S.C. Pilot Service S.A. Constanta împotriva României

La baza acestei cauze se află o cerere (nr. 1477/02) îndreptată împotriva Roumâniei și a cărei autor, o societate comercială de drept din Romgloria, S.C. Pilot Service S.A. Constanța ("reclamanta") a sesizat Curtea la data de 31 iulie 2001 în baza art. 34 din Convenția pentru protejarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

A fost reprezentată în fața Curții de dna Adriana Dăgăliță și dna Nicoleta Popescu, avocate la București, și apoi, din ianuarie 2007, doar de aceasta din urmă. Guvernul Român ("Guvernul") a fost reprezentat pe rând de agentul acestuia, dna Beatrice Rămășcanu, de co-agentul acestuia, dna Ruxandra Pașoi, și de noul agent, D. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

La 29 martie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând dispozițiile art. 29 § 3, a hotărât că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp. D. Corneliu Bîrsan, judecător ales în calitate de reprezentant al Roumâniei, s-a abținut, Guvernul a desemnat D. Josep Casadevall să se pronunțe în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din regulament).

Printr-o hotărâre din 3 iunie 2008 ("hotărârea în fond"), Curtea a constatat că au existat încălcări ale art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 în urma neexecutării hotărârilor din 6 februarie 2001 și 22 octombrie 2002 ale Curții Supreme de Justiție, precum și din cauza anulării hotărârii din 10 iunie 2002 a curții de apel din Ploiești.

În temeiul art. 41 din Convenție, reclamanta solicita 3.884.798,57 dolari americani (USD) la titlu de prejudiciu material, 100.000 euro (EUR) pentru prejudiciu moral, 10.142,51 EUR pentru frais și dépens în fața instanțelor interne și 7.175 EUR pentru frais în fața Curții.

Chestiunea aplicării art. 41 din Convenție nefiind într-o stare finală, Curtea a rezervat-o și a invitat Guvernul și reclamanta să-i prezinte în scris, în termen de trei luni, observații asupra acestei chestiuni și în special să-i comunice informații privind orice acord la care ar putea ajunge.

Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații.

Printr-o scrisoare din 19 februarie 2009, interesata reiterează faptul că procedura de faliment împotriva sa este imminentă.

În cererile sale în temeiul art. 41 formulate înainte de hotărârea în fond, reclamanta a solicitat 3.884.798,57 USD la titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit din cauza pierderii veniturilor legate de contractele în curs de execuție (damnum emergens) și a veniturilor pierdute (lucrum cessans). A susținut că actele și omisiunile autorităților naționale au avut consecințe patrimoniale asupra sa, ținând seama de faptul că este un agent economic a cărui continuare a activității este esențială pentru existența sa și de faptul că este "în stare completă de încetare a activității, lipsită de venituri și încărcată cu datorii". A citat în acest sens cauza Iatridis împotriva Greciei (satisfacție echitabilă) ([GC], nr. 31107/96, §§ 40-45, CEDO 2000 ‑ XI).

Reclamanta a furnizat un raport de expertiză contabilă, precum și documente financiare și contabile și observă că experții au luat în considerare cifra sa de afaceri din ultimii trei ani de activitate normală, respectiv 1998, 1999 și 2000, contractele în curs la momentul încetării activității și datele statistice privind fluxul transporturilor maritime în porturile în care ar fi continuat-o dacă nu ar fi fost îngrădită de administrație.

Părțile relevante ale raportului de expertiză sunt redactate astfel: "Veniturile pierdute de societate, după cum sunt estimate de experți, pot fi calculate după cum urmează: Pentru perioada august 2000-ianuarie 2002, ținând seama de faptul că societatea s-a văzut interzisă să exercite activitatea de pilotare, pierderile sunt reprezentate de întregul montant previzibil conform funcției de regresie: Pierderea totală pentru perioada august 2000-ianuarie 2002 se ridică la 941.551,08 USD. Pentru perioada februarie 2002-februarie 2005, ținând seama de faptul că societatea s-a văzut cuvine exercitarea parțial a pilotajului în zona 2, pierderile sunt reprezentate de diferența dintre montantul previzibil conform funcției de regresie și vânzările efectiv realizate: Pierderea parțială pentru perioada februarie 2002-februarie 2005 este de 1.709.849,05 USD. Pentru perioada februarie 2005-iulie 2006, ținând seama de faptul că societatea nu s-a văzut cuvine exercitarea pilotajului, pierderile sunt reprezentate de montantul previzibil conform funcției de regresie: Pierderea totală pentru perioada februarie 2005-iulie 2006 este de 1.233.398,44 USD."

Concluzia raportului de expertiză este că pierderea totală estimată pentru perioada august 2000-iulie 2006 se ridică la 3.884.798,57 USD.

Reclamanta a solicitat în continuare 100.000 EUR pentru prejudiciu moral, estimând că a suferit "o vătămare morală indiscutabilă". A citat cauzele Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei (satisfacție echitabilă) (nr. 48553/99, § 80, 2 octombrie 2003) și Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei ([GC], nr. 35382/97, §§ 35-36, CEDO 2000 ‑ IV), estimând că, conform jurisprudenței Curții, criteriile luate în considerare pentru evaluarea prejudiciului moral sunt reputația întreprinderii, incertitudinea în planificarea deciziilor de luat, tulburările cauzate administrării sale, anxietatea și dezagremele suferite de membrii organelor de conducere ale societății.

Ținând seama de aceste criterii, reclamanta a observat că în ciuda vechimei sale și a poziției sale inițiale foarte avantajoase pe piața serviciilor portuare, a fost redusă la o situație extrem de preară, pe marginea falimentului, fiind în imposibilitate de a prevede viitorul.

Reclamanta a contestat puternic "avizul de specialist" prezentat de Guvern (par. 24 mai jos), estimând că acest document nu poate fi considerat o expertiză.

După hotărârea în fond, printr-o scrisoare din 3 decembrie 2008, reclamanta a transmis Curții "pretenții reformulate" în temeiul art. 41 din Convenție.

Ea reamintește în această privință că suma solicitată pentru prejudiciu material înainte de hotărârea în fond reflecta doar pierderile sale pentru perioada cuprinsă între august 2000 și iulie 2006; prin urmare, prezintă o a doua expertiză, conform căreia prejudiciul pe care l-a suferit între august 2006 și decembrie 2008 se ridică la 2.373.654,32 EUR. Interesata furnizează de asemenea date statistice publicate pe site-ul ministerului Finanțelor privind cifra de afaceri și profitul realizat în 2006 și 2007 de două întreprinderi care exercită activitatea de pilotare maritimă în zonele portuare 1 și 2. Referindu-se la profitul cumulat al celor două întreprinderi, reclamanta estimează că ar fi putut obține cel puțin un profit net de 715.634,83 EUR în 2006 și 1.187.259,76 EUR în 2007. Conform sa, "fiecare zi de întârziere în reluarea activității sale o apropie de insolvență și mărește cu zeci de mii de euro prejudiciul reclamat".

Reclamanta citează pentru a susține cauzele Belvedere Alberghiera S.R.L. împotriva Italiei (satisfacție echitabilă) (nr. 31524/96, §§ 37 și 42, 30 octombrie 2003), unde Curtea a acordat 763.691 EUR pentru prejudiciu material și 25.000 EUR pentru prejudiciu moral și Scordino împotriva Italiei (nr. 3) (satisfacție echitabilă) (nr. 43662/98, §§ 39 și 42, CEDO 2007 ‑ III), unde Curtea a acordat 3.300.000 EUR pentru prejudiciu material și 40.000 EUR pentru prejudiciu moral.

În ceea ce privește prejudiciul moral, reclamanta reiterează pretenții anterioare, solicitând deci 100.000 EUR la acest titlu.

Printr-o scrisoare din 19 februarie 2009, reclamanta estimează că Guvernul intenționează "să-și varsă confuzia" prin scrisoare din 20 ianuarie 2009 (par. 30 mai jos); ea susține în această privință că a fost forțată să raseze sau să vândă bărcile sale deoarece nu mai putea întreține flota și nici plăti datoriile din cauza inactivității sale, pentru care statul este singurul responsabil. În anexa la scrisoare, reclamanta a transmis o "atestare de barcă" pentru barca vândută, pe care este înscris un alt nume de societate comercială decât al societății cumpărătoare. b) Guvernul

Înainte de hotărârea în fond, Guvernul a contestat raportul de expertiză prezentat de reclamanta, în măsura în care face referință doar la veniturile brute, fără a lua în considerare cheltuielile legate de orice activitate economică, cum ar fi cheltuielile curente, cheltuielile de investiții sau impozitele și alte plăți. Lipsa unei estimări în această privință, raportul de expertiză nu prezintă pentru Guvern o bază economică serioasă, deoarece există multe societăți comerciale care au încasări importante, dar un profit infim sau inexistent.

Guvernul a subliniat apoi că în cauza Iatridis, citat mai sus, Curtea a luat în considerare doar veniturile nete ale interesatului. A estimat deci că singura referință la cifra de afaceri previzibilă este lipsită de orice relevanță și prezintă în acest sens opinia detaliată a unei societăți de expertiză contabilă conform căreia profitul previzibil al reclamantei pentru perioada septembrie 2000-iunie 2006 nu ar depăși 325.217 USD, ținând seama de costurile care trebuie suportate pentru a exercita activitatea sa, și care subliniază de asemenea faptul că ea a reluat activitatea la mai multe rânduri, obținând astfel venituri.

După opinia Guvernului, expertiza produsă de reclamanta este în plus criticabilă în ceea ce nu furnizează anumite informații importante, cum ar fi durata contractelor luate în considerare, prețurile serviciilor, porturile și zonele portuare în cauză.

Privitor la prejudiciul moral, Guvernul a estimat că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparare satisfăcătoare a prejudiciului moral pretins de reclamanta. Cu titlu subsidiار, a considerat că suma solicitată la acest titlu este excesivă. Citează în acest sens cauzele IZA Ltd și Makrakhidze împotriva Georgiei (nr. 28537/02, § 63, 27 septembrie 2005) și S.C. Mașinexportimport Industrial Group S.A. (citat anterior, § 57). A subliniat totuși că acordarea unei sume la titlu de prejudiciu moral în această ultimă cauză, ca și în cauza Sovtransavto Holding, citat anterior, a luat în considerare incertitudinea juridică care a apăsat asupra interesaților timp de mai mulți ani.

Guvernul a observat în plus că, dacă diverșii elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau dacă distincția dintre prejudiciu material și prejudiciu moral se dovedește dificilă, Curtea ar putea fi determinată să le examineze în bloc.

După hotărârea în fond, printr-o scrisoare din 3 decembrie 2008, Guvernul insistă asupra caracterului speculativ al cererilor reclamantei pentru prejudiciu material; el susține în această privință că orice evaluare a activității economice a unei întreprinderi depinde de un ansamblu de factori cum ar fi contextul economic, piața, clienții, calitatea serviciilor furnizate, posibilitatea concretă a întreprinderii în cauză de a furniza un anumit serviciu; intră de asemenea în joc capacitatea managerială a conducătorilor societății comerciale. Conform Guvernului, reiese din raportul de expertiză prezentat de reclamanta însăși înainte de hotărârea în fond că profiturile sale erau infime, deși societatea în cauză avea anumite încasări. Guvernul prezintă un raport de expertiză realizat într-o procedură de daune și reparații în fața curții de apel din Constanța (vezi hotărârea în fond, § 63) și conform căruia profitul net pe care l-ar fi putut obține reclamanta în perioada cuprinsă între 12 august 2000 și 31 ianuarie 2002 era de 151.584.313 lei vechi români (ROL); conform acestei expertize, veniturile pe care le-ar fi putut obține reclamanta în perioada în cauză erau de 12.126.745.071 ROL și cheltuielile sale de 11.975.160.758 ROL; ținând seama de veniturile și cheltuielile reclamantei realizate între 1 ianuarie 1990, expertiza preciza de asemenea că reclamanta nu dispunea de o exclusivitate pe piață. Guvernul concluzionează că cererea reclamantei la titlu de prejudiciu material este excesivă, ținând seama de faptul că datele de fapt indică un profit infim.

Guvernul precizează că menține argumentele prezentate înainte de hotărârea în fond și invită Curtea să țină seama de asemenea de expertiză redactată pentru perioada cuprinsă între 12 august 2000 și 1 ianuarie 2002. El estimează în plus că prejudiciul moral pretins de reclamanta a fost suficient reparate prin constatările de încălcare.

Printr-o scrisoare din 20 ianuarie 2009, Guvernul observă că, după informații furnizate de ministerul Transporturilor, reclamanta era, la începutul activității sale, înscrisă în registrele navale cu trei bărcuțe; cu toate acestea, ea a abandonat una din aceste bărcuțe în urma naufragiului acesteia survenit în 1995, înscrierea fiind radiată după doisprezece ani, la 23 noiembrie 2007, la cererea Administrației Porturilor; cât la al doilea barc, înscrierea sa a fost radiată din oficiu printr-o decizie din 9 noiembrie 2006 a Autorității Navale din Constanța, din cauza nesocotirii de către reclamanta a obligației sale legale de a arbora pavilionul român; al treilea barc a fost vândut la 1 iunie 2005 unei societăți comerciale cu răspundere limitată în care acționarul majoritar al reclamantei deținea cote. În anexa la scrisoare din 20 ianuarie 2009, Guvernul prezintă următoarele documente: o scrisoare din 16 decembrie 2008 a ministerului Transporturilor, o declarație din 23 noiembrie 2007 semnată de reprezentanta legală a reclamantei și prin care aceasta declară că este de acord cu radierea primului barc, datorită naufragiului acestuia; decizia din 9 noiembrie 2006 a Autorității Navale; factura fiscală privind vânzarea celui de-al treilea barc; precum și informații furnizate de Registrul Comerțului despre acționarii și asociații respectivi ai societății reclamante și ai societății căreia i-a vândut un barc. Reiese din scrisoarea din 16 decembrie 2008 a ministerului Transporturilor că în prezent activitatea de pilotare este exercitată de patru societăți comerciale dispunând de șase bărci; dintre acestea se află societatea care a cumpărat al treilea barc al reclamantei. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că a concluzionat la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza neexecutării hotărârilor din 6 februarie 2001 și 22 octombrie 2002 ale Curții Supreme de Justiție, precum și din cauza anulării hotărârii din 10 iunie 2002 a curții de apel din Ploiești.

Or, o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru statul pârât obligația juridică, din punct de vedere al Convenției, de a pune capăt încălcării și de a-i șterge consecințele în așa fel încât să restabilească pe cât posibil situația anterioară acesteia (Iatridis împotriva Greciei (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000 ‑ XI).

În speță, Curtea observă că reclamanta exercita activitatea în temeiul a trei autorizații eliberate respectiv la 27 ianuarie 2000, 19 ianuarie 2001 și 25 ianuarie 2004 și expirând la 27 ianuarie 2005, 19 ianuarie 2006 și 24 ianuarie 2009 (vezi hotărârea în fond, §§ 10, 29 și 53). Prin urmare, nu poate obliga statul să permită reclamantei să-și continue activitatea, ținând seama de expirarea acestor autorizații.

Curtea observă de asemenea că părțile au prezentat estimări asupra rezultatelor financiare ale reclamantei. Ea observă în această privință diferența semnificativă la care conduc metodele de calcul ale părților. De altfel, Curtea estimează că expertizele prezentate de reclamanta nu fac să reiasă dacă expertul a luat în considerare veniturile nete sau, mai degrabă, veniturile brute ale interesatei; în plus, ea observă cu Guvernul că expertiza menționată nu face nici ea să apară durata contractelor luate în considerare, prețurile serviciilor, porturile sau zonele portuare în cauză. Cât privește rezultatele financiare ale altor societăți comerciale, Curtea nu le poate considera relevante în cazul interesatei. Prin urmare, în absența unor elemente suficient de probante, nu poate considera stabilite pretenții ale reclamantei.

În aceste condiții, Curtea nu poate specula asupra a ceea ce ar fi fost rezultatele financiare ale reclamantei dacă drepturile sa nu ar fi fost încălcate.

Cu toate acestea, ținând seama de încălcările constatate, nu consideră derizoriu a reține că interesata a suferit o pierdere de șanse reale de a-și conduce activitatea (vezi, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, citat mai sus, § 55).

Prin urmare, ținând seama de ansamblul elementelor dont dispune și statuând în echitate, Curtea acordă reclamantei 400.000 EUR pentru toate prejudiciile cumulate. B. Frais și dépens 1. Pozițiile părților a) Reclamanta

Înainte de hotărârea în fond, reclamanta a solicitat 10.142,51 EUR la titlu de frais și dépens în fața instanțelor interne și 7.175 EUR pentru frais în fața Curții.

Privitor la frais la nivel național, reclamanta furnizează în copie următoarele dovezi: a) șapte chitanțe care atestă plata honorariilor avocaților între 6 iunie 2001 și 2 aprilie 2002, al căror montant total se ridică la 65 milioane ROL; chitanțele în cauză privesc totuși dosare care nu se regăsesc printre procedurile care fac obiectul cererii, cu excepția a două chitanțe al căror montant total de 23 milioane ROL, legate de dosarele tratate prin hotărârile din 5 noiembrie 2001 și 22 octombrie 2002 ale Curții Supreme; b) opt ordine de plată date de reclamanta între 20 iunie 2002 și 18 septembrie 2003 în beneficiul a doi birou de avocați și al căror montant total este de 260 milioane ROL; șase din opt ordine de plată poartă mențiunea "honorarii de avocat", fără a specifica procedurile vizate; o alta ordine de plată face referire la un număr de dosar care nu se regăsește printre procedurile care fac obiectul cererii; pe de altă parte, o altă ordine de plată, pentru suma de 30 milioane ROL, privește dosarul tratat prin hotărâra din 2 februarie 2005 a Înaltei Curți.

Pentru frais în fața Curții, reclamanta prezintă în copie următoarele documente: a) o convenție din 28 noiembrie 2005, încheiere între Me Adriana Dăgăliță și Me Nicoleta Popescu pe de o parte, și reclamanta pe de altă parte; această convenție fixează tarifele orare și preciza că frais legate de munca furnizată de avocate ar trebui versate direct acestora; ea menționa de asemenea că avocatele se vor abține de la recuperarea creditului lor atât timp cât situația financiară a reclamantei nu-i va permite să plătească honorariile; b) o notă de honorarii de avocați din 28 noiembrie 2005 referitoare la o sumă de 7.175 EUR; c) două facturi fiscale atestând plata de către o societate terță a unei sume totale de 130 milioane ROL în beneficiul celor două avocate menționatemai sus la titlu de consultații juridice.

După hotărârea în fond, printr-o scrisoare din 3 decembrie 2008, reclamanta reiterează pretensiunea sa de 10.142,51 EUR la titlu de frais și dépens în fața instanțelor interne; cât privește procedura în fața Curții, solicita, în cifre, 5.700 EUR, dar indică între paranteze "optsprezece mii nouă sute cincizeci euro"; interesata se bazează pe convenția, nota de honorarii și cele două facturi fiscale menționatemai sus. În aceeași scrisoare, reclamanta insistă asupra faptului că Me Adriana Dăgăliță a trebuit să renunțe la reprezentare din ianuarie 2007, dar că aceasta dispune încă de o creanță împotriva sa pentru honorariile neplătite corespunzătoare lucrării realizate până în ianuarie 2007. Reclamanta expune de asemenea că după depunerea cererii sale cu privire la satisfacția echitabilă formulată înainte de hotărârea în fond, a angajat frais suplimentare în procedura în fața Curții, respectiv 975 EUR și prezintă în această privință o a doua notă de honorarii redactată de Me Nicoleta Popescu. b) Guvernul

Guvernul nu se opune acordării reclamantei a unei sume corespunzătoare frais și dépens legate de procedura în fața Curții cu condiția să fie dovedite, necesare și legate de cauză.

Privitor la frais în procedurile interne, Guvernul observă că o parte din chitanțe privesc proceduri tranșate prin hotărâri favorabile reclamantei sau privesc alte proceduri decât acelea care fac obiectul acestei cauze. El se referă în acest sens la trei chitanțe al căror montant total de 32 milioane ROL și observă în plus că ordinele de plată nu fac să apară care au fost procedurile interne în cauză.

Cât privește suma privind procedura în fața Curții, Guvernul estimează că montantul solicitat la acest titlu nu reflectă realitatea asistenței juridice furnizate de avocată reclamantei, ținând seama în special de numărul de ore de lucru înscrise în nota de honorarii.

Guvernul observă în plus că reiese dintr-o scrisoare din 26 octombrie 2006 a Grefierului că observații reclamantei, redactate de dna D.B., nu au fost introduse în dosar, atunci când facturile prezentate de reclamanta acoperă de asemenea redactarea acestor observații. El adaugă că, în măsura în care aceste observații sunt identice cu acelea care i-au fost transmise printr-o scrisoare a Grefierului din 19 decembrie 2006, reclamanta nu ar putea cere de două ori rambursarea honorariilor aferente redactării lor.

În orice caz, Guvernul consideră că montantul solicitat la titlu de honorarii de avocați este excessiv. 2. Aprecierea Curții

După jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea frais și dépens decât în măsura în care se dovedesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al tarifului lor. Doar frais și dépens rezonabile ca montant și care au fost real și necesar angajate pentru a încerca să corecteze în ordinea juridică internă și în fața Curții încălcările constatate de ea sunt recuperabile la titlu de art. 41 (vezi, mutatis mutandis, I.J.L. și alții împotriva Regatului Unit din 19 septembrie 2000, cereri nr. 29522/95, 30056/96 și 30574/96, Recueil 2000-IX, § 151).

Privitor la frais angajate la nivel național, Curtea observă că reclamanta a furnizat mai multe dovezi; cu toate acestea, unele dintre ele privesc dosare care nu se regăsesc printre procedurile care fac obiectul cererii sau care nu precizează procedurile vizate. Prin urmare, Curtea estimează că reclamanta nu a dovedit că toți frais reclamați la acest titlu au fost angajați pentru a redresa în ordinea juridică internă încălcările constatate de Curt.

Cât privește frais în fața sa, Curtea estimează că frais solicitate la acest titlu sunt excessive.

Prin urmare, ținând seama de elementele din posesia sa și de criteriile menționatemai sus, Curtea acordă reclamantei 1.500 EUR pentru frais la nivel național și 2.000 EUR pentru frais în fața sa, această ultimă sumă urmând a fi versată direct avocatelor reclamantei. C. Interese moratorie

Curtea consideră apropiat să modeleze rata dobânzii aferente intereselor moratories pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, a fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data reglementării: i. 400.000 EUR (patru sute de mii de euro), plus orice montant care ar putea fi datorat la titlu de impozit de reclamanta, pentru toate prejudiciile cumulate; ii. 1.500 EUR (o mie cinci sute euro), plus orice montant care ar putea fi datorat la titlu de impozit de reclamanta pentru frais și dépens la nivel național; iii. 2.000 EUR (doi mii euro), pentru frais și dépens angajate în fața Curții, a fi versate direct avocatelor reclamantei; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale; 2. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 22 septembrie 2009, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Elisabet Fura Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 1477/02) dirigée contre la Roumanie et dont une société commerciale de droit roumain, S.C. Pilot Service S.A. Constanța (« la requérante ») a saisi la Cour le 31 juillet 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Elle a été représentée devant la Cour par M e Adriana Dăgăliță et M e Nicoleta Popescu, avocates à Bucarest, et ensuite, à partir de janvier 2007, uniquement par cette dernière. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par son agent, M me Beatrice Rămășcanu, par son co-agent, M me Ruxandra Pașoi, et par son nouvel agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 29 mars 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. M. Corneliu Bîrsan, juge élu au titre de la Roumanie, s’étant déporté, le Gouvernement a désigné M. Josep Casadevall pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par un arrêt du 3 juin 2008 (« l’arrêt au principal »), la Cour a jugé qu’il y avait eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à raison de la non-exécution des arrêts des 6 février 2001 et 22 octobre 2002 de la Cour suprême de justice, ainsi que du fait de l’annulation de l’arrêt du 10 juin 2002 de la cour d’appel de Ploiești.

Au titre de l’article 41 de la Convention, la requérante réclamait 3 884 798,57 dollars américains (USD) au titre du dommage matériel, 100 000 euros (EUR) pour dommage moral, 10 142,51 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 7 175 EUR pour les frais engagés devant la Cour.

La question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouvant pas en état, la Cour l’a réservée et a invité le Gouvernement et la requérante à lui soumettre par écrit, dans les trois mois, leurs observations sur ladite question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations. EN FAIT

Après l’arrêt au principal, par une lettre du 3 décembre 2008, la requérante expose que sa situation financière est extrêmement précaire et que « chaque jour pèse sur elle le risque imminent de voir déclarer sa faillite ».

Par une lettre du 19 février 2009, l’intéressée réitère le fait que la procédure de faillite à son encontre est imminente. EN DROIT

Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage 1. Les thèses des parties a) La requérante

Dans ses demandes au titre de l’article 41 formulées avant l’arrêt au principal, la requérante a réclamé 3 884 798,57 USD au titre du dommage matériel qu’elle aurait subi en raison de la perte des revenus liés aux contrats en cours d’exécution (damnum emergens) et du manque à gagner (lucrum cessans ). Elle a fait valoir que les actes et omissions des autorités nationales ont eu des conséquences d’ordre patrimonial à son égard, compte tenu de ce qu’elle est un agent économique dont la poursuite de l’activité est essentielle pour son existence et de ce qu’elle est « en cessation complète d’activité, dépourvue de revenus et encombrée par les dettes ». Elle a cité en ce sens l’affaire Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) ([GC], n o 31107/96, §§ 40-45, CEDH 2000 ‑ XI).

La requérante a fourni un rapport d’expertise comptable, ainsi que des documents financiers et comptables et relève que les experts ont pris en compte son chiffre d’affaires sur les trois dernières années d’activité normale, soit 1998, 1999 et 2000, les contrats en cours lors de la cessation de l’activité et les données statistiques concernant le flux des transports maritimes dans les ports où elle aurait poursuivi son activité si elle n’avait pas été entravée par l’administration.

Les parties pertinentes du rapport d’expertise sont ainsi libellées : « Les revenus perdus par la société, tels qu’ils sont estimés par les experts, peuvent se calculer de la manière suivante : Pour la période d’août 2000 à janvier 2002, compte tenu de ce que la société s’est vu interdire d’exercer l’activité de pilotage, les pertes sont représentées par l’intégralité du montant prévisible selon la fonction de régression : La perte totale pour la période d’août 2000 à janvier 2002 s’élève à 941 551,08 USD. Pour la période de février 2002 à février 2005, compte tenu de ce que la société s’est vu permettre d’exercer partiellement le pilotage dans la zone 2, les pertes sont représentées par la différence entre le montant prévisible selon la fonction de régression et les ventes effectivement réalisées : La perte partielle pour la période de février 2002 à février 2005 est de 1 709 849,05 USD. Pour la période de février 2005 à juillet 2006, compte tenu de ce que la société ne s’est pas vu permettre d’exercer le pilotage, les pertes sont représentées par le montant prévisible selon la fonction de régression : La perte totale pour la période de février 2005 à juillet 2006 est de 1 233 398,44 USD. »

La conclusion du rapport d’expertise est que la perte totale estimée pour la période d’août 2000 à juillet 2006 s’élève à 3 884 798,57 USD.

La requérante a demandé en outre 100 000 EUR pour dommage moral, estimant avoir subi « un tort moral indéniable ». Elle a cité les affaires Sovtransavto Holding c. Ukraine (satisfaction équitable) (n o 48553/99, § 80, 2 octobre 2003) et Comingersoll S.A. c. Portugal ([GC], n o 35382/97, §§ 35-36, CEDH 2000 ‑ IV), estimant que, selon la jurisprudence de la Cour, les critères pris en compte pour l’évaluation du préjudice moral sont la réputation de l’entreprise, l’incertitude dans la planification des décisions à prendre, les troubles causés à sa gestion, l’angoisse et les désagréments éprouvés par les membres des organes de direction de la société.

Compte tenu de ces critères, la requérante a relevé qu’en dépit de son ancienneté et de sa position initiale très avantageuse sur le marché des services portuaires, elle a été réduite à une situation extrêmement précaire, au bord de la faillite, étant dans l’impossibilité de prévoir son avenir.

La requérante a contesté fermement l’« avis de spécialiste » présenté par le Gouvernement (paragraphe 24 ci-dessous), en estimant que ce document ne saurait passer pour une expertise.

Après l’arrêt au principal, par une lettre du 3 décembre 2008, la requérante a transmis à la Cour ses « prétentions reformulées » au titre de l’article 41 de la Convention.

Elle rappelle à cet égard que la somme demandée pour dommage matériel avant l’arrêt au principal reflétait uniquement ses pertes correspondant à la période comprise entre août 2000 et juillet 2006 ; dès lors, elle présente une seconde expertise, selon laquelle le préjudice qu’elle a subi entre août 2006 et décembre 2008 s’élève à 2 373 654,32 EUR. L’intéressée fournit également des données statistiques publiées sur le site internet du ministère des Finances concernant le chiffre d’affaires et le profit réalisé en 2006 et 2007 par deux entreprises exerçant l’activité de pilotage maritime dans les zones portuaires 1 et 2. Se rapportant au profit cumulé des deux entreprises, la requérante estime qu’elle aurait pu obtenir au moins un profit net de 715 634,83 EUR en 2006 et 1 187 259,76 EUR en 2007. Selon elle, « chaque jour de retard dans la reprise de son activité la rapproche de l’insolvabilité et augmente de dizaines de milliers d’euros le préjudice réclamé ».

La requérante cite à l’appui les affaires Belvedere Alberghiera S.R.L. c. Italie (satisfaction équitable) (n o 31524/96, §§ 37 et 42, 30 octobre 2003), où la Cour a accordé 763 691 EUR pour dommage matériel et 25 000 EUR pour dommage moral et Scordino c. Italie (n o 3) (satisfaction équitable) (n o 43662/98, §§ 39 et 42, CEDH 2007 ‑ III), où la Cour a accordé 3 300 000 EUR pour dommage matériel et 40 000 EUR pour dommage moral.

Pour ce qui est du dommage moral, la requérante réitère ses prétentions antérieures, réclamant ainsi 100 000 EUR à ce titre.

Par une lettre du 19 février 2009, la requérante estime que le Gouvernement entend « semer la confusion » par sa lettre du 20 janvier 2009 (paragraphe 30 ci-dessous) ; elle allègue à cette égard avoir été forcée de faire rayer ou de vendre ses bateaux parce qu’elle ne pouvait plus entretenir sa flotte, ni payer ses dettes à cause de son inactivité, dont l’État est seul responsable. En annexe à sa lettre, la requérante a transmis une « attestation de bateau » pour le bateau vendu, sur laquelle est inscrit un autre nom de société commerciale que celui de la société acheteuse. b) Le Gouvernement

Avant l’arrêt au principal, le Gouvernement a contesté le rapport d’expertise présenté par la requérante, dans la mesure où il ne fait référence qu’aux revenus bruts, sans prendre en compte les frais afférents à toute activité économique, tels que les dépenses courantes, les dépenses d’investissement ou encore les taxes et autres impôts. Faute de toute estimation à cet égard, le rapport d’expertise ne présente pas pour le Gouvernement de fondement économique sérieux, puisqu’il y a beaucoup de sociétés commerciales qui ont des encaissements importants, mais un bénéfice infime ou inexistant.

Le Gouvernement a souligné ensuite que dans l’affaire Iatridis , précitée, la Cour a pris en compte uniquement les revenus nets de l’intéressée. Il a estimé dès lors que la seule référence au chiffre d’affaires prévisionnel est dépourvue de toute pertinence et présente en ce sens l’opinion détaillée d’une société d’expertise comptable selon laquelle le bénéfice prévisionnel de la requérante pour la période du septembre 2000 à juin 2006 ne dépasserait pas 325 217 USD, compte tenu des coûts à supporter afin d’exercer son activité, et qui souligne aussi le fait qu’elle a repris son activité à plusieurs reprises, obtenant ainsi des revenus.

De l’avis du Gouvernement, l’expertise produite par la requérante est en outre critiquable en ce qu’elle ne fournit pas certaines informations importantes, telles que la durée des contrats pris en compte, les prix des prestations, les ports et les zones portuaires concernées.

Concernant le dommage moral, le Gouvernement a estimé qu’un éventuel arrêt de condamnation pourrait constituer, par lui-même, une réparation satisfaisante du préjudice moral prétendument subi par la requérante. A titre subsidiaire, il a considéré que le montant demandé à ce titre est excessif. Il cite en ce sens les affaires IZA Ltd et Makrakhidze c. Géorgie (n o 28537/02, § 63, 27 septembre 2005) et S.C. Mașinexportimport Industrial Group S.A. (précité, § 57). Il a souligné toutefois que l’octroi d’une somme au titre du dommage moral dans cette dernière affaire, comme dans l’affaire Sovtransavto Holding, précitée, avait pris en considération l’incertitude juridique ayant pesé sur les intéressées pendant plusieurs années.

Le Gouvernement a fait en outre observer que, si les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou si la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour pourrait être amenée à les examiner globalement.

Après l’arrêt au principal, par une lettre du 3 décembre 2008, le Gouvernement insiste sur le caractère spéculatif des demandes de la requérante pour dommage matériel ; il fait valoir à cet égard que toute évaluation de l’activité économique d’une entreprise dépend d’un ensemble de facteurs tels le contexte économique, le marché, la clientèle, la qualité des services fournis, la possibilité concrète de l’entreprise concernée de fournir un certain service ; entre également en jeu la capacité managériale des dirigeants de la société commerciale. Selon le Gouvernement, il ressort du rapport d’expertise présentée par la requérante elle-même avant l’arrêt au principal que ses bénéfices étaient infimes, bien que la société en cause eût eu certains encaissements. Le Gouvernement présente un rapport d’expertise réalisé dans une procédure en dommages et intérêts devant la cour d’appel de Constanța (voir l’arrêt au principal, § 63) et selon lequel le profit net que la requérante aurait pu obtenir dans la période comprise entre le 12 août 2000 et le 31 janvier 2002 était de 151 584 313 anciens lei roumains (ROL) ; selon cette expertise, les revenus que la requérante auraient pu obtenir dans la période en cause étaient de 12 126 745 071 ROL et ses dépenses de 11 975 160 758 ROL ; ayant pris en compte les revenus et les dépens de la requérante réalisés entre le 1 er janvier 1990, l’expertise précisait également que la requérante ne disposait pas d’une exclusivité sur le marché. Le Gouvernement conclut que la demande de la requérante au titre du dommage matériel est excessive, compte tenu que les données de fait indiquent un profit infime.

Le Gouvernement précise qu’il maintient les arguments présentés avant l’arrêt au principal et invite la Cour à prendre en compte également l’expertise rédigée pour la période comprise entre le 12 août 2000 et le 1 er janvier 2002. Il estime de surcroît que le préjudice moral prétendument subi par la requérante a été suffisamment réparé par les constats de violation.

Par une lettre du 20 janvier 2009, le Gouvernement relève que d’après les informations fournies par le ministère des Transports, la requérante était, au début de son activité, inscrite dans les registres navals avec trois bateaux ; toutefois, elle a abandonné un de ces bateaux à la suite de son naufrage survenu en 1995, l’enregistrement ayant été rayé après douze années, le 23 novembre 2007, à la demande de l’Administration des ports ; quant au deuxième bateau, son enregistrement a été rayé d’office par une décision du 9 novembre 2006 de l’Autorité navale de Constanța, en raison de la méconnaissance par la requérante de son obligation légale d’arborer le pavillon roumain ; le troisième bateau fut vendu le 1 er juin 2005 à une société commerciale à responsabilité limitée dans laquelle l’actionnaire majoritaire de la requérante détenait des parts sociales. En annexe à sa lettre du 20 janvier 2009, le Gouvernement présente les documents suivants : une lettre du 16 décembre 2008 du ministère des Transports, une déclaration du 23 novembre 2007 signée par la représentante légale de la requérante et par laquelle celle-ci se dit d’accord pour la radiation du premier bateau, en raison de son naufrage ; la décision du 9 novembre 2006 de l’Autorité navale ; la facture fiscale relative à la vente du troisième bateau ; ainsi que des informations fournies par le Registre du commerce sur les actionnaires et associés respectifs de la société requérante et de la société à laquelle celle-ci a vendu un bateau. Il ressort de la lettre du 16 décembre 2008 du ministère des Transports qu’à ce jour l’activité de pilotage est exercée par quatre sociétés commerciales disposant de six bateaux ; parmi celles-ci figure la société qui a acheté le troisième bateau de la requérante. 2. L’appréciation de la Cour

La Cour rappelle qu’elle a conclut à la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à raison de la non-exécution des arrêts des 6 février 2001 et 22 octobre 2002 de la Cour suprême de justice, ainsi que du fait de l’annulation de l’arrêt du 10 juin 2002 de la cour d’appel de Ploiești.

Or, un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique, au regard de la Convention, de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000 ‑ XI).

En l’espèce, la Cour observe que la requérante exerçait son activité en vertu de trois autorisations délivrées respectivement le 27 janvier 2000, le 19 janvier 2001 et le 25 janvier 2004 et arrivant à leur échéance le 27 janvier 2005, le 19 janvier 2006 et le 24 janvier 2009 (voir l’arrêt au principal, §§ 10, 29 et 53). Dès lors, elle ne saurait obliger l’Etat à permettre à la requérante de poursuivre son activité, vu l’expiration desdites autorisations.

La Cour note également que les parties ont présenté des estimations sur les résultats financiers de la requérante. Elle relève à cet égard l’important écart auquel aboutissent les méthodes de calcul des parties. Par ailleurs, la Cour estime que les expertises présentées par la requérante ne font pas ressortir si l’expert a tenu compte des revenus nets ou bien des revenus bruts de l’intéressée ; de plus, elle observe avec le Gouvernement que ladite expertise ne fait pas non plus apparaître la durée des contrats pris en compte, les prix des prestations, les ports ou les zones portuaires concernées. Pour ce qui est des résultats financiers d’autres sociétés commerciales, la Cour ne saurait les considérer comme pertinents dans le cas de l’intéressée. Dès lors, en l’absence d’éléments suffisamment probants, elle ne saurait tenir pour établies les prétentions de la requérante.

Dans ces conditions, la Cour ne saurait spéculer sur ce qu’auraient été les résultats financiers de la requérante si ses droits n’avaient pas été méconnus.

Toutefois, compte tenu des violations constatées, elle n’estime pas déraisonnable de retenir que l’intéressée a subi une perte de chances réelles de mener son activité (voir, mutatis mutandis , Sovtransavto Holding, précité, § 55).

Dès lors, compte tenu de l’ensemble des éléments dont elle dispose et statuant en équité, la Cour accorde à la requérante 400 000 EUR tous préjudices confondus. B. Frais et dépens 1. Les thèses des parties a) La requérante

Avant l’arrêt au principal, la requérante a demandé 10 142,51 EUR au titre des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 7 175 EUR pour les frais encourus devant la Cour.

Concernant les frais encourus au niveau national, la requérante fournit en copie les justificatifs suivants : a) sept reçus attestant le paiement d’honoraires d’avocats entre les 6 juin 2001 et 2 avril 2002, dont le montant total s’élève à 65 millions de ROL ; les reçus en cause concernent toutefois des dossiers qui ne se retrouvent pas parmi les procédures qui font l’objet de la requête, sauf deux reçus d’un montant total de 23 millions de ROL, relatifs aux dossiers traités par les arrêts des 5 novembre 2001 et 22 octobre 2002 de la Cour suprême ; b) huit ordres de paiement donnés par la requérante entre les 20 juin 2002 et 18 septembre 2003 au bénéfice de deux cabinets d’avocats et dont le montant total est de 260 millions de ROL ; six des huit ordres de paiement portent la mention « honoraires d’avocat », sans toutefois préciser les procédures visées ; un autre ordre de paiement fait référence à un numéro de dossier qui ne se retrouve pas parmi les procédures qui font l’objet de la requête ; par contre, un autre ordre de paiement, portant sur une somme de 30 millions de ROL, concerne le dossier traité par l’arrêt du 2 février 2005 de la Haute cour.

Pour les frais encourus devant la Cour, la requérante présente en copie les documents suivants : a) une convention du 28 novembre 2005, conclue entre M e Adriana Dăgăliță et M e Nicoleta Popescu d’une part, et la requérante d’autre part ; cette convention fixait les tarifs horaires et précisait que les frais liés au travail fourni par les avocates devraient leur être versés directement ; elle mentionnait également que les avocates s’abstiendraient de recouvrer leur créance aussi longtemps que la situation financière de la requérante ne lui permettrait pas de payer les honoraires ; b) une note d’honoraires d’avocats du 28 novembre 2005 portant sur un montant de 7 175 EUR ; c) deux factures fiscales attestant le paiement par une société tierce d’une somme totale de 130 millions de ROL au bénéfice des deux avocates susmentionnées au titre de consultations juridiques.

Après l’arrêt au principal, par une lettre du 3 décembre 2008, la requérante réitère sa prétention de 10 142,51 EUR au titre des frais et dépens encourus devant les juridictions internes ; pour ce qui est de la procédure devant la Cour, elle réclame, en chiffres, 5 700 EUR, mais indique entre parenthèses « dix-huit mille neuf cent cinquante euros » ; l’intéressée se fonde sur la convention, la note d’honoraires et les deux factures fiscales susmentionnées. Dans la même lettre, la requérante insiste sur le fait que M e Adriana Dăgăliță a dû renoncer à la représenter à partir du janvier 2007, mais que cette dernière dispose toujours d’une créance contre elle pour les honoraires non payés correspondant à son travail réalisé jusqu’en janvier 2007. La requérante expose également qu’après le dépôt de sa demande au titre de la satisfaction équitable formulée avant l’arrêt au principal, elle a engagé des frais supplémentaires dans la procédure devant la Cour, à savoir 975 EUR et présente à cet égard une seconde note d’honoraires dressée par M e Nicoleta Popescu. b) Le Gouvernement

Le Gouvernement ne s’oppose pas à ce que soit allouée à la requérante une somme correspondant aux frais et dépens liés à la procédure devant la Cour à condition qu’ils soient prouvés, nécessaires et aient un lien avec l’affaire.

Concernant les frais encourus dans les procédures internes, le Gouvernement note qu’une partie des reçus portent sur des procédures tranchées par des arrêts favorables à la requérante ou concernent d’autres procédures que celles qui font l’objet de la présente affaire. Il renvoie en ce sens à trois reçus d’un montant total de 32 millions ROL et relève en outre que les ordres de paiement ne font pas apparaître quelles étaient les procédures internes concernées.

Pour ce qui est la somme relative à la procédure devant la Cour, le Gouvernement estime que le montant demandé à ce titre ne reflète pas la réalité de l’assistance judiciaire fournie par l’avocate à la requérante, compte tenu notamment du nombre d’heures de travail inscrites dans la note d’honoraires.

Le Gouvernement relève en outre qu’il ressort d’une lettre du 26 octobre 2006 du Greffe que les observations de la requérante, rédigées par M e D.B., n’ont pas été versées au dossier, alors que les factures présentées par la requérante couvrent aussi la rédaction de ces observations. Il ajoute que, dans la mesure où ces observations sont identiques à celles qui lui ont été transmises par une lettre du Greffe du 19 décembre 2006, la requérante ne saurait demander deux fois le remboursement des honoraires afférents à leur rédaction.

En tout état de cause, le Gouvernement considère que le montant demandé au titre des honoraires d’avocats est excessif. 2. L’appréciation de la Cour

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Seuls sont recouvrables, au titre de l’article 41, les frais et dépens raisonnables quant à leur montant et qui ont été réellement et nécessairement engagés pour tenter de faire corriger dans l’ordre juridique interne et devant la Cour les violations constatées par elle (voir, mutatis mutandis, I.J.L. et autres c. Royaume-Uni du 19 septembre 2000, requêtes n os 29522/95, 30056/96 et 30574/96, Recueil 2000-IX, § 151).

Concernant les frais engagés au niveau national, la Cour relève que la requérante a fourni plusieurs justificatifs ; toutefois, certains d’eux concernent des dossiers qui ne se retrouvent pas parmi les procédures qui font l’objet de la requête ou bien ne précisent pas les procédures visées. Dès lors, la Cour estime que la requérante n’a pas prouvé que tous les frais réclamés à ce titre ont été engagés afin de faire redresser dans l’ordre juridique interne les violations constatées par la Cour.

Pour ce qui est des frais encourus devant elle, la Cour estime que les frais demandés à ce titre sont excessifs.

Par conséquent, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour accorde à la requérante 1 500 EUR pour les frais encourus au niveau national et 2 000 EUR pour les frais engagés devant elle, cette dernière somme étant à verser directement aux avocates de la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 400 000 EUR (quatre cent mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour tous préjudices confondus ; ii. 1 500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante pour les frais et dépens encourus au niveau national ; iii. 2 000 EUR (deux mille euros), pour les frais et dépens engagés devant la Cour, à verser directement aux avocates de la requérante ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 2. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 septembre 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Elisabet Fura Greffier Présidente