Coklar împotriva Turciei

DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 8937/04 de Taylan ÇOKLAR împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 22 septembrie 2009 în calitate de Cameră compusă din: Françoise Tulkens, Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, Kristina Pardalos, judecători, și Françoise Elens-Pasos, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 16 februarie 2004, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Taylan Çoklar, este un cetățen turc născut în 1961 și trăiește în Tarsus. El este reprezentat în fața Curții de către dl İlter, avocat practicant la Ankara.

Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: la 15 iulie 1981, reclamantul a fost arestat și arestat sub suspiciune de crimă, tentativă de crimă și formarea unei organizații pentru comis crime. La 27 august 1981, reclamantul a fost retras în custodie. La 22 mai 1987, Curtea de Lege Martială din Ankara a condamnat reclamantul. La 19 iunie 1991, reclamantul a fost eliberat în așteptarea apelului său. La 6 mai 1992, Curtea Militară de Cassare a anulat hotărârea Curții de Lege Marțială din Ankara. După promulgarea Legii din 26 decembrie 1994 de abolire a jurisdicției de lege marțială, Curtea Ankara Assize a dobândit competența asupra cazului. La 30 mai 2000, Curtea Ankara Assize a constatat că reclamantul a fost vinovat pentru diverse conturi de crimă și jaf armat.

La 25 octombrie 2001, reclamantul a fost retras din nou. La 18 februarie 2002, Curtea de Casație a anulat hotărârea Curții Ankara Assize. La 16 ianuarie 2003, reclamantul a fost eliberat în așteptarea procesului. La 26 iunie 2007, Curtea Ankara Assize a condamnat reclamantul și l-a condamnat la închisoare pe viață. La 17 aprilie 2008, Curtea de Casație a susținut hotărârea Curții Ankara Assize. COMPLAINTĂ Fără să se bazeze pe articolele Convenției, reclamantul a formulat următoarele plângeri. Reclamantul s-a plâns în primul rând că a fost supus bolnav. Tratamentul care a încălcat dreptul la viață, susține în continuare că lungimea deținerii sale înainte de judecată a fost excesivă și că a fost refuzat compensația.

Reclamantul susține că procedura penală împotriva lui nu a fost încheiată într-un timp rezonabil și că nu a fost judecat de un tribunal independent și imparțial. Reclamantul a afirmat că o interdicție de călătorie impusă în cursul procedurii, împreună cu impactul negativ al procesului asupra ocupării forței de muncă și a vieții sale de familie, a încălcat dreptul său la presunția de nevinovăție. HOTĂRÂREA Reclamantul a susținut că durata procedurii penale împotriva sa a depășit cerințele de timp rezonabil. Curtea consideră, în primul rând, că această plângere ar trebui examinată în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și consideră, de asemenea, că nu poate determina, pe baza cazului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 §§ b) din Regulamentul Curții, să notifice această parte a cererii guvernului contestat.

Reclamantul s-a plâns că durata de detenție anterioară a fost excesivă și că nu există nicio soluție compensatorie pentru această încălcare în dreptul intern. Curtea consideră că aceste plângeri ar trebui examinate în temeiul articolelor 5 §§ 3 și 5 din Convenție. În ceea ce privește primul membru al plângerii, Curtea constată că reclamantul a fost eliberat de la detenție la 16 ianuarie 2003. Cererea a fost introdusă numai la 16 februarie 2004, mai mult de șase luni mai târziu. Prin urmare, această plângere a fost introdusă din timp și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din convenție.

În ceea ce privește cel de-al doilea membru al plângerii reclamantului, Curtea reiterează că, în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție, dreptul la compensare pentru orice daune materiale sau morale suportate ca urmare a detenției este condiționat de încălcarea unuia dintre paragrafele articolului 5 pentru prima dată (a se vedea Wassink c. Țările de Jos , 27 În consecință, Curtea nu poate considera afirmația reclamantului în temeiul acestei dispoziții, deoarece nu s-a constatat nicio încălcare a articolului 5 §§ §§ §§ §§ §§ §§ și 4 în circumstanțele prezentului caz, după care acest aspect al plângerii este manifestament nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 §§ §§ și 4 din Convenție.

Reclamantul a susținut că nu a fost judecat de un tribunal independent și imparțial. Curtea consideră că această plângere ar trebui examinată în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea constată că condamnarea reclamantului de către Curtea Marțială a fost anulată de Curtea Militară de Cassare la 6 mai 1992. Un proces a fost ordonat și dosarul trimis Curții Ankara Assize, a cărui independență și imparțialitate nu a fost contestat de reclamant. În aceste circumstanțe, Curtea constată că presupusa încălcare a dreptului reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție din cauza condamnării sale de către Curtea Marțială și a procedurii în cauză au fost rectificate la nivel intern (a se vedea Ramazanoğlu c. Turcia (dec.), nr. 39810/98, 10 În consecință, reclamantul nu poate pretinde că este o victimă a unei încălcări a drepturilor sale în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție pe această bază.

În consecință, această parte a cererii trebuie, de asemenea, respinsă ca fiind, vădit nefondată în temeiul articolului 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. În ceea ce privește încălcările reclamantei, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nici o apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale, având în vedere tot materialul în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa. Rezultă că această parte a cererii ar trebui respinsă ca fiind, vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantului cu privire la dreptul la o audiere echitabilă într-un termen rezonabil; declara restul cererii inadmisibil.

Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Președintele adjunct al Secțiunii

SECOND SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 8937/04 by Taylan ÇOKLAR against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22 September 2009 as a Chamber composed of: Françoise Tulkens, President, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, Kristina Pardalos, judges, and Françoise Elens-Passos, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 16 February 2004, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Taylan Çoklar, is a Turkish national who was born in 1961 and lives in Tarsus. He is represented before the Court by Mr H. İlter, a lawyer practising in Ankara. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

On 15 July 1981 the applicant was arrested and taken into custody on suspicion of murder, attempted murder and forming an organisation to commit crimes. On 27 August 1981 the applicant was remanded in custody. On 22 May 1987 the Ankara Martial Law Court convicted the applicant. On 19 June 1991 the applicant was released pending his appeal. On 6 May 1992 the Military Court of Cassation quashed the judgment of the Ankara Martial Law Court. Following promulgation of the Law of 26 December 1994 abolishing the jurisdiction of the martial law courts, the Ankara Assize Court acquired jurisdiction over the case. On 30 May 2000 the Ankara Assize Court found the applicant guilty on various accounts of murder and armed robbery.

On 25 October 2001 the applicant was taken into detention once again. On 18 February 2002 the Court of Cassation quashed the judgment of the Ankara Assize Court. On 16 January 2003 the applicant was released pending the retrial. On 26 June 2007 the Ankara Assize Court convicted the applicant and sentenced him to life imprisonment. On 17 April 2008 the Court of Cassation upheld the judgment of the Ankara Assize Court. COMPLAINTS Without relying on any Articles of the Convention, the applicant made the following complaints. The applicant firstly complained that he had been subjected to ill ‑ treatment which had violated his right to life. He further contended that the length of his pre-trial detention had been excessive and that he had been denied compensation.

The applicant maintained that the criminal proceedings against him had not been concluded within a reasonable time and that he had not been tried by an independent and impartial tribunal. The applicant alleged that a travel ban imposed on him during the course of the proceedings, together with the negative impacts of the trial on his employability and family life, had violated his right to the presumption of innocence. THE LAW 1. The applicant maintained that the length of the criminal proceedings against him had exceeded the reasonable time requirement. The Court considers in the first place that this complaint should be examined under Article 6 § 1 of the Convention. It further considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.

2. The applicant complained that the length of his pre-trial detention had been excessive and that there was no compensatory remedy for this violation in domestic law. The Court considers that these complaints should be examined under Articles 5 §§ 3 and 5 of the Convention. As regards the first limb of the applicant’s complaint, the Court notes that the applicant was released from detention on 16 January 2003. The application was, however, only introduced on 16 February 2004, more than six months later. It follows that this complaint has been introduced out of time and must be rejected pursuant to Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.

With regard to the second limb of the applicant’s complaint, the Court reiterates that under Article 5 § 5 of the Convention the right to compensation for any material or non-pecuniary damage sustained as a result of detention is conditional upon a breach of one of the paragraphs of Article 5 first being established (see Wassink v. the Netherlands , 27 September 1990, § 38, Series A no. 185). Accordingly, the Court cannot consider the applicant’s claim under this provision as no breach of Article 5 §§ 1 to 4 has been found in the circumstances of the present case. It follows that this aspect of the complaint is manifestly ill-founded and must be rejected pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

3. The applicant contended that he had not been tried by an independent and impartial tribunal. The Court considers that this complaint should be examined under Article 6 § 1 of the Convention. The Court notes that the applicant’s conviction by the Martial Law Court was quashed by the Military Court of Cassation on 6 May 1992. A retrial was ordered and the case file sent to the Ankara Assize Court, whose independence and impartiality was not challenged by the applicant. In these circumstances, the Court finds that the alleged violation of the applicant’s right under Article 6 § 1 of the Convention on account of his conviction by the Martial Law Court and the proceedings concerned were rectified at the domestic level (see Ramazanoğlu v. Turkey (dec.), no. 39810/98, 10 September 2002). Consequently, the applicant cannot claim to be a victim of a violation of his rights under Article 6 § 1 of the Convention on this basis.

It follows that this part of the application is also to be rejected as being manifestly ill-founded pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. 4. As regards the applicant’s remaining complaints, the Court finds that they do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols in the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence. It follows that this part of the application should be rejected as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court unanimously Decides to adjourn the examination of the applicant’s complaint concerning the right to a fair hearing within a reasonable time; Declares the remainder of the application inadmissible.

Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Deputy Section Registrar President