A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii n 35808/03 prezentate de Lea Rita DI GIORGIO și alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 29 septembrie 2009 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președintele Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători; și a lui Sally Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 4 noiembrie 2003, după ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, în fapt, reclamanții mei, Lea Rita di Giorgio și Giuseppina Bongiovanni și dl Salvatore Genna, sunt cetățeni italieni, născuți în 1953, 1926 și 1949 și rezidenți la Roma. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către M. V. Amiconi, avocat la Roma. Circumstanțele de la speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt moștenitorii a trei foști angajați ai spitalului colonial Giuseppe Garibaldi, creat la intrarea în război a Italiei în cel de-al doilea conflict mondial. În 1943, ca urmare a ocupației Tunisiei de către forțele aliate și a căderii regimului colonial italian, spitalul a fost expropriat de guvernul francez și de angajații săi repatriați. La sfârșitul războiului, ascendenții reclamanților au cerut Ministerului Afacerilor Externe al Italiei să fie reintegrați în posturile lor sau, în caz contrar, să obțină plata salariilor restante începând din 1944. Ei au făcut să se susțină că spitalul era un organism de asistență și de voluntariat care aparțineau statului și că posturile lor nu fuseseră eliminate niciodată. În 1966, când nu au primit niciun răspuns la aceste cereri, părțile interesate au sesizat Consiliul de Stat care a pus sub semnul întrebării legitimitatea de a nu vorbi-refus Printr-o decizie nedefinită din 16 ianuarie 1973, Consiliul de Stat pe care institutul spitalicesc o depune, în termen de 60 de zile, dosarele reclamanților și pe care acesta trebuie să le prezinte cu privire la acțiunile întreprinse pentru a reglementa poziția personalului său. Întrucât administrația spitalului nu a fost executată prin decizii din 16 mai 1975 și 29 octombrie 1976, Consiliul a solicitat Ministerului Afacerilor Externe să furnizeze informațiile necesare pentru a-i adresa cauza. Prin decizia din 10 februarie 1978, prezentată la 21 aprilie 1978, Consiliul de Stat a întrerupt fondul cauzei. Giuseppe Garibaldi de Tunis a fost un organism de stat, controlat de Ministerul Afacerilor Externe și condus de un comisar extraordinar, care nu a avut nici o intenție. Prin urmare, în absența unui act de concediere, orice raport de angajare cu spitalul continua să-și exercite efectele. Cu toate acestea, în lumina informațiilor furnizate de Ministerul Afacerilor Externe, Consiliul de Stat a declarat că reclamanții erau angajați ai spitalului Giuseppe Garibaldi și i-a cerut acestuia să stabilească condițiile rapoartelor lor contractuale. Printr-un act din 26 mai 1979, ascendenții reclamanților au inițiat Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Trezoreriei să pună în aplicare dispozițiile deciziei Consiliului de Stat. Administrațiile care nu au răspuns, cei interesați au sesizat Consiliul cu privire la o acțiune în executare. Printr-o decizie din 6 iulie 1979, Consiliul de Stat al administrațiilor pârâte de a executa decizia din 10 februarie 1978. El a adăugat că, în cazul în care nu va fi executată în termen de 60 de zile, directorii generali ai personalului celor două ministere respective trebuiau să fie numiți comisari adacta La 14 mai 1985, ascendenții reclamanților au introdus în fața Consiliului o a doua acțiune în vederea obținerii executării deciziei în litigiu. În cadrul acestei proceduri, printr-o notă din 2 august 1985, comisarii ad acta însărcinați cu cauza au informat Consiliul cu privire la faptul că spitalul colonial Giuseppe Garibaldi La 26 mai 1984, Tunis a fost eliminat și lichidarea sa administrativă era în curs de desfășurare. Printr-o decizie nedefinită din 18 iulie 1993, Consiliul de Stat a dispus administrațiilor să furnizeze informații privind evoluția procedurii de lichidare administrativă a spitalului. Printr-o decizie depusă la 18 ianuarie 1996, Consiliul a subliniat complexitatea cauzei care a generat dificultățile legate de punerea în aplicare a Deciziei din 10 februarie 1978, stabilind condițiile pentru execuție. numit de Ministerul Trezoreriei, competent să execute, trebuia să stabilească în prealabil dacă reclamanții fuseseră remunerați pentru perioadele în care își exercitaseră efectiv funcțiile și dacă, având în vedere normele de funcționare a spitalului, aveau, de asemenea, dreptul la o remunerație pentru perioada succesorală la încetarea forțată a activității lor. Ca urmare a acestor verificări, administrația trebuia, dacă este cazul, să lichideze suma datorată celor interesați. Prin notele din 17 și 25 mai 1996, comisarul ad acta a cerut celor interesați să furnizeze informații cu privire la activitățile lor pe lângă spital. Acestea au fost executate. În plus, avocatul general al statului a fost invitat să-și dea avizul cu privire la cauză. La 6 septembrie 1999, Ministerul de Trezorerie a trimis o notă reclamanților, în calitatea lor de moștenitori ai reclamanților, prin care îi informa că cercetările și verificările efectuate de comisarul ad acta în scopul de a determina dacă spitalul era dator persoanelor interesate nu a avut un rezultat pozitiv, în special din cauza nu există nicio dovadă care să demonstreze existența unor eventuale creanțe. Reclamanții se plâng de faptul că, timp de mai mulți ani, de a obține executarea deciziilor Consiliului de Stat de a condamna administrația să plătească creanțele care decurg din rapoartele lor de muncă cu spitalul colonial mai puțin Giuseppe Garibaldi din Tunis. Reclamanții se plâng în esență de o decădere de a avea acces la o instanță din cauza faptului că a obținut executarea unor hotărâri judecătorești care le recunosc o creanță. Este în discuție art. 6 alineatul (1) din convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). Curtea nu consideră că este necesar să se ia în considerare examinarea din fond a afirmațiilor reclamanților, întrucât cererea este inadmisibilă din următoarele motive. În temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, Curtea nu poate fi sesizată cu privire la o cauză decât Septembrie 2003. Curtea amintește că această regulă, care reflectă dorința părților contractante de a nu fi puse în discuție deciziile anterioare după un termen indefinit, servește nu numai intereselor guvernului, ci și securității juridice ca valoare intrinsecă (a se vedea Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia, Hotărârea din 28 mai 1970, seria A n 29-30, § 50), de asemenea, răspunde nevoii de a lăsa în urmă un termen de reflecție suficient pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a prezenta o cerere Curții și de a defini conținutul acesteia (Iordache c. România (dec.) 55092/00, 23 martie 2004). Aceasta marchează astfel limita temporală a controlului efectuat de Curte și indică atât particularilor, cât și autorităților perioada care depășește perioada în care acest control nu mai există în Cheilas c. Grecia (dec.), n 96933/03, 12 mai 2005). În prezenta cauză, reclamanții susțin că decizia din 10 februarie 1978 a fost pusă în aplicare, prin care Consiliul a recunoscut persistența raportului de lucru al ascendenților cu spitalul colonial Giuseppe Garibaldi Și a declarat dreptul acestora de a-și stabili drepturile contractuale pentru perioada succesorală la exproprierea spitalului în 1944. Curtea constată că, în cadrul procedurii de executare care a avut loc de către părțile interesate, Consiliul depeat a menționat dificultățile cu care se confruntă administrația în executarea obligațiilor sale și a stabilit, printr-o decizie din 18 ianuarie 1996, criteriile pe care administrația trebuia să le respecte în executarea deciziei în litigiu. Ulterior, încercările celor interesați de a obține plata pretinselor creanțe s-au confruntat cu nota din 6 septembrie 1999, prin care administrația pârâtă susținea că a efectuat verificările indicate de Consiliul de Stat și a susținut că nu a avut dovada existenței unor creanțe de lichidat. În opinia Curții, având în vedere în special decizia Consiliului din 18 ianuarie 1996, prin care se deleagă Ministerului de Trezorerie competența de a stabili existența și cuantumul eventualelor creanțe, nota administrației din 6 septembrie 1999 constituie ultima etapă a procedurii de executare și constituie data care trebuie luată în considerare pentru calcularea celor șase luni în prezenta cauză. Prin urmare, cererea este tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
de la requête n
o
35808/03
présentée par Lea Rita DI GIORGIO et autres
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 29 septembre 2009 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 novembre 2003,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M
mes
Lea Rita di Giorgio et Giuseppina Bongiovanni et M. Salvatore Genna, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1953, 1926 et 1949 et résidant à Rome. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants sont les héritiers de trois anciens employés de l’hôpital colonial «
Giuseppe Garibaldi
» de Tunis, crée lors de l’entrée en guerre de l’Italie dans le deuxième conflit mondial.
En 1943, suite à l’occupation de la Tunisie de la part des forces alliées et à la chute du régime colonial italien, l’hôpital fut exproprié par le gouvernement français et ses employés rapatriés.
A la fin de la guerre, les ascendants des requérants demandèrent au ministère des Affaires Étrangères italien à être réintégrés dans leurs postes ou, à défaut, à obtenir le payement de leurs salaires arriérés à compter de 1944. Ils firent valoir que l’hôpital était un organisme d’assistance et de bénévolat appartenant à l’Etat et que leurs postes n’avaient jamais été supprimés.
En 1966, n’ayant reçu aucune réponses auxdites demandes, les intéressés saisirent le Conseil d’Etat contestant la légitimité du «
silence-refus
» («
silenzio rifiuto
») de l’administration.
Par une décision non-définitive du 16 janvier 1973, le Conseil d’Etat ordonna que l’institut hospitalier dépose, dans un délai de soixante jours, les dossiers des demandeurs et qu’il fasse état des démarches accomplies afin de régulariser la position de son personnel.
L’administration de l’hôpital ne s’étant pas exécutée, par des décisions des 16 mai 1975 et 29 octobre 1976, le Conseil d’Etat invita le ministère des Affaires Étrangères à fournir les renseignements nécessaires à l’instruction de l’affaire.
Par une décision du 10 février 1978, déposés le 21 avril 1978, le Conseil d’Etat trancha le fond de l’affaire. Il affirma tout d’abord que l’hôpital «
Giuseppe Garibaldi
» de Tunis était un organisme étatique, contrôlé par le ministère des Affaires Étrangères et géré par un Commissaire extraordinaire, qui n’avait jamais cessé d’exister. Par conséquent, à défaut d’un acte de licenciement, tout rapport d’emploi avec l’hôpital continuait à déployer ses effets.
Or, à la lumière des renseignements produits par le ministère des Affaires Étrangères, le Conseil d’Etat affirma que les demandeurs demeuraient des employés de l’hôpital «
Giuseppe Garibaldi
» et ordonna à celui-ci de déterminer les conditions de leurs rapports contractuels.
Par un acte du 26 mai 1979, les ascendants des requérants intimèrent le ministère des Affaires Etrangères et le ministère du Trésor de donner exécution au dispositif de la décision du Conseil d’Etat. Les administrations n’ayant pas répondu, les intéressés saisirent le Conseil d’Etat d’un recours en exécution.
Par une décision du 6 juillet 1979, le Conseil d’Etat ordonna aux administrations défenderesses d’exécuter la décision du 10 février 1978. Il ajouta que, en cas d’inexécution dans un délai de soixante jours, les directeurs généraux du personnel des deux ministères respectifs devaient être nommés commissaires
ad acta
.
Le 14 mai 1985, les ascendants des requérants introduisirent devant le Conseil d’Etat un deuxième recours visant à obtenir l’exécution de la décision litigieuse. Dans le cadre de cette procédure, par une note du 2 août 1985, les commissaires
ad acta
chargés de l’affaire informèrent le Conseil d’Etat de ce que l’hôpital colonial «
Giuseppe Garibaldi
» de Tunis avait été supprimé le 26 mai 1984 et que sa liquidation administrative était en cours.
Par une décision non-définitive du 18 juillet 1993, le Conseil d’Etat ordonna aux administrations de fournir des renseignements concernant l’évolution de la procédure de liquidation administrative de l’hôpital.
Par une décision déposée le 18 janvier 1996, le Conseil d’Etat, après avoir souligné la complexité de l’affaire ayant engendré les difficultés liées à l’exécution de la décision du 10 février 1978, fixa les conditions pour l’exécution. Le commissaire
ad acta
nommé par le ministère du Trésor, compétent pour l’exécution, devait établir au préalable si les demandeurs avaient été rémunérés pour les périodes où ils avaient effectivement exercé leurs fonctions et si, eu égard aux règles de fonctionnement de l’hôpital, ils avaient également droit à une rémunération pour la période successive à la cessation forcée de leurs activités. Suite à ces vérifications, l’administration devait, le cas échéant, liquider la somme due aux intéressés.
Par des notes des 17 et 25 mai 1996, le commissaire
ad acta
demanda aux intéressés de fournir des renseignements concernant leurs activités auprès de l’hôpital. Ceux-ci s’exécutèrent. En outre, l’avocat général de l’Etat fut invité à donner son avis sur l’affaire.
Le 6 septembre 1999, le ministère du Trésor envoya une note aux requérants, en leur qualité d’héritiers des demandeurs, les informant de ce que les recherches et les vérifications accomplies par le commissaire
ad acta
dans le but de déterminer si l’hôpital était redevable envers les intéressés n’avait pas eu d’issue positive, en raison notamment de l’
«
absence d’éléments susceptibles de prouver l’existence d’éventuelles créances
». L’administration soutint que la «
situation de doute
» existant en l’espèce ne permettait la liquidation d’aucune somme aux requérants.
Le ministère du Trésor affirma s’être ainsi acquitté de ses obligations fixées par la décision du Conseil d’Etat du 18 janvier 1996. La procédure n’eut pas de suite.
Les requérants se plaignent de l’impossibilité, pendant plusieurs années, d’obtenir l’exécution des décisions du Conseil d’Etat condamnant l’administration à payer les créances dérivant de leurs rapports d’emploi avec l’hôpital colonial «
Giuseppe Garibaldi
» de Tunis.
Les requérants se plaignent en substance d’un déni d’accès à un tribunal du fait de l’impossibilité d’obtenir l’exécution de décisions de justice leur reconnaissant une créance. Est en cause l’article 6 § 1 de la Convention qui, dans ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...), par un tribunal (...) qui décidera des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).
»
La Cour n’estime pas nécessaire de se pencher sur l’examen du fond des allégations des requérants, puisque la requête est irrecevable pour les raisons suivantes.
En vertu de l’article 35 § 1 de la Convention, la Cour ne peut être saisie d’une affaire que «
dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive
» c’est-à-dire de l’acte clôturant le processus d’«
épuisement des voies de recours internes
», au sens de la même disposition
(
Kadiÿis c. Lettonie
(n
o
2) (déc.), n
o
62393/00, 25
septembre 2003). La Cour rappelle que cette règle, qui reflète le souhait des Parties contractantes de ne pas voir remettre en cause des décisions anciennes après un délai indéfini, sert les intérêts non seulement du Gouvernement mais aussi de la sécurité juridique en tant que valeur intrinsèque (voir
De
Wilde,
Ooms et Versyp c. Belgique
, arrêt du 28 mai 1970, série A n
o
12, pp. 29-30, § 50), tout en répondant également au besoin de laisser à l’intéressé un délai de réflexion suffisant pour lui permettre d’apprécier l’opportunité de présenter une requête à la Cour et pour en définir le contenu (
Iordache c. Roumanie
(déc.)
,
n
o
55092/00, 23 mars 2004). Elle marque ainsi la limite temporelle du contrôle effectué par la Cour et indique aux particuliers comme aux autorités la période au-delà de laquelle ce contrôle ne s’exerce plus
(
Cheilas c. Grèce
(déc.), n
o
9693/03, 12 mai 2005).
Dans la présente affaire, les requérants allèguent l’impossibilité d’obtenir l’exécution de la décision du 10 février 1978, par laquelle le Conseil d’Etat reconnut la persistance du rapport de travail des ascendants des requérants avec l’hôpital colonial «
Giuseppe Garibaldi
», et affirma le droit de ceux-ci de voir déterminer leurs droits contractuels pour la période successive à l’expropriation de l’hôpital en 1944.
La Cour observe que, dans le cadre de la procédure d’exécution entamée par les intéressés, le Conseil d’Etat fit état des difficultés rencontrées par l’administration dans l’acquittement de ses obligations et fixa, par une décision du 18 janvier 1996, les critères que l’administration devait observer dans l’exécution de la décision litigieuse.
Par la suite, les tentatives des intéressés d’obtenir le paiement de leurs prétendues créances se heurtèrent à la note du 6 septembre 1999, par laquelle l’administration défenderesse affirma avoir accompli les vérifications indiquées par le Conseil d’Etat et soutint qu’il n’y avait pas la preuve de l’existence de créances à liquider.
Aux yeux de la Cour, compte tenu notamment de la décision du Conseil d’Etat du 18 janvier 1996, déléguant au ministère du Trésor le pouvoir de déterminer l’existence et le montant d’éventuelles créances, la note de l’administration du 6 septembre 1999 constitue la dernière étape de la procédure d’exécution et constitue la date à prendre en considération pour le calcul des six mois dans la présente affaire.
Il s’ensuit que la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente