SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45793/07 prezentate de Viorel PUSCASU împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 29 septembrie 2009 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Zdravka Kalaydjieva, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători; și a Claudiei Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată la 15 octombrie 2007, după ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie: reclamantul, Viorel Puscasu, este un cetățean român născut în 1973 și rezident în Greifswald (Germania). Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Jeschke, avocat în Ringenwalde. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Generarea cauzei la 4 noiembrie 1994, pe la ora 1 dimineața, un grup de tineri cetățeni români Din Mecklenburg-Pomerania de Vest, alertată de un paznic, poliția a început să urmărească hoții. Pe autostrada națională 198, poliția a instalat un punct de control pe care vehiculul folosit de fugari nu l-a respectat, a strivit aproape un polițist. La câțiva kilometri distanță, poliția a blocat un pod pe râul Müritz. Spărgătorii au părăsit mașina și au sărit în râu, iar de pe maluri, polițiștii i-au trimis pe hoți să se predea. Unul dintre ei a fost arestat, alți doi au reușit să fugă. Un al patrulea, reclamantul, a ieșit din apă după o împușcătură de avertisment a unui polițist. Acesta i-a ordonat să meargă înaintea lui în drum spre mașina de poliție. Câteva momente mai târziu, polițistul a tras o altă împușcătură. Glonțul a străpuns gâtul reclamantului care suferea de la o tetraplegie aproape totală. Circumstanțele exacte ale acestei împușcături fac obiectul unor versiuni contradictorii. Potrivit polițistului, reclamantul intenționa să-l lovească și să fugă. Pentru a preveni evadarea sa, polițistul ar fi tras un alt foc de avertizare, care, în mod imprevizibil, l-ar fi lovit pe reclamant de gât, în timp ce el și-ar fi dat seama, potrivit polițistului, să sară peste o platformă de siguranță. Potrivit reclamantului, nu a existat nici un motiv pentru a trage a doua oară. Udă și epuizat, el ar fi respectat ordinele polițistului, fără a avea nici o intenție, nici să-l lovească pe acesta sau să sară peste bord de siguranță. La 4 august 1998, tribunalul din Waren l-a condamnat pe polițist la o pedeapsă cu moartea pentru răniri involuntare. După instanța de judecată, rănile reclamantului ar fi putut fi evitate dacă polițistul ar fi fost mai atent și și-ar fi ținut arma corect, adică vertical. Reclamantul locuiește acum într-o instituție specializată pentru persoane cu handicap în Greifewald. Cheltuielile sale de îngrijire sunt suportate de autoritățile publice. Procedura în litigiu la 16 octombrie 1995, reclamantul, invocând legea Landului Mecklenburg-Pomerania de Vest privind răspunderea civilă a statului, a solicitat acestui Land daune-interese și despăgubiri pentru prejudicii La 17 noiembrie 1998, el și-a precizat cererea și a solicitat 11 milioane de mărci (DEM) în despăgubiri și 1 milion DEM în despăgubiri pentru prejudiciul moral. Această cerere a fost respinsă pe motiv că principala responsabilitate a incidentului a fost cea a reclamantului. La 30 mai 2000, pe baza recursului administrativ al reclamantului, Ministerul de Interne al Landului din Mecklenburg-Pomerania de Vest a acordat reclamantului suma de 150 000 DEM pentru prejudicii morale și a primit cererea de despăgubire pe fond cu condiția ca reclamantul să se întoarcă în România și să nu mai primească prestații de îngrijire din partea Germaniei. Restul cererii a fost respins. La 31 ianuarie 2001, reclamantul sesizează Tribunalul Regional Schwerin cu privire la o cerere de acordare a ajutorului judiciar în vederea introducerii unei acțiuni în răspundere împotriva Landului Mecklenburg-Pomerania de Vest. La 28 iunie 2001, Tribunalul Regional a respins această cerere pe motiv că o astfel de acțiune nu avea șanse suficiente de succes și că reclamantul era principalul responsabil pentru incident. La 26 februarie 2003, instanța de apel a lui Rostock a respins apelul formulat de reclamant pe motiv că acțiunea sa nu avea suficiente șanse de succes. După ce a fost făcută în instanță, ea putea să suporte faptele așa cum fuseseră menționate de polițist pentru că se putea .. că o audiere a polițistului nu ar aduce o altă versiune a evenimentelor. Curtea a subliniat că reclamantul însuși nu susținea că cea de-a doua împușcătură a fost țintită. Aceasta a arătat că, potrivit legii privind securitatea și ordinea publică a Landului din Mecklenburg-Pomerania de Vest, un polițist avea permisiunea să-și folosească arma în cazul în care, la fel ca în cazul de față, o persoană suspectată de comiterea unei infracțiuni avea la dispoziția sa să fugă. Ea a adăugat că, în cazul unui glonț pierdut în timpul unei împușcături de avertisment, comportamentul polițistului rămânea legal atâta timp cât observase, așa cum se întâmpla în cazul de față, vigilența necesară. La 18 decembrie 2003, Curtea Constituțională Federală a întâmpinat acțiunea constituțională a reclamantului și a pronunțat hotărârea instanței de apel. În special, Curtea Constituțională Federală a amintit că, în cazul în care acordarea asistenței judiciare ar putea depinde efectiv de șansele de a face o acțiune avută în vedere, cerințele privind șansele de a ajunge la un acord nu ar trebui să fie prea stricte. Aceasta a considerat că, în analiza sa succintă a cazului specific procedurii de acordare a asistenței judiciare, instanța de apel nu ar fi trebuit să considere că comportamentul polițistului nu era ilegal, deoarece, astfel, ea îl dezavantajase pe reclamant într-un mod contrar Legii fundamentale. Curtea Constituțională Federală a menționat că punctul de impact asupra gâtului reclamantului permitea să se ajungă la concluzia că polițistul nu și-a ținut în mod corect arma, la care ajungea și tribunalul din statul de drept însărcinat cu cauza penală împotriva polițistului. Ea a considerat că instanța de apel, ignorând faptul că nu se putea presupune că polițistul nu respectă normele de vigilență, a ignorat funcția sistemului de asistență judiciară și că nu se putea presupune nici că polițistul respectase normele de vigilență. Ea a adăugat că nu era în afara oricărei probabilități că o lipsă de serviciu din partea polițistului va fi stabilită într-o procedură principală. Ea a precizat că acordarea de asistență judiciară nu a fost exclusă nici chiar în ipoteza în care comportamentul polițistului ar putea fi scuzat. Potrivit Curții Constituționale Federale, singura întrebare care se punea în cadrul procedurii privind acordarea de asistență judiciară era aceea de a ști dacă există o șansă suficientă de a stabili într-o procedură principală a comportamentului polițistului. La 17 decembrie 2005, după retrimiterea cauzei, instanța de apel a respins din nou cererea de asistență judiciară a reclamantului pe motivul că acțiunea sa nu avea șanse suficiente de succes. După instanța de apel, chiar presupunând că persoana respectivă nu și-ar fi ținut corect arma și că, prin urmare, comportamentul său ar fi fost ilegal, greșeala sa nu ar fi fost decât foarte ușoară. Această prezumție ar fi în conformitate cu decizia Curții Constituționale Federale din 18 decembrie 2003 și cu legea, deoarece, deja în cursul procedurii privind acordarea ajutorului judiciar, instanța de apel trebuia să aibă în vedere situația excepțională în care se afla polițistul. Având în vedere circumstanțele, în special urmărirea hoților, o bandă extrem de criminală, care aproape că l-a zdrobit pe un coleg al polițistului, polițistul putea recunoaște că polițistul era găsit într-o stare extrem de delicventă și de tensiune, de natură să declanșeze motive nepotrivite. Curtea de apel concluzionează că reclamantul a provocat a doua împușcătură, în timp ce greșeala polițistului era ușoară și a observat că, prin comportamentul său, recurentul crease o situație periculoasă în care ar fi trebuit să se bazeze pe posibilitatea unor împușcături de natură să provoace răni grave. Într-un astfel de caz, un rănit nu avea dreptul legitim la o compensație. Instanța de apel a adăugat că acordarea unei sume de orice fel în prejudiciu moral nu ar fi fost pe bună dreptate înțeles de către populație. Pe de altă parte, Comisia a considerat că mărturia polițistului într-o procedură principală nu ar fi diferită de cea pe care ar da-o în cursul procedurii penale, în timp ce reclamantul, la rândul său, nu avea mijloace de probă. Ea a remarcat, de asemenea, că Ministerul de l'la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 000 DEM din cauza prejudiciului moral și a primit cererea de daune-interese pe fond, cu condiția ca reclamantul să se întoarcă în România și să înceteze să mai primească prestații sociale din partea Germaniei. Aceasta concluzionează că comportamentul ilegal al reclamantului la care se referă în totalitate presupusa lipsă de serviciu ușor al polițistului, nu a fost necesar să se acorde reclamantului ajutor judiciar. La 29 martie 2005, reclamantul sesizează Curtea Constituțională Federală a Uniunii Europene cu privire la o nouă acțiune constituțională. La 4 aprilie 2007, o cameră a trei judecători ai Curții Constituționale Federale nu a recunoscut recursul la motiv că nu are o importanță fundamentală în ceea ce privește dreptul constituțional și că nimic nu a însemnat că decizia atacată a încălcat legea fundamentală. Ajutorul judiciar poate fi acordat în cazul în care acțiunea în justiție are suficiente șanse de succes și nu are un caracter abuziv (art. 114 din Codul de procedură civilă). Hotărârea privind acordarea de asistență judiciară aparține instanțelor responsabile cu cauza (art. 127 din Codul de procedură civilă). GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță de judecată. În continuare pe teren la art. 6 alin. (1) din Convenție, acesta se plânge și de durata procedurii. Invocând art. 6 alin. (2) din Convenție, denunță, de asemenea, o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție. Recurentul se plânge de o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță. El: la art. 6 alineatul (1) din Convenție, a cărei parte relevantă în speță este formulată astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale civile, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Reclamantul susține că refuzul de a acorda asistență judiciară a fost exagerat în raport cu rănile grave pe care le-a suferit din cauza comportamentului, ilegal, al unui polițist, pe care îl reamintește că a fost condamnat pentru răniri involuntare. El consideră că nu a primit compensații adecvate și subliniază că nu are mijloacele de a introduce o acțiune împotriva Landului. din Mecklenburg-Pomerania de Vest. Curtea amintește mai întâi că, în timp ce art. 6 alineatul (1) din Convenție garantează pledanților un drept efectiv de acces la tribunale pentru deciziile referitoare la drepturile și obligațiile lor cu caracter civil, acesta lasă la latitudinea statului alegerea mijloacelor care trebuie utilizate în acest scop. Convenția nu obligă la acordarea asistenței judiciare în toate litigiile în materie civilă. Într-adevăr, există o distincție clară între termenii art. 6 alin. (3) lit. (c), care garantează dreptul la asistență judiciară gratuită în anumite condiții în cadrul procedurilor penale, și cei ai art. 6 alin. (1), care nu se referă deloc la asistența judiciară. Curtea reamintește, de asemenea, că un sistem de asistență judiciară nu poate funcționa fără instituirea unui sistem de selecție a cauzelor susceptibile de a beneficia de acest lucru și că un sistem care prevede n Del Sol France, n 46800/99, 26 februarie 2002, CEDO 2002-II, § 20-23, Essaadi c. France 49384/99, §§ 33, 26 februarie 2002 și Debeffe c. Belgia (dec.), nr 64612/01, 9 iulie 2002). În speță, Curtea constată că, după trimiterea cauzei de către Curtea Constituțională Federală, Curtea a luat în considerare motivele de trimitere a acesteia și și-a întemeiat decizia de respingere a ajutorului judiciar pe alte argumente, cele pe care Tribunalul Regional și-a întemeiat decizia de respingere din 28 iunie 2001. Curtea de apel a considerat, printre altele, că a doua lovitură de avertizare a polițistului a fost provocată de comportamentul reclamantului, în timp ce lipsa serviciului polițistului era ușoară. Aceasta a luat în considerare contextul evenimentelor și situația excepțională în care a fost găsit polițistul și a concluzionat, de asemenea, că nu era de așteptat ca acesta să facă o declarație diferită de cea făcută în cursul procedurii penale. Curtea consideră că nici luarea în considerare a tuturor acestor împrejurări de către instanța de apel, care și-a motivat pe deplin decizia, nici aprecierea mijloacelor de probă în fața acesteia nu par arbitrare. În plus, Curtea Constituțională Federală, care a trimis cauza în fața instanței de apel, nu a admis a doua acțiune constituțională a reclamantului. Pe de altă parte, este important să se țină seama în mod concret de calitatea sistemului de asistență judiciară într-un stat și de modul în care acesta a fost aplicat în cazul examinat (Del Sol Essaadi menționate anterior, § 25 și, respectiv, § 35). În acest sens, Curtea constată că, în conformitate cu art. 127 alineatul (1) din Codul de procedură civilă (a se vedea Dreptul intern relevant mai sus), (c) este al judecătorului sau al camerelor tribunalelor și ale cursurilor pe care trebuie să le cunoască o cerere de asistență judiciară. Sistemul de asistență judiciară germană oferă astfel, în principiu, garanții substanțiale persoanelor interesate, astfel încât acestea să fie protejate derbitraire. Având în vedere cele de mai sus și având în vedere toate circumstanțele, Curtea consideră că refuzul Tribunalului de Primă Instană d Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 2 din convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, de durata procedurii urmate în speță și de o atingere a principiului prezumției de nevinovăție. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției. În special, aceasta reamintește că art. 1 din Convenție nu se aplică în principiu procedurilor privind acordarea de asistență judiciară (Hilpert c. Elveția (dec.), nr. 61316/00, 29 noiembrie 2001, Harder-Herken și Harder c. Germania (dec.), nr. 45584/99, 4 octombrie 2004, Barillon c. Franța, n 22897/02, § 24, 9 februarie 2006 și Buffet c. Franța (dec.), nr. 74211/01, 13 decembrie 2005). Comisia nu vede niciun motiv pentru a concluziona în mod diferit în speță. Prin urmare, rezultă că aceste obiecțiuni sunt în mod evident nefondate în sensul articolului 35 3 și că trebuie, de asemenea, să fie respinse, în conformitate cu articolul Cu aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte
de la requête n
o
45793/07
présentée par Viorel PUSCASU
contre l’Allemagne
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 29 septembre 2009 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Zdravka Kalaydjieva,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 octobre 2007,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Viorel Puscasu, est un ressortissant roumain né en 1973 et résidant à Greifswald (Allemagne). Il est représenté devant la Cour par M
e
Jeschke, avocat à Ringenwalde.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
La genèse de l’affaire
Le 4 novembre 1994, vers 1 heure du matin, un groupe de jeunes ressortissants roumains – dont le requérant – cambriolèrent un supermarché à Mirow, dans le
Land
de Mecklembourg-Poméranie occidentale. Alertée par un garde, la police se mit à la poursuite des cambrioleurs. Sur la route nationale 198, la police installa un point de contrôle que le véhicule utilisé par les fuyards ne respecta pas, écrasant presque un policier. Quelques kilomètres plus loin, la police bloqua un pont sur la rivière Müritz.
Les cambrioleurs quittèrent le véhicule et sautèrent dans la rivière. Depuis les rives, les policiers sommèrent les cambrioleurs de se rendre.
L’un d’entre eux fut arrêté, deux autres réussirent à prendre la fuite.
Un quatrième, le requérant, sortit de l’eau après un tir de semonce d’un policier. Celui-ci lui ordonna de marcher devant lui en direction de la voiture de police. Quelques instants plus tard, le policier tira un autre coup de feu. La balle transperça le cou du requérant qui souffre depuis lors d’une tétraplégie quasi totale.
Les circonstances exactes de ce tir font l’objet de versions contradictoires. Selon le policier, le requérant avait l’intention de le frapper puis de s’enfuir. Pour prévenir sa fuite, le policier aurait tiré un autre coup d’avertissement, lequel aurait, de manière imprévisible, touché le requérant au cou alors qu’il s’apprêtait, selon le policier, à sauter par-dessus une glissière de sécurité. Selon le requérant, il n’y avait aucune raison de tirer une deuxième fois. Mouillé et épuisé, il se serait conformé aux ordres du policier, sans avoir l’intention ni de frapper celui-ci ni de sauter par-dessus la glissière de sécurité.
Le 4 août 1998, le tribunal d’instance de Waren condamna le policier à une peine d’amende pour blessures involontaires. D’après le tribunal d’instance, les blessures du requérant auraient pu être évitées si le policier avait été plus prudent et s’il avait tenu son arme correctement, c’est-à-dire de manière verticale.
Le requérant vit désormais dans un établissement spécialisé pour personnes handicapées à Greifswald. Ses frais de soins sont pris en charge par les autorités publiques.
2.
La procédure litigieuse
Le 16 octobre 1995, le requérant, invoquant la loi du
Land
de Mecklembourg-Poméranie occidentale sur la responsabilité civile de l’Etat, demanda à ce
Land
des dommages-intérêts et une réparation du préjudice
moral. Le 17 novembre 1998, il précisa sa demande et demanda 11 millions de marks (DEM) en dommages-intérêts et 1 million de DEM en réparation du préjudice moral.
Cette demande fut rejetée au motif que la responsabilité principale de l’incident revenait au requérant.
Le 30 mai 2000, sur recours administratif du requérant, le ministère de l’Intérieur du
Land
de Mecklembourg-Poméranie occidentale accorda au requérant la somme de 150
000 DEM pour préjudice moral. En outre, il accueillit la demande des dommages-intérêts sur le fond à condition que le requérant retournât en Roumanie et qu’il ne perçût plus de prestations de soins de la part de l’Allemagne. Le restant de la demande fut rejeté.
Le 31 janvier 2001, le requérant saisit le tribunal régional de Schwerin d’une demande tendant au bénéfice de l’aide judiciaire en vue d’introduire une action en responsabilité de l’Etat contre le
Land
de Mecklembourg-Poméranie occidentale.
Le 28 juin 2001, le tribunal régional rejeta cette demande au motif qu’une telle action n’avait pas suffisamment de chances de succès et que le requérant était le principal responsable de l’incident.
Le 26 février 2003, la cour d’appel de Rostock rejeta l’appel formé par le requérant au motif que son action n’avait pas suffisamment de chances de succès. D’après la cour d’appel, elle pouvait assumer les faits tels qu’ils avaient été relatés par le policier parce qu’on pouvait présumer qu’une audition du policier n’apporterait pas une autre version des événements.
La cour souligna que le requérant lui-même ne soutenait pas que le deuxième coup de feu l’avait pris pour cible. Elle indiqua que, selon la loi sur la sécurité et l’ordre public du
Land
de Mecklembourg-Poméranie occidentale, un policier avait la permission d’utiliser son arme dans le cas où, comme en l’espèce, une personne soupçonnée d’avoir commis un crime avait l’intention de s’enfuir. Elle ajouta que, en cas de balle perdue lors d’un tir de semonce, le comportement du policier restait légal tant qu’il avait observé, comme c’était le cas en l’espèce, la vigilance nécessaire.
Le 18 décembre 2003, la Cour constitutionnelle fédérale accueillit le recours constitutionnel du requérant et cassa l’arrêt de la cour d’appel.
Elle rappela notamment que, si l’octroi de l’aide judiciaire pouvait effectivement dépendre des chances d’aboutir de l’action envisagée, les exigences relatives aux chances d’aboutir ne devaient pas être trop strictes. Elle considéra que, dans son examen sommaire de l’affaire propre à la procédure d’aide judiciaire, la cour d’appel n’aurait pas dû juger que le comportement du policier n’était pas illégal car, ce faisant, elle avait défavorisé le requérant d’une manière contraire à la Loi fondamentale.
La Cour constitutionnelle fédérale nota que le point d’impact au cou du requérant permettait de parvenir à la conclusion que le policier n’avait pas correctement tenu son arme, conclusion à laquelle était également parvenu le tribunal d’instance chargé de l’affaire pénale contre le policier.
Elle considéra que la cour d’appel, en estimant que l’on ne pouvait pas présumer une inobservation de la part du policier des règles de vigilance, avait méconnu la fonction du système d’aide judiciaire. Elle tint pour décisif qu’on ne pouvait présumer non plus que le policier avait observé les règles de vigilance. Elle ajouta qu’il n’était pas hors de toute probabilité qu’une faute de service de la part du policier serait établie dans une procédure principale. Elle précisa que l’octroi de l’aide judiciaire n’était pas exclu même dans l’hypothèse où le comportement du policier pouvait être excusé. Selon la Cour constitutionnelle fédérale, la seule question qui se posait dans la procédure portant sur l’octroi de l’aide judiciaire était celle de savoir s’il y avait une chance suffisante d’établir dans une procédure principale l’illégalité du comportement du policier.
Le 17 décembre 2005, après le renvoi de l’affaire, la cour d’appel rejeta de nouveau la demande d’aide judiciaire du requérant au motif que son action n’avait pas suffisamment de chances de succès. D’après la cour d’appel, à supposer même que le policier n’eût pas tenu correctement son arme et que, par conséquent, son comportement eût été illégal, sa faute n’aurait été que très légère. Cette présomption serait conforme à la décision de la Cour constitutionnelle fédérale du 18 décembre 2003 et à la loi, car, déjà au cours de la procédure portant sur l’octroi de l’aide judiciaire, la cour d’appel devait avoir égard à la situation exceptionnelle dans laquelle s’était trouvé le policier. Compte tenu des circonstances, en particulier la poursuite des cambrioleurs – une bande extrêmement criminelle – qui avaient failli écraser un collègue du policier, la cour d’appel pouvait admettre que le policier s’était trouvé dans un état extrême d’excitation et de tension, très compréhensible, de nature à déclencher des réactions inappropriées. La cour d’appel en conclut que le requérant avait provoqué le deuxième coup de feu tandis que la faute du policier était légère. Elle observa en outre que, par son comportement, le requérant avait créé une situation dangereuse dans laquelle il aurait dû compter avec la possibilité de coups de feu de nature à provoquer des blessures graves. Dans un tel cas, un blessé n’avait pas de droit légitime à une compensation. La cour d’appel ajouta que l’octroi d’une somme quelconque en préjudice moral ne serait pas – à juste titre – compris par la population. Elle considéra par ailleurs que le témoignage du policier dans une procédure principale ne différerait pas de celui qu’il donnerait au cours de la procédure pénale, tandis que le requérant, lui, n’avait pas de moyens de preuve. Elle nota par ailleurs que le ministère de l’Intérieur du
Land
de Mecklembourg-Poméranie occidentale avait déjà accordé au requérant 150
000 DEM au titre du dommage moral et qu’il avait accueilli la demande en dommages-intérêts sur le fond à condition que le requérant retournât en Roumanie et cessât de percevoir des prestations sociales de la part de l’Allemagne. Elle conclut que le comportement illégal du requérant l’emportant complètement sur la faute de service légère présumée du policier, il n’y avait pas lieu d’accorder au requérant l’aide judiciaire.
Le 29 mars 2005, le requérant saisit la Cour constitutionnelle fédérale d’un nouveau recours constitutionnel.
Le 4 avril 2007, une chambre de trois juges de la Cour constitutionnelle fédérale n’admit pas le recours au motif qu’il ne revêtait pas une importance fondamentale au regard du droit constitutionnel et que rien n’indiquait que la décision attaquée enfreignait la Loi fondamentale.
B.
Le droit interne pertinent
L’aide judiciaire peut être accordée si l’action en justice a suffisamment de chances de succès et ne revêt pas de caractère abusif (article 114 du code de procédure civile). La décision relative à l’octroi de l’aide judiciaire appartient aux tribunaux chargés de l’affaire (article 127 du code de procédure civile).
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit d’accès à un tribunal.
2.
Toujours sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, il se plaint également de la durée de la procédure.
3.
Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, il dénonce en outre une atteinte au principe de la présomption d’innocence.
1.
Le requérant se plaint d’une violation de son droit d’accès à un tribunal. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente en l’espèce est ainsi libellée
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
»
Le requérant allègue que le refus de l’aide judiciaire était démesuré par rapport aux blessures graves qu’il a subies du fait du comportement, illégal selon lui, d’un policier, dont il rappelle qu’il a été condamné pour blessures involontaires. Il estime n’avoir pas reçu de compensation adéquate et souligne qu’il n’a pas les moyens d’introduire une action contre le
Land
de Mecklembourg-Poméranie occidentale.
La Cour rappelle d’abord que, si l’article 6 § 1 de la Convention garantit aux plaideurs un droit effectif d’accès aux tribunaux pour les décisions relatives à leurs «
droits et obligations de caractère civil
», il laisse à l’Etat le choix des moyens à employer à cette fin. L’instauration d’un système d’aide judiciaire en constitue un. La Convention n’oblige pas à accorder l’aide judiciaire dans toutes les contestations en matière civile. En effet, il y a une nette distinction entre les termes de l’article 6 § 3 c), qui garantit le droit à l’aide judiciaire gratuite sous certaines conditions dans les procédures pénales, et ceux de l’article 6 § 1, qui ne renvoie pas du tout à l’aide judiciaire. La Cour rappelle également qu’un système d’assistance judiciaire ne peut fonctionner sans la mise en place d’un dispositif permettant de sélectionner les affaires susceptibles d’en bénéficier, et qu’un système qui prévoit de n’allouer des deniers publics au titre de l’aide juridictionnelle qu’aux demandeurs dont le pourvoi a une chance raisonnable de succès ne saurait en soi être qualifié d’arbitraire (
Del Sol
c.
France
, n
os
46800/99, 26 février 2002, CEDH 2002-II, §§ 20-23,
Essaadi
c. France
n
o
49384/99, §§
30
‑
33, 26 février 2002, et
Debeffe c. Belgique
(déc.), n
o
64612/01, 9
juillet 2002).
En l’espèce, la Cour note que la cour d’appel, après le renvoi de l’affaire par la Cour constitutionnelle fédérale, a tenu compte des motifs de renvoi de celle-ci et qu’elle a fondé sa décision de rejet de l’aide judiciaire sur d’autres arguments, ceux d’ailleurs sur lesquels le tribunal régional avait fondé sa décision de rejet du 28 juin 2001. La cour d’appel a notamment estimé que le deuxième coup de semonce du policier avait été provoqué par le comportement du requérant tandis que l’éventuelle faute de service du policier était légère. Elle a pris en considération le contexte des événements et la situation exceptionnelle dans laquelle s’était trouvé le policier et a conclu aussi qu’il n’était pas à attendre que celui-ci fît une déclaration différente de celle faite au cours de la procédure pénale. La Cour estime que ni la prise en compte de l’ensemble de ces circonstances par la cour d’appel, qui a amplement motivé sa décision, ni l’appréciation des moyens de preuve devant elle ne paraissent arbitraires. Elle note au demeurant que la Cour constitutionnelle fédérale, qui avait renvoyé l’affaire devant la cour d’appel, n’a pas admis le deuxième recours constitutionnel du requérant.
Par ailleurs, dans l’appréciation d’un refus d’aide judiciaire, il est important de prendre concrètement en compte la qualité du système d’assistance judiciaire dans un Etat et la manière dont il a été appliqué dans le cas examiné (
Del Sol
et
Essaadi
précités, § 25 et § 35 respectivement).
Sur ce point, la Cour note que, aux termes de l’article 127 § 1 du code de procédure civile (voir «
Le droit interne pertinent
» ci-dessus), c’est au juge ou aux chambres des tribunaux et des cours qu’il incombe de connaître d’une demande d’aide judiciaire. Le système d’assistance judiciaire allemand offre de ce fait en principe des garanties substantielles aux intéressés, de nature à les préserver de l’arbitraire.
Au vu de ce qui précède et compte tenu de l’ensemble des circonstances, la Cour estime que le refus de la cour d’appel d’accorder l’aide judiciaire au requérant n’a pas atteint dans sa substance même le droit d’accès de celui-ci à un tribunal.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
2.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, le requérant se plaint aussi de la durée de la procédure suivie en l’espèce et d’une atteinte au principe de la présomption d’innocence.
Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention. Elle rappelle en particulier que l’article
6
§
1 de la Convention ne trouve en principe pas à s’appliquer aux procédures portant sur l’octroi de l’aide judiciaire (
Hilpert c.
Suisse
(déc.), n
o
61316/00, 29 novembre 2001,
Harder-Herken et Harder c.
Allemagne
(déc.), n
o
45584/99, 4 octobre 2004,
Barillon c.
France
, n
o
22897/02, § 24, 9
février 2006, et
Buffet c. France
(déc.), n
o
74211/01, 13
décembre
2005). Elle ne voit aucune raison de conclure différemment en l’espèce.
Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés au sens de l’article 35
§
3 et qu’ils doivent également être rejetés, en application de l’article
35
§
4.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président