cererii nr.
43829/07
prezentate de Eckhardt și Gabriele MÜLLER
împotriva Germaniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), ședință la 14 septembrie 2010 într-o cameră compusă din
:
Peer Lorenzen,
președinte,
Renate Jaeger,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Zdravka Kalaydjieva,
judecători,
și Claudia Westerdiek,
greffieră de secțiune
,
Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă la 4 octombrie 2007,
După ce au deliberat, pronunță următoarea decizie
:
Reclamanții, Dl. și Dna
Eckhardt și Gabriele Müller, sunt cetățeni germani născuți respectiv în 1955 și 1956 și rezidând la Hohenstein. Sunt reprezentați în fața Curții de către Dl.
Istvan Cocron, avocat la München.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.
1.
Originea cauzei
La 12 martie 2003, fiul reclamanților, ca urmare a dificultăților în relația cu partenera sa, s-a sinucis prin incendiu în mașina sa într-o pădure îndepărtată.
La 13 martie 2003, un comunicat de presă al poliției a raportat că cadavrul unui bărbat în vârstă de 19 ani fusese găsit carbonizat în mașina sa, că, potrivit investigațiilor inițiale, acesta pusese singur foc vehiculului pentru a se sinucide, și că ancheta poliției penale privind faptele și motivele era în curs. Aceeași zi, poliția s-a prezenta la casa reclamanților, cerând un obiect aparținând fiului lor, susceptibil de a purta urme ADN. Interesații i-au dat o perie de dinți.
La 14 martie 2003, ediția regională a Thuringiei a ziarului
Bild
a raportat sinuciderea și a publicat o fotografie de mare format a fiului reclamanților, care-l arăta în costum de pompier. Textul însoțind fotografia indica prenumele și inițiala numelui de familie al fiului, vârsta, profesia (ucenic electician) și domiciliul. Reclamanții au aflat de apariția acestui articol printr-un apel telefonic al unuia dintre părinții lor.
Aceeași zi, un jurnalist al ziarului s-a prezentat la casa reclamanților și le-a arătat articolul. Văzând fotografia fiului, o imagine pe care nu o cunoștea, al doilea reclamant a suferit un șoc și a început să strige. Reclamanții au dat jurnalistului de înțeles că nu erau de acord cu caracterizarea fiului lor în articol. Jurnalistul le-a propus atunci să rectifice imaginea dată publicând un alt articol și le-a întrebat dacă nu aveau alte fotografii în acest scop. Reclamanții au remis atunci jurnalistului patru fotografii ale fiului lor.
Noul articol a apărut a doua zi (15 martie 2003) în ediția Thuringiei și a Saxoniei-Anhalt a ziarului.
La 17 martie 2003, tribunalul de circumscripție din Nordhausen a ordonat autopsia cadavrului carbonizat pentru a stabili identitatea acestuia și pentru a compara un eșantion de țesuturi ale victimei cu cel ale fiului reclamanților. Autopsia a avut loc la 20 martie 2003
; rezultatele au fost prezentate două săptămâni mai târziu și au confirmat că victima era într-adevăr fiul reclamanților.
2.
Deciziile instanțelor civile
a)
Sentința tribunalului regional
La 24 martie 2003, avocatul reclamanților a cerut ziarului 20
000
euro (EUR) pentru prejudiciu moral. După ce a suferit un refuz, clienții lui l-au tras în justiție pe ziar.
Printr-o sentință din 13 septembrie 2004, tribunalul regional din Erfurt a admis cererea reclamanților și le-a acordat 6
000 EUR ca prejudiciu moral. A considerat că, deși interesații nu puteau invoca dreptul la protecția personalității
post mortem
a fiului lor în absența unor elemente ce să entache imaginea acestuia, publicarea fotografiei fără consimțământul reclamanților se analiza ca o încălcare gravă a dreptului reclamanților la protecția personalității, din care făcea parte dreptul lor de a fi singuri pentru a plânge moartea fiului lor presupus mort. Publicând articolul, ziarul ar fi reliefat soarta fiului reclamanților în ochii unui mare număr de cititori în Thuringia. În acest sens, tribunalul regional a remarcat că reproducerea în grand format a fotografiei permitea recunoașterea trăsăturilor fiului (a cărui identitate fusese de fapt recunoscută, după cum mărturisea apelul telefonic la reclamanți) și că articolul indica prenumele, inițiala numelui de familie, profesia, domiciliul și vârsta acestuia.
Potrivit tribunalului, ingerința era cu atât mai gravă cu cât identitatea corpului găsit în ruina mașinii nu fusese încă clar stabilită. Deși indicii permiteau a crede că victima era într-adevăr fiul reclamanților, nicio dovadă definitivă nu exista la acel moment, după cum arăta faptul că poliția trecuse cu o zi înainte de publicarea litigioasă la casa reclamanților pentru a analiza urmele ADN pe o perie de dinți a fiului și că, la 20 martie 2003, corpul victimei sinuciderii fusese incă autopsiat pentru identificare. Tribunalul regional a adăugat că ziarul nu era justificat să invocă existența comunicatului de presă al poliției deoarece acesta s-a limitat la raportarea sinuciderii unui bărbat de 19 ani, fără a-i revela identitatea. A precizat că, deși acest comunicat lăsa să se înțeleagă că autorii săi plecau de la faptul că cadavrul găsit era al fiului reclamanților și că tânărul se sinucisese, poliția nu divulgase identitatea victimei nici nu dăduse nici un nume. Faptul că reclamanții știau că un mare număr de cititori, din cauza apariției acestui articol, nu îndoiau moartea fiului lor în timp ce ei înșiși mai speră - în ciuda fricii - că era încă viu a constituit o încărcătură emoțională puternică pentru reclamanți, după cum arătase reacția reclamantei la vederea articolului. Că informația s-a dovedit adevărată mai târziu n-a avut, potrivit tribunalului regional, niciun impact asupra gravității ingerinței, deoarece momentul decisiv în acest sens era ziua apariției articolului, care expusese sub forma unor fapte adevărate fapte care nu aveau la acel moment decât caracterul unei puteri probabilități mari.
De altfel, tribunalul regional a observat că publicarea fotografiei încălcă legea din moment ce reclamanții nu îl dăduser consimțământul. Ziarul nu putea de asemenea invoca art.
23
§
1 din legea privind drepturile de autor în domeniul artistic (a se vedea „
Dreptul și practica internă relevante
" mai jos) pentru a se dispensa de un asemenea consimțământ, fiul reclamanților nefiind o figură din istorie contemporană. Sinuciderea lui nu era nici mai mult un eveniment ce ar fi trebuit legat de istoria contemporană. De altfel, tânărul însuși nu căutase publicul, ci ales un loc izolat pentru a-și comite actul desperabil. În orice caz, dreptul reclamanților la protecția personalității emana dreptul ziarului de a publica fotografia. Faptul că au transmis alte fotografii jurnalistului ziarului în ziua apariției nu schimba nimic caracterul ilegal al primei publicări, reclamanții având dat aceste fotografii cu intenția de a rectifica imaginea pe care articolul o dăduse despre fiul lor. În fine, reclamanții declaraser în fața tribunalului regional că, dacă li s-ar fi pus întrebarea, ar fi ales să nu apară nimic în presă.
Tribunalul regional a conchis că ziarul dovedit o neglijență gravă (
grobe Fahrlässigkeit
). A observat în acest sens că la momentul publicării neautorizate nu existau decât prezumții cu privire la identitatea victimei sinuciderii și că ziarul încălcaser în special a cincea directivă explicativă a punctului 8 al codexului presei (a se vedea „
Dreptul și practica internă relevante
" mai jos).
Cât privește întrebarea dacă era necesar să se acorde o compensație pecuniară, tribunalul regional a estimat că dreptul reclamanților la o asemenea compensație nu se lovea de principiul subsidiarității deoarece nu aveau alt mijloc de a obține o reparare. În special, nici o cerere de dezminți nici o cerere de obligare a ziarului să se abțină de la orice nouă publicare nu intrau în considerare în acest sens. Publicarea unei fotografii nu putea de fapt face obiectul unui dezminți și cunoașterea de către public a identității persoanei figurând în fotografie nu putea fi anulată prin intermediul unei interziceri de a publica. Potrivit tribunalului regional, aceasta lacună în protecția personalității nu putea fi completată decât prin acordarea unei indemnități pecuniare. Aceasta, pe de o parte, ar constitui o satisfacție pentru reclamanți sub aspectul dispreții dreptului lor la sfera privată dovedit de ziaru și, pe de altă parte, ar fi util la prevenirea unor noi publicări de acest fel, care erau contrare legii și codexului presei și a căror unicul scop era scopul comercial al unei creșteri a tirajului. În această privință, tribunalul regional a notat că reportajul avea caracter colocvial („
Dramă la Romeo și Julieta
") și că ziarul în cauză, unu din titlurile presei de senzație (
Boulevardpresse
), se bucura de o largă audință mai ales din cauza paginilor sale foarte ilustrate și nu ar obține același tiraj fără prezența fotografiilor sale de mare format.
b)
Sentința curții de apel
Printr-o sentință din 31 martie 2005, curtea de apel a
Land-ului
Thuringia a infirmat sentința tribunalului regional și a respins cererea reclamanților.
În primul rând, a confirmat concluziile tribunalului regional privind existența unei ingerinți ilicite, din cauza reportajului, în dreptul reclamanților la protecția personalității, din care făcea parte dreptul de a plânge moartea unui apropiat. A observat că aceste concluzii nu lărgeau obligația de diligență (
Sorgfaltspflicht
) a unui jurnalist de o manieră despropor-ționată, dreptul ziarului de a raporta sinuciderea ca atare nefiind pus în cauză.
În al doilea rând, curtea de apel a precizat că existența unei încălcări a dreptului reclamanților la protecția personalității nu avea totuși ca consecință automată că reclamanții puteau pretenția o compensație pecuniară. O asemenea compensație nu putea de fapt fi acordată decât dacă exista o încălcare gravă a dreptului la protecția personalității și că această ingerință nu putea fi compensată altfel. Criteriile relevante în acest sens, așa cum stabilite de jurisprudența Curții Federale de Justiție și a Curții Constituționale Federale, erau gravitatea ingerinței, durata și persistența încălcării intereselor și reputației, intenția jurnalistului și gradul de culpă al acestuia. Totuși, ținând seama de ansamblul circumstanțelor cauzei, curtea de apel a estimat că nu exista o încălcare a dreptului reclamanților care nu ar fi putut fi reparată decât prin intermediul unei compensații pecuniare.
Curtea de apel a remarcat că informațiile raportate de reportaj corespundeau adevărului și că nu conțineau elemente care ar fi încălcat reputația reclamanților. De altfel, contrar concluziilor tribunalului regional, ea a estimat că reportajul nu depășea limita toleranței. În acest sens, curtea de apel distingea cauza în cauză de cea care fusese obiectul unei hotărâri a curții de apel din Düsseldorf, în care fotografia incriminată arăta corpul unui bărbat asfixiat așa cum fusese găsit pe locul accidentului. A notat că, în cazul pe care îl examinează, era vorba de o fotografie banală, sigur de mare talie, arătând fiul în viață. Dacă textul însoțind imaginea folosea formule cum ar fi „
Sfârșitul unei iubiri de adolescenți
" sau „
Dramă la Romeo și Julieta
" cu scopul de a provoca emoția cititorilor, asemenea efecte erau caracteristice ziarului
Bild
și nu depășeau limita toleranței (
Geschmacklosigkeit
) ce trebuia respectată. Curtea de apel a adăugat că articolul nu da detalii despre cum muriseră fiul și se limita la raportarea unor fapte adevărate, și anume că un ucenic în vârstă de 19 ani s-a ars cu benzină și s-a imolat, și că corpul fusese găsit în mașina în flăcări.
Curtea de apel a conchis că singurul punct care putea justifica recunoașterea unei încălcări grave a dreptului la protecția personalității era prin urmare identificarea fiului reclamanților de reportaj în timp ce nu exista încă, la momentul apariției, certitudine privind moartea acestuia. A observat că tribunalul regional avusese dreptate observând că aceste circumstanțe dădeau de gândit că exista o încălcare gravă a dreptului reclamanților la protecția personalității și că vina ziarului părea ca gravă. Era clar că reclamanții fusiser grav afectați descoperind moartea fiului prin jurnal și prin terți la un moment când puteau încă hrănii speranța că corpul găsit nu era al fiului. Cu toate acestea, reclamanții ar fi putut reacționa în fața acestei ingerinți grave cerând ziarului să se abțină de la răspândirea aserțiunii că era vorba de fiul lor și să publice un dezminți. Curtea de apel a subliniat că reclamanții avuser precis această posibilitate deoarece întâlniseră un redactor al ziarului chiar ziua apariției. În loc să-i ceară să nu mai facă legătură între sinucidere și fiul lor și să dezminți orice legătură care fusese făcută în acest scop, i-au remis alte fotografii pentru un alt articol. De urmare, deoarece reclamanții fusiser în măsură să repare prejudiciul cauzat de legătura făcută între sinucidere și fiul lor, dar nu folosiseră această posibilitate și chiar contrari găsiseră posibil un nou reportaj, acordarea unei compensații pecuniare nu putea fi luată în considerare.
Curtea de apel nu-a autorizat pourvoul în casație, în ciuda faptului că întrebarea dreptului de a ști dacă și în ce condiții un articol al unui ziar raportând o moarte putea încălca dreptul părinților supraviețuitori la protecția personalității încă nu fusese soluționată de o instanță supremă și nu mai era nici obiect al unei jurisprudențe de curți de apel stabilite. A precizat totuși că această întrebare nu era decisivă în cauza de față, deoarece cererea de compensație a reclamanților trebuia respinsă din alte motive, care erau bazate pe o jurisprudență supremă bine stabilită care nu presta la critică.
La 25 mai 2007, Curtea Constituțională Federală nu admise recursul constituțional al reclamanților (nr.
1 BvR 1088/05), fără a motiva decizia.
B.
Dreptul și practica internă relevante
Art. 22 § 1 al legii privind drepturile de autor în domeniul artistic (
Gesetz betreffend das Urheberrecht an Werken der bildenden Künste und der Photographie
–
Kunsturhebergesetz
) prevede că imagini reprezentând o persoană nu pot fi difuzate decât cu autorizația expresă a persoanei în cauză sau, în caz de deces al acesteia, a apropiații.
Art. 23 § 1 nr. 1 din lege prevede excepții de la această regulă, în special atunci când imagini în cauză se referă la istoria contemporană (
Bildnisse aus dem Bereich der Zeitgeschichte
), cu condiția ca publicarea lor să nu încălce un interes legitim (
berechtigtes Interesse
) al persoanei în cauză (art. 23 § 2).
Punctul 8 al codexului presei (
Pressekodex
) al consilului superior al presei (
Presserat
) german din 12 decembrie 1973 prevede că presa trebuie să respecte viața privată și sfera intimă a persoanelor. Potrivit directivei explicative nr.
8.5, orice reportaj privind sinuciderile cere reținere, în special cu privire la indicarea numelor și expunerea circumstanțelor detaliate, cu excepția cazului când era vorba de un eveniment din istoria contemporană care prezintă interes public.
Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții se plâng de refuzul curții de apel de a le acorda o compensație pecuniară.
Reclamanții se plâng de refuzul curții de apel de a le aloca o compensație pecuniară pentru publicarea fără consimțământul lor a fotografiei fiului. Invocă art. 8 din Convenție, din care partea relevantă în cauza de față se formulează după cum urmează
:
„
1.
Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și familiale (...)
2.
Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât cu condiția ca această ingerință să fie prevăzută de lege și că constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) la protecția drepturilor și libertăților altora.
"
Reamintesc că au fost informați despre existența reportajului printr-un apel telefonic al unui apropiat și că au luat cunoștință de fotografie și de articol prin jurnalistul venit la domiciliul lor ziua apariției. Potrivit reclamanților, încălcarea dreptului lor de a fi singuri pentru a plânge moartea fiului nu putea mai fi reparată de un dezminți sau de o cerere de interzicere a oricărei noi publicări pe această temă. Potrivit lor, respingerea cererii lor de compensație pecuniară are drept efect să-i inviteze pe media să facă uz al respectului dreptului la protecția personalității persoanelor vizate de un reportaj.
Curtea reamintește că, dacă art. 8 din Convenție are esențialmente ca scop să protejeze individul împotriva ingersurilor arbitrare ale autorităților publice, el nu se mulțumește să ordoneze statului să se abțină de la asemenea ingerinți
: la această obligație negativă pot se adauge obligații pozitive inerente respectului efectiv al vieții private sau familiale. Acestea pot necesita adoptarea unor măsuri care vizează respectarea vieții private chiar în relațiile indivizilor între ei. Aceasta se aplică și protecției dreptului la imagine împotriva abuzurilor din partea unor terți. Dacă granița între obligațiile pozitive și negative ale statului sub aspectul art. 8 nu se pretează la o definiție precisă, principiile aplicabile sunt cu toate acestea comparabile. În particular, în ambele cazuri, trebuie ținut seama de echilibrul drept de ținut între interes general și interesele individului, statul bucurând în orice caz de o marjă de apreciere. Această protecție a vieții private trebuie pusă în balanță cu libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție (
Von Hannover c. Germania
, nr.
59320/00, §§
2004
‑
VI). În cauza de față, este deci ținând seama de balanța făcută de instanțele civile ale diferitelor drepturi că Curtea trebuie să aprecieze gradul suficient sau nu al protecției oferite reclamanților.
Curtea reamintește de asemenea că există diferite maniere de a asigura respectul vieții private și că statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cât privește alegerea măsurilor proprii să garanteze observarea acestei obligații pozitive, în special cât privește chestiunile de compensație pentru prejudiciu moral (
Armonienė c. Lituania
, nr.
36919/02, §§ 46-47, 25 noiembrie 2008, și
Biriuk c. Lituania
, nr.
23373/03, §§
45-46, 25 noiembrie 2008
; a se vedea și,
mutatis mutandis
,
Zavoloka c. Letonia
, nr.
58447/00, § 40, 7 iulie 2009).
În prezenta cauză, Curtea constată că tribunalul regional și curtea de apel au recunoscut că publicarea fotografiei fiului și a textului însoțind aceasta se analiza ca o ingerință ilicită în dreptul reclamanților la protecția personalității. Ambele instanțe au remarcat în acest sens că ziarul nu obținuse consimțământul reclamanților, cu toate că era necesar potrivit art. 22 și 23 din legea privind drepturile de autor în domeniul artistic, și că publicarea încălcasera în special codexul presei din cauza comunicării unor detalii privitoare la victima sinuciderii.
Curtea observă apoi că curtea de apel a estimat că, după o jurisprudență bine stabilită a Curții Federale de Justiție, existența unei ingerinți ilicite în dreptul la protecția personalității justifica acordarea unei compensații pecuniare doar dacă exista o încălcare gravă a dreptului la protecția personalității și dacă interesații nu puteau fi despăgubiți altfel. Pe acest punct, curtea de apel a observat că articolul nu depășise limita toleranței deoarece conținutul acestuia, după cum fusese arătat mai târziu, corespundea adevărului și că nu conținea elemente care să încalce reputația reclamanților. De asemenea, fotografia litigioasă, arătând fiul în viață, nu prezenta particularități.
Singurul punct care putea justifica existența unei încălcări grave, potrivit curții de apel, era deci faptul că reportajul pretenția a relata fapte adevărate în timp ce la momentul apariției articolului identitatea victimei nu fusese încă stabilită fără niciun dubiu. Curtea observă în acest sens că curtea de apel a recunoscut că faptul că reclamanții au aflat moartea fiului de ziar atunci când mai aveau speranța nu pe deplin nejustificată că fiul era viu, i-a grav afectat. Cu toate acestea, curtea de apel a estimat că reclamanții aveau la dispoziție alte mijloace, oferite de dreptul intern, pentru a obține o compensație pentru prejudiciul suferit. De fapt, potrivit curții de apel, ar fi putut cere ziarului să publice un dezminți și să se abțină de a răspândi aserțiunea potrivit căreia victima era fiul lor și că exista o legătură între el și sinuciderea tânărului, cu atât mai mult cu cât un jurnalist al ziarului se întâlnise cu ei la domiciliul lor ziua apariției. Pe acest punct, Curtea observă că în loc să facă demersuri vizând rectificarea sau dezminți a faptelor raportate, reclamanții au dat jurnalistului alte fotografii în vederea apariției unui alt articol.
Curtea constată de asemenea că reportajul litigios nu conținea elemente de natură să încalce reputația reclamanților și că exista, după cum tribunalul regional l-a remarcat, o probabilitate mare că victima era într-adevăr fiul reclamanților. De fapt, mașina în care corpul fusese găsit era mașina fiului reclamanților, pe de o parte, și poliția, în comunicatul de presă apărut ziua după actul desperabil, putuse indica că, în ciuda stării carbonizate a cadavrului, acesta aparținea unui bărbat de 19 ani, pe de altă parte. Curtea remarcă de altfel că poliția se prezentase la domiciliul reclamanților cu o zi înainte de apariția articolului pentru a obține un obiect personal purtând urme ADN ale fiului. Ea estimă deci că nu se poate susține că, atunci când au luat cunoștință de apariția articolului, reclamanții au fost luați pe neașteptate cu privire la moartea fiului.
Ținând seama de cele de mai sus, ținând seama de absența unor considerații arbitrare sau derozone ale curții de apel și ținând cont de marginea de care se bucură statele contractante în materia aceasta, Curtea estimează în circumstanțele particulare ale cauzei că statul a asigurat o protecție suficientă reclamanților.
Rezultă că această grievanță este în mod evident prost întemeiat și trebuie respinsă, în aplicare a art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffieră
Președinte
de la requête n
o
43829/07
présentée par Eckhardt et Gabriele MÜLLER
contre l'Allemagne
La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 14 septembre 2010 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Renate Jaeger,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Zdravka Kalaydjieva,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 octobre 2007,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. et M
me
Eckhardt et Gabriele Müller, sont des ressortissants allemands nés respectivement en 1955 et 1956 et résidant à Hohenstein. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Istvan Cocron, avocat à Munich.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
1.
La genèse de l'affaire
Le 12 mars 2003, le fils des requérants, à la suite de difficultés dans la relation avec sa compagne, se suicida par le feu dans sa voiture dans une forêt éloignée.
Le 13 mars 2003, un communiqué de presse de la police rapporta que le cadavre d'un homme âgé de 19 ans avait été retrouvé carbonisé dans sa voiture, que, d'après les premières investigations, il avait mis lui-même le feu à son véhicule pour se suicider, et que l'enquête de la police criminelle concernant les faits et les motifs était en cours. Le même jour, la police se présenta chez les requérants, leur demandant un objet appartenant à leur fils, susceptible de porter des traces ADN. Les intéressés lui remirent une brosse à dents.
Le 14 mars 2003, l'édition régionale de Thuringe du quotidien
Bild
rendit compte du suicide et publia une photo grand format du fils des requérants, qui le montrait en tenue de pompier. Le texte accompagnant la photo indiquait le prénom et l'initiale du nom de famille du fils, son âge, sa profession (apprenti électricien) et son domicile. Les requérants apprirent la parution de cet article par un appel téléphonique d'un de leurs parents.
Le même jour, un journaliste du quotidien se présenta chez les requérants et leur montra l'article. Voyant la photo de son fils, une image qu'elle ne connaissait pas, la deuxième requérante subit un choc et se mit à crier. Les requérants firent comprendre au journaliste qu'ils n'étaient pas d'accord avec la caractérisation de leur fils par l'article. Le journaliste leur proposa alors de rectifier l'image donnée en publiant un autre article et leur demanda s'ils n'avaient pas d'autres photos à cet effet. Les requérants remirent alors au journaliste quatre photos de leur fils.
Le nouvel article parut le lendemain (15 mars 2003) dans l'édition de Thuringe et de Saxe-Anhalt du quotidien.
Le 17 mars 2003, le tribunal d'instance de Nordhausen ordonna l'autopsie du corps carbonisé en vue d'établir l'identité de celui-ci et de comparer un échantillon des tissus de la victime avec ceux du fils des requérants. L'autopsie eut lieu le 20 mars 2003
; ses résultats furent présentés deux semaines plus tard et confirmèrent que la victime était bien le fils des requérants.
2.
Les décisions des juridictions civiles
a)
Le jugement du tribunal régional
Le 24 mars 2003, l'avocat des requérants réclama au quotidien 20
000
euros (EUR) pour dommage moral. Ayant essuyé un refus, ses clients assignèrent le quotidien en justice.
Par un jugement du 13 septembre 2004, le tribunal régional d'Erfurt accueillit la demande des requérants et leur octroya 6
000 EUR au titre du dommage moral. Il considéra que, si les intéressés ne pouvaient pas invoquer le droit à la protection de la personnalité
post mortem
de leur fils en l'absence d'éléments visant à entacher l'image de celui-ci, la publication de la photo sans le consentement des requérants s'analysait en une violation grave du droit des requérants à la protection de leur personnalité, dont faisait partie leur droit à être seuls pour faire le deuil de leur fils présumé mort. En publiant l'article, le quotidien aurait mis en relief le sort du fils des requérants aux yeux d'un grand nombre de lecteurs en Thuringe. A cet égard, le tribunal régional releva que la reproduction en grand format de la photo permettait de reconnaître les traits du fils (dont l'identité avait en effet été reconnue, comme en témoignait l'appel téléphonique chez les requérants) et que l'article indiquait le prénom, l'initiale du nom de famille, la profession, le domicile et l'âge de celui-ci.
D'après le tribunal, l'ingérence était d'autant plus grave que l'identité du corps retrouvé dans l'épave de la voiture n'avait pas encore été clairement établie. Même si des indices permettaient de penser que la victime était bien le fils des requérants, aucune preuve définitive n'existait à ce moment-là, comme le montrait le fait que la police était passée la veille de la publication litigieuse chez les requérants en vue d'analyser les traces ADN sur une brosse à dents de leur fils et que, le 20 mars 2003, le corps de la victime du suicide avait encore fait l'objet d'une autopsie visant à son identification. Le tribunal régional ajouta que le quotidien n'était pas fondé à invoquer l'existence du communiqué de presse de la police car celui-ci s'était limité à rendre compte du suicide d'un homme de 19 ans, sans révéler son identité. Il précisa que, même si ce communiqué laissait entendre que ses auteurs partaient du fait que le cadavre retrouvé était celui du fils des requérants et que le jeune homme s'était suicidé, la police n'avait pas divulgué l'identité de la victime ni donné aucun nom. Le fait que les requérants savaient qu'un grand nombre de lecteurs, à cause de la parution de cet article, ne doutaient pas de la mort de leur fils alors qu'eux-mêmes espéraient encore – malgré leurs craintes – qu'il était toujours en vie constituait une charge émotionnelle forte pour les requérants, comme l'avait montré la réaction de la requérante à la vue de l'article. Que l'information se fût révélée vraie par la suite n'avait, d'après le tribunal régional, aucune incidence sur la gravité de l'ingérence, car le moment décisif à cet égard était le jour de la parution de l'article, lequel avait exposé sous forme de faits véridiques des faits qui n'avaient encore à ce moment-là qu'un caractère de forte probabilité.
En outre, le tribunal régional observa que la publication de la photo avait enfreint la loi dès lors que les requérants n'avaient pas donné leur consentement. Le quotidien ne pouvait pas non plus invoquer l'article
23
§
1 de la loi sur les droits d'auteur dans le domaine artistique (voir «
Le droit et la pratique internes pertinents
» ci-dessous) pour se passer d'un tel consentement, le fils des requérants n'étant pas une figure de l'histoire contemporaine. Son suicide n'était pas plus un événement à rattacher à l'histoire contemporaine. De plus, le jeune homme lui-même n'avait pas recherché le public, mais avait au contraire choisi un endroit isolé pour commettre son acte désespéré. En tout état de cause, le droit des requérants à la protection de leur personnalité l'emportait sur l'intérêt du quotidien à publier la photo. Le fait d'avoir transmis d'autres photos au journaliste du quotidien le jour de la parution ne changeait rien au caractère illégal de la première publication, les requérants ayant donné ces photos dans l'intention de rectifier l'image que l'article avait donnée de leur fils. Enfin, les requérants avaient déclaré devant le tribunal régional que, si on leur avait posé la question, ils auraient choisi de ne rien faire paraître dans la presse.
Le tribunal régional conclut que le quotidien avait fait preuve d'une négligence grave (
grobe Fahrlässigkeit
). Il observa à ce propos qu'au moment de la publication non autorisée il n'existait que des présomptions quant à l'identité de la victime du suicide et que le quotidien avait notamment enfreint la cinquième directive explétive du chiffre 8 du codex de la presse (voir «
Le droit et la pratique internes pertinents
» ci-dessous).
En ce qui concernait la question de savoir s'il y avait lieu d'allouer une compensation pécuniaire, le tribunal régional estima que le droit des requérants à une telle compensation ne se heurtait pas au principe de subsidiarité car ils n'avaient pas d'autre moyen d'obtenir une réparation. En particulier, ni une demande de démenti ni une demande tendant à obliger le quotidien à s'abstenir de toute nouvelle publication n'entraient en ligne de compte à cet égard. La publication d'une photo ne pouvait en effet pas faire l'objet d'un démenti et la prise de connaissance par le public de l'identité de la personne figurant sur la photo ne pouvait pas être annulée par le biais d'une interdiction de publier. D'après le tribunal régional, cette lacune dans la protection de la personnalité ne pouvait être comblée que par l'allocation d'une indemnité pécuniaire. Celle-ci, d'une part, constituerait une satisfaction pour les requérants au regard du mépris de leur sphère privée dont avait fait preuve le quotidien et, d'autre part, serait utile à la prévention de nouvelles publications de ce genre, qui étaient contraires à la loi et au codex de la presse et dont la seule fin était le but commercial d'une augmentation du tirage. A ce propos, le tribunal régional nota que le reportage avait un caractère racoleur («
Drame à la Roméo et Juliette
») et que le quotidien en cause, un des titres de la presse à sensation (
Boulevardpresse
), jouissait d'un large public surtout en raison de ses pages fortement illustrées et n'atteindrait pas le même tirage sans la présence de ses photos grand format.
b)
L'arrêt de la cour d'appel
Par un arrêt du 31 mars 2005, la cour d'appel du
Land
de Thuringe infirma le jugement du tribunal régional et débouta les requérants de leur demande.
En premier lieu, elle confirma les conclusions du tribunal régional quant à l'existence d'une ingérence illicite, à raison du reportage, dans le droit des requérants à la protection de leur personnalité, dont faisait partie le droit de faire le deuil de la mort d'un proche. Elle observa que ces conclusions n'élargissaient pas l'obligation de diligence (
Sorgfaltspflicht
) d'un journaliste de manière disproportionnée, le droit du quotidien de rendre compte du suicide en tant que tel n'étant pas mis en question.
En deuxième lieu, la cour d'appel précisa que l'existence d'une violation du droit des requérants à la protection de leur personnalité n'avait cependant pas pour conséquence automatique que les requérants pussent prétendre à une compensation pécuniaire. Une telle compensation ne pouvait en effet être allouée que s'il y avait une atteinte grave au droit à la protection de la personnalité et que cette ingérence ne pouvait pas être compensée d'une autre manière. Les critères pertinents à cet égard, tels qu'établis par la jurisprudence de la Cour fédérale de justice et de la Cour constitutionnelle fédérale, étaient la gravité de l'ingérence, la durée et la persistance de l'atteinte aux intérêts et à la réputation, l'intention du journaliste et le degré de faute de celui-ci. Or, compte tenu de l'ensemble des circonstances de l'affaire, la cour d'appel estima qu'il n'y avait pas une atteinte au droit des requérants qui n'eût pu être réparée que par le biais d'une compensation pécuniaire.
La cour d'appel releva que les informations relatées par le reportage correspondaient à la vérité et qu'elles ne comportaient pas d'éléments ayant porté atteinte à la réputation des requérants. En outre, contrairement à ce qu'avait conclu le tribunal régional, elle estima que le reportage ne dépassait pas la limite du tolérable. A cet égard, la cour d'appel distinguait l'affaire en cause de celle ayant fait l'objet d'un arrêt de la cour d'appel de Düsseldorf, dans laquelle la photo incriminée montrait le corps d'un homme asphyxié tel qu'il avait été trouvé sur les lieux de l'accident. Elle nota que, dans le cas soumis à son examen, il s'agissait d'une photo anodine, certes de grande taille, montrant le fils de son vivant. Si le texte accompagnant l'image employait des formules telles que «
La fin d'un amour d'adolescents
» ou «
Drame à la Roméo et Juliette
» dans le but de provoquer l'émotion des lecteurs, de pareils effets étaient caractéristiques du quotidien
Bild
et ne dépassaient pas la limite du tolérable (
Geschmacklosigkeit
) à respecter. La cour d'appel ajouta que l'article ne donnait pas de détails sur la façon dont le fils était décédé et qu'il se limitait à rapporter des faits véridiques, à savoir qu'un apprenti âgé de 19 ans s'était arrosé d'essence et immolé, et que son corps avait été retrouvé dans la voiture en flammes.
La cour d'appel conclut que le seul point pouvant justifier la reconnaissance d'une atteinte grave au droit à la protection de la personnalité était dès lors l'identification du fils des requérants par le reportage alors qu'il n'existait pas encore, au moment de la parution, de certitude quant au décès de celui-ci. Elle observa que le tribunal régional avait à raison relevé que ces circonstances donnaient à penser qu'il y avait une violation grave du droit des requérants à la protection de leur personnalité et que la faute du quotidien apparaissait comme grave. Il était clair que les requérants avaient été gravement atteints d'apprendre la mort de leur fils par un journal et par des tiers à un moment où ils pouvaient encore caresser l'espoir que le corps retrouvé n'était pas celui de leur fils. Cependant, les requérants auraient pu réagir face à cette ingérence grave en demandant au quotidien de s'abstenir de répandre l'allégation qu'il s'agissait de leur fils et de publier un démenti. La cour d'appel souligna que les requérants avaient précisément eu cette possibilité puisqu'ils avaient rencontré un rédacteur du quotidien le jour même de la parution. Au lieu de lui demander de ne plus faire de lien entre le suicide et leur fils et de démentir tout lien qui avait été fait à ce propos, ils lui avaient remis d'autres photos pour un autre article. Partant, puisque les requérants avaient été en mesure de réparer le préjudice causé par le lien fait entre le suicide et leur fils mais qu'ils n'avaient pas fait usage de cette possibilité et qu'ils avaient au contraire rendu possible un nouveau reportage, l'octroi d'une compensation pécuniaire ne pouvait pas être envisagé.
La cour d'appel n'autorisa pas le pourvoi en cassation, en dépit du fait que la question du droit de savoir si et à quelles conditions un article d'un journal rendant compte d'un décès pouvait enfreindre le droit de parents survivants à la protection de leur personnalité n'avait pas encore été tranchée par une juridiction suprême et ne faisait pas non plus l'objet d'une jurisprudence de cours d'appel établie. Elle précisa toutefois que cette question n'était pas décisive en l'espèce, car la demande de compensation des requérants devait être rejetée pour d'autres motifs, lesquels étaient fondés sur une jurisprudence suprême bien établie qui ne prêtait pas à la critique.
Le 25 mai 2007, la Cour constitutionnelle fédérale n'admit pas le recours constitutionnel des requérants (n
o
1 BvR 1088/05), sans motiver sa décision.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
L'article 22 § 1 de la loi sur les droits d'auteur dans le domaine artistique (
Gesetz betreffend das Urheberrecht an Werken der bildenden Künste und der Photographie
–
Kunsturhebergesetz
) dispose que les images représentant une personne ne peuvent être diffusées qu'avec l'autorisation expresse de la personne concernée ou, en cas de décès de celle-ci, des proches parents.
L'article 23 § 1 n
o
1 de la loi prévoit des exceptions à cette règle, notamment lorsque les images en cause relèvent de l'histoire contemporaine (
Bildnisse aus dem Bereich der Zeitgeschichte
), à condition que leur publication ne porte pas atteinte à un intérêt légitime (
berechtigtes Interesse
) de la personne concernée (article 23 § 2).
Le chiffre 8 du codex de la presse (
Pressekodex
) du conseil supérieur de la presse (
Presserat
) allemand du 12 décembre 1973 dispose que la presse doit respecter la vie privée et la sphère intime des personnes. D'après la directive explétive n
o
8.5, tout reportage sur des suicides commande une retenue, en particulier en ce qui concerne l'indication de noms et l'exposé des circonstances détaillées, à moins qu'il ne s'agisse d'un événement de l'histoire contemporaine qui présente un intérêt public.
Invoquant l'article 8 de la Convention, les requérants se plaignent du refus de la cour d'appel de leur octroyer une compensation pécuniaire.
Les requérants se plaignent du refus par la cour d'appel de leur allouer une compensation pécuniaire pour la publication sans leur consentement de la photo de leur fils. Ils invoquent l'article 8 de la Convention, dont la partie pertinente en l'espèce est ainsi libellée
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...)
2.
Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection des droits et libertés d'autrui.
»
Ils rappellent qu'ils ont été informés de l'existence du reportage par l'appel téléphonique d'un proche et qu'ils ont pris connaissance de la photo et de l'article par le journaliste venu à leur domicile le jour de la publication. D'après les requérants, la violation de leur droit à être seuls pour faire le deuil de leur fils ne pouvait plus être réparée par un démenti ou par une demande tendant à interdire toute nouvelle publication à ce sujet. Selon eux, le rejet de leur demande de compensation pécuniaire a pour effet d'inviter les médias à faire fi du respect du droit à la protection de la personnalité des personnes concernées par un reportage.
La Cour rappelle que si l'article 8 de la Convention a essentiellement pour objet de prémunir l'individu contre les ingérences arbitraires des pouvoirs publics, il ne se contente pas de commander à l'Etat de s'abstenir de pareilles ingérences
: à cet engagement négatif peuvent s'ajouter des obligations positives inhérentes au respect effectif de la vie privée ou familiale. Celles-ci peuvent nécessiter l'adoption de mesures visant au respect de la vie privée jusque dans les relations des individus entre eux. Cela vaut également pour la protection du droit à l'image contre des abus de la part de tiers. Si la frontière entre les obligations positives et négatives de l'Etat au regard de l'article 8 ne se prête pas à une définition précise, les principes applicables sont néanmoins comparables. En particulier, dans les deux cas, il faut prendre en compte le juste équilibre à ménager entre l'intérêt général et les intérêts de l'individu, l'Etat jouissant en toute hypothèse d'une marge d'appréciation. Cette protection de la vie privée doit être mise en balance avec la liberté d'expression garantie par l'article 10 de la Convention (
Von Hannover c. Allemagne
, n
o
59320/00, §§
2004
‑
VI). En l'espèce, c'est donc en tenant compte de la mise en balance par les juridictions civiles des différents droits que la Cour doit apprécier le degré suffisant ou non de la protection offerte aux requérants.
La Cour rappelle aussi qu'il existe différentes manières d'assurer le respect de la vie privée et que les Etats contractants jouissent d'une certaine marge d'appréciation en ce qui concerne le choix des mesures propres à garantir l'observation de cette obligation positive, notamment en ce qui concerne les questions de compensation pour dommage moral (
Armonienė c. Lituanie
, n
o
36919/02, §§ 46-47, 25 novembre 2008, et
Biriuk c. Lituanie
, n
o
23373/03, §§
45-46, 25 novembre 2008
; voir aussi,
mutatis mutandis
,
Zavoloka c. Lettonie
, n
o
58447/00, § 40, 7 juillet 2009).
Dans la présente affaire, la Cour note que le tribunal régional et la cour d'appel ont reconnu que la publication de la photo de leur fils et du texte accompagnant celle-ci s'analysait en une ingérence illicite dans le droit des requérants à la protection de leur personnalité. Les deux juridictions ont relevé à cet égard que le quotidien n'avait pas obtenu le consentement des requérants, pourtant nécessaire en vertu des articles 22 et 23 de la loi sur les droits d'auteur dans le domaine artistique, et que la publication avait notamment enfreint le codex de la presse en raison de la communication de détails relatifs à la victime du suicide.
La Cour observe ensuite que la cour d'appel a estimé que, suivant une jurisprudence bien établie de la Cour fédérale de justice, l'existence d'une ingérence illicite dans le droit à la protection de la personnalité ne justifiait l'octroi d'une compensation pécuniaire que s'il existait une atteinte grave au droit à la protection de la personnalité et si les intéressés ne pouvaient être dédommagés d'une autre manière. Sur ce point, la cour d'appel a observé que l'article n'avait pas dépassé la limite du tolérable car son contenu, comme cela avait été montré par la suite, correspondait à la vérité et qu'il ne comportait pas d'éléments portant atteinte à la réputation des requérants. De même, la photo litigieuse, montrant le fils de son vivant, ne présentait pas de particularités.
Le seul point pouvant justifier l'existence d'une atteinte grave, d'après la cour d'appel, était dès lors le fait que le reportage prétendait relater des faits véridiques alors qu'au moment de la parution de l'article l'identité de la victime n'avait pas encore été établie sans nul doute. La Cour note à ce propos que la cour d'appel a reconnu que le fait que les requérants avaient appris la mort de leur fils par le quotidien alors qu'ils avaient encore l'espoir non totalement injustifié que leur fils était vivant, les avait gravement atteints. Cependant, la cour d'appel a estimé que les requérants avaient à leur disposition d'autres moyens, offerts par le droit interne, pour obtenir une compensation pour le préjudice subi. En effet, d'après la cour d'appel, ils auraient pu demander au quotidien de publier un démenti et de s'abstenir de répandre l'allégation selon laquelle la victime était leur fils et qu'il y avait un lien entre lui et le suicide du jeune homme, et ce d'autant plus qu'un journaliste du quotidien s'était entretenu avec eux à leur domicile le jour de la parution. Sur ce point, la Cour observe qu'au lieu de faire des démarches visant à la rectification ou au démenti des faits rapportés, les requérants ont donné au journaliste d'autres photos en vue de la parution d'un autre article.
La Cour note aussi que le reportage litigieux ne contenait pas d'éléments de nature à porter atteinte à la réputation des requérants et qu'il y avait, comme le tribunal régional l'a relevé, une forte probabilité que la victime fût bien le fils des requérants. En effet, la voiture dans laquelle le corps avait été retrouvé était celle du fils des requérants, d'une part, et la police, dans son communiqué de presse paru le lendemain de l'acte désespéré, avait pu indiquer que, en dépit de l'état carbonisé du cadavre, que celui-ci appartenait à un homme de 19 ans, d'autre part. La Cour relève en outre que la police s'est rendue au domicile des requérants la veille de la parution de l'article en vue d'obtenir un objet personnel portant des traces ADN de leur fils. Elle estime dès lors que l'on ne saurait soutenir que, lorsqu'ils prirent connaissance de la parution de l'article, les requérants ont été pris au dépourvu quant à la mort de leur fils.
Au vu de ce qui précède, eu égard à l'absence de considérations arbitraires ou déraisonnables de la cour d'appel et compte tenu de la marge dont jouissent les Etats contractants en la matière, la Cour estime dans les circonstances particulières de l'affaire que l'Etat a assuré une protection suffisante aux requérants.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu'il doit être rejeté, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président