AFFAIRE AHMET ARSLAN c. TURQUIE

AFFAIRE AHMET ARSLAN c. TURQUIE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA AHMET ARSLAN c. TURCIA (Cercetarea nr. 24739/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 septembrie 2009 DEFINIF 22/12/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Ahmet Arslan c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinta Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakaș, judecători și de Sally Dolle, graffière de section După ce a deliberat în camera consiliului la 1 septembrie 2009, a fost adoptat la această dată în instanță la originea cauzei se află o cerere (n 24739/04) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Ahmet Arslan ( La 30 decembrie 2003, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a sesizat Curtea, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). Reclamantul, care a fost admis în beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de domnul S. Epçeli, avocată la Istanbul. Guvernul turc ( La 16 septembrie 2008, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 8 octombrie 1998, reclamantul a fost arestat și arestat de către polițiștii din cadrul Direcției de Securitate D.H.P.-C. (Frontul Partidului Revoluționar pentru Eliberarea Poporului). Potrivit procesului-verbal, o bombă cu ceas de aproximativ trei kilograme, un cronometru, două cuie și un telefon mobil au fost găsite pe internet. La 10 octombrie 1998, reclamantul a fost transferat la Hotărârea de securitate da . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Înainte de a fi transferat la Istanbul, a fost examinat de un medic care a constatat nici o leziune corporală și care a concluzionat că nu există contraindicații medicale la o călătorie cu avionul. La 13 octombrie 1998, a fost întocmit un proces-verbal de confruntare și de identificare, în temeiul căruia reclamantul a fost pus în prezența unui alt membru al organizației în litigiu și recunoscut de acesta ca făcând parte din această organizație. La aceeași dată, a fost examinat de un medic care nu a luat în considerare nicio urmă de lovire sau de rănire. 10. La 14 octombrie 1998, a fost întocmit procesul-verbal al unui transport la locul efectuat pe indicațiile reclamantului și la care a luat parte. 11. Interogările au durut până la 14 octombrie 1998. În aceeași zi, după un examen medical care nu a dezvăluit nicio anomalie, reclamantul a fost sesizat în fața procurorului în apropierea instanței de securitate a statului d În cursul acestei audieri, reclamantului i s-a dat citirea declarației sale de detenție și a celor care fuseseră arestați în cadrul aceleiași operațiuni polițienești, precum și a unui proces-verbal de identificare. Reclamantul și-a confirmat parțial declarația de custodie și a recunoscut parțial faptele care i-au fost reproșate, aducând totuși clarificări și rectificări în această privință. El a declarat, de asemenea, că a fost supus unor presiuni și tratamente abuzive atunci când a fost arestat. Plângerea reclamantului împotriva polițiștilor responsabili de arestarea sa 13. La 14 octombrie 1988, reclamantul a depus o plângere împotriva polițiștilor responsabili de arestarea sa pentru tortură. 14. La 22 octombrie 1998, procurorul Republicii D La 3 mai 1999, pe baza rapoartelor medicale, procurorul general al Republicii Fatih a procedat la fel și a clasat cazul fără întârziere. 16. Reclamantul nu s-a opus ordonanței de refuz. Procedura penală inițiată împotriva reclamantului 17. La 14 octombrie 1998, reclamanta s-a prezentat în fața judecătorului judecător al Curții de Securitate de la . . El a repetat declarația sa în fața procurorului și a declarat că nu regretă nimic. Judecătorul a ordonat detenția sa provizorie. 18. Printr-un act de punere sub acuzare prezentat la 3 noiembrie 1998, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului de executare a reproșat reclamantului să fie membru al unei organizații ilegale și a solicitat condamnarea sa în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul penal. 19. Reclamantul a fost dat în judecată în fața Curții de Securitate a statului de la . 20. La tribunalul din 29 ianuarie 1999, reclamantul, asistat de avocatul său, a contestat acuzațiile aduse împotriva lui. El a adăugat că a fost torturat în timpul custodiei sale. 21. La tribunalul de securitate din 14 aprilie 1999, instanța de judecată a ținut la citirea probelor. Reclamantul a negat încă o dată faptele care i-au fost reproșate. La sfârșitul acestei audieri, instanța de securitate pronunțând păstrarea în detenție a probei a conținutului dosarului și în stare de probă 22. La 18 iunie 1999, Marea Adunare Națională a Turciei a modificat art. 143 din Constituție și a exclus magistrații militari din componența cursurilor de securitate de pe teritoriul Turciei. 23. Ca urmare a modificărilor legislative aduse în acest sens la 22 Iunie 1999 la Legea privind Curțile de Securitate de la Õ , judecătorul militar care se află în cadrul Curții de Securitate a statului însărcinat cu cauza reclamantului a fost înlocuit 24. În perioada 25 iunie 1999-10 iulie 2002, Curtea de Securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 25 iunie și 25 august 1999, judecătorii au auzit martori. Reclamantul a luat cuvântul de două ori și a susținut să fie nevinovat. 26. În lacul din 15 noiembrie 2000, Parchetul și-a prezentat concluziile finale și a solicitat condamnarea reclamantului. 27. La 16 mai 2001, la data de 15 mai 2001, la data de 20 iulie 2002, Consiliul a solicitat o perioadă de timp pentru pregătirea apărării sale, prin care să fi putut vorbi cu avocatul său, ceea ce i-a fost acordat. 28. La 10 iulie și 25 august 2002, Consiliul reclamantului și-a prezentat mijloacele de apărare cu privire la fondul acuzațiilor și a solicitat achitarea acesteia. La 25 octombrie 2002, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a pronunțat hotărârea sa cu privire la douăzeci și unu de inculpați, inclusiv pe reclamant. Ea l-a declarat vinovat pe reclamant pentru faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 15 ani, în conformitate cu art. 168 alin. (2) din Codul penal. În acest scop, Curtea s-a bazat pe elementele de probă cuprinse în dosar, în special pe depoziția făcută de reclamant în timpul arestării sale, pe declarațiile sale în fața procurorului republicii și a judecătorului chestor, precum și pe procesele- de arestare, de transport la fața locului, de identificare și de confruntare. În special, Comisia a constatat că reclamantul are o legătură permanentă cu organizația incriminată prin intermediul unui laptop. 30. La 8 decembrie 2002, reclamantul s-a ocupat de casare. 31. În iulie 2003, în urma unei ședințe, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată, considerând că hotărârea pronunțată de instanța de primă instanță era conformă cu normele procedurale și cu legea, în special având în vedere dovezile că calificarea faptelor reținute de instanța de primă instanță era în conformitate cu concluziile procedurii. 32. La 2 iulie 2003, această hotărâre a fost pronunțată în afara prezenței avocatului reclamantului. 33. La 14 august 2003, hotărârea Curții de Casație a fost pusă la dispoziția părților la grefa Curții de Securitate a statului membru în cauză. Invocând art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 6 alin. (3) lit. (c) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de asistență juridică în cadrul procedurii preliminare. El vede o încălcare a dreptului său la apărare. 35. Guvernul solicită Curții să respingă acest recurs pentru nerespectarea termenului de șase luni. Pe fond, acesta susține că, pentru a stabili dacă un proces a avut sau nu un caracter echitabil, trebuie să se ia în considerare pe deplin procedura. În această privință, el consideră că restricția impusă reclamantului la accesul la un avocat în cadrul procedurii de încuviințare preliminară nu încalcă dreptul la un proces echitabil garantat prin art. 6 din Convenție. Prin urmare, potrivit guvernului, în măsura în care reclamantul a fost reprezentat de un avocat în timpul procedurii în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene și în fața Curții de Casație, dreptul său la un proces echitabil nu a fost încălcat. 36. Curtea constată că hotărârea Curții de Casație din 1 iulie 2003, care a fost pusă la dispoziția părților la grefa Curții de Securitate a Uniunii Europene din 14 august 2003, constituie decizia internă definitivă, în sensul art. 35 alin. În plus, Comisia constată că acest at nu este vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenie, și că nu se confruntă, de asemenea, cu nici un alt motiv de neatenie. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. 37. În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea face trimitere la Hotărârea Salduz c. Turcia ([GC], nr. 36391/02, § 45-63, 27 noiembrie 2008) și încheie, din aceleași motive, cu încălcarea articolului 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție, coroborată cu art. 6 alineatul (1). Într-adevăr, Curtea consideră că nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. II. PRIVIND ALTE ARTICOLE ALE CONVENȚIEI 38. De asemenea, reclamantul se plânge de încălcarea articolelor 3, 5 alineatul (2) litera (c), 2, 3 și 5, 6 alineatul (1), 6 alineatul (2), 6 alineatul (3) litera (d), 8, 13 și 14 din Convenție. 39. Curtea a examinat toate obiecțiunile astfel cum au fost prezentate de solicitant. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 40. Reclamantul solicită 5 000 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și 5 000 EUR pentru prejudicii morale. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, solicită 7 874 EUR. Cu titlu de documente justificative, acesta furnizează o factură referitoare la onorariile de avocat și tabelul onorariilor de referință ale avocaților în barou și ale plecărilor referitoare la cheltuielile de poștă. 41. Guvernul contestă aceste revendicări. 42. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, hotărând în mod echitabil, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 1 000 EUR pentru prejudiciul moral. 43. În plus, Curtea reafirmă că forma cea mai adecvată de redresare pentru o încălcare a articolului 6 alineatul (1) constă în a se asigura că reclamantul se regăsește cât mai mult posibil în situația care ar fi fost a sa dacă această dispoziție nu ar fi fost ignorată (salduz, citată anterior, § 72, Teteriny c. Rusia, n 11931/03, § 56, 30 iunie 2005, Jeličić c. Bosnia și Herțegovina, n. 41183/02, § 53, CEDO 2006-..., și Mehmet și Suna Yi 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003). 44. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR, minus 850 EUR plătite de Consiliul Europei în cadrul asistenței judiciare, pentru procedura în fața Curții și acordul acordat reclamantului. 45. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L 6 alin. (3) lit. (c) din Convenție, coroborată cu art. 6 alin. (1) din cauza faptului că reclamantul a fost privat de la adresa de contact a unui avocat în timpul reținerii sale A se vedea că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului 000 EUR (mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (ii) 000 EUR (mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, minus 850 EUR (opt sute cincizeci de euro) plătite de Consiliul l'Europe în cadrul asistenței juridice acordate începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 22 septembrie 2009, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

AHMET ARSLAN c. TURQUIE

(Requête n

o

24739/04)

ARRÊT

STRASBOURG

22 septembre 2009

DÉFINITIF

22/12/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Ahmet Arslan c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente

,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

juges

,

et de Sally Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1

er

septembre 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

24739/04) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Ahmet Arslan («

le requérant

»), a saisi la Cour le 30 décembre 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M

e

S. Epçeli, avocate à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le 16 septembre 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article

29

§

3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1979 et réside à Charenton-le-Pont.

5.

Le 8 octobre 1998, dans le cadre d’une opération menée contre l’organisation illégale DHKP-C (Front du parti révolutionnaire de libération du peuple), le requérant fut arrêté et placé en garde à vue par des policiers de la direction de la sûreté d’İzmir. Selon le procès-verbal, une bombe à retardement d’environ trois kilos, un minuteur, deux goupilles et un téléphone portable furent retrouvés sur l’intéressé.

6.

Le 10 octobre 1998, le requérant fut transféré à la direction de la sûreté d’Istanbul, où il demeura jusqu’au 13 octobre, date à laquelle il retourna à la direction de la sûreté d’İzmir.

7.

Avant son transfert à Istanbul, il avait été examiné par un médecin qui n’avait décelé aucune lésion corporelle et qui avait conclu à l’absence de contre-indication médicale à un déplacement en avion.

8.

Le 13 octobre 1998, fut dressé un procès-verbal de confrontation et d’identification, aux termes duquel le requérant avait été mis en présence d’un autre membre de l’organisation litigieuse et reconnu par celui-ci comme faisant partie de cette organisation.

9.

A la même date, l’intéressé fut examiné par un médecin qui ne releva sur son corps aucune trace de coups ni de blessures.

10.

Le 14 octobre 1998, fut dressé le procès-verbal d’un transport sur les lieux effectué sur les indications du requérant et auquel il prit part.

11.

Les interrogatoires durèrent jusqu’au 14 octobre 1998. L’intéressé, qui ne fut pas représenté par un avocat au cours de sa garde à vue, reconnut être membre du DHKP-C. Il raconta en détail avoir participé à plusieurs opérations au nom de celui-ci.

12.

Le même jour, après un examen médical qui ne révéla aucune anomalie, le requérant fut déféré devant le procureur près la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir qui recueillit sa déposition. A cette occasion, l’intéressé reconnut appartenir à l’organisation litigieuse. Au cours de cette audition, il fut donné lecture au requérant de sa déposition de garde à vue et de celles des personnes qui avaient été arrêtées dans le cadre de la même opération policière ainsi que d’un procès-verbal d’identification. Le requérant confirma, pour partie, sa déposition de garde à vue et reconnut partiellement les faits qui lui étaient reprochés en apportant néanmoins des précisions et rectifications à cet égard. Il déclara également avoir fait l’objet de pressions et de mauvais traitements lors de sa garde à vue.

A.

La plainte du requérant contre les policiers responsables de sa garde à vue

13.

Le 14 octobre 1988, le requérant porta plainte contre les policiers responsables de sa garde à vue pour torture.

14.

Le 22 octobre 1998, le procureur de la République d’İzmir rendit une ordonnance de non-lieu au motif qu’il n’y avait aucune preuve tangible pouvant étayer les allégations du requérant.

15.

Le 3 mai 1999, se fondant principalement sur les rapports médicaux, le procureur de la République de Fatih fit de même et classa l’affaire sans suite.

16.

Le requérant ne fit pas opposition contre les ordonnances de non-lieu.

B.

La procédure pénale engagée contre le requérant

17.

Le 14 octobre 1998, le requérant comparut devant le juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir. Il réitéra sa déposition faite devant le procureur et dit ne rien regretter. Le juge ordonna son placement en détention provisoire.

18.

Par un acte d’accusation présenté le 3 novembre 1998, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul reprocha au requérant d’être membre d’une organisation illégale et requit sa condamnation sur le fondement de l’article 168 § 2 du code pénal.

19.

Le requérant fut poursuivi devant la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul («

la cour de sûreté de l’Etat

») dans le cadre d’une procédure impliquant vingt autres accusés faisant partie de la même organisation.

20.

A l’audience du 29 janvier 1999, le requérant, assisté de son avocat, contesta les accusations portées contre lui. Il ajouta avoir été torturé lors de sa garde à vue.

21.

A l’audience du 14 avril 1999, la cour de sûreté de l’Etat procéda à la lecture des pièces à conviction. Le requérant nia une nouvelle fois les faits qui lui étaient reprochés. Au terme de cette audience, la cour de sûreté prononça le maintien en détention de l’intéressé eu égard au contenu du dossier et à l’état des preuves.

22.

Le 18 juin 1999, la Grande Assemblée nationale de Turquie modifia l’article

143 de la Constitution et exclut les magistrats militaires de la composition des cours de sûreté de l’Etat.

23.

A la suite des modifications législatives apportées en ce sens le 22

juin 1999 à la loi sur les cours de sûreté de l’Etat, le juge militaire siégeant au sein de la cour de sûreté de l’Etat chargée de l’affaire du requérant fut remplacé.

24.

Du 25 juin 1999 au 10 juillet 2002, la cour de sûreté de l’Etat tint quatorze audiences. Durant cette période, elle prononça le maintien en détention du requérant eu égard notamment au contenu du dossier, à l’état des preuves, à la nature des crimes reprochés et à la date et la durée de la détention.

25.

Les 25 juin et 25 août 1999, les juges entendirent des témoins. Le requérant prit la parole à deux reprises et soutint être innocent.

26.

A l’audience du 15 novembre 2000, le parquet présenta ses conclusions finales et requit la condamnation du requérant.

27.

Le 16 mai 2001, l’intéressé demanda une nouvelle fois son acquittement et sollicita un délai pour la préparation de sa défense, soutenant n’avoir pu s’entretenir avec son avocat, ce qui lui fut accordé.

28.

Les 10 juillet et 25 août 2002, le conseil du requérant exposa ses moyens de défense quant au fond des accusations et demanda son acquittement. Il souligna que la garde à vue de l’intéressée, de par sa durée, avait été contraire aux dispositions de la Convention et aux exigences de la jurisprudence de la Cour. Il ajouta que, ayant été recueillies sous la contrainte, ses déclarations ne sauraient servir de preuves.

29.

Le 25 octobre 2002, la cour de sûreté de l’Etat rendit son arrêt concernant vingt et un accusés dont le requérant. Elle déclara le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à une peine d’emprisonnement de quinze ans en application de l’article 168 § 2 du code pénal. Pour ce faire, la Cour se fonda sur les éléments de preuve contenus dans le dossier et notamment sur la déposition faite par le requérant au cours de sa garde à vue, ses dépositions devant le procureur de la République et le juge assesseur ainsi que sur les procès-verbaux d’arrestation, de transport sur les lieux, d’identification et de confrontation. Elle jugea notamment établi que le requérant entretenait un lien permanent avec l’organisation incriminée au moyen d’un ordinateur portable.

30.

Le 8 décembre 2002, le requérant se pourvut en cassation.

31.

Le 1

er

juillet 2003, après avoir tenu une audience, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué, considérant que la décision rendue par la juridiction de première instance était conforme aux règles procédurales et à la loi. Elle estima notamment au vu des éléments de preuve que la qualification des faits retenue par la juridiction de première instance était conforme aux conclusions de l’instruction.

32.

Le 2 juillet 2003, cet arrêt fut prononcé hors la présence de l’avocat du requérant.

33.

Le 14 août 2003, l’arrêt de la Cour de cassation fut mis à la disposition des parties au greffe de la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 §§ 1 ET 3 DE LA CONVENTION

34.

Invoquant l’article 6 § 1 combiné avec l’article 6 § 3 c) de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pas bénéficié de l’assistance d’un avocat lors de l’instruction préliminaire. Il y voit une violation de ses droits de la défense.

35.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ce grief pour non-respect du délai de six mois. Sur le fond, il soutient que pour déterminer si un procès a ou non revêtu un caractère équitable, il faut prendre en considération l’intégralité de la procédure. A cet égard, il estime que la restriction imposée à l’accès du requérant à un avocat lors de l’instruction préliminaire n’a pas enfreint le droit à un procès équitable garanti à l’intéressé par l’article 6 de la Convention. Dès lors, selon le Gouvernement, dans la mesure où le requérant a été représenté par un avocat pendant la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul et devant la Cour de cassation, son droit à un procès équitable n’a pas été violé.

36.

La Cour note que l’arrêt de la Cour de cassation du 1

er

juillet 2003, qui a été mis à la disposition des parties au greffe de la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul le 14 août 2003, constitue la décision interne définitive, au sens de l’article 35

37.

En ce qui concerne le fond de l’affaire, la Cour renvoie à son arrêt

Salduz c. Turquie

([GC], n

o

36391/02, §§ 45-63, 27 novembre 2008) et conclut, pour les mêmes motifs, à la violation de l’article 6 § 3 c) de la Convention combiné avec l’article 6 § 1. En effet, la Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

II.

SUR LES AUTRES ARTICLES DE LA CONVENTION

38.

Le requérant se plaint également de la violation des articles

3, 5 §§

1

c), 2, 3 et 5, 6 § 1, 6 § 2, 6 § 3 d), 8, 13 et 14 de la Convention.

39.

La Cour a examiné l’ensemble des griefs tels qu’ils ont été présentés par le requérant. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaitre des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

40.

Le requérant réclame 5

000 euros (EUR) pour préjudice matériel et 5

000

EUR pour préjudice moral. Pour ce qui est des frais et dépens, il demande 7

874 EUR. A titre de justificatifs, il fournit une facture relative aux honoraires d’avocat et le tableau des honoraires de référence des avocats au barreau d’Istanbul ainsi que des quittances relatives aux frais d’envoi postaux.

41.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

42.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, statuant en équité, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 1

000

EUR au titre du préjudice moral.

43.

En outre, la Cour réaffirme que la forme la plus appropriée de redressement pour une violation de l’article 6 § 1 consiste à faire en sorte que le requérant se retrouve autant que possible dans la situation qui aurait été la sienne si cette disposition n’avait pas été méconnue (

Salduz

, précité, §

72,

Teteriny c. Russie

, n

o

11931/03, § 56, 30 juin 2005,

Jeličić c.

Bosnie-Herzégovine

, n

o

41183/02, § 53, CEDH 2006-..., et

Mehmet et Suna Yiğit c.

Turquie

, n

o

52658/99, § 47, 17 juillet 2007). Elle juge que ce principe trouve à s’appliquer en l’espèce. En conséquence, la forme la plus appropriée de redressement serait, pourvu que le requérant le demande, un nouveau procès conforme aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention (voir,

mutatis mutandis

,

Gençel c. Turquie

, n

o

53431/99, § 27, 23

octobre 2003).

44.

Quant aux frais et dépens, la Cour estime raisonnable la somme de 1

000

EUR, moins les 850 euros versés par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire, pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

45.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de la non-assistance par un avocat lors de la garde à vue et irrecevable pour le surplus ;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 3 c) de la Convention combiné avec l’article 6 § 1 à raison du fait que le requérant a été privé de l’assistance d’un avocat pendant sa garde à vue

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

:

i)

1

000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

;

ii)

1

000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens, moins les 850

EUR (huit cent cinquante euros) versés par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 septembre 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Greffière

Présidente