CASE OF SARUHAN AND ÇELİK v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 6 - Right to a fair trial
CASE OF SARUHAN AND ÇELİK v. TURKEY (CtEDO, 2009)
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE SARUHAN ȘI ÇELİK v. TURKY (Declarația nr. 5298/06) JUDGMENT STRASBOURG 22 septembrie 2009 FINAL 22/12/2009 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Saruhan și Çelik v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de Camera compusă din: Françoise Tulkens, Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judecători și Sally Dolle, grefierul de secțiune, care a deliberat în privat la 1 septembrie 2009, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 5298/06) împotriva Republicii Turciei depusă Curtei în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți turci, dl Rıdvan Saruhan și dl Abdulvahit Çelik („reclamanții”), la 2 februarie 2006. Reclamanții au fost reprezentați de dl C. Göksel, avocat practicant în İstanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. La 18 iunie 2008, președintele secțiunii a doua a hotărât să anunțe cererea guvernului. De asemenea, s-a decis să se pronunțe asupra admisibilității și meritelor cererii în același timp (art. 3). Primul reclamant s-a născut în 1959 și trăiește în Mardin. Prin scrisoarea din 11 iunie 2008, reprezentantul reclamantului a informat Curtea că cel de-al doilea reclamant a murit la 10 martie 2007 și că fiul său, dl Abdulvahap Çelik, a dorit să continue cererea. În 1974, o a treia persoană pe nume B.A. a moștenit o parcelă de teren de la mama ei, un cetățean sirian. Totuși, ea nu a avut țara în numele ei în acel moment. La 9 iulie 1996, reprezentantul B.A. a semnat un acord cu reclamanții înaintea unui public notar, promițând să le vândă terenurile. Reclamanții au plătit suma datorată și au fost informați că B.A. va finaliza formalitățile relevante și va transfera proprietatea terenului către solicitanți în cel mai scurt timp posibil. La 1 august 1996, reclamanții au interzis o acțiune împotriva B.A. în fața Curții Civile de Jurisdicție Generală Üsküdar, susținând că nu le-a transferat proprietatea terenului, deși au plătit prețul de cumpărare. Ei au solicitat ca terenul să fie înregistrat în numele lor. La 30 decembrie 2003, instanța a respins acțiunea. Octombrie 1966, Cabinetul de Miniștri a emis un decret care a confiscat proprietatea resortisanților siriani care locuiesc în Turcia, inclusiv terenul în cauză. Întrucât terenul era deținut de stat din 1966, instanța a concluzionat că acordul de vânzare din 9 iulie 1996 semnat de B.A. era nul. Ambele părți au apelat împotriva acestei decizii. B.A. a prezentat, de asemenea, un motiv de neconstituționalitate împotriva decretului din 1966. 10. La 28 februarie 2005, Curtea de Casație a respins motivul de neconstituționalitate și a susținut decizia instanței de primă instanță. 11. La 7 iulie 2005, Curtea de Casație a respins cererea de rectificare a reclamanților. Această decizie nu a fost notificată reclamanților și au aflat despre rezultatul procedurii prin urmărirea cererii prin intermediul site-ului web al Curții de Casație. DREPTUL OBJEȚII PRELIMINARE AL GOVERNULUI 12. Guvernul a susținut că reclamanții nu s-au conformat cu reglementarea de șase luni și au susținut că o scrisoare de notificare a fost trimisă reprezentantului reclamanților la 29 iulie 2005. Totuși, având în vedere că el și-a schimbat adresa, nu a fost posibil să îi notifice decizia finală. Referindu-se la jurisprudența Curții (Levent Öztürk c. Turcia (dec.), nr. 8428/02, 10 octombrie 2006), Guvernul a susținut că, în cazul instantaneu, termenul de șase luni ar trebui să înceapă de la data depozitării hotărârii finale cu registrul Curții Civile de Jurisdicție Generală Üsküdar, și anume de la 25 iulie 2005. 13. Curtea constată că Levent Öztürk Cazul menționat de Guvern se referă la faptul că reclamantul nu a achiziționat hotărârea Curții de Casație timp de mai mult de șase luni după ce a fost depus în registrul Curții de Securitate de Stat. În acest sens, acesta reamintește faptul că concluziile sale în cazul citat anterior nu se aplică exclusiv procedurilor penale, deoarece, în conformitate cu practicile stabilite de Curtea de Casație, hotărârile acesteia din cauza cazurilor penale nu sunt notificate în cazul inculpaților. Totuși, în cazurile de drept civil, hotărârile Curții de Cassie sunt notificate părților la plata taxei de postare. Prin urmare, în prezenta cauză, autoritățile au fost obligate să îndeplinească decizia finală privind avocatul reclamantului. Curtea se referă în continuare la afirmația guvernului că reprezentantul reclamantului nu a informat autoritățile cu privire la noua sa adresă. Cu toate acestea, din documentele din dosarul de procedură este clar că reprezentantul reclamantului și-a arătat noua adresă în petiția sa de rectificare. Reclamanții au depus cererea la Curtea la 2 februarie 2006, la șase luni și douăzeci și șapte de zile de la eliberarea hotărârii finale. Având în vedere faptul că guvernul nu a îndeplinit decizia finală la adresa corectă a reprezentantului reclamantului, în circumstanțele speciale ale prezentului caz, Curtea concluzionează că reclamanții trebuie considerat că au respectat normele de șase luni prevăzute la art. 35 § 1 din Convenție. Prin urmare, aceasta respinge obiecția preliminară a guvernului în acest sens. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 14. Reclamanții se plânge că durata procedurii a fost incompatibilă cu cererea de „tempă rațională”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” 15. Guvernul a contestat acest argument. 16. Perioada de luat în considerare a început la 1 august 1996 și s-a încheiat la 7 iulie 2005. Astfel a durat opt ani și unsprezece luni la două niveluri de competență. Admisibilitatea 17. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și autorităților competente și ceea ce era în joc pentru reclamanții în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000 VII). 19. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 20. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că, în cazul instant, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rațională”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. III. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 21. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 6 § 1 cu privire la rezultatul procedurii și au invocat în continuare art. 13 din Convenție și au declarat că, întrucât Curtea de casă și-a refuzat motivul de neconstituționalitate în ceea ce privește decretul în litigiu, au fost negate o soluție eficace. Reclamanții au susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, declarând că au fost private de terenuri lor, în cele din urmă, au invocat art. 14 din Convenție, susținând că decretul invocat de către instanțele interne a determinat discriminarea. 22. În urma unei examinări efectuate de Curte a materialelor prezentate la aceasta, nu se dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a acestor dispoziții, ca urmare a faptului că această parte a cererii este întemeiată în mod evident și trebuie declarată inadmisibilă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIUNII 23. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 24. Reclamanții au solicitat 10 000 000 de euro (EUR), care acoperă atât prejudiciu material, cât și morale. 25. Guvernul a susținut că suma susținută a fost excesivă și ar duce la îmbogățire nedreaptă. 26. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, consideră că reclamanții trebuie să fi susținut neîntrerupt Prejudiciu material. Hotărând în mod echitabil, acordă 4 200 de euro fiecăruia dintre reclamanții care sunt în funcție de acest șef. Costuri și cheltuieli 27. Reprezentantul reclamantului a solicitat să primească 20% din compensația reclamanților. 28. Guvernul a contestat cererea. 29. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În acest caz, având în vedere criteriile de mai sus și faptul că reclamanții nu au justificat cererea, Curtea nu face nicio atribuire sub acest cap. 30. Curtea consideră oportun ca dobânzile nejustificate să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL DEclară în mod inadmisibil plângerea cu privire la lungimea excesivă a procedurii admisibile și la restul cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească fiecare dintre solicitanți, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, EUR 4.200 (patru mii două sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertite în lira turcă la rata aplicabilă la data decontare și fără impozite sau taxe care pot fi plătite; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 22 septembrie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.