AFFAIRE İHSAN BARAN c. TURQUIE (N° 1)

A DOUA SECȚIUNEA PENTRU STRASBURG 15 septembrie 2009 DEFINITIVF 15/12/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișl Karakaș, judecători, și de Sally Dolle, graffière de section După ce a deliberat în camera consiliului la 25 august 2009, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 8180/04) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Hsan Baran ( La 9 februarie 2004, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 10 septembrie 2008, președintele celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei. La 4 mai 2001, reclamantul a fost arestat și reținut de către polițiștii din cadrul Direcției pentru Siguranță D'zmir. El a fost reținut de o organizație ilegală armată, și anume PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan) în timpul arestului său, el nu a beneficiat de asistență juridică. În timpul reconstituirii faptelor și a confruntării sale cu alți inculpați, care au fost organizați în timpul custodiei sale, reclamantul a mărturisit și a recunoscut că este membru al organizației în cauză. El le-a explicat în detaliu polițiștilor care erau activitățile sale în acest sens. La 7 mai 2001, reclamantul a fost ascultat de procurorul Republicii ( În aceeași zi, a fost adus în fața unui judecător judecător la curtea de securitate a statului. El va recita declarația făcută în fața procurorului și a recunoscut parțial faptele. Judecătorul a ordonat arestarea sa provizorie. 10. Printr-un act de punere sub acuzare din 22 mai 2001, procurorul a solicitat condamnarea reclamantului [precum și a altor două persoane] pentru apartenență la o bandă armată pe baza articolului 168 alineatul (2) din Codul penal și a articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. 11. Reclamantul a fost dat în judecată în fața Curții de Securitate a statului d 12. În lanțul de judecată din 12 iulie 2001, reclamantul, asistat de avocatul său, a declarat că a mărturisit sub presiunea poliției și a contestat toate acuzațiile aduse împotriva lui. El a declarat că a încercat doar să extorce bani de la comercianți în numele său folosind numele PKK. După aceea, judecătorii au citit declarațiile sale concordante făcute în fața procurorului și a judecătorului-șef. Ca răspuns, reclamantul a repetat afirmațiile sale anterioare și a negat încă o dată faptele care i-au fost reproșate. 13. Printr-o hotărâre din 13 noiembrie 2001, Curtea de Securitate a statului l-a declarat vinovat pe reclamant și l-a condamnat la sentință de 12 ani și șase luni pentru apartenență la o bandă armată, în sensul articolului 168 alineatul (2) din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului și cinci ani, șase luni și douăzeci de zile pentru aruncarea unei grenade într-o agenție imobiliară. În sprijinul deciziei sale, instanța a luat în considerare, în special, mărturisirile conciliante formulate succesiv de reclamant în timpul arestării sale, în fața procurorului republicii și în fața judecătorului care se ocupă de curtea de securitate a statului, precum și procesele de arestare, de transport la fața locului, de identificare și de confruntare. Judecătorii s-au bazat, de asemenea, pe alte elemente de probă, cum ar fi cardurile de vizită care fuseseră confiscate de la reclamant și un pistol care fusese găsit în locul indicat de acesta. 14. La 10 decembrie 2001, prin intermediul avocatului său, reclamantul a luat în custodie împotriva hotărârii din 13 noiembrie 2001 15. În urma unei ședințe desfășurate la 18 aprilie 2002, Curtea de Casație a Casa la hotărârea atacată din cauza lipsei de temei juridic. 16. La 27 august 2002, instanța de securitate a laui, hotărând la trimitere, a pronunțat hotărârea sa și l-a condamnat pe reclamant la aceleași pedepse. 17. La 16 septembrie 2002, reclamantul a formulat un recurs în casation. 18. La 19 decembrie 2002, Curtea de Casație infirmă hotărârea din 27 august 2002 pe motiv că instanța de primă instanță a interpretat în mod eronat aplicarea legii. 19. La sfârșitul zilei de 18 martie 2003, instanța de securitate a statului s-a conformat hotărârii Curții de Casație și l-a condamnat pe reclamant la sentință de 12 ani și șase luni pentru apartenență la o bandă armată și de patru ani și două luni pentru aruncarea unei grenade explozive într-un magazin. 20. La 3 iulie 2003, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 18 martie 2003 21. La 21 august 2003, hotărârea Curții de Casație a fost pusă la dispoziția părților implicate în grefa Curții de Securitate de la Õ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de instanța de securitate de la . În această privință, el se plânge că nu a putut beneficia de asistența unui avocat în timpul custodiei sale și audierii sale de către judecătorul care se ocupă de curtea de securitate a statului 23. Guvernul invită Curtea să respingă acest litigiu pentru nerespectarea termenului de șase luni. Pe fond, acesta consideră că restricția legală impusă reclamantului la accesul la un avocat nu a încălcat dreptul la un proces echitabil garantat în mod corespunzător prin art. 6 din Convenție. Acesta susține că, pentru a stabili dacă un proces a avut sau nu un caracter echitabil, trebuie să se ia în considerare integralitatea procedurii. Prin urmare, în măsura în care reclamantul a fost reprezentat de un avocat în timpul procedurii în fața Curții de Securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Guvernul face trimitere, de asemenea, la cauza Yaldez și Sönmez c. Turcia (dec.), nr. 3543/03 și 3557/03, 5 decembrie 2006, în care Curtea a declarat o cauză similară inadmisibilă din cauza lipsei vădite de temei pentru motivul că, în măsura în care declarațiile făcute în fața poliției nu erau singurele dovezi care stau la baza condamnării în litigiu, nu era vorba de a apela la un avocat în timpul reținerii nu a încălcat în mod expres art. 6 din Convenție. Îndreptându-se spre faptele din speță, guvernul subliniază că nici în prezenta cauză, declarația reclamantului în fața poliției nu este singurul element care a întemeiat condamnarea sa. 24. Curtea ia notă de hotărârea Curții de Casație din 3 iulie 2003, care a fost pusă la dispoziția părților la grefa curții de securitate de la Õ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . § 1 din Convenție. Ea constată că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25. În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea face trimitere la Hotărârea Salduz c. Turcia ([GC], n 36391/02, § 45-63, 27 noiembrie 2008) și concluzionează, din aceleași motive, că încălcarea articolului 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție, coroborată cu art. 6 alineatul (1) litera (a) din Convenție, nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. 26. Reclamantul se plânge, de asemenea, de durata custodiei sale și a procedurii penale în ansamblul său. În plus, consideră că nu a dispus de timpul și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale și, în această privință, invocă art. 6 alineatul (3) litera (b) din convenție. 27. Curtea a examinat aceste obiecții astfel cum au fost prezentate de solicitant. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu indică nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. 28. În continuare se pune problema aplicării articolului 41 din Convenție. Reclamantul solicită 10 000 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și 15 000 EUR pentru prejudicii morale. De asemenea, solicită 4 200 de lire turcești (TRY) (aproximativ 2 100 EUR) pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele angajate în fața Curții. 500 EUR) pentru onorarii. Ca justificare, acesta furnizează un număr orar și o chitanță poștală. 29. Guvernul contestă aceste pretenții. 30. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, hotărând în mod echitabil, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 1 000 În plus, Curtea reafirmă că cea mai adecvată formă de redresare pentru o încălcare a articolului 6 alineatul (1) este aceea de a se asigura că reclamantul se regăsește pe cât posibil în situația care ar fi fost a sa dacă această dispoziție nu ar fi fost necunoscută (Salduz, citată anterior, § 72, Teteriny c. Rusia, n 11931/03, § 56, 30 iunie 2005, Jeličić c. Bosnia și Herțegovina, nr. 41183/02, § 53, CEDH 2006-..., și Mehmet și Suna Yićit c. Turcia, nr. 52658/99, § 47, 17 iulie 2007). Comisia consideră că acest principiu este de a se aplica în speță. În consecință, cea mai adecvată formă de redresare ar fi, cu condiția ca reclamantul să solicite acest lucru, un nou proces care să respecte cerințele art. 6 alin. (1) din Convenție (a se vedea, În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR, indiferent de costuri, și este de acord cu reclamantul. 33. Aceste sume trebuie să fie însoțite de dobânzi restante pe rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L.UNANIMITATE, declară cererea admisibilă în ceea ce privește motivul pentru care un avocat nu a primit asistență în timpul custodiei și inadmisibilă pentru surplus; A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (3) litera (c) din Convenția combinată cu art. 6 alineatul (1) din cauza faptului că reclamantul a fost privat de dreptul de a fi asistat de un avocat în timpul custodiei Déclar că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 1 000 EUR (mii de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, și 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. În limba franceză, apoi comunicat în scris la septembrie 2009, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din regulament. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

İHSAN BARAN c. TURQUIE (n

o

1)

(Requête n

o

8180/04)

ARRÊT

STRASBOURG

15 septembre 2009

DÉFINITIF

15/12/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire İhsan Baran c. Turquie (n

o

1),

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

juges,

et de Sally Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25

août 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

8180/04) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

İhsan Baran («

le requérant

»), a saisi la Cour le 9 février 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

Nezatah Pașa Bayraktar, avocate à İzmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 10 septembre 2008, le président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article

29

§

3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1968 et réside à İzmir.

5.

Le 4 mai 2001, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue par les policiers de la direction de la sûreté d’İzmir. Il était soupçonné d’appartenir à une organisation illégale armée, à savoir le PKK (

Parti des travailleurs du Kurdistan

).

6.

Au cours de sa garde à vue, il ne bénéficia pas de l’assistance d’un avocat.

7.

Lors de la reconstitution des faits et de sa confrontation avec d’autres accusés, qui furent organisées pendant sa garde à vue, le requérant passa aux aveux et reconnut être membre de l’organisation en question. Il expliqua en détail aux policiers quelles étaient ses activités à ce titre.

8.

Le 7 mai 2001, le requérant fut entendu par le procureur de la République («

le procureur

») près la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir («

la cour de sûreté de l’Etat

») et confirma en partie la déposition qu’il avait faite devant les policiers.

9.

Le même jour, il fut traduit devant un juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat. Il réitéra la déclaration faite devant le procureur et reconnut partiellement les faits. Le juge ordonna sa mise en détention provisoire.

10.

Par un acte d’accusation du 22 mai 2001, le procureur requit la condamnation du requérant [ainsi que de deux autres personnes] pour appartenance à une bande armée sur le fondement de l’article 168 § 2 du code pénal et de l’article 5 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

11.

Le requérant fut poursuivi devant la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir («

la cour de sûreté de l’Etat

»).

12.

A l’audience du 12 juillet 2001, le requérant, assisté de son avocat, affirma avoir fait ses aveux sous la pression exercée par les policiers et contesta toutes les accusations portées contre lui. Il dit avoir uniquement tenté d’extorquer de l’argent aux commerçants pour son compte en utilisant le nom du PKK. Les juges procédèrent alors à la lecture de ses dépositions concordantes faites devant le procureur et le juge assesseur. En réponse, le requérant réitéra ses affirmations précédentes et nia une nouvelle fois les faits qui lui étaient reprochés.

13.

Par un arrêt du 13 novembre 2001, la cour de sûreté de l’Etat déclara le requérant coupable. Elle le condamna à des peines d’emprisonnement de douze ans et six mois pour appartenance à une bande armée, au sens de l’article 168 § 2 du code pénal et de l’article 5 de la loi n

o

3713 sur la lutte contre le terrorisme, et de cinq ans, six mois et vingt jours pour jet d’une grenade dans une agence immobilière. A l’appui de sa décision, la cour tint notamment compte des aveux concordants formulés successivement par le requérant lors de sa garde à vue, devant le procureur de la République et devant le juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat ainsi que des procès verbaux d’arrestation, de transport sur les lieux, d’identification et de confrontation. Les juges se fondèrent également sur d’autres éléments de preuve tels que

les cartes de visites qui avaient été saisies sur le requérant et un pistolet qui avait été trouvé à l’endroit indiqué par

celui-ci.

14.

Le 10 décembre 2001, par l’intermédiaire de son avocat, le requérant se pourvut en cassation contre l’arrêt du 13 novembre 2001.

15.

A la suite d’une audience tenue le 18 avril 2002, la Cour de cassation cassa l’arrêt attaqué pour défaut de base légale.

16.

Le 27 août 2002, la cour de sûreté de l’Etat, statuant sur renvoi, rendit son arrêt et condamna le requérant aux mêmes peines.

17.

Le 16 septembre 2002, le requérant forma un pourvoi en cassation.

18.

Le 19 décembre 2002, la Cour de cassation infirma l’arrêt du 27 août 2002 au motif que la juridiction de première instance avait fait une interprétation erronée dans l’application de la loi.

19.

A l’issue de l’audience du 18 mars 2003, la cour de sûreté de l’Etat se conforma à l’arrêt de la Cour de cassation et condamna le requérant à des peines d’emprisonnement de douze ans et six mois pour appartenance à une bande armée et de quatre ans et deux mois pour jet d’une grenade explosive dans un magasin.

20.

Le 3 juillet 2003, la Cour de cassation confirma l’arrêt du 18 mars 2003.

21.

Le 21 août 2003, l’arrêt de la Cour de cassation fut mis à la disposition des parties au greffe de la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir.

EN DROIT

22.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement par la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir. A cet égard, il se plaint de n’avoir pas pu bénéficier de l’assistance d’un avocat lors de sa garde à vue et de son audition par le juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat.

23.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ce grief pour non-respect du délai de six mois. Sur le fond, il considère que la restriction légale imposée à l’accès du requérant à un avocat n’a pas enfreint le droit à un procès équitable garanti à l’intéressé par l’article 6 de la Convention. Il soutient que, pour déterminer si un procès a ou non revêtu un caractère équitable, il faut prendre en considération l’intégralité de la procédure. Dès lors, dans la mesure où le requérant a été représenté par un avocat pendant la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir et devant la Cour de cassation, son droit à un procès équitable n’aurait pas été violé. Le Gouvernement renvoie par ailleurs à l’affaire

Yıldız et Sönmez c. Turquie

(déc.), n

os

3543/03 et

3557/03, 5 décembre 2006, dans laquelle la Cour a déclaré un grief analogue irrecevable pour défaut manifeste de fondement au motif que, dans la mesure où les déclarations faites devant la police n’étaient pas les seules preuves fondant la condamnation litigieuse, l’impossibilité de faire appel à un avocat pendant la garde à vue n’avait pas emporté violation de l’article

6 de la Convention. Se tournant vers les faits de l’espèce, le Gouvernement souligne que dans la présente affaire non plus, la déposition du requérant devant la police n’est pas le seul élément ayant fondé sa condamnation.

24.

La Cour note que l’arrêt de la Cour de cassation du 3 juillet 2003, qui a été mis à la disposition des parties au greffe de la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir le 21 août 2003, constitue la décision interne définitive, au sens de l’article 35

25.

En ce qui concerne le fond de l’affaire, la Cour renvoie à son arrêt

Salduz c. Turquie

([GC], n

o

36391/02, §§ 45-63, 27 novembre 2008) et conclut, pour les mêmes motifs, à la violation de l’article 6 § 3 c) de la Convention combiné avec l’article 6 § 1. En effet, la Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

26.

Le requérant se plaint également de la durée de sa garde à vue et de la procédure pénale dans son ensemble. Il estime en outre n’avoir pas disposé du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense et invoque à cet égard l’article 6 § 3 b) de la Convention.

27.

La Cour a examiné ces griefs tels qu’ils ont été présentés par le requérant. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaitre des allégations formulées, elle ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

28.

Reste la question de l’application de l’article 41 de la Convention. Le requérant réclame 10

000 euros (EUR) pour préjudice matériel et 15

000

EUR pour préjudice moral. Il demande également 4

200 livres turques (TRY) – (soit environ 2

100 EUR) pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et pour ceux engagés devant la Cour. Il sollicite en outre 15

000 TRY (soit environ 7

500 EUR) pour les honoraires. A titre de justificatif, il fournit un décompte horaire et un reçu postal.

29.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

30.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, statuant en équité, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 1

000

EUR au titre du préjudice moral.

31.

En outre, la Cour réaffirme que la forme la plus appropriée de redressement pour une violation de l’article 6 § 1 consiste à faire en sorte que le requérant se retrouve autant que possible dans la situation qui aurait été la sienne si cette disposition n’avait pas été méconnue (

Salduz

, précité, §

72,

Teteriny c.

Russie

, n

o

11931/03, § 56, 30 juin 2005,

Jeličić c. Bosnie-Herzégovine

, n

o

41183/02, § 53, CEDH 2006-..., et

Mehmet et Suna Yiğit c.

Turquie

, n

o

52658/99, § 47, 17 juillet 2007). Elle juge que ce principe trouve à s’appliquer en l’espèce. En conséquence la forme la plus appropriée de redressement serait, pourvu que le requérant le demande, un nouveau procès conforme aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention (voir,

mutatis mutandis

,

Gençel c. Turquie

, n

o

53431/99, §

27, 23

octobre 2003).

32.

Quant aux frais et dépens, la Cour estime raisonnable la somme de 1

000 EUR, tous frais confondus, et l’accorde au requérant.

33.

Ces sommes doivent être assorties d’intérêts moratoires calqués sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de la non-assistance par un avocat lors de la garde à vue et irrecevable pour le surplus ;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 3 c) de la Convention combiné avec l’article 6 § 1 à raison du fait que le requérant a été privé de l’assistance d’un avocat pendant sa garde à vue

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 1

000 EUR (mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, et 1

000

EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

15

septembre 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Greffière

Présidente