défense sur la nouvelle qualification retenue par la cour d’appel d’Athènes. De plus, il allègue qu’il n’a pas pu contredire certaines des dépositions écrites lues lors de l’audience devant la cour d’appel ni faire interroger tous les témoins à décharge proposés par lui-même. Les parties pertinentes de l’article 6 §§ 1 et 3 a), b) et d) de la Convention se lisent comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
(...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
a)
être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui
;
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
(...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
;
(...)
»
A.
Sur le grief tiré de la requalification juridique des faits
1.
Thèses des parties
Le Gouvernement affirme que la requalification juridique des faits est prévue par le droit interne, lorsque le tribunal au fond qualifie juridiquement de manière plus pertinente les faits de la cause, tels qu’ils ont été établis lors de la procédure d’administration des preuves. Tel est notamment le cas, lorsque le tribunal requalifie la façon dont l’accusé a contribué à l’accomplissement de l’acte incriminé. Par contre, le Gouvernement relève que, selon le droit interne et la jurisprudence des juridictions pénales, la requalification juridique des faits n’est pas légale et entraîne éventuellement la nullité de la procédure, lorsque l’acte en raison duquel l’accusé a été condamné se distingue quant au lieu, au temps et aux circonstances dans lesquelles a été commis l’acte à l’origine de son inculpation. Le Gouvernement affirme que, selon la jurisprudence des juridictions grecques, celui qui est renvoyé en jugement comme auteur d’un homicide volontaire peut légalement être condamné comme complice de l’auteur principal dudit crime. Aux yeux du Gouvernement, cette condamnation serait raisonnable, puisque la complicité ne constituerait qu’un simple degré de participation à l’acte principal.
En l’espèce, selon le Gouvernement, les faits pertinents sur lesquels les juridictions internes se sont fondées pour condamner le requérant, en première instance, pour homicide volontaire, étaient essentiellement les mêmes que ceux qui ont établi en appel sa complicité audit crime. Sur ce point, la seule différence avec le jugement rendu en première instance est qu’il n’a pas été établi devant la cour d’appel que le requérant avait lui aussi tiré sur la victime, provoquant ainsi son décès. Ainsi, le Gouvernement soutient qu’en l’occurrence, il n’y pas eu modification de la charge initiale qui serait contraire à l’article 6 de la Convention. Le requérant a interjeté appel du jugement l’ayant condamné à la réclusion à perpétuité, laissant supposer qu’il espérait une réduction de sa peine et s’attendait à une requalification juridique des faits. Sur ce point, le Gouvernement plaide, en particulier, que la requalification en cause était profitable au requérant dont la peine initiale a été réduite à dix-huit ans de réclusion.
En outre, le Gouvernement soutient que la proposition du procureur pour la requalification des faits en cause est intervenue avant le délibéré, ce qui aurait permis aux représentants du requérant d’aborder cette question lors de leurs plaidoiries. Enfin, le Gouvernement argue que le déroulement de la procédure devant la cour d’appel et, en particulier, l’audition des témoins aurait révélé au requérant et à ses avocats, pénalistes expérimentés, que la confirmation de la condamnation comme auteur de l’acte principal n’était plus envisagée. Ils auraient ainsi pu se concentrer sur les actes de complicité antérieurs à la commission du fait principal.
Le requérant rétorque que sa condamnation du chef de complicité à l’homicide volontaire se différenciait en substance des faits pour lesquels il avait été renvoyé en jugement et condamné par la cour d’assises. Il ajoute qu’il n’aurait pas suffisamment pu préparer sa défense, après la proposition du procureur de requalifier les faits, compte tenu des délais impartis. Il relève sur ce point qu’après le réquisitoire du procureur, qui suivit la clôture de l’administration des preuves, ses représentants n’eurent en réalité qu’un après-midi pour préparer leurs plaidoiries, délai insuffisant pour deux raisons principales. En premier lieu, les représentants durent modifier la ligne de défense suivie tout au long du procès et étudier de nouveau les éléments pertinents du dossier. Il affirme qu’il est d’usage, lorsqu’il s’agit d’affaires pénales importantes, que le tribunal ajourne l’audience au lendemain après le réquisitoire du procureur, permettant ainsi aux parties à la procédure de reprendre leurs forces avant la phase finale du procès. En second lieu, le requérant allègue qu’incarcéré durant le procès, ses représentants auraient eu plus de difficultés à se mettre en contact avec lui en un après-midi pour modifier les lignes de sa défense. Enfin, le requérant argue que le fait qu’il avait interjeté appel signifiait qu’il avait contesté la juste appréciation des faits par la cour d’assises. En aucun cas, il n’aurait
a priori
accepté la requalification juridique des faits par la cour d’appel sans le respect du principe de contradictoire, notion fondamentale dans une affaire pénale.
2.
Appréciation de la Cour
La Cour rappelle que les dispositions du paragraphe 3 de l’article
6 montrent la nécessité de mettre un soin particulier à notifier l’
«
accusation
» à l’intéressé. L’acte d’accusation jouant un rôle déterminant dans les poursuites pénales, l’article 6 § 3 a) reconnaît à l’accusé le droit d’être informé non seulement de la cause de l’accusation, c’est-à-dire des faits matériels qui sont mis à sa charge et sur lesquels se fonde l’accusation, mais aussi de la qualification juridique donnée à ces faits, et ce d’une manière détaillée (
Pélissier et Sassi c. France
[GC], n
o
‑
II).
La portée de cette disposition doit notamment s’apprécier à la lumière du droit plus général à un procès équitable que garantit le paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention. En matière pénale, une information précise et complète des charges pesant contre un accusé, et donc la qualification juridique que la juridiction pourrait retenir à son encontre, est une condition essentielle de l’équité de la procédure.
Les dispositions de l’article 6 § 3 a) n’imposent aucune forme particulière quant à la manière dont l’accusé doit être informé de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui. Il existe par ailleurs un lien entre les alinéas a) et b) de l’article 6 § 3 et le droit d’être informé de la nature et de la cause de l’accusation doit être envisagé à la lumière du droit pour l’accusé de préparer sa défense (
Pélissier et Sassi c. France
précité, §§
52-54). Si les juridictions du fond disposent, lorsqu’un tel droit leur est reconnu en droit interne, de la possibilité de requalifier les faits dont elles sont régulièrement saisies, elles doivent s’assurer que les accusés ont eu l’opportunité d’exercer leurs droits de défense sur ce point d’une manière concrète et effective. L’accusé doit ainsi être informé, en temps utile, de la cause de l’accusation, c’est-à-dire des faits matériels qui sont mis à sa charge et sur lesquels se fonde l’accusation, mais aussi de la qualification juridique donnée à ces faits et ce d’une manière détaillée (voir
Mattei c.
France
, n
o
34043/02, § 36, 19
décembre 2006).
En l’espèce, la Cour constate que, à la différence de l’affaire
Pélissier et Sassi c. France
(précité, § 55) dans laquelle elle avait relevé qu’«
il n’apparaît pas que les magistrats composant la cour d’appel ou le représentant du ministère public aient, au cours des débats, évoqué cette possibilité [de qualifier les faits en complicité de banqueroute]
», le ministère public a requis la requalification des faits en complicité d’homicide volontaire devant la cour d’appel le 13 décembre 2004. L’audience fut ensuite interrompue à 15h10 et sa reprise fut fixée au lendemain à 9h00, pour les plaidoiries de la défense. La requalification ayant été sollicitée par le ministère public au moment de l’audience d’appel, tant le requérant que ses représentants ont eu la possibilité soit d’argumenter sur la proposition de requalification (voir,
a contrario, Miraux c. France
, n
o
73529/01, § 34, 26 septembre 2006
;
Bäckström et Andersson c. Suède
(déc.), n
o
67930/01, 5 septembre 2006) soit de solliciter un renvoi de l’affaire à une date ultérieure s’ils ne s’estimaient pas en mesure d’y répondre efficacement (voir
Vesque c. France
, n
o
3774/02, §
42, 7 mars 2006), ce qu’ils n’ont pas fait.
En outre, la Cour relève que le requérant a pu contester la requalification des faits opérée par la cour d’appel devant la Cour de cassation, qui a contrôlé la mesure litigieuse au regard du respect des droits du requérant (voir
Noe c. France
(déc.), n
o
10292/03, 7 novembre 2006).
Compte tenu de ces éléments, la Cour estime que le requérant a eu l’opportunité d’organiser sa défense devant la cour d’appel et de contester cette requalification tant devant ladite juridiction que devant la Cour de cassation. Cela est d’autant plus vrai que la requalification juridique des faits a profité en l’espèce au requérant, puisque la peine initiale qui lui avait été infligée par la cour d’assises d’Athènes a été notablement réduite par l’arrêt n
o
589-590-603-604/2004 de la cour d’appel d’Athènes. Partant, aucune atteinte n’a été portée au droit du requérant d’être informé d’une manière détaillée de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui, ou de son droit de disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
B.
Sur la possibilité de contredire certains éléments de preuve et d’interroger des témoins à décharge
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, notamment,
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
1999
‑
I). La Cour ne peut apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt qu’une autre, sinon elle s’érigerait en juge de quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission (voir,
mutatis mutandis
,
Kemmache c. France (n
o
3)
, 24 novembre 1994, § 44, série A n
o
296
‑
C). La Cour a pour seule fonction, au regard de l’article 6 de la Convention, d’examiner les requêtes alléguant que les juridictions nationales ont méconnu des garanties procédurales spécifiques énoncées par cette disposition ou que la conduite de la procédure dans son ensemble n’a pas garanti un procès équitable au requérant (voir, parmi beaucoup d’autres,
Donadzé c. Géorgie
, n
o
74644/01, §§ 30-31, 7 mars 2006).
Dans ce contexte, la mission confiée à la Cour par la Convention ne consiste pas à se prononcer sur le point de savoir si des dépositions de témoins ont été à bon droit admises comme preuves, mais à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (
Van Mechelen et autres c. Pays-Bas
, 23 avril 1997, § 50,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
III
, et
De Lorenzo c.
Italie
(déc.), n
o
69264/01, 12
février 2004). Enfin, la Cour rappelle que l’article 6 § 3 d) de la Convention laisse aux juridictions internes, toujours en principe, le soin de juger de l’utilité d’une offre de preuve par des témoins. Cet article n’exige pas la convocation et l’interrogation de tout témoin à décharge
: ainsi que l’indiquent les mots «
dans les mêmes conditions
», il a pour but essentiel une complète égalité des armes en la matière. Ainsi, seules des circonstances exceptionnelles peuvent conduire la Cour à conclure à l’incompatibilité avec l’article 6 de la non-audition d’une personne comme témoin (
Bricmont c. Belgique
, 7 juillet 1989, § 89, série A n
o
158, et
Destrehem c. France
, n
o
56651/00, §
41, 18
mai 2004).
En l’occurrence, la Cour note que, s’agissant des dépositions que le requérant n’aurait pas pu contredire lors de la procédure devant la cour d’appel, la Cour de cassation a constaté qu’il s’était vu donner la possibilité de s’opposer aux témoignages en question ou de formuler des remarques complémentaires, mais que celui-ci n’en a pas fait usage. En outre, la Cour de cassation a rejeté le moyen du requérant tiré du refus de faire entendre un troisième témoin à décharge, après avoir relevé que, selon le droit interne, dans le cas où l’accusé propose plusieurs témoins à décharge, le procureur n’a l’obligation d’en convoquer que deux, ce qui fut le cas en l’espèce. De plus, il ne ressort aucunement du dossier que la convocation de deux témoins à décharge ait pu ébranler le principe de l’égalité des armes dans le cadre de la procédure en cause. En particulier, le requérant n’a pas expliqué en quoi le troisième témoin à décharge aurait pu influer sur l’issue du procès.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
André Wampach
Nina Vajić
Greffier adjoint
Présidente