GORGULU ET FISCHER c. ALLEMAGNE

GORGULU ET FISCHER c. ALLEMAGNE (CtEDO, 2010)

A CINCEA SECȚIUNE

DECIZIE

Cererea nr. 36397/07

prezentată de Kazim GÖRGÜLÜ și Cristofer FISCHER

împotriva Germaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), ședință pe 30 noiembrie 2010 într-o cameră compusă din:

Peer Lorenzen,

președinte,

Renate Jaeger,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Zdravka Kalaydjieva,

judecători,

și de Claudia Westerdiek,

grefieră de secțiune,

Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă pe 20 august 2007,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

PE FOND

Primul reclamant, d-l Kazim Görgülü, este un resurțător turc născut în 1969. Al doilea reclamant, Cristofer Fischer, un resurțător german născut în 1999, este fiul primului reclamant. Reclamanții locuiesc la Krostitz. Sunt reprezentați în fața Curții de d-na Azime Zeycan, avocat la Bochum.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

A.

Geneza cauzei

În 1997, primul reclamant a nodat o relație intimă cu o resurțătoare germană. La începutul anului 1999, s-au separat. Din uniunea lor s-a născut în august 1999 al doilea reclamant. În ziua următoare nașterii, mama a abandonat copilul fără consimțământul și fără știrea reclamantului pentru a fi adoptat. Autoritatea părintească a fost transferată la Biroul Tineretului. Patru zile după naștere, al doilea reclamant a fost primit de o familie adoptivă la care a trăit până pe 1 februarie 2008. Ca urmare a refuzului Biroului Tineretului în calitate de tutore oficial de a da acordul pentru recunoașterea paternității reclamantului, aceasta a fost constatată printr-o decizie a tribunalului de primă instanță din Wittenberg („tribunalul de primă instanță") din 20 iunie 2001.

Anterior, în ianuarie 2000 și 2001, reclamantul sesizase tribunalul de primă instanță cu cereri tindând la obținerea autorității părintești și a unui drept de vizită cu privire la fiul său. Pe 9 martie 2001, după ce organizase întâlniri între reclamant și fiul său, tribunalul de primă instanță a aprobat aceste cereri. Pe 20 iunie 2001, curtea de apel din Naumburg („curtea de apel") a anulat decizia tribunalului de primă instanță și a exclus un drept de vizită până pe 30 iunie 2002. Pe 31 iulie 2001, Curtea Constituțională Federală nu a admis recursul constituțional al reclamantului (nr. 1 BvR 1174/01). Pe 18 septembrie 2001, reclamantul sesizează Curta cu o cerere împotriva acestor decizii.

B.

Hotărârea Curții

Printr-o hotărâre din 26 februarie 2004 (nr. 74969/01 – în continuare „hotărârea Curții"), Curta concluzionează că există încălcare a articolului 8 din Convenție. Ea consideră că, prin refuzul de a încredința primului reclamant autoritatea părintească asupra fiului său, curtea de apel omise să țină seama de efectele pe termen lung asupra copilului ale unei separări permanente de tatăl său. Privind suspendarea dreptului de vizită al reclamantului, Curta consideră că curtea de apel nu motivase suficient decizia, făcuse imposibilă orice formă de regrupare familiară și omisese obligația pozitivă impusă de art. 8 de a reuni reclamantul cu fiul său. În §64 al hotărârii, Curta precizează că executarea hotărârii în prezenta cauză necesita că reclamantului i se atribuie cel puțin un drept de vizită.

C.

Procedurile litigioase

1.

Procedura până la conexarea cauzelor

a)

Procedura privind dreptul de vizită

Ca urmare a hotărârii Curții, tribunalul de primă instanță, pe 19 martie 2004, acordă reclamantului un drept de vizită provizoriu care era inițial însoțit.

Pe 30 martie 2004, ca urmare a recursului Biroului Tineretului și al curatorului ad litem, a 14-a cameră a curții de apel suspendă executarea deciziei tribunalului de primă instanță. Pe 30 iunie 2004, o anulează considerând că nici Convenția nici Legea Fundamentală nu obligau la reconsiderarea unei decizii naționale ca urmare a unei hotărâri a Curții. Convenția se adresa doar Republicii Federale Germane și nu lega nici organele ei nici cursurile și tribunalele sale.

Printr-o hotărâre de principiu din 14 octombrie 2004 privind rolul și rangul Convenției în ordinea juridică germană (nr. 2 BvR 1481/04 – hotărârea Görgülü), a doua secțiune (Senat) a Curții Constituționale Federale anulează decizia curții de apel și trimite cauza în fața altei camere a acesteia. Ea consideră în special că curtea de apel necunoștea că o hotărâre a Curții nu lega doar Republica Federală Germană ca subiect al dreptului internațional public, dar și toate organele statului inclusiv cursurile și tribunalele.

Ca urmare a hotărârii Curții Constituționale Federale, cauza revine în fața a 8-a cameră a curții de apel care informează părțile că codul de procedură civilă nu prevedea recurse împotriva unei decizii în referé a tribunalului de primă instanță. Prin urmare, tutorele și curatorul ad litem retrag recursul lor împotriva deciziei tribunalului de primă instanță din 30 martie 2004.

Pe 2 decembrie 2004, tribunalul de primă instanță aprobă o cerere a reclamantului și precizează dreptul de vizită provizoriu acordat pe 19 martie 2004, fixîndu-l la două ore în fiecare sâmbătă în prezența unui curator desemnat în acest scop (Umgangspfleger).

Pe 8 decembrie 2004, ca urmare a recursului părinților adoptivi, a 14-a cameră a curții de apel anulează această decizie. Pe 20 decembrie 2004, după ce reclamantul sesizase din nou Curtea Constituțională Federală (nr. 1 BvR 2790/04), ea anulează decizia din 8 decembrie 2004. Ea comunică această decizie Curții Constituționale Federale, dar fără a o informa că în același zi acceptase un recurs pentru inacțiune al tutorelui și suspendase din nou dreptul de vizită al reclamantului în așteptarea unei decizii în procedura principală. În aceeași zi, o altă cameră a curții de apel respinge cererea de recuzare a reclamantului privind a 14-a cameră. Reclamantul se adresează din nou Curții Constituționale Federale.

Pe 28 decembrie 2004, Curtea Constituțională Federală anulează decizia curții de apel și ordoneaza executarea dreptului de vizită așa cum tribunalul de primă instanță îl fixase, de la 8 ianuarie 2005 și atât timp cât ordinul ei rămâne în vigoare. Ea precizează că în această perioadă cauza era scutită de controlul judiciar al curții de apel. Cursul procedurii sugera că curtea de apel bazase decizia pe considerații arbitrare.

Pe 1 februarie 2005, Curtea Constituțională Federală declară inadmisibil recursul Biroului Tineretului, al părinților adoptivi și al curatorului ad litem împotriva ordinului ei din 28 decembrie 2004 din motivul că aceștia nu erau părți în procedura în fața ei și că, în orice caz, argumentele prezentate nu justificau abaterea de la decizia ei. Ea precizează că atitudinea autorilor recursului tindând să refuze reclamantului exercitarea dreptului de vizită în pofida ordinului ei nu era în niciun fel justificată. Aparținea autorităților administrative superioare să garanteze că Biroul Tineretului, care făcea parte din administrația publică, respectă dreptul și legea.

Ca urmare a ordinului Curții Constituționale Federale, o primă întâlnire între reclamant și fiul său a avut loc pe 12 februarie 2005 în prezența curatorului desemnat în acest scop și a unui agent al autorității administrative superioare. Alte vizite nu au putut avea loc ulterior din diverse motive și în pofida măsurilor luate de administrația superioară. O a doua întâlnire a avut loc pe 28 mai 2005.

Anterior, pe 14 martie 2005, curtea de apel acceptă noua cerere de recuzare a reclamantului din motivul că acesta putea cu temei să îndoiască imparțialitatea judecătorilor, deoarece decizia luată de aceștia era afectată de arbitrar, după cum constatase Curtea Constituțională Federală în decizia ei din 28 decembrie 2004.

Pe 10 iunie 2005, Curtea Constituțională Federală anulează decizia curții de apel din 20 decembrie 2004 din motivul că încălca Legea Fundamentală. Ea constată că curtea de apel schimbase reglementarea dreptului de vizită efectuată de tribunalul de primă instanță fără expunerea pe o manieră de înțelegere de ce ar avea competența să facă aceasta, cu atât mai mult că a 8-a cameră a curții de apel informase părțile că codul de procedură civilă nu prevedea recurse pentru a contesta o decizie în referé luată de tribunalul de primă instanță. Conform instanței superioare, era cazul să se creadă că anulând decizia din 8 decembrie 2004, curtea de apel voiau să sustragă această decizie controlului Curții Constituționale Federale. Această impresie se intensifica prin faptul că curtea de apel, informând Curtea Constituțională Federală că anulase decizia din 8 decembrie 2004, trăcuse sub tăcere că ordinase în același zi o nouă suspendare a dreptului de vizită al reclamantului. După Curtea Constituțională Federală, curtea de apel nu numai că necunoștea hotărârea Curții, dar răsturnase considerațiile acesteia spre contrariul.

Pe 15 august 2005, persoanele Biroului Tineretului până atunci responsabile cu tutorat sunt demise din funcții care sunt preluate de un agent al administrației superioare.

Pe 14 septembrie 2005, tribunalul de primă instanță statuează asupra dreptului de vizită în procedura principală. Fixează patru întâlniri între reclamant și fiul său, apoi, de la ianuarie 2006, un drept de vizită o dată la două săptămâni între 10 și 18 ore. Precizează că întâlnirile trebuie să aibă loc inițial în prezența unui reprezentant al tutorelui copilului.

Părțile apelează această decizie.

b)

Procedura privind autoritatea părintească

Ca urmare a hotărârii Curții, reclamantul face o nouă cerere tindând la obținerea autorității părintești și o obține printr-o decizie a tribunalului de primă instanță din 19 martie 2004.

Pe 30 martie 2004, ca urmare a recursului Biroului Tineretului în calitate de tutore al copilului și al curatorului ad litem, a 14-a cameră a curții de apel suspendă executarea deciziei tribunalului de primă instanță, apoi respinge cererea pe 9 iulie 2004.

Pe 5 aprilie 2005, Curtea Constituțională Federală anulează această decizie și trimite cauza în fața altei camere a curții de apel (nr. 1 BvR 1664/04). Ea consideră în special că curtea de apel necunoștea că era legată de această hotărâre în calitate de organ al statului și obligată să pună capăt acestei situații contrare și să restabilească o stare de fapt în conformitate cu Convenția.

2.

Procedura în urma conexării cauzelor

Pe 9 noiembrie 2005, a 8-a cameră a curții de apel, care acum este responsabilă cu cauza, conectează cele două proceduri. Pe 13 decembrie 2005, ordoneaza elaborarea unui raport de expertiză. Între 19 septembrie 2005 și 25 septembrie 2006, ține șapte ședințe și inițiază o mediere între reclamant și tatăl adoptiv, care nu reușește.

Pe 11 iunie 2006, după ce prezentat oral observațiile în ședințele din 28 februarie și 9 mai 2006, expertul prezintă raportul scris. La ședința din 25 septembrie 2006 răspunde pe larg la întrebări puse de părți.

Printr-o decizie din 15 decembrie 2006, curtea de apel acordă reclamantului un drept de vizită conform căruia acesta putea vedea fiul o dată la două săptămâni de la 11 la 18 ore, apoi, din martie 2007, de sâmbătă 11 ore la duminică 15 ore. De asemenea, reclamantul putea avea fiul său în jumătate din vacanța când aceasta durava mai mult de două săptămâni. Curtea de apel constată că copilul se afla într-un conflict de loialitate: pe de-o parte, crescu în familia adoptivă și tatăl adoptiv preluase rolul tatălui, pe de altă parte, copilul era conștient că are alt tată. Ea precizează că ascultarea copilului confirmase existența acestui conflict.

Curtea de apel precizează că dreptul de vizită nu punea în pericol bunăstarea copilului. Doar faptul că acest drept, după cum fusese fixat provizoriu de tribunalul de primă instanță pe 2 decembrie 2004, nu putea fi exercitat decât în condiții de tensiune considerabilă și însoțit de conflicte în care reclamantul și soția sa aveau parte din responsabilitate, nu justifica excluderea acestuia. Ținând seama de excluderea dreptului de vizită de ani de zile și având în vedere consolidarea relației copilului cu părinții adoptivi, aceste tensiuni și conflicte nu păreau excepționale, ci înțelese. Curtea de apel continua indicând că grație întâlnirilor care au putut avea loc, reclamantul a reușit noada o relație cu fiul său (în vârstă de șapte ani) și demonstrase o capacitate de a-l atinge și de a construi o relație cu el. Copilul, după ce înțeles că reclamantul era tatăl lui, încetarea întâlnirilor cu el ar fi mai nocivă decât benefică. După curtea de apel, pentru a atinge obiectivul dreptului de vizită, și anume intensificarea relației dintre primul reclamant și fiul său, era nevoie nu doar schimbării comportamentului adulților implicați, ci și a unui cadru temporal strict privind executarea acestui drept pe care toate părțile îl respectau, așa că întrebarea rangului celor doi tați nu se mai punea copilului. Curtea de apel precizează că calmuasă dreptul de vizită pe un proiect elaborat de tutore căruia reclamantul și părinții adoptivi au fost asociați, și că o extensie a dreptului de vizită nu era pentru moment posibilă pentru a evita creșterea conflictului de loialitate la copil. Curtea de apel concluzionează că intensificarea relației dintre reclamant și fiul lui nu era posibilă decât dacă părinții adoptivi admitea că copilul și-a găsit tatăl și dacă familia reclamantului admitea că copilul încă avea acasă la familia adoptivă.

Curtea de apel adaugă că conflictul în care se găsea copilul nu putea fi rezolvat prin transferul autorității părintești reclamantului. Pe acest punct, ea a autorizat recursul în fața Curții Federale de Justiție.

Pe 3 ianuarie 2007, curtea de apel respinge recursul în ascultare al reclamantului.

Pe 9 februarie 2007, Curtea Constituțională Federală nu admite recursul constituțional al reclamantului (nr. 1 BvR 217/07 și 1 BvQ 2/07). Privind autoritatea părintească, ea o declară inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac deoarece Curta Federală de Justiție nu cunoscuse încă recursul împotriva refuzului autorității părintești.

Privind dreptul de vizită, ea constată că reclamantul ceruse un drept de vizită corespunzând unui aranjament făcut între tutore și el pe 16 noiembrie 2006, fără a lua în considerare că curtea de apel calmuasă modalitățile dreptului de vizită acordat pe proiectul elaborat de tutore (căruia au fost asociați reclamantul și părinții adoptivi), proiect care diferă foarte puțin de cel invocat de reclamant. De orice fel, curtea de apel cântărisse în mod corespunzător interesele reclamantului și bunăstarea copilului ținând seama de concluziile expertului. După Curtea Constituțională Federală, nici intenția curții de apel de a fixa un cadru clar pentru desfășurarea vizitelor dând seama de tensiuni și conflicte observate, nici amploarea dreptului de vizită acordat nu se pretau la critică. Decizia atacată promova și ușura stabilirea unei relații familiale între reclamant și fiul lui.

Printr-o decizie din aceeași zi, Curtea Constituțională Federală nu admite nici recursul constituțional al curatorului ad litem împotriva deciziei curții de apel (nr. 1 BvR 125/07). Curatorul denunțase în special faptul că curtea de apel se abatuse de la concluziile expertului, care recomandase doar un drept de vizită de patru ore o dată la două săptămâni.

D.

Dezvoltări ulterioare

1.

Continuarea procedurii în fața tribunalelor în materii familiale

Pe 26 septembrie 2007, Curta Federală de Justiție respinge recursul reclamantului împotriva deciziei curții de apel din 15 decembrie 2006 privind autoritatea părintească. Ea consideră în special că în final autoritatea părintească nu putea fi încă transferată reclamantului deoarece nu exista o bază suficient solidă pentru un asemenea transfer din cauza obstrucției dreptului de vizită pe care tutorele și curtea de apel o toleraseră prea mult timp. Curta Federală de Justiție constată că în cursul anului 2004 niciun contact nu putea fi stabilit între reclamant și fiul său.

În aceeași zi, reclamantul face o nouă cerere tindând la obținerea autorității părintești.

Pe 11 februarie 2008, tribunalul de primă instanță acordă reclamantului provizoriu autoritatea părintească și constată că procedura privind dreptul de vizită se încheise prin acord asupra șederii copilului la reclamant și sfîrșitul tutorat. Pe 28 august 2008, reclamantul obține autoritatea părintească exclusivă. Decizia tribunalului de primă instanță achiziționa forța de lucru judecată pe 6 octombrie 2008.

2.

Procedura penală inițiată împotriva judecătorilor curții de apel

Pe 14 noiembrie 2006, procurorul general din Naumburg inculpă cei trei judecători ai a 14-a camere a curții de apel pentru prevaricate pentru a avea temporar exclus dreptul de vizită al reclamantului cu privire la fiul său. Pe 20 iulie 2007, tribunalul regional din Halle refuza deschiderea unei proceduri penale. Pe 6 octombrie 2008, curtea de apel din Naumburg respinge recursul procurorului general împotriva deciziei tribunalului regional. Ea consideră în special că o condamnare a acuzaților nu era probabilă deoarece fiecare dintre ei declarase se prevalează de dreptul de a rămâne tăcut și invoca secretul deliberărilor. Or, deciziile judiciare la originea acuzației pentru prevaricate avînd fost luate la trei, dovada unei culpe individuale nu putea fi stabilită.

Curtea de apel constată de asemenea că cererea reclamantului tindând la admitere ca parte civilă devenise fără obiect. Pe 19 noiembrie 2008, respinge recursul reclamantului.

3.

Rezoluția Comitetului Miniștrilor privind executarea hotărârii din 26 februarie 2004

Printr-o rezoluție din 9 ianuarie 2009 (nr. CM/ResDH(2009)4 adoptată la a 1043-a ședință a Delegaților Miniștrilor), Comitetul Miniștrilor a declarat, după examinarea măsurilor luate de statul pârât, că a îndeplinit funcțiile în conformitate cu art. 46 § 2 din Convenție în prezenta cauză și a decis să o închidă din examinare.

RECLAMAȚII

1.

Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții se plângeau de refuzul jurisdicțiilor în materii familiale de a acorda primului reclamant autoritatea părintească și un drept de vizită permițând reunire familiară. Deasemeni denunță caracterul inechitabil și lungimea procedurilor litigioase.

2.

Reclamanții se plâng de asemenea de durata procedurilor, în special în fața curții de apel și a Curții Federale de Justiție. Invocă art. 6 din Convenție.

PE DREPT

1.

Invocând articolele 6 și 8 din Convenție, reclamanții se plângeau de refuzul jurisdicțiilor în materii familiale de a acorda primului reclamant autoritatea părintească și un drept de vizită permițând regrupare familiară. Deasemeni denunță lungimea procedurilor litigioase în acest sens.

Curta consideră că sunt supuse examinării aceste reclamații sub unghiul articolului 8 din Convenție, a cărui parte relevantă în speța este redactată după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectul vieții (...) familiale (...)

a) Curta observă mai întâi că reclamațiile reclamanților privesc o perioadă în cursul căreia primul reclamant nu avea autoritatea părintească asupra celui de-al doilea reclamant.

Ea amintește că în principiu o persoană care nu are, la nivel intern, dreptul de a reprezenta o altă persoană poate totuși, în anumite circumstanțe, să acționeze în fața Curții în numele acestei alte persoane (Scozzari și Giunta c. Italia [MC], nr. 39221/98 și 41963/98, § 138, CEDO 2000-VIII). Prin urmare, chiar dacă primul reclamant fusese privat de autoritatea părintească, calitatea sa de tată i-ar fi suficientă pentru a-i conferi puterea de a apela și în fața Curții în numele copiilor săi pentru a proteja propriile interese. De orice fel, Curta constată că reclamantului i s-a acordat autoritatea părintească de la introducerea cererii și are deci în acest titlu puterea de a reprezenta al doilea reclamant în fața Curții, fără ca să fie necesar de a hotărî că o altă concluzie se impune în cazurile în care o persoană a fost special desemnată pentru a reprezenta interesele minorului în fața autorităților interne (Haase și alții c. Germania (hotărâre), nr. 34499/04, 12 februarie 2008).

b) Curta observă în continuare că privind procedura privind autoritatea părintească, primul reclamant nu sesizase Curta Constituțională Federală împotriva deciziei Curții Federale de Justiție și nu demonstrase existența unor circumstanțe relevante care l-ar fi scutit să folosească această cale de atac internă. De orice fel, ea observă că prin decizii din 11 februarie și 28 august 2008 pronunțate la sfîrșitul unei noi proceduri, tribunalul de primă instanță acordă primului reclamant autoritatea părintească asupra fiului, mai întâi provizoriu, apoi definitiv. Ea constată de asemenea că al doilea reclamant locuiește cu tatăl de la 1 februarie 2008 și că tribunalul de primă instanță constată că procedura privind dreptul de vizită se încheisă în consecință.

Curta amintește că conform articolului 37 § 1 b) din Convenție, poate „în orice moment al procedurii (...) decide radierea unei cereri din rol atunci când circumstanțele permit de a concluziona (...) că litigiul a fost rezolvat", independent de întrebarea dacă interesat poate totuși pretinde că e victimă a încălcării denunțate (vezi El Majjaoui și Stichting Touba Moskee c. Țările de Jos (radierea) [MC], nr. 25525/03, §§ 28-30, 20 decembrie 2007).

La lumina dezvoltărilor remarcate mai sus, ea consideră că nu există niciun motiv obiectiv de a continua examinarea acestor reclamații.

În consecință, această parte a cererii trebuie radiată din rol.

c) În măsura în care reclamanții se plâng de timp ce jurisdicțiile civile și Curta Constituțională Federală au luat înainte să pronunțe în favoarea lor, Curta amintește că poate de asemenea ține seama, pe terenul articolului 8 din Convenție, de durata procesului decizional al autorităților interne, precum și de orice procedură judiciară conexă. Într-adevăr, o întârziere în procedură riscă întotdeauna în pareil caz să determine litigiul prin fapt împlinit. Or un respect efectiv al vieții familiale cere ca relațiile viitoare dintre părinte și copil să se regleze doar pe baza ansamblului elementelor relevante, și nu prin simpla scurgere a timpului (W. c. Regatul Unit, 8 iulie 1987, §§ 64-65, seria A nr. 121, și Covezzi și Morselli c. Italia, nr. 52763/99, § 136, 9 mai 2003).

Curta observă că procedura privind dreptul de vizită a început pe 19 martie 2004 și s-a încheiat pe 23 februarie 2007, data comunicării deciziei Curții Constituționale Federale reprezentantului reclamanților în fața Curții. A durat deci puțin mai mult de doi ani și unsprezece luni pentru trei instanțe. Curta constată că dacă tribunalul de primă instanță a acordat fără întârziere reclamantului un drept de vizită pentru a trage consecințele hotărârii Curții, a 14-a cameră a curții de apel care a împiedicat punerea în mișcare a măsurilor tindând la apropiere a primului reclamant cu fiul lui. Ea observă totuși că în fața acestei atitudini obstructive a curții de apel, Curta Constituțională Federală intervine de mai multe ori și pronunță o hotărâre de principiu privind rolul și rangul Convenției în ordinea juridică germană. De asemenea, ca urmare a intervenției instanței superioare, autoritățile administrative interesate iau măsuri pentru a preveni alte întârzieri în punerea în aplicare a dreptului de vizită. Privind în sfârșit a 8-a cameră a curții de apel, Curta observă că aceasta ține mai multe ședințe în cursul cărora toate părțile litigiului sunt ascultate, că ascultă copilul, că comandă un raport de expertiză și că pronunță o decizie amplament motivată.

Ținând seama de cele de mai sus și luînd în considerare jurisprudența sa în materia (Haase c. Germania (hotărâre), nr. 36106/05, 14 octombrie 2008, și, mutatis mutandis, Döring c. Germania, nr. 40014/05, § 70, 8 iulie 2010) și circunstanțele particulare ale cauzei, Curta consideră că durata procesului decizional nu prejudiciază dreptul reclamanților la respectul vieții familiale, în sensul articolului 8 din Convenție.

Privind procedura privind autoritatea părintească, Curta constată că a început pe 19 martie 2004 și s-a încheiat pe 23 octombrie 2007, data comunicării deciziei Curții Federale de Justiție din 26 septembrie 2007 reprezentantului primului reclamant. A durat deci puțin mai mult de trei ani și șapte luni pentru patru instanțe.

Ținând seama de concluziile mai sus și luînd în considerare faptul că o procedură privind autoritatea părintească nu cere întotdeauna aceeași grabă ca o procedură privind acordarea unui drept de vizită (Skugor c. Germania, nr. 76680/01, § 77, 10 mai 2007) Curta consideră că durata procedurii privind autoritatea părintească nici nu prejudiciază dreptul reclamanților la respectul vieții familiale.

Rezultă că aceste reclamații sunt manifestement neîntemeiete și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Ținând seama de cele de mai sus și luînd în considerare faptul că, spre deosebire de alte cauze aduse în fața ei (Öcalan c. Turcia (hotărâre), nr. 5980/07, 6 iulie 2010, Steck-Risch și alții c. Liechtenstein (hotărâre), nr. 29061/08, 11 mai 2010, sau Prada Bugallo c. Spania (hotărâre), nr. 43717/07, 30 martie 2010), jurisdicțiile germane re-au examinat fondul cauzei reclamantului la lumina hotărârii sale din 26 februarie 2004, Curta consideră că nu este necesar să procedeze la o examinare separată a reclamației tirate de art. 46 din Convenție.

2.

Privind alte reclamații, ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care este competentă să cunoască de imputații formulate, Curta nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale.

Rezultă că aceste reclamații sunt manifestement neîntemeiete și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curta, în unanimitate,

Decide

de a radiază cererea din rol atâta timp cât privește reclamațiile tirate de refuzul de a transfera primului reclamant autoritatea părintească asupra celui de-al doilea reclamant și de a-i acorda un drept de vizită;

Declară

cererea inadmisibilă pentru surplus.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Grefieră

Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

36397/07

présentée par Kazim GÖRGÜLÜ et Cristofer FISCHER

contre l’Allemagne

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 30 novembre 2010 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Renate Jaeger,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Zdravka Kalaydjieva,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 20 août 2007,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le premier requérant, M. Kazim Görgülü, est un ressortissant turc né en 1969. Le second requérant, Cristofer Fischer, un ressortissant allemand né en 1999, est le fils du premier requérant. Les requérants résident à Krostitz. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

Azime Zeycan, avocate à Bochum.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

A.

La genèse de l’affaire

En 1997, le premier requérant noua une relation intime avec une ressortissante allemande. Au début de l’année 1999, ils se séparèrent. De leur union naquit en août 1999 le second requérant. Le lendemain de la naissance, la mère abandonna l’enfant sans le consentement et à l’insu du requérant afin qu’il soit adopté. L’autorité parentale fut transférée à l’Office de la jeunesse. Quatre jours après la naissance, le deuxième requérant fut accueilli par une famille nourricière chez laquelle il vécut jusqu’au 1

er

février 2008. A la suite du refus de l’Office de la jeunesse en tant que tuteur officiel de donner son accord à la reconnaissance de la paternité du requérant, celle-ci fut constatée par une décision du tribunal d’instance de Wittenberg («

le tribunal d’instance

») du 20 juin 2001.

Auparavant, en janvier 2000 et 2001, le requérant avait saisi le tribunal d’instance de demandes tendant à l’obtention de l’autorité parentale et d’un droit de visite à l’égard de son fils. Le 9 mars 2001, après avoir organisé des rencontres entre le requérant et son fils, le tribunal d’instance fit droit à ces demandes. Le 20 juin 2001, la cour d’appel de Naumburg («

la cour d’appel

») infirma la décision du tribunal d’instance et exclut un droit de visite jusqu’au 30 juin 2002. Le 31 juillet 2001, la Cour constitutionnelle fédérale n’admit pas le recours constitutionnel du requérant (n

o

1 BvR 1174/01). Le 18 septembre 2001, le requérant saisit la Cour d’une requête contre ces décisions.

B.

L’arrêt de la Cour

Par un arrêt du 26 février 2004 (n

o

74969/01 – ci-après «

l’arrêt de la Cour

»), la Cour conclut à une violation de l’article 8 de la Convention. Elle estima qu’en refusant de confier au premier requérant l’autorité parentale sur son fils, la cour d’appel avait omis de tenir compte des effets à long terme sur l’enfant d’une séparation permanente d’avec son père. Quant à la suspension du droit de visite du requérant, la Cour estima que la cour d’appel n’avait pas suffisamment motivé sa décision, avait rendu impossible toute forme de regroupement familial et avait ainsi manqué à l’obligation positive imposée par l’article 8 de réunir le requérant avec son fils. Dans le paragraphe 64 de l’arrêt, la Cour précisa que l’exécution de l’arrêt dans la présente affaire exigeait que le requérant se voie au moins attribuer un droit de visite.

C.

Les procédures litigieuses

1.

La procédure jusqu’à la jonction des affaires

a)

La procédure portant sur le droit de visite

A la suite de l’arrêt de la Cour, le tribunal d’instance, le 19 mars 2004, accorda au requérant un droit de visite provisoire qui était dans un premier temps accompagné.

Le 30 mars 2004, sur recours de l’Office de la jeunesse et du curateur

ad litem

, la 14

ème

chambre de la cour d’appel suspendit l’exécution de la décision du tribunal d’instance. Le 30 juin 2004, elle cassa celle-ci en considérant notamment que ni la Convention ni la Loi fondamentale n’obligeaient à reconsidérer une décision nationale à la suite d’un arrêt de la Cour. La Convention s’adressait en effet uniquement à la République fédérale d’Allemagne et ne liait ni ses organes ni ses cours et tribunaux.

Par un arrêt de principe du 14 octobre 2004 portant sur le rôle et le rang de la Convention dans l’ordre juridique allemand (n

o

2 BvR 1481/04 – arrêt Görgülü), la deuxième section (

Senat

) de la Cour constitutionnelle fédérale cassa la décision de la cour d’appel et renvoya l’affaire devant une autre chambre de celle-ci. Elle considéra notamment que la cour d’appel avait méconnu qu’un arrêt de la Cour ne liait pas seulement la République fédérale d’Allemagne en tant que sujet du droit international public, mais aussi tous les organes étatiques y compris les cours et tribunaux.

A la suite de l’arrêt de la Cour constitutionnelle fédérale, l’affaire revint devant la 8

ème

chambre de la cour d’appel qui informa les parties que le code de procédure civile ne prévoyait pas de recours contre une décision en référé du tribunal d’instance. Par conséquent, le tuteur et le curateur

ad litem

retirèrent leur recours contre la décision du tribunal d’instance du 30 mars 2004.

Le 2 décembre 2004, le tribunal d’instance fit droit à une demande du requérant et précisa le droit de visite provisoire accordé le 19 mars 2004, le fixant à deux heures tous les samedis en présence d’un curateur désigné à cet effet (

Umgangspfleger

).

Le 8 décembre 2004, sur recours des parents nourriciers, la 14

ème

chambre de la cour d’appel cassa cette décision. Le 20 décembre 2004, après que le requérant eut saisi de nouveau la Cour constitutionnelle fédérale (n

o

1 BvR 2790/04), elle annula sa décision du 8 décembre 2004. Elle fit part de cette décision à la Cour constitutionnelle fédérale, sans cependant l’informer qu’elle avait le même jour accueilli un recours en carence du tuteur et suspendu de nouveau le droit de visite du requérant dans l’attente d’une décision dans la procédure principale. Le même jour, une autre chambre de la cour d’appel rejeta la demande de récusation du requérant à l’égard de la 14

ème

chambre. Le requérant s’adressa de nouveau à la Cour constitutionnelle fédérale.

Le 28 décembre 2004, la Cour constitutionnelle fédérale annula la décision de la cour d’appel et ordonna l’exécution du droit de visite tel que le tribunal d’instance l’avait fixé, à compter du 8 janvier 2005 et aussi longtemps que sa présente injonction resterait en vigueur. Elle précisa que pendant cette période l’affaire était soustraite au contrôle judiciaire de la cour d’appel. Le cours de la procédure donnait lieu à penser que la cour d’appel avait fondé sa décision sur des considérations arbitraires.

Le 1

er

février 2005, la Cour constitutionnelle fédérale déclara irrecevable le recours de l’Office de la jeunesse, des parents nourriciers et du curateur

ad litem

contre son injonction du 28 décembre 2004 au motif que ceux-ci n’étaient pas parties à la procédure devant elle et qu’en tout état de cause, les arguments présentés ne donnaient pas lieu à s’écarter de sa décision. Elle précisa que l’attitude des auteurs du recours tendant à refuser au requérant l’exercice du droit de visite en dépit de son injonction n’était aucunement justifiée. Il appartenait en outre aux autorités administratives supérieures de garantir que l’Office de la jeunesse, qui faisait partie de l’administration publique, respecte le droit et la loi.

A la suite de l’injonction de la Cour constitutionnelle fédérale, une première rencontre entre le requérant et son fils eut lieu le 12 février 2005 en présence du curateur désigné à cette fin et d’un agent de l’autorité administrative supérieure. D’autres visites ne purent avoir lieu par la suite pour différentes raisons et malgré les mesures prises par l’administration supérieure. Une deuxième rencontre eut lieu le 28 mai 2005.

Auparavant, le 14 mars 2005, la cour d’appel avait accueilli la nouvelle demande de récusation du requérant au motif que celui-ci pouvait à raison douter de l’impartialité des juges puisque la décision prise par ces derniers était entachée d’arbitraire, comme l’avait constaté la Cour constitutionnelle fédérale dans sa décision du 28 décembre 2004.

Le 10 juin 2005, la Cour constitutionnelle fédérale cassa la décision de la cour d’appel du 20 décembre 2004 au motif qu’elle violait la Loi fondamentale. Elle releva que la cour d’appel avait modifié la réglementation du droit de visite opérée par le tribunal d’instance sans exposer d’une manière compréhensible pourquoi elle aurait la compétence pour le faire, et ce d’autant plus que la 8

ème

chambre de la cour d’appel avait indiqué aux parties que le code de procédure civile ne prévoyait pas de recours pour contester une décision en référé prise par le tribunal d’instance. D’après la Haute juridiction, il y avait lieu de croire qu’en annulant sa décision du 8 décembre 2004, la cour d’appel avait voulu soustraire cette décision au contrôle de la Cour constitutionnelle fédérale. Cette impression se trouvait renforcée par le fait que la cour d’appel, en informant la Cour constitutionnelle fédérale qu’elle avait annulé sa décision du 8 décembre 2004, avait passé sous silence qu’elle avait ordonné le même jour une nouvelle suspension du droit de visite du requérant. D’après la Cour constitutionnelle fédérale, la cour d’appel n’avait pas seulement méconnu l’arrêt de la Cour, mais avait renversé les considérations de celle-ci pour leur contraire.

Le 15 août 2005, les personnes de l’Office de la jeunesse jusqu’alors chargées du tutorat de l’enfant furent démises de leurs fonctions qui furent désormais assumées par un agent de l’administration supérieure.

Le 14 septembre 2005, le tribunal d’instance statua sur le droit de visite dans la procédure principale. Il fixa quatre rencontres entre le requérant et son fils, puis, à partir de janvier 2006, un droit de visite d’un samedi sur deux entre 10 heures et 18 heures. Il précisa que les rencontres devaient avoir lieu dans un premier temps en présence d’un représentant du tuteur de l’enfant.

Les parties interjetèrent appel de cette décision.

b)

La procédure portant sur l’autorité parentale

A la suite de l’arrêt de la Cour, le requérant fit une nouvelle demande tendant à l’obtention de l’autorité parentale et l’obtint par une décision du tribunal d’instance du 19 mars 2004.

Le 30 mars 2004, sur recours de l’Office de la jeunesse en tant que tuteur de l’enfant et du curateur

ad litem

, la 14

ème

chambre de la cour d’appel suspendit l’exécution de la décision du tribunal d’instance, puis rejeta la demande le 9 juillet 2004.

Le 5 avril 2005, la Cour constitutionnelle fédérale cassa cette décision et renvoya l’affaire devant une autre chambre de la cour d’appel (n

o

1 BvR 1664/04). Elle estima notamment que la cour d’appel avait méconnu qu’elle était liée par cet arrêt dans sa qualité d’organe étatique et qu’elle était obligée de mettre un terme à cette situation contraire et de rétablir un état des choses conforme à la Convention.

2.

La procédure à la suite de la jonction des affaires

Le 9 novembre 2005, la 8

ème

chambre de la cour d’appel, désormais en charge de l’affaire, joignit les deux procédures. Le 13 décembre 2005, elle ordonna l’établissement d’un rapport d’expertise. Entre le 19 septembre 2005 et le 25 septembre 2006, elle tint sept audiences et initia une médiation entre le requérant et le père nourricier, qui échoua.

Le 11 juin 2006, après avoir oralement exposé ses observations lors des audiences des 28 février et 9 mai 2006, l’experte présenta son rapport écrit. Lors de l’audience du 25 septembre 2006 elle répondit longuement aux questions posées par les parties.

Par une décision du 15 décembre 2006, la cour d’appel accorda au requérant un droit de visite d’après lequel celui-ci pouvait voir son fils un samedi sur deux de 11 heures à 18 heures, puis, à compter du mois de mars 2007, du samedi 11 heures au dimanche 15 heures. En outre, le requérant pouvait avoir son fils pendant la moitié des vacances lorsque celles-ci duraient plus de deux semaines. La cour d’appel releva que l’enfant se trouvait dans un conflit de loyauté

: d’un côté il avait grandi dans sa famille nourricière et le père nourricier avait pris le rôle du père, de l’autre côté, l’enfant avait pris conscience qu’il avait un autre père. Elle précisa que l’audition de l’enfant avait confirmé l’existence de ce conflit.

La cour d’appel précisa que le droit de visite ne mettait pas en péril le bien-être de l’enfant. Le seul fait que ce droit, tel que fixé provisoirement par le tribunal d’instance le 2 décembre 2004, n’avait pu être exercé que sous des tensions considérables et accompagné de conflits dans lesquels le requérant et sa femme avaient leur part de responsabilité ne justifiait pas son exclusion. Compte tenu de l’exclusion du droit de visite pendant des années et eu égard à la consolidation de la relation de l’enfant avec ses parents nourriciers, ces tensions et conflits ne paraissaient pas exceptionnels, mais compréhensibles. La cour d’appel poursuivit en indiquant que grâce aux rencontres qui avaient pu avoir lieu, le requérant avait pu nouer une relation avec son fils (âgé de sept ans) et avait fait preuve d’une capacité

d’atteindre celui-ci et de construire une relation avec lui. L’enfant ayant désormais compris que le requérant était son père, la cessation des rencontres avec lui serait plus nocive que bénéfique. D’après la cour d’appel, pour atteindre l’objectif du droit de visite, à savoir l’intensification de la relation entre le premier requérant et son fils, il y avait besoin non seulement d’un changement de comportement des adultes impliqués, mais aussi d’un cadre temporel strict concernant l’exécution de ce droit que toutes les parties respectaient, si bien que la question du rang de ses deux pères ne se posait plus à l’enfant. La cour d’appel précisa qu’elle avait calqué le droit de visite sur un projet que le tuteur avait élaboré et auquel le requérant et les parents nourriciers avaient été associés, et qu’une extension du droit de visite n’était pour l’instant pas possible afin d’éviter l’augmentation du conflit de loyauté chez l’enfant. La cour d’appel conclut que l’intensification de la relation entre le requérant et soin fils n’était possible que si les parents nourriciers admettaient que l’enfant avait trouvé son père et si la famille du requérant admettait que l’enfant avait encore son chez-soi dans sa famille nourricière.

La cour d’appel ajouta que le conflit dans lequel se trouvait l’enfant ne pouvait pas être résolu en transférant l’autorité parentale au requérant. Sur ce point, elle autorisa le recours devant la Cour fédérale de justice.

Le 3 janvier 2007, la cour d’appel rejeta le recours en audition du requérant.

Le 9 février 2007, la Cour constitutionnelle fédérale n’admit pas le recours constitutionnel du requérant (n

os

1 BvR 217/07 et 1 BvQ 2/07). Concernant l’autorité parentale, elle le déclara irrecevable pour non-épuisement des voies de recours car la Cour fédérale de justice n’avait pas encore connu du recours contre le refus de l’autorité parentale.

Pour ce qui était du droit de visite, elle releva que le requérant avait demandé un droit de visite correspondant à un arrangement conclu entre le tuteur et lui le 16 novembre 2006, sans cependant tenir compte du fait que la cour d’appel avait calqué les modalités du droit de visite accordé sur le projet élaboré par le tuteur (auquel avaient été associés le requérant et les parents nourriciers), projet qui différait très peu de celui invoqué par le requérant. De toute manière, la cour d’appel avait dûment pesé les intérêts du requérant et le bien-être de l’enfant en prenant en compte les conclusions de l’experte. D’après la Cour constitutionnelle fédérale, ni l’intention de la cour d’appel de fixer un cadre clair pour le déroulement des visites eu égard aux tensions et conflits observés, ni l’étendue du droit de visite accordé ne prêtaient à critique. La décision attaquée promouvait et facilitait l’établissement d’une relation familiale entre le requérant et son fils.

Par une décision du même jour, la Cour constitutionnelle fédérale n’admit pas non plus le recours constitutionnel du curateur

ad litem

contre la décision de la cour d’appel (n

o

1 BvR 125/07). Le curateur avait notamment dénoncé le fait que la cour d’appel s’était écartée des conclusions de l’experte, qui n’avait recommandé qu’un droit de visite de quatre heures un samedi sur deux.

D.

Les développements ultérieurs

1.

La suite de la procédure devant les tribunaux aux affaires familiales

Le 26 septembre 2007, la Cour fédérale de justice rejeta le recours du requérant contre l’arrêt de la cour d’appel du 15 décembre 2006 en ce qui concerne l’autorité parentale. Elle estima notamment qu’en définitive l’autorité parentale ne pouvait pas encore être transférée au requérant car il n’existait pas encore de base suffisamment solide pour un tel transfert en raison de l’obstruction au droit de visite que le tuteur et la cour d’appel avaient trop longtemps tolérée. La Cour fédérale de justice releva que pendant l’année 2004 aucun contact n’avait pu être établi entre le requérant et son fils.

Le même jour, le requérant fit une nouvelle demande tendant à l’obtention de l’autorité parentale.

Le 11 février 2008, le tribunal d’instance conféra au requérant provisoirement l’autorité parentale et constata que la procédure concernant le droit de visite s’était achevée par l’accord sur le séjour de l’enfant chez le requérant et la fin du tutorat. Le 28 août 2008, le requérant obtint l’autorité parentale exclusive. La décision du tribunal d’instance acquit force de chose jugée le 6 octobre 2008.

2.

La procédure pénale engagée à l’encontre des juges de la cour d’appel

Le 14 novembre 2006, le procureur général de Naumburg inculpa les trois juges de la 14

ème

chambre de la cour d’appel pour prévarication pour avoir temporairement exclu le droit de visite du requérant vis-à-vis de son fils. Le 20 juillet 2007, le tribunal régional de Halle refusa d’ouvrir une procédure pénale. Le 6 octobre 2008, la cour d’appel de Naumburg rejeta le recours du procureur général contre la décision du tribunal régional. Elle estima notamment qu’une condamnation des accusés n’était pas probable car chacun d’eux avait déclaré se prévaloir de son droit de garder le silence et invoquer le secret des délibérations. Or les décisions judiciaires à l’origine de l’accusation pour prévarication ayant été prises à trois, la preuve d’une faute individuelle ne pouvait pas être établie.

La cour d’appel releva aussi que la demande du requérant tendant à être admis en tant que partie civile était devenue ainsi sans objet. Le 19

novembre 2008, elle rejeta le recours du requérant.

3.

La résolution du Comité des Ministres relative à l’exécution de l’arrêt du 26 février 2004

Par une résolution du 9 janvier 2009 (n

o

CM/ResDH(2009)4 adoptée lors de la 1043

ème

réunion des Délégués des Ministres), le Comité des Ministres a déclaré, après avoir examiné les mesures prises par l’Etat défendeur, qu’il avait rempli ses fonctions en vertu de l’article 46 § 2 de la Convention dans la présente affaire et a décidé d’en clore l’examen.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants se plaignaient du refus des juridictions aux affaires familiales d’accorder au premier requérant l’autorité parentale et un droit de visite permettant la réunion familiale. Ils dénoncent aussi le caractère inéquitable et la longueur des procédures litigieuses.

2.

Les requérants se plaignent aussi de la durée des procédures, en particulier devant la cour d’appel et la Cour fédérale de justice. Ils invoquent l’article 6 de la Convention.

EN DROIT

1.

Invoquant les articles 6 et 8 de la Convention, les requérants se plaignaient du refus des juridictions aux affaires familiales d’accorder au premier requérant l’autorité parentale et un droit de visite permettant le regroupement familial. Ils dénoncent aussi la longueur des procédures litigieuses à cet égard.

La Cour considère qu’il convient d’examiner ces griefs sous l’angle de l’article 8 de la Convention, dont la partie pertinente en l’espèce est ainsi libellée

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie (...) familiale (...)

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

a) La Cour note d’abord que les griefs des requérants concernent une période pendant laquelle le premier requérant n’avait pas l’autorité parentale sur le deuxième requérant.

Elle rappelle qu’en principe une personne n’ayant pas, au plan interne, le droit de représenter une autre personne peut tout de même, dans certaines circonstances, agir devant la Cour au nom de cette autre personne (

Scozzari et Giunta c. Italie

[GC], n

os

39221/98 et 41963/98, § 138, CEDH 2000

‑

VIII). Par conséquent, même si le premier requérant a été privé de l’autorité parentale, sa qualité de père suffit pour lui donner le pouvoir d’ester devant la Cour également au nom de ses enfants afin de protéger leurs propres intérêts. De toute manière, la Cour constate que le requérant s’est vu octroyer l’autorité parentale depuis l’introduction de la requête et a dès lors à ce titre le pouvoir de représenter le deuxième requérant devant la Cour, sans qu’il y ait lieu de décider qu’une autre conclusion s’impose dans les cas où une personne a spécialement été désignée pour représenter les intérêts du mineur devant les autorités internes (

Haase et autres c.

Allemagne

(déc.), n

o

34499/04, 12 février 2008).

b) La Cour note ensuite qu’en ce qui concerne la procédure portant sur l’autorité parentale, le premier requérant n’a pas saisi la Cour constitutionnelle fédérale contre la décision de la Cour fédérale de justice et n’a pas démontré l’existence de circonstances pertinentes qui l’auraient dispensé d’utiliser cette voie de recours interne. En tout état de cause, elle observe que par des décisions des 11 février et 28 août 2008 rendues à l’issue d’une nouvelle procédure, le tribunal d’instance a octroyé au premier requérant l’autorité parentale sur son fils, d’abord de manière provisoire, puis de manière définitive. Elle note aussi que le deuxième requérant vit chez son père depuis le 1

er

février 2008 et que le tribunal d’instance a constaté que la procédure portant sur le droit de visite s’était dès lors achevée.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 37 § 1 b) de la Convention, elle peut «

à tout moment de la procédure (...) décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conclure (...) que le litige a été résolu

», et ce indépendamment de la question de savoir si l’intéressé peut toujours se prétendre victime de la violation alléguée (voir

El Majjaoui et Stichting Touba Moskee c. Pays-Bas

(radiation) [GC], n

o

25525/03, §§

28-30, 20 décembre 2007).

A la lumière des développements relevés ci-dessus, elle estime qu’il n’y aucune raison objective de poursuivre l’examen de ces griefs.

En conséquence, cette partie de la requête doit être rayée du rôle.

c) Dans la mesure où les requérants se plaignent du temps que les juridictions civiles et la Cour constitutionnelle fédérale ont mis avant de statuer en leur faveur, la Cour rappelle qu’elle peut aussi avoir égard, sur le terrain de l’article 8 de la Convention, à la durée du processus décisionnel des autorités internes ainsi que de toute procédure judiciaire connexe. En effet, un retard dans la procédure risque toujours en pareil cas de faire trancher le litige par le fait accompli. Or un respect effectif de la vie familiale commande que les relations futures entre parent et enfant se règlent sur la seule base de l’ensemble des éléments pertinents, et non par le simple écoulement du temps (

W. c. Royaume-Uni

, 8 juillet 1987, §§ 64-65, série A n

o

121, et

Covezzi et Morselli c. Italie

,

n

o

52763/99,

§

136, 9 mai 2003).

La Cour note que la procédure concernant le droit de visite a commencé le 19 mars 2004 et s’est terminée le 23 février 2007, date de la communication de la décision de la Cour constitutionnelle fédérale au représentant des requérants devant la Cour. Elle a donc duré un peu plus de deux ans et onze mois pour trois instances. La Cour relève que si le tribunal d’instance a accordé sans délai au requérant un droit de visite pour tirer les conséquences de l’arrêt de la Cour, c’est la 14

ème

chambre de la cour d’appel qui a empêché la mise en route des mesures tendant au rapprochement du premier requérant avec son fils. Elle note cependant que face à cette attitude obstructive de la cour d’appel, la Cour constitutionnelle fédérale est intervenue à plusieurs reprises et a rendu un arrêt de principe portant sur le rôle et le rang de la Convention dans l’ordre juridique allemand. De même, à la suite de l’intervention de la Haute juridiction, les autorités administratives concernées ont pris des mesures pour prévenir d’autres retards dans la mise en œuvre du droit de visite. En ce qui concerne enfin la 8

ème

chambre de la cour d’appel, la Cour note que celle-ci a tenu plusieurs audiences au cours desquelles toutes les parties au litige ont été entendues, qu’elle a auditionné l’enfant, qu’elle a commandé un rapport d’expertise et qu’elle a rendu une décision amplement motivée.

Au vu de ce qui précède et compte tenu de sa jurisprudence en la matière (

Haase c. Allemagne

(déc.), n

o

36106/05, 14 octobre 2008, et,

mutatis mutandis

,

Döring c. Allemagne

, n

o

40014/05, § 70, 8 juillet 2010) et des circonstances particulières de l’affaire, la Cour estime que la durée du processus décisionnel n’a pas porté atteinte au droit des requérants au respect de leur vie familiale, au sens de l’article 8 de la Convention.

En ce qui concerne la procédure portant sur l’autorité parentale, la Cour relève qu’elle a commencé le 19 mars 2004 et s’est achevée le 23 octobre 2007, date de la communication de la décision de la Cour fédérale de justice du 26 septembre 2007 au représentant du premier requérant. Elle a donc duré un peu plus de trois ans et sept mois pour quatre instances.

Au vu de ses conclusions ci-dessus et compte tenu du fait qu’une procédure portant sur l’autorité parentale ne commande pas toujours la même célérité qu’une procédure concernant l’octroi d’un droit de visite (

Skugor c. Allemagne

, n

o

76680/01, § 77, 10 mai 2007) la Cour estime que la durée de la procédure concernant l’autorité parentale n’a pas non plus porté atteinte au droit des requérants au respect de leur vie familiale.

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Au vu de ce qui précède et compte tenu du fait qu’à la différence d’autres affaires portées devant elle (

Öcalan c. Turquie

(déc.), n

o

5980/07, 6 juillet 2010,

Steck-Risch et autres c. Liechtenstein

(déc.), n

o

29061/08, 11 mai 2010, ou

Prada Bugallo c. Espagne

(déc.), n

o

43717/07, 30 mars 2010), les juridictions allemandes ont réexaminé le fond de l’affaire du requérant à la lumière de son arrêt de 26

février 2004, la Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de procéder à un examen séparé du grief tiré de l’article 46 de la Convention.

2.

En ce qui concerne les autres griefs, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de rayer la requête du rôle pour autant qu’elle concerne les griefs tirés du refus de transférer au premier requérant l’autorité parentale sur le deuxième requérant et de lui accorder un droit de visite ;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président