ÎNAPOI LA REZULTATE CtEDO
Sursă originală
CtEDO 13.10.2009 AI

ALTHOFF ET AUTRES c. ALLEMAGNE

RESPONDENT
DEU
HOTĂRÂRE
13.10.2009
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză 
ALTHOFF ET AUTRES c. ALLEMAGNE (CtEDO, 2009)
HUDOC · oficial

cererii nr. 5631/05

prezentată de Edith ALTHOFF și alții

împotriva Germaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a cincea), funcționând la 13 octombrie 2009 într-un complet compus din:

Peer Lorenzen, președinte,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

judecători,

Klaus Köpp, judecător ad hoc,

și din Claudia Westerdiek, grefieră de secție,

Ținând cont de cererea sus-menționată introdusă la 11 februarie 2005,

Ținând cont de observațiile prezentate de guvernul pârât și acelea prezentate în replică de reclamanți,

Ținând cont de decizia Dnei Renate Jaeger, judecător aleasă în calitate de judecător al Germaniei, de a se retrage (art. 28 din Regulamentul Curții) și ținând cont de decizia Guvernului de a desemna pe avocat Klaus Köpp din Bonn (Germania), în calitate de judecător ad hoc pentru a sta la locul acesteia (articolele 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din Regulament),

După deliberare, pronunță următoarea hotărâre:

Reclamanții sunt în număr de nouă. Toți sunt cetățeni germani (vezi lista detaliată în anexă). Sunt reprezentați înaintea Curții de către profesor Depenheuer de la universitatea din Colonia și avocat A. Birkmann din Erfurt.

Faptele, după cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

1.

Geneza cauzei

Terenurile litigioase, cu o suprafață de 1000 m2, 990 m2 și 1030 m2 respectiv, sunt situate în Babelsberg-Potsdam, lângă Berlin, pe teritoriul fostei Republici Democratice Germane (RDG).

Printr-un contract notarial din 23 aprilie 1938, domul A. și Dna B., de religie iudaică și deținători ai cotelor societății comanditate Mitteldeutsche Gamaschenfabrik E.B. și A., proprietara terenurilor litigioase, le cedaseră pentru suma de 66.000 Reichsmark (RM) societății berlineze A. Wülfing. Victime ale persecuțiilor regimului național-socialist, domul A. a decedat în 1940 și Dna B. în 1945. Dna E.F., fiica Dnei B., emigrase în Statele Unite în 1939 și obținuse cetățenia americană în 1951.

Printr-un contract notarial din 28 iulie 1939, terenurile litigioase au fost vândute pentru suma de 61.000 RM domnului G. Althoff, comerciant, înregistrat ca proprietar în cartea funciară, și reclamanții sunt descendenții acestuia.

La 27 ianuarie 1953, în RDG, terenurile au fost expropriate și au devenit proprietatea poporului (Volkseigentum) sub controlul unei societăți de stat a industriei cinematografice.

Ulterior, Dna E.F. a condus o procedură în Statele Unite pentru pierderea terenurilor litigioase, în conformitate cu legea americană din 18 octombrie 1976 privind creanțele împotriva RDG.

Printr-o hotărâre definitivă din 27 august 1980, Comisia Statelor Unite pentru Reglementarea Creanțelor Străine (Foreign Claim Settlement Commission) a recunoscut că Dna E.F. avea dreptul la o indemnizație de 5.500 dolari americani (USD) cu dobândă de 6% de la septembrie 1951.

După reunificarea germană, aceste terenuri au revenit societății dok Filmstudio GmbH, al cărei singur acționar era Biroul pentru Probleme Speciale legate de Unificare (Bundesanstalt für vereinigungsbedingte Sonderaufgaben).

Printr-o decizie din 17 octombrie 1997, Biroul pentru Probleme Speciale legate de Unificare a constatat că terenurile litigioase au fost vândute pentru suma de 1.300.000 Deutschemark (DM) în scopuri de investiții societății Weiland GbR, în conformitate cu legea privind prioritatea investițiilor (Investitionsvorrangsgesetz) din 14 iulie 1992.

2.

Procedurile înaintea autorităților și jurisdicțiilor interne referitoare la restituirea terenurilor litigioase

La 10 octombrie 1990, reclamanții au depus o cerere de restituire a acestor terenuri la Biroul pentru Reglementarea Chestiunilor Patrimoniale în Suspensie al Land-ului Brandenburg (Landesamt für die Regelung offener Vermögensfragen – Biroul Land-ului), în conformitate cu dispozițiile relevante ale legii privind reglementarea chestiunilor patrimoniale în suspensie – legea patrimoniilor (Gesetz zur Regelung offener Vermögensfragen – Vermögensgesetz) din 23 septembrie 1990 (vezi dreptul și practica relevantă mai jos).

Printr-o scrisoare din 27 aprilie 1999, Republica Federală a Germaniei (RFG) a indicat Biroului Land-ului că, în conformitate cu art. 3 § 9, a doua frază, al Tratatului dintre guvernele RFG și Statele Unite ale Americii din 13 mai 1992 privind reglementarea anumitor drepturi patrimoniale – Tratatul germano-american (Abkommen zwischen den Regierungen der Bundesrepublik Deutschland und der Vereinigten Staaten von Amerika über die Regelung bestimmter Vermögensansprüche) (vezi dreptul și practica interne mai jos), ea devenise titulară a drepturilor patrimoniale ale Dnei E.F. asupra terenurilor litigioase.

Printr-o decizie din 12 iulie 2001, Biroul Land-ului a respins cererea reclamanților și a indicat că prețul vânzării terenurilor litigioase efectuate în 1997 trebuia efectiv să fie versate RFG. A observat mai întâi că vânzarea inițială a terenurilor litigioase în 1938 fusese efectuată sub constrângere în sensul articolului 1 § 6 al legii patrimoniilor.

Prin urmare, drepturile referitoare la acestea cădeau în domeniu de aplicare al Tratatului germano-american. Or, în conformitate cu articolele 2 § 1 și 6 § 6a ale legii patrimoniilor combinate cu art. 3 § 9, a doua frază, al Tratatului germano-american, RFG devenise succesor legal al Dnei E.F. Aceasta opționalase versarea unei indemnizații și prin urmare renunțase la a-și face valabile drepturile împotriva RFG.

Reclamanții s-au adresat apoi tribunalului administrativ din Potsdam, pe motiv că aveau dreptul legitim la restituire, ținând cont de faptul că Dna E.F. nu depusese o cerere în acest sens înainte de data limită de 31 decembrie 1992 prevăzută la art. 30a § 1, prima frază, al legii patrimoniilor, și aceasta în ciuda unei modificări ulterioare a acestui articol prin legea privind clarificarea drepturilor patrimoniale (Vermögensrechtsbereinigungsgesetz) din 20 octombrie 1998 (vezi dreptul și practica interne relevante mai jos).

Printr-o hotărâre din 28 noiembrie 2002, tribunalul administrativ din Potsdam a confirmat în toate punctele decizia Biroului. Potrivit acestuia, chiar dacă dreptul RFG la restituire s-ar fi stins din lipsă de a fi depus o cerere în acest sens înainte de data limită de 31 decembrie 1992 prevăzută la art. 30a § 1, prima frază, al legii patrimoniilor, el fusese ulterior reactivat prin modificarea acestui articol în 1998.

De asemenea, reclamanții nu dobândiseseră dreptul irevocabil (unabänderlich) derivând din art. 14 (drept de proprietate) al Legii Fundamentale (Grundgesetz), deoarece la data depunerii cererii RFG în 1999, Biroul Land-ului nu aprobaser încă o decizie.

Printr-o hotărâre din 21 ianuarie 2004, Curtea Administrativă Federală a respins calea de atac pentru revizuire a reclamanților. A observat mai întâi că, în virtutea dispozițiilor relevante ale Tratatul germano-american, drepturile patrimoniale ale Dnei E.F. au fost transferate RFG. Ținând cont de faptul că Dna E.F. fusese indemnizată în 1976, JCC (Jewish Claims Conference), care de asemenea depusese o cerere de restituire, nu ar putea-și face valabile drepturile patrimoniale. Curtea Administrativă a observat apoi că RFG efectiv nu depusese o cerere valabilă de restituire înainte de data limită de 31 decembrie 1992 prevăzută la art. 30a § 1, prima frază, al legii patrimoniilor. Într-adevăr, legea privind Tratatul din 21 decembrie 1992 (vezi dreptul și practica interne mai jos) nu preveduse dispozițiile speciale la acest sens, și scrisoarea din 1 octombrie 1992 adresată de Biroul Federal pentru Reglementarea Chestiunilor Patrimoniale în Suspensie (Bundesamt für die Regelung offener Vermögensfragen - Birou Federal) din 1 octombrie 1992 autorităților Land-urilor nu putea fi considerată o cerere valabilă deoarece nu era suficient de specifică. Referindu-se la jurisprudența sa constantă, Curtea Administrativă a adăugat că fixarea acestei date limite corespundea unei dispozițiuni relevând dreptul material, ceea ce implică că drepturile RFG s-au stins cu expirarea perioadei legale. Cu toate acestea, prin modificarea articolului 30a § 1 al legii patrimoniilor în 1998, legiuitorul "remediat" la absența cererii depuse în perioada legală.

Scopul său fusese asigurarea permanenței vedenilor drepturi patrimoniale și corectarea acestui gol. De mai mult, referindu-se din nou la jurisprudența sa constantă, Curtea Administrativa estimă că drepturile reclamanților la restituire bazate pe legea patrimoniilor nu beneficiau de protecția articolului 14 § 1 al Legii Fundamentale, deoarece aceste drepturi nu corespundeau unor drepturi de proprietate existente, ci decurgeau din voința statului de a repara o injusticie a trecutului.

În sfarsit, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale Federale, era vorba în speța de o "falsă" retroactivitate (unechte Rückwirkung): într-adevăr, ținând cont de situația legală confuză și incertă prevalând pe atunci, reclamanții nu dobândiseseră nici o "încredere demn de protecție" (schutzwürdiges Vertrauen), nici o siguranță juridică cu privire la faptul că poziția lor ca persoane prejudiciate "în al doilea rând" (Zweitgeschädigte) le conferea dreptul la restituire a terenurilor litigioase. De mai mult, JCC de asemenea depusese o cerere de restituire în termenii legali, și drepturile sale ar fi prevalat asupra celor ale reclamanților dacă ar fi avut succes.

Printr-o decizie din 14 augusztus 2004, Curtea Constituțională Federală, funcționând în comitet de trei membri, refusă să reține calea de atac.

Estimă în particular că art. 30a § 1, a patra frază, al legii patrimoniilor era compatibil cu art. 14 § 1 al Legii Fundamentale, chiar dacă s-ar pleca de la principiul favorabil reclamanților că drepturile lor la restituire bazate pe legea patrimoniilor sau versarea prețului vânzării în virtutea articolului 16 § 1, prima frază, al legii privind prioritatea investițiilor (vezi dreptul și practica interne mai jos) beneficiau de protecția articolului 14 § 1. Potrivit Curții Constituționale, art. 30a § 1, a patra frază, al legii patrimoniilor trebuia înțeles ca o dispoziție definind conținutul și limitele (Inhalts-und Schrankenbestimmung) dreptului de proprietate în sensul articolului 14 § 1, a doua frază, al Legii Fundamentale, și asigura un echilibru echitabil al intereselor în cauză. În virtutea articolului 3 § 2 al legii patrimoniilor combinat cu art. 1 § 2 al acestei legi, reclamanții, considerați ca persoane prejudiciate "în al doilea rând", aveau de la început simplu dreptul la o indemnizație. Or, în virtutea articolului 3 § 9, a doua frază, al Tratatului germano-american, RFG succedasea persoanelor prejudiciate "în rând prim" (Erstgeschädigte) care, ținând cont de indemnizația pe care o primiseseră deja, nu mai puteau invoca drepturi bazate pe legea patrimoniilor. Depunerea unei cereri de RFG privind drepturi patrimoniale bazate pe Tratatul germano-american viza deci obținerea echivalentului dreptului patrimonial al unei persoane prejudiciate "în rând prim" material deja "depusă" și satisfăcută.

Legiuitorul voise deci simplu să clarifice situația pentru acest tip de drepturi.

Curtea Constituțională a adăugat că chiar dacă ar fi fost de alt aviz și ar fi considerat, ca și Curtea Administrativă Federală, că drepturile bazate pe art. 1 § 6 al legii patrimoniilor s-ar fi stins la 31 decembrie 1992, apoi ar fi fost reactivate ca urmare a modificării articolului 30a § 1 al legii patrimoniilor, noua versiune a acestui articol asigura un echilibru echitabil între interesele în cauză. Într-adevăr, drepturile patrimoniale derivând din Tratatul germano-american găseau originea în legea americană din 1976 și fusese deja satisfăcute în 1980 în ceea ce privește terenurile litigioase. La momentul ratificării Tratatului germano-american, se plecă de la principiul că suma globală de plată în titlu de compensare ar putea se ridice în total la 190 milioane USD.

Or nimeni nu putea se aștepte ca RFG renunță în final la valori patrimoniale pentru care trebuia versează o compensație de o asemenea valoare - chiar dacă numai după constatarea transferului final (nach Feststellung des endgültigen Überweisungsbetrags).

De aceea, statul german în particular remisese organelor Land-urilor listele drepturilor acoperite de Tratatul printr-o scrisoare din 2 octombrie 1992 a Biroului Federal.

În aceste condiții, nu putea exista crearea unei "încrederi demn de protecție" asupra menținerii situației legale cum rezulta din versiunea inițială a articolului 30a § 1.

3.

Procedurile înaintea autorităților și jurisdicțiilor interne referitoare la versarea unei indemnizații

La 12 ianuarie 2005, reclamanții au depus o cerere de indemnizație pentru pierderea terenurilor litigioase la Biroul Land-ului din Brandenburg, în conformitate cu dispozițiile relevante ale legii privind indemnizațiile (Entschädigungsgesetz) (vezi dreptul și practica relevantă mai jos).

Printr-o decizie din 20 martie 2007, Biroul Land-ului a respins cererea reclamanților, pe motiv că nu o depuseseră în perioada de șase luni după respingerea definitivă a cererii de restituire cum era prevăzut la art. 7a § 3c al legii patrimoniilor.

Reclamanții s-au adresat apoi tribunalului administrativ din Potsdam cu o cale de atac. Procedura este încă în suspensie.

1.

Legea privind reglementarea chestiunilor patrimoniale în suspensie / legea patrimoniilor

a. Principiile

La 29 septembrie 1990 intră în vigoare legea patrimoniilor din 23 septembrie 1990, care trebuia de asemenea să facă parte din Tratatul de Unificare (Einigungsvertrag). Potrivit acestuia din urmă, legea patrimoniilor continua de exista în Germania după reunificarea celor două state germane la 3 octombrie 1990. Intenționase în particular de a regla conflictele referitoare la bunuri situate pe teritoriul fostei RDG într-un mod acceptabil din punct de vedere social, pentru a asigura în mod durabil pacea juridică în Germania.

art. 1 § 1a și 2 al legii patrimoniilor prevede că aceasta se aplică drepturilor patrimoniale asupra bunurilor expropriate la epoca fostei RDG, și art. 1 § 6, a doua frază, prevede că se aplică de asemenea drepturilor patrimoniale ale persoanelor persecuate între 30 ianuarie 1933 și 8 mai 1945 în Germania din motive rasiste, politice, religioase sau ideologice (weltanschauliche Gründe) și care din acest fapt pierdusară bunurile lor "prin vânzare forțată, expropriere sau pe o altă cale". Articolele 2 și 3 ale acestei legi completează art. 1.

art. 3 § 1 al legii patrimoniilor prevede că bunuri transformate în "proprietate a poporului" sunt restituite la cerere decât dacă legea exclude. art. 3 § 2 prevede că, dacă mai multe persoane depun o cerere de restituire referitoare la același bun, acela care a fost prejudiciat "în rând prim" devine având drept.

Restituirea unui bun este exclusă dacă se dovedește imposibilă în practică sau că achiziționatorii l-au achiziționat de bună credință după 8 mai 1945 și pînă la data pivotă de 18 octombrie 1989 (articolele 4 § 1 și § 2).

În aceste cazuri, legea privind indemnizațiile prevede versarea unei indemnizații.

art. 16 § 1 al legii privind prioritatea investițiilor prevede că, dacă restituirea unui bun este imposibilă din motiv al vânzării acestuia, având drept poate cere versarea unei sume echivalente drepturilor sale patrimoniale.

b. art. 30a § 1

art. 30a § 1, prima frază, al legii patrimoniilor stipulează că cererile de restituire trebuia depuse cel mai târziu la 31 decembrie 1992. Legea privind clarificarea drepturilor patrimoniale din 20 octombrie 1998 modifică articolul în cauză prin introducerea unei patru fraze prin care această dată limită nu se aplică drepturilor pe care RFG le dispune în virtutea Tratatului dintre guvernele RFG și Statele Unite ale Americii din 13 mai 1992 privind reglementarea anumitor drepturi patrimoniale.

2.

Tratatul dintre guvernele Republicii Federale a Germaniei și Statele Unite ale Americii din 13 mai 1992 privind reglementarea anumitor drepturi patrimoniale

art. 3 § 1 al Tratatul germano-american dispune că cetățenii americani trebuie alege între versarea unei indemnizații sau sesizarea jurisdicțiilor germane pentru obținerea despăgubirii în conformitate cu legea americană din 18 octombrie 1976 privind creanțele împotriva RDG.

Dacă optează pentru prima soluție, pierd orice posibilitate de recurs împotriva RFG în virtutea articolului 3 § 6, a doua frază, al Tratatul. Potrivit articolului 3 § 9, a doua frază, drepturile lor sunt atunci transmise RFG. Această succesiune legală se aplică de asemenea drepturilor derivând din măsuri dăunătoare luate sub regimul național-socialist.

Printr-o lege din 21 decembrie 1992, Tratatul germano-american a devenit parte a dreptului intern. A intrat în vigoare la 28 decembrie 1992.

Reclamanții susțin că noua versiune a articolului 30a § 1 al legii patrimoniilor și aplicarea acesteia de către jurisdicțiile interne au afectat dreptul lor la respect al bunurilor prevăzut la art. 1 al Protocolului nr. 1. Într-adevăr, modificarea cu efect retroactiv a acestui articol în favoarea Statului fără indemnizație adecvată ar fi constituit o interferență disproporcionate.

De mai mult, reclamanții consideră că sunt victime ale unei discriminări în sensul articolului 14 din Convenție combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1.

Reclamanții susțin că noua versiune a articolului 30a § 1 al legii patrimoniilor și aplicarea acesteia de către jurisdicțiile interne au afectat dreptul lor la respect al bunurilor prevăzut la art. 1 al Protocolului nr. 1, redactat cum urmează:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respect al bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu afectează dreptul pe care îl au statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi.

Invocă de asemenea art. 14 din Convenție, redactat cum urmează:

"Bucurarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nici o distincție, bazată în particular pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

1.

Argumente ale părților

Ca teză principală, Guvernul estimează că reclamanții nu dispuneau de drept căzând în domeniu de aplicare al articolului 1 al Protocolului nr. 1. Precizează mai întâi că, ca urmare a Tratatul germano-american din 1992, RFG succedasea Dnei E.F. - care obținuse versarea unei compensații în 1976 - ca având drept în "rând prim" (Erstberechtigte), și că reclamanții, ca având drepturi "în al doilea rând" (Zweitberechtigte), nu dispuneau de la început de drept la restituire conform legii patrimoniilor, ci simplu de drept la indemnizație. Guvernul subliniază apoi că termenul prevăzut de art. 30a § 1 al legii patrimoniilor nu găsise niciodată aplicare drepturilor patrimoniale ale RFG derivând din Tratatul germano-american. Într-adevăr, RFG nu putea valabil depune o cerere decât după transfer al acestor drepturi patrimoniale RFG. Or Tratatul germano-american însuși intrase în vigoare abia la 28 decembrie 1992 - practic în același timp cu expirarea termenului prevăzut de art. 30a § 1, prima frază, al legii patrimoniilor - și drepturile patrimoniale referitoare la aceasta nu putuseră fi transferate RFG decât patru ani după această dată, ceea ce implică că nu puteau fi acoperite de termenul legal. Modificarea în 1998 a articolului 30a § 1 al legii patrimoniilor vizase deci simplu să clarifice situația legală. Opinia diferită a Bundesrat (a doua cameră federală) la care se referă reclamanții în observațiile lor nu ar fi prevalat în procesul de adoptare a noii legi din 1998. De mai mult, chiar dacă RFG nu ar fi putut-și face valabile drepturile patrimoniale, JCC - ale cărei drepturi prevalau asupra celor ale reclamanților și care fusese făcut o declarație în termenul legal - ar fi putut-și face valabile ale sale.

Ca teză secundară, Guvernul consideră că, chiar dacă ar fi existat o interferență, aceasta era justificată și ținea seama un echilibru echitabil între interesele în cauză la lumina amplei marje de apreciere de care dispune Statul în cadrul reunificării germane. Se referă în acest sens la deciziile de principiu ale Curții Administrative Federale și Curții Constituționale Federale. Guvernul subliniază în particular că reclamanții ar fi avut dreptul la o indemnizație adecvată de suma 57.000 EURO din care nu au putut dispune faute de depunere a cererii lor în termenul prevăzut la acest scop (șase luni după respingerea definitivă a cererii de restituire).

În sfarsit, în ceea ce privește leziunea reclamanților pe temelia articolului 14 din Convenție combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1, Guvernul susține ca teză principală că este inadmisibilă pentru neepuizare a căilor de atac interne faute de fi ridicată înaintea Curții Administrative Federale și, ca teză secundară, că este neîntemeiat.

Reclamanții replicează că erau singurii dispunând fie de drept la restituire a terenurilor litigioase în virtutea articolului 3 § 1, prima frază, al legii patrimoniilor, fie de drept la versarea prețului vânzării în virtutea articolului 16 § 1 al legii privind prioritatea investițiilor corespunzând sumei 1.300.000 DM. Nici statul german nici JCC nu ar fi dispus de drepturi concurente. Cum Dna E.F. opționalase versarea unei indemnizații în 1976, pierduse poziția de având drept "în rând prim" care o revenea reclamanților. Or drepturile patrimoniale ale Dnei E.F. nu fusese transferate RFG decât în 1997, cu mult după expirarea termenului prevăzut de art. 30a § 1, prima frază, al legii patrimoniilor. Faute de depunere a cererii de restituire în acest termen, drepturile patrimoniale ale RFG s-au deci stins după cum indica Curtea Administrativă Federală. Rezultă că doar reclamanții, care depuseseră o cerere în bună și după regulă în termenul legal, rămâneau având drepturi. Modificarea cu efect retroactiv în 1998, adică șase ani după expirarea termenului legal, a articolului 30a § 1 al legii patrimoniilor în favoarea Statului nu putea deci fi considerată o simplă clarificare legală. Contrar ce pretinde Guvernul, art. 30a § 1, prima frază, se aplica de asemenea drepturilor RFG derivând din Tratatul germano-american; astfle în pregătirea noii legi din 1998, Bundesrat ar fi clar indicat că noua dispoziție trebuia permite Guvernului făcând valabile drepturile patrimoniale derivând din Tratatul germano-american și aceasta în ciuda omisiunii depunerii cererii în termenul legal sau extinderii acestui termen prevăzut de art. 30a § 1, prima frază, al legii patrimoniilor. Or Tratatul germano-american având fost semnat la 13 mai 1992, RFG ar fi avut pe deplin posibilitatea depune o cerere de restituire, chiar preventiv, în termenul legal.

Modificarea retroactivă a legii în favoarea RFG constitua cu evidentă o privare a proprietății fără indemnizație reclamanților.

Nu este decât în calitate cu totul secundară și preventiv că reclamanții ar fi de asemenea depus o cerere de indemnizație la 28 decembrie 1992, și contestă afirmațiile Guvernului de a nu fi făcut cerere în acest sens în termenul legal. Cu toate acestea, o asemenea cerere nu ar avea nici o relație cu prezenta cerere, dat că reclamanții dispuneau de drept la restituire din care fuseseră privați în nerespectare al articolului 1 al Protocolului nr. 1; de toată felul suma indemnizației nu ar fi fost adecvată.

Cât privește leziunea trasă de art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamanții susțin că au ridicat-o înaintea Curții Constituționale Federale și cer Curții să se pronunțe pe fond.

2.

Concluzia Curții

Curtea estimează, la lumina ansamblului argumentelor părților, că aceste leziuni pun în cauză întrebări serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, ci necesită examen pe fond; rezultă din aceasta că aceste leziuni nu pot fi declarate manifest neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nici alt motiv de inadmisibilitate nu a fost constatat.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară cererea admisibilă, toți mijloace de fond fiind rezervate.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Grefieră

Președinte

Cerere nr. 5631/05

Althoff și alții ./. Germania

Lista reclamanților

Nume | Prenume | Data nașterii | Locul rezidență

---|---|---|---

ALTHOFF | Edith | 28.11.1929 | Düsseldorf – Germania

OTLEWSKI | Ingrid H. | 11.11.1935 | Krefeld - Germania

SCHMITZ | Heinz Ludwig Max | 08.05.1942 | Goa – India

MIASTKOWSKI | Miriam Helene | 27.05.1921 | Fairfield – Statele Unite

BROICH | Hubert Max | 06.12.1922 | Merced – Statele Unite

FISCHER | Gertrud Franziska | 25.11.1911 | Nürnberg – Germania

DIETZ | Josefine Irmgard | 31.08.1923 | Dormagen-Gohr – Germania

BÖCKER | Hans | 26.03.1910 | Minden – Germania

HOLZHAUSEN-SPENCER | Louise | 30.06.1930 | Palm Springs – Statele Unite

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2009-10-13
0,95
GÖBEL c. ALLEMAGNE
CINQUIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 35023/04 présentée par Gerd GÖBEL contre l’Allemagne La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 13 octobre 2009 en une chambre composée de : Pee
CtEDO 2012-09-27
0,94
AFFAIRE ALTHOFF ET AUTRES c. ALLEMAGNE
CINQUIÈME SECTION AFFAIRE ALTHOFF ET AUTRES c. ALLEMAGNE (Requête n o 5631/05) ARRÊT (Satisfaction équitable – radiation) STRASBOURG 27 septembre 2012 DÉFINITIF 27/12/2012 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Co
CtEDO 2009-10-08
0,94
AFFAIRE SOPP c. ALLEMAGNE
CINQUIÈME SECTION AFFAIRE SOPP c. ALLEMAGNE ( Requête n o 47757/06) ARRÊT STRASBOURG 8 octobre 2009 DÉFINITIF 08/01/2010 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retou
CtEDO 2008-05-13
0,94
FELDHAUS c. ALLEMAGNE
CINQUIÈME SECTION DÉCISION Requête n o 10583/02 présentée par J. Rainer FELDHAUS contre l’Allemagne La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 13 mai 2008 en une chambre composée de : Peer Lorenzen, président,
CtEDO 2007-05-15
0,94
LEUSCHNER c. ALLEMAGNE
CINQUIEME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 58623/00 présentée par Heinz LEUSCHNER contre l’Allemagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 15 mai 2007 en une chambre composée de MM.
Sursă