E.S. c. FRANCE

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49714/06 prezentate de E.S. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se înscrie la 25 mai 2010 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Renate Jaeger, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Isabelle Berro-Lefevre, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători; și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 decembrie 2006, având în vedere decizia parțială din 10 februarie 2009, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, dl E. S., este un resortisant francez, născut în 1971 și rezident la Strasbourg. Președintele camerei a acceptat cererea de nedivulgare a identității formulate de solicitant [art. 47 alineatul (3) din Regulamentul de procedură]. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl E. Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul s-a născut la 1 octombrie 1971 din relația mamei sale, necăsătorită, și a tatălui său, căsătorit pe de altă parte. Acesta l-a recunoscut la 2 ianuarie 1974. Căsătoria tatălui său a fost dizolvată prin divorț la 17 decembrie 1982. August 1993, lăsându-i succesorul a patru copii legitimi și petiționar, împărțirea succesiunii a fost efectuată de un notar la 13 martie 1996. La 26 februarie 2001, reclamantul a desemnat comoștenitorii săi în nulitatea actului de împărțire, din cauza incompatibilității articolului 760 din Codul civil cu art. 14 din Convenție și cu art. 55 din Constituție. La 20 iunie 2002, Tribunalul de Mare Instanță din Toulouse și-a dat sentința și a reamintit că, în conformitate cu art. 55 din Constituție, tratatele au o valoare superioară legilor și se referă la articolele 8 și 14 din Convenție, precum și la art. 1 din Protocolul nr. (1) El a arătat că diferența de tratament este certă în aplicarea art. 760 din Codul civil și a concluzionat că împărțirea efectuată pe baza acestei dispoziții, care duce la o discriminare interzisă de textele superioare, era afectată de o eroare de drept și, prin urmare, a pronunțat nulitatea actului de împărțire din 13 martie 1996 și a ordonat redeschiderea operațiunilor de lichidare și de împărțire. La apelul comoștenitorilor reclamantului, Curtea de Apel din Toulouse a pronunțat hotărârea la 29 ianuarie 2004. Comisia a considerat că era incontestabil că, în perioada în care actul de partajare în litigiu fusese semnat, problema conformității articolului 760 din Codul civil cu textele de drept european care interzice discriminarea pe motive de naștere putea fi pusă în fața unei instanțe franceze de către un copil adulterian, la deschiderea unei succesiuni care îl privea. Comisia a remarcat că nu a fost cazul după deschiderea succesiunii tatălui reclamantului. Prin urmare, în lipsa unei soluționări prealabile a acestei probleme de conformitate care nu era pronunțată în dreptul pozitiv francez, drepturile reclamantului nu puteau fi soluționate decât prin aplicarea legii interne în vigoare în ziua partajării amiabile. În opinia sa, eroarea de drept nu putea fi reținută și nu era vorba despre anularea partajării; prin urmare, Curtea de Apel a infirmat hotărârea de primă instanță. Reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva acestei hotărâri. Acesta ridica în memoriul său amplificativ un motiv întemeiat pe faptul că hotărârea l-a decăzut din cererea sa de anulare a partajării, în timp ce aplicarea unei legi interne contrare dispozițiilor convenției nu putea fi justificată prin faptul că problema conformității sale cu standardul internațional superior nu fusese încă soluționată. De asemenea, se plângea de faptul că Curtea de Apel nu căutase dacă, la data semnării actului de partajare, avea cunoștință de faptul că dispozițiile Codului civil aplicate erau contrare articolelor 8 și 14 din convenție. La 3 mai 2006, în ziua ședinței la care a asistat reclamantul, consilierul raportor a adresat o scrisoare părților și le-a arătat că un motiv de drept pur întemeiat pe art. 25-II-2 din Legea din 3 decembrie 2001 ar putea fi înlocuit cu motivele criticate. El le-a cerut să prezinte, în termen de 15 zile, eventualele observații cu privire la o astfel de înlocuire de motive. La 15 mai, avocatul reclamantului a depus o notă în mod deliberat redactată de solicitant. Acesta a contestat faptul că avocatul general a propus ședinței să aplice art. 25-II-2 din Legea din 3 decembrie 2001, ceea ce, în opinia sa, reprezenta o aplicare retroactivă a legii. Prima cameră civilă a Curții de Casație se pronunță după cum urmează în Hotărârea sa din 7 iunie 2006 Cu privire la motivul unic, luat în cele două ramuri ale sale, după avertismentul prevăzut la art. 1015 din noul Cod de procedură civilă (...) Dar a așteptat ca, în conformitate cu art. 25-II-2 din Legea nr. 2001-1135 din 3 decembrie 2001, sub rezerva acordurilor amiabile deja intervenite și a deciziilor judecătorești irevocabile, vor fi aplicabile succesiunilor deschise la 4 decembrie 2001 și care nu au avut loc până la această dată, dispozițiile privind noile drepturi moștenitoare ale copiilor naturali ai căror tată sau mamă era, în timpul conceperii, angajat în relațiile căsătoriei; pe care Curtea de Apel a constatat că succesiunea lui Pierre X..., deschisă la 1 august 1993, a dat naștere unei împărțiri realizate la 13 martie 1996; rezultă că dl. A... nu putea revendica noile drepturi moștenitoare conferite copiilor adulterieni prin legea menționată anterior pentru a obține nulitatea partajării intervenite; numai prin acest motiv de drept pur, substituit, dacă este necesar, celor criticate, hotărârea este justificată în mod legal. mai mult decât dreptul intern și european relevant 1. Noul Cod de procedură civilă (NCPC) Codul conține mai multe dispoziții privind respectarea principiului contradicției de către judecător. (a) Dispoziții comune tuturor instanțelor art. 12 Judecătorul soluționează litigiul în conformitate cu normele de drept care îi sunt aplicabile. Acesta trebuie să dea sau să restituie calificarea lor exactă faptelor și actelor în litigiu, fără a se opri la denumirea propusă de părți. Cu toate acestea, acesta nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în temeiul unui acord expres și în ceea ce privește drepturile care le sunt puse la dispoziție, l-au legat prin calificările și punctele de drept la care intenționează să limiteze dezbaterea. În același context și sub aceeași condiție, părțile pot, de asemenea, să confere judecătorului sarcina de a se pronunța ca compozitor amiabil, sub rezerva unei cereri de recurs, în cazul în care acestea nu au renunțat în mod expres la acesta. art. 16 Judecătorul trebuie, în orice situație, să respecte și să respecte el însuși principiul contradicției. În decizia sa, Comitetul nu poate reține motivele, explicațiile și documentele invocate sau prezentate de părți decât dacă acestea au fost în măsură să dezbată contradictoriu acest lucru. El nu își poate baza decizia pe motivele de drept pe care le-a invocat din oficiu fără a fi invitat în prealabil părțile să își prezinte observațiile. Hotărârea trebuie să prezinte pe scurt pretențiile părților și mijloacele acestora. Această expunere poate lua forma unei vize a concluziilor părților, cu indicarea datei lor. Hotărârea trebuie motivată. El stabilește decizia sub forma unui dispozitiv. b) Dispoziții speciale Curții de Casație art. 620 Curtea de Casație poate respinge recursul prin înlocuirea unui motiv de drept pur la un motiv eronat; ea poate, de asemenea, să facă acest lucru fără a lua în considerare un motiv de drept greșit, dar supraaglomerat. Cu excepția cazului în care există dispoziții contrare, poate să rupă decizia atacată prin aplicarea din oficiu a unui motiv de drept pur. (...) art. 1015 (așa cum este în vigoare în momentul faptelor) Președintele trebuie să informeze părțile din mijloacele de casare care par să poată fi ridicate din oficiu și să le invite să își prezinte observațiile în termenul stabilit în art. 1020 Hotărârea se referă la textul legii pe care se întemeiază casarea. 2. Anexa la Rezoluția Comitetului miniștrilor Consiliului Europei din 27 martie 2008 (CM/ResDH(2008) 13) II. Măsuri generale Curtea de Casație a modificat modalitățile de cercetare și de judecată a cauzelor care îi sunt supuse. (...) Avocații generali nu mai participă la conferința pregătitoare la audiere și nu mai asistă la deliberări. În plus, ar trebui reamintit faptul că consiliile părților sunt informate înainte de ședința concluziilor avocatului general și au posibilitatea de a răspunde oral sau printr-o notă deliberată și că această practică a fost considerată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârile Reinhardt și Slimane-Kaid din 31 martie 1998 și Slimane-Kaid din 25 ianuarie 2000 ca fiind de natură să ofere părților posibilitatea de a lua cunoștință de concluzii și de a le comenta în condiții satisfăcătoare. Aceste măsuri permit să se pună capăt dezechilibrului constatat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în procedura de cercetare și de judecată urmată în fața Curții de Casație. GRIEFS din perspectiva articolului § 1 din convenție și în ceea ce privește procedura în fața Curții de Casație, reclamantul se plânge că aceasta nu a fost contradictorie. El subliniază că, în timp ce un motiv a fost invocat din oficiu, avertismentul prevăzut la art. 1015 din Codul de procedură civilă a fost emis după ședință, împiedicându-l să răspundă în timp util și adaugă că nota sa deliberată a fost ignorată deoarece nu este menționată în hotărârea care nu răspunde la aceasta. În cele din urmă, reclamantul se plânge de o inegalitate a armelor în măsura în care avocatul general a participat la deliberări. ÎN DREPT, recurentul ridică mai multe obiecții cu privire la procedură în fața Curții de Casație. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Reclamantul se plânge în primul rând de faptul că un motiv a fost invocat din oficiu de Curtea de Casație și subliniază că, contrar dispozițiilor articolului 1015 din Codul de procedură civilă, avertismentul i-a fost emis după ședință, ceea ce nu i-a permis să răspundă la timp. După o rechemare a textelor în vigoare, guvernul subliniază că, în cazul de față, consilierul raportor al Curții de Casație a informat cele două părți, prin scrisoarea din 3 martie 2006, cu privire la înlocuirea motivelor avute în vedere și prezintă scrisoarea raportorului, precum și răspunsurile celor două părți prezentate în termenul stabilit. Acesta precizează că, în ceea ce îl privește pe solicitant, acesta a redactat și a transmis, prin intermediul avocatului său, o notă deliberată, ținând cont de motivul comunicat la 3 mai 2006. Guvernul adaugă că reclamantul a fost pe deplin informat cu privire la acest motiv, deoarece a asistat la ședință și a ascultat concluziile avocatului general cu privire la acest aspect și subliniază că, în jurisprudența sa, Curtea consideră satisfăcătoare posibilitatea de a răspunde concluziilor avocatului general oral sau printr-o notă deliberată. Guvernul concluzionează că contradicția a fost respectată în cazul de față și că acest motiv este inadmisibil. Reclamantul consideră că art. 620 din Codul de procedură civilă nu permite aplicarea din oficiu a unui motiv de respingere a recursului. Comitetul susține că așteptarea ultimului moment pentru a ridica acest motiv este o dovadă de dispreț față de contradicție, deoarece, în opinia sa, utilizarea acestui mijloc a fost avută în vedere cu mult timp înainte de audiere. El adaugă că cazul a fost atribuit de mult timp unei formări restrânse, că ea nu a fost trimisă înapoi în cameră decât în ajunul ședinței, atunci când a anunțat prezența sa, și că aceasta înseamnă că respingerea sa a avut loc cu cel puțin o evidentă. În plus, în opinia sa, niciunul dintre motivele propuse de pârât nu a fost discutat. Nu putea să vină decât de la mijlocul de viață care a fost ridicat din oficiu. Curtea constată că, în speță, cele două părți la recurs au fost informate, în ziua ședinței, printr-o scrisoare a consilierului-raportor, cu privire la o eventuală înlocuire de motive. Acesta le-a invitat să își prezinte eventualele observații cu privire la acest subiect în termen de două săptămâni. Reclamantul a redactat o notă deliberată care a fost transmisă de avocatul său consilierului-raportor. Comisia reamintește că a considerat deja că recurentele care nu au fost informate cu privire la înlocuirea motivelor avute în vedere de Curtea de Casație au fost luate în defavoare și, astfel, s-au văzut private de un proces echitabil (Clinica des Acacias și alții c. Franța, nr. 65399/01, 65406/01, 65405/01 și 65407/01, § 39-43, 13 octombrie 2005) În schimb, situația este diferită atunci când s-a avut în vedere posibilitatea unei înlocuiri a motivelor de către Curtea de Casație, că reclamanții și reprezentanții acestora au fost informați în mod corespunzător prin scrisoare și că au putut răspunde la motivul care poate fi invocat din oficiu prin depunerea unei memorii complementare și la ședință (Andret și alții c. Franța (dec), 1956/02, 25 mai 2004). Curtea arată că, în speță, Curtea de Casație a menționat în mod expres în hotărârea sa că avertismentul prevăzut la art. 1015 din noul Cod de procedură civilă a fost dat părților. Faptul că în prezenta cauză părțile au fost informate prin poștă în ziua ședinței nu poate face o diferență în ochii Curții. Într-adevăr, acestora li s-a stabilit un termen pentru a răspunde și au avut posibilitatea de a replica în scris prin intermediul invocat de Curtea de Casație înainte ca aceasta să se pronunțe. În aceste condiții, Curtea nu poate concluziona, astfel cum susține reclamantul, că procedura în litigiu a adus atingere echității procesului garantat prin art. 6 din convenție. Reclamantul susține ulterior că nota sa deliberată nu a fost luată în considerare de Curtea de Casație care nu a vizat-o în hotărârea sa și nu răspunde la aceasta. Guvernul se asigură că observațiile prezentate de părți au fost luate în considerare de Curtea de Casație, cu atât mai mult cu cât acestea au fost solicitate de consilierul raportor și subliniază că, în conformitate cu art. 1020 din Codul de procedură civilă, hotărârile Curții de Casație trebuie să conțină doar viza textului legii la care se recurge în speță. În concluzie, nu se poate presupune că nota nu a fost luată în considerare în mod deliberat din cauza lipsei vizei corespunzătoare în hotărâre. El adaugă că, în nota sa deliberată, reclamantul s-a referit, în principal, la memoriul produs în fața Curții de Apel și la neaplicarea rațională temporizată a legii din 3 decembrie 2012. În decembrie 2001, fără a răspunde direct cererii de observații cu privire la înlocuirea motivelor, acesta concluzionează că, în absența unui element nou cu privire la motivul invocat din oficiu, judecătorul putea reține motivul de casare propus. Recurentul face trimitere la art. 455 din Codul de procedură civilă și susține că o viză este minimul de trimitere la mijloacele părților pe care trebuie să le conțină orice hotărâre. El adaugă că principalul său motiv se bazează pe faptul că Curtea de Casație nu a răspuns la nota sa și consideră că avocatul general nu avea sau nu a citit corect documentele dosarului. Concluzia sa este că lipsa de răspuns la nota sa este cu atât mai gravă cu cât Curtea de Casație și-a întemeiat în mod conștient hotărârea pe fapte inexacte. În primul rând, Curtea constată că, în conformitate cu art. 1020 din Codul de procedură civilă, care privește dispozițiile speciale ale Curții de Casație, aceasta vizează numai textul legii. pe care se întemeiază căsarea. Prin urmare, în speță, recursul reclamantului a fost respins, nu se impunea în mod legal Curții de Casație. Cu toate acestea, aceasta a citat în mod expres textul pe baza căruia a respins recursul. Pe de altă parte, motivele invocate de solicitant au fost anexate hotărârii Curții de Casație. În sfârșit, Curtea arată că, la cererea expresă a consilierului-raportor, părțile au prezentat o notă în deliberare. În aceste condiții, Curtea consideră că nu s-a demonstrat că Curtea de Casație, care a pronunțat hotărârea la mai mult de trei săptămâni de la prezentarea notelor în deliberare a părților, nu le-a luat în considerare. În iunie 2006, menționat în viza sa nota deliberată a reclamantului, nu este suficientă pentru a stabili că această notă nu a fost examinată; în sfârșit, reclamantul se plânge de inegalitatea armelor în măsura în care avocatul general a participat la deliberări. Guvernul subliniază că, în urma hotărârilor prin care Curtea a considerat că prezența avocatului general la deliberările Curții de Casație era incompatibilă cu art. 6 alineatul (1) din convenție, practica s-a schimbat. Se referă la jurisprudența Curții care a constatat această schimbare de practică și la Rezoluția CM/ResDH(2008)13 a Comitetului miniștrilor Consiliului Europei, care a constatat că avocații generali nu mai participă la conferința pregătitoare la ședință și nu mai participă la deliberări. Reclamantul observă că faptul că practica s-a schimbat nu garantează că, în cauza sa, avocatul general nu a participat la deliberări și că, din cauza faptului că hotărârea nu conține nicio dată de ședință în care ar fi avut loc deliberările, că judecătorii deliberativi erau cei ai ședinței și că deliberările au avut loc la aceeași dată. El adaugă că, în timp ce cazul său a fost prima de dimineață și el a fost singura persoană prezentă la audiere, i s-a cerut să iasă la sfârșitul acesteia, în timp ce alte audieri publice îl urmau pe al său. Curtea reamintește că, în special pe baza teoriei de mai sus, aparențele Comisia a considerat că prezența avocatului general la deliberările Camerei Penale a Curții de Casație Franceză este incompatibilă cu art. 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Hotărârea Fontaine și Bertin c. France 38410/97 și Hotărârea 40373/98, § 65-67, 8 iulie 2003, și Hotărârea Slimane-Kaid c. Franța (n , n 48943/99, § 20, 27 noiembrie 2003). În cazuri similare și anterioare acesteia, guvernul francez a indicat întotdeauna că au fost instituite noi practici la Curtea de Casație, care au avut ca scop ca avocații generali, începând cu 1 octombrie 2001, să nu mai participe la conferința pregătitoare a ședinței și să nu mai asiste la deliberări (a se vedea, de exemplu, Nesme c. Franța, nr. 72783/01, § 21, 14 decembrie 2004, și Vescque c. Franța, n 3774/02, § 26, 7 martie 2006). Acesta reamintește că audierile au fost reorganizate începând cu această dată pentru a înțelege o parte publică în care sunt dezvoltate, în fiecare dintre cazuri, rapoartele membrilor Curții și avizele și rechiziționările avocaților generali, apoi o parte nepublică în cursul căreia Curtea deliberează și la care avocatul general nu participă și nu asistă. În prezenta cauză, Curtea arată că ședința publică a camerei civile a Curții de Casație a avut loc la 3 mai 2006, adică la aproximativ patru ani și jumătate de la intrarea în vigoare a noilor practici menționate anterior. În pofida îndoielilor exprimate de solicitant cu privire la aplicarea acestor noi practici în cazul său, îndoieli care nu sunt susținute de niciun element din dosar, Curtea consideră că avocatul general nu era prezent la deliberările camerei care au luat o hotărâre cu privire la recursul reclamantului. În acest sens, Comisia constată că Comitetul de Miniștri a constatat în Rezoluția CM/ResDH(2008)13 că Curtea de Casație a modificat modalitățile de investigare și de judecare a cauzelor care i-au fost prezentate . Prin urmare, Curtea concluzionează că această schimbare de practică s-a efectuat pentru toate camerele Curții de Casație și nu numai pentru camera criminală. 6 alin. (1) din Convenție sunt vădit nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

49714/06

présentée par E.S.

contre la France

La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 25 mai 2010 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Renate Jaeger,

Jean-Paul Costa,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 5 décembre 2006,

Vu la décision partielle du 10 février 2009,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. E. S., est un ressortissant français, né en 1971 et résidant à Strasbourg. Le président de la chambre a accédé à la demande de non-divulgation de son identité formulée par le requérant (article 47 § 3 du règlement). Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M

me

E. Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est né le 1

er

octobre 1971 de la relation de sa mère, célibataire, et de son père, marié par ailleurs. Celui-ci l'a reconnu le 2

janvier 1974. Le mariage de son père fut dissout par divorce le 17

décembre 1982.

Le père du requérant décéda le 1

er

août 1993, en laissant pour lui succéder quatre enfants légitimes et le requérant.

Le partage de la succession fut effectué par un notaire le 13 mars 1996.

Le 26 février 2001, le requérant fit assigner ses cohéritiers en nullité de l'acte de partage, en raison de l'incompatibilité de l'article 760 du code civil avec l'article 14 de la Convention et l'article 55 de la Constitution. Il se référait également à l'arrêt Mazurek rendu par la Cour européenne des Droits de l'Homme le 1

er

février 2000.

Le 20 juin 2002, le tribunal de grande instance de Toulouse rendit son jugement. Il rappela que selon l'article 55 de la Constitution, les traités ont une valeur supérieure aux lois et se référa aux articles 8 et 14 de la Convention, ainsi qu'à l'article 1 du Protocole n

o

mars 1996 et ordonna la réouverture des opérations de liquidation et de partage.

Sur appel des cohéritiers du requérant, la cour d'appel de Toulouse rendit son arrêt le 29 janvier 2004. Elle estima qu'il était incontestable qu'à l'époque où l'acte de partage litigieux avait été signé, la question de la conformité de l'article 760 du code civil aux textes de droit européen prohibant la discrimination fondée sur la naissance pouvait être posée devant une juridiction française par un enfant adultérin, lors de l'ouverture d'une succession le concernant. Elle nota que tel n'avait pas été le cas après l'ouverture de la succession du père du requérant. Dès lors, à défaut de résolution préalable de cette question de conformité qui n'était pas tranchée en droit positif français, les droits du requérant ne pouvaient être réglés que par application de la loi interne en vigueur au jour du partage amiable. L'erreur de droit ne pouvait donc, selon elle, pas être retenue et il n'y avait pas matière à annulation du partage. La cour d'appel infirma donc le jugement de première instance.

Le requérant se pourvut en cassation contre cet arrêt. Il soulevait dans son mémoire ampliatif un moyen tiré de ce que l'arrêt l'avait débouté de sa demande en annulation du partage, alors que l'application d'une loi interne contraire aux dispositions de la Convention ne pouvait se trouver justifiée par le fait que la question de sa conformité avec la norme internationale supérieure n'avait pas encore été tranchée. Il se plaignait également de ce que la cour d'appel n'avait pas cherché si, à la date de la signature de l'acte de partage, il avait connaissance du fait que les dispositions du code civil appliquées étaient contraires aux articles 8 et 14 de la Convention.

Le 3 mai 2006, jour de l'audience à laquelle le requérant assista, le conseiller rapporteur adressa un courrier aux parties. Il leur indiquait qu'il lui apparaissait qu'un motif de pur droit tiré de l'article 25-II-2 de la loi du 3

décembre 2001 pourrait être substitué aux motifs critiqués. Il leur demandait de présenter, dans un délai de quinze jours, leurs observations éventuelles sur une telle substitution de motifs. Le 15 mai suivant, l'avocat du requérant déposa une note en délibéré rédigée par le requérant. Celui-ci y contestait le fait que l'avocat général avait proposé à l'audience d'appliquer l'article 25-II-2 de la loi du 3 décembre 2001, ce qui revenait, selon lui, à faire une application rétroactive de la loi.

La première chambre civile de la Cour de cassation se prononça comme suit dans son arrêt du 7

juin

2006

:

« Sur le moyen unique, pris en ses deux branches, après avertissement prévu à l'article 1015 du nouveau code de procédure civile

:

(...)

Mais attendu que, selon l'article 25-II-2 de la loi n

o

2001-1135 du 3 décembre 2001, sous réserve des accords amiables déjà intervenus et des décisions judiciaires irrévocables, seront applicables aux successions ouvertes au 4 décembre 2001 et n'ayant pas donné lieu à partage avant cette date, les dispositions relatives aux nouveaux droits successoraux des enfants naturels dont le père ou la mère était, au temps de la conception, engagé dans les liens du mariage ; que la cour d'appel a relevé que la succession de Pierre X..., ouverte le 1er août 1993, avait donné lieu à un partage réalisé le 13 mars 1996 ; qu'il en résulte que M. A... ne pouvait revendiquer les nouveaux droits successoraux conférés aux enfants adultérins par la loi précitée pour obtenir la nullité du partage intervenu ; que par ce motif de pur droit, substitué en tant que de besoin à ceux critiqués, l'arrêt se trouve légalement justifié.»

B.

Le droit interne et européen pertinent

Le code contient plusieurs dispositions relatives au respect du principe du contradictoire par le juge.

a) Dispositions communes à toutes les juridictions

Article 12

«

Le juge tranche le litige conformément aux règles de droit qui lui sont applicables.

Il doit donner ou restituer leur exacte qualification aux faits et actes litigieux sans s'arrêter à la dénomination que les parties en auraient proposée. Toutefois, il ne peut changer la dénomination ou le fondement juridique lorsque les parties, en vertu d'un accord exprès et pour les droits dont elles ont la libre disposition, l'ont lié par les qualifications et points de droit auxquels elles entendent limiter le débat. Le litige né, les parties peuvent aussi, dans les mêmes matières et sous la même condition, conférer au juge la mission de statuer comme amiable compositeur, sous réserve d'appel si elles n'y ont pas spécialement renoncé.

»

Article 16

«

Le juge doit, en toutes circonstances, faire observer et observer lui-même le principe de la contradiction.

Il ne peut retenir, dans sa décision, les moyens, les explications et les documents invoqués ou produits par les parties que si celles-ci ont été à même d'en débattre contradictoirement.

Il ne peut fonder sa décision sur les moyens de droit qu'il a relevés d'office sans avoir au préalable invité les parties à présenter leurs observations.

»

Article 455

«

Le jugement doit exposer succinctement les prétentions respectives des parties et leurs moyens. Cet exposé peut revêtir la forme d'un visa des conclusions des parties avec l'indication de leur date. Le jugement doit être motivé.

Il énonce la décision sous forme de dispositif.

»

b) Dispositions particulières à la Cour de cassation

Article 620

«

La Cour de cassation peut rejeter le pourvoi en substituant un motif de pur droit à un motif erroné

; elle le peut également en faisant abstraction d'un motif de droit erroné mais surabondant.

Elle peut, sauf disposition contraire, casser la décision attaquée en relevant d'office un moyen de pur droit. (...)

»

Article 1015 (tel qu'en vigueur au moment des faits)

«

Le président doit avertir les parties des moyens de cassation qui paraissent pouvoir être relevés d'office et les inviter à présenter leurs observations dans le délai qu'il fixe

».

Article 1020

«

L'arrêt vise le texte de loi sur lequel la cassation est fondée.

»

«

II.

Mesures générales

La Cour de cassation a modifié les modalités d'instruction et de jugement des affaires qui lui sont soumises.

(...)

Les avocats généraux ne participent plus à la conférence préparatoire à l'audience et n'assistent plus au délibéré.

En outre, il convient de rappeler que les conseils des parties sont informés avant l'audience du sens des conclusions de l'avocat général et ont la possibilité d'y répondre oralement ou par une note en délibéré et que cette pratique a été considérée, par la Cour européenne des Droits de l'Homme dans ses arrêts Reinhardt et Slimane-Kaïd du 31 mars 1998 et Slimane-Kaïd du 25 janvier 2000, comme étant de nature à offrir aux parties la possibilité de prendre connaissance des conclusions et de les commenter dans des conditions satisfaisantes.

Ces mesures permettent de mettre fin au déséquilibre constaté par la Cour européenne des Droits de l'Homme dans la procédure d'instruction et de jugement suivie devant la Cour de cassation.

»

GRIEFS

Sous l'angle de l'article § 1 de la Convention, et concernant la procédure devant la Cour de cassation, le requérant se plaint de ce qu'elle n'a pas été contradictoire. Il souligne qu'alors qu'un moyen a été soulevé d'office, l'avertissement prévu par l'article 1015 du code de procédure civile a été délivré après l'audience, l'empêchant de répondre en temps voulu. Il ajoute que sa note en délibéré a été ignorée puisqu'elle n'est pas visée dans l'arrêt qui n'y répond pas. Le requérant se plaint enfin d'une inégalité des armes dans la mesure où l'avocat général a participé au délibéré.

EN DROIT

Le requérant soulève plusieurs griefs relatifs à la procédure devant la Cour de cassation. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention qui dispose notamment

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le requérant se plaint en premier lieu de ce qu'un moyen a été soulevé d'office par la Cour de cassation. Il souligne que, contrairement aux prescriptions de l'article 1015 du code de procédure civile, l'avertissement lui a été délivré après l'audience, ce qui ne lui a pas permis de répondre en temps voulu.

Après un rappel des textes en vigueur, le Gouvernement souligne qu'en l'espèce le conseiller rapporteur de la Cour de cassation a averti les deux parties, par courrier du 3 mars 2006, de la substitution de motifs envisagée. Il produit la lettre du rapporteur ainsi que les réponses des deux parties présentées dans le délai imparti. Il précise qu'en ce qui concerne le requérant, celui-ci a rédigé puis transmis, par l'intermédiaire de son avocat, une note en délibéré tenant compte du moyen communiqué le 3 mai 2006.

Le Gouvernement ajoute que le requérant était parfaitement renseigné sur ce moyen puisqu'il a assisté à l'audience et entendu les conclusions de l'avocat général sur ce point. Il souligne que la Cour, dans sa jurisprudence, estime satisfaisante la possibilité de répondre aux conclusions de l'avocat général oralement ou par une note en délibéré.

Le Gouvernement conclut que le contradictoire a bien été respecté en l'espèce et que ce grief est irrecevable.

Le requérant estime que l'article 620 du code de procédure civile n'autorise pas à relever d'office un moyen pour rejeter un pourvoi.

Il soutient que l'attente du dernier moment pour soulever ce moyen témoigne d'un mépris du contradictoire car, selon lui, le recours à ce moyen était envisagé longtemps avant l'audience. Il ajoute que l'affaire était de longue date attribuée à une formation restreinte, qu'elle n'a été renvoyée à la chambre qu'à la veille de l'audience lorsqu'il a annoncé sa présence, et que cela signifie que son rejet s'imposait avec une «

évidence

» au moins apparente. En outre, selon lui, aucun des moyens proposés par le défendeur n'a été discuté. Il en conclut que cette «

évidence

» ne pouvait venir que du moyen péremptoire qui a été soulevé d'office.

La Cour constate qu'en l'espèce, les deux parties au pourvoi ont été averties, le jour de l'audience, par un courrier du conseiller-rapporteur, d'une éventuelle substitution de motifs. Celui-ci les invitait à faire part de leurs observations éventuelles à ce sujet dans un délai de deux semaines. Le requérant rédigea une note en délibéré qui fut transmise par son avocat au conseiller-rapporteur.

Elle rappelle qu'elle a déjà estimé que des requérantes qui n'avaient pas été informées de la substitution de motifs envisagée par la Cour de cassation, avaient été «

prises au dépourvu

» et s'étaient ainsi vues privées d'un procès équitable (

Clinique des Acacias et autres c. France

, n

os

65399/01, 65406/01, 65405/01 et 65407/01, §§ 39 à 43, 13 octobre 2005)

En revanche, la situation est différente lorsque la possibilité d'une substitution de motifs par la Cour de cassation a été envisagée, que les requérants et leurs représentants en ont été dûment informés par lettre et qu'ils ont pu répondre au moyen susceptible d'être ainsi invoqué d'office en déposant un mémoire complémentaire et à l'audience

(Andret et autres c. France

(déc), n

o

1956/02, 25 mai 2004).

La Cour relève qu'en l'espèce, la Cour de cassation a expressément mentionné dans son arrêt que l'avertissement prévu à l'article 1015 du nouveau code de procédure civile avait été donné aux parties.

Le fait que dans la présente affaire les parties aient été averties par courrier le jour de l'audience ne saurait faire une différence aux yeux de la Cour. En effet, un délai leur a été fixé pour répondre et elles ont eu la possibilité de répliquer par écrit au moyen soulevé par la Cour de cassation avant que celle-ci ne statue.

Dans ces conditions, la Cour ne saurait conclure, comme le soutient le requérant, que la procédure litigieuse a porté atteinte à l'équité du procès garantie par l'article 6 de la Convention.

Le requérant allègue ensuite que sa note en délibéré n'a pas été prise en compte par la Cour de cassation qui ne l'a pas visée dans son arrêt et n'y répond pas.

Le Gouvernement assure que les observations produites par les parties ont bien été prises en compte par la Cour de cassation, d'autant plus qu'elles avaient été sollicitées par le conseiller rapporteur.

Il souligne qu'aux termes de l'article 1020 du code de procédure civile, les arrêts de la Cour de cassation doivent seulement comporter le visa du texte de loi auquel il est recouru en l'espèce. Il en conclut que l'on ne peut présumer de l'absence de prise en compte de la note en délibéré du fait de l'absence de visa correspondant dans l'arrêt. Il ajoute que, dans sa note en délibéré, le requérant s'est pour l'essentiel référé au mémoire produit devant la cour d'appel et à l'inapplicabilité

ratione temporis

de la loi du 3

décembre 2001, sans répondre directement à la demande d'observations sur la substitution de motifs. Il en conclut qu'en l'absence d'élément nouveau au sujet du moyen soulevé d'office, le juge pouvait retenir le moyen de cassation proposé.

Le requérant se réfère à l'article 455 du code de procédure civile et soutient qu'un visa est le minimum de référence aux moyens des parties que tout jugement doit contenir. Il ajoute que son grief principal est tiré du fait que la Cour de cassation n'a pas répondu à sa note. Il estime que l'avocat général n'avait pas ou avait mal lu les pièces du dossier. Il conclut que le défaut de réponse à sa note est d'autant plus grave qu'il a abouti pour la Cour de cassation à fonder sciemment son arrêt sur des faits inexacts.

La Cour note tout d'abord qu'aux termes de l'article 1020 du code de procédure civile, qui concerne les dispositions particulières à la Cour de cassation, celle-ci vise dans ses arrêts uniquement le texte de loi «

sur lequel la cassation est fondée

». Dès lors, en l'espèce, le pourvoi du requérant ayant été rejeté, aucun visa ne s'imposait légalement à la Cour de cassation. Néanmoins, celle-ci a expressément cité le texte sur le fondement duquel elle a rejeté le pourvoi.

Par ailleurs, les moyens soulevés par le requérant ont été annexés à l'arrêt de la Cour de cassation.

Enfin, la Cour relève que c'est à la demande expresse du conseiller-rapporteur que les parties ont présenté une note en délibéré.

Dans ces conditions, la Cour estime qu'il n'a pas été démontré que la Cour de cassation, qui a rendu son arrêt plus de trois semaines après la production des notes en délibéré des parties, n'ait pas pris celles-ci en considération. En particulier, le fait qu'elle n'a pas, dans son arrêt du 7

juin 2006, mentionné dans ses visas la note en délibéré du requérant, ne suffit pas à établir que cette note n'a pas été examinée.

Le requérant se plaint enfin d'une inégalité des armes dans la mesure où l'avocat général a participé au délibéré.

Le Gouvernement souligne que, suite aux arrêts par lesquels la Cour a estimé que la présence de l'avocat général au délibéré de la Cour de cassation était incompatible avec l'article 6 § 1 de la Convention, la pratique a changé. Il se réfère à la jurisprudence de la Cour qui a constaté ce changement de pratique et à la résolution CM/ResDH(2008)13 du Comité des Ministres du Conseil de l'Europe qui a constaté que «

les avocats généraux ne participent plus à la conférence préparatoire à l'audience et n'assistent plus au délibéré.

»

Le requérant fait observer que le fait que la pratique ait changé ne garantit pas que, dans son affaire, l'avocat général n'a pas participé au délibéré. Il présume, du fait que l'arrêt ne comporte aucune date de séance où le délibéré aurait eu lieu, que les juges délibérants étaient ceux de l'audience et que le délibéré a eu lieu à la même date. Il ajoute que, alors que son affaire était la première de la matinée et qu'il était la seule personne présente à l'audience, on lui a demandé de sortir à la fin de celle-ci, alors que d'autres audiences publiques suivaient la sienne.

La Cour rappelle que, sur le fondement notamment de la théorie dite «

des apparences

», elle a jugé que la seule présence de l'avocat général au délibéré de la chambre criminelle de la Cour de cassation française était incompatible avec l'article 6 § 1 de la Convention (voir les arrêts

Fontaine et Bertin c. France

,

n

os

38410/97 et 40373/98, §§ 65 à 67, 8 juillet 2003, et

Slimane-Kaïd c. France (n

o

2)

, n

o

48943/99, § 20, 27 novembre 2003).

Dans des affaires semblables et antérieures à celle-ci, le Gouvernement français a toujours indiqué que de nouvelles pratiques avaient été mises en place à la Cour de cassation, lesquelles tendaient à ce que les avocats généraux, depuis le 1

er

octobre 2001, ne participent plus à la conférence préparatoire de l'audience et n'assistent plus aux délibérés (voir, par exemple,

Nesme c. France

, n

o

72783/01, § 21, 14 décembre 2004, et

Vesque c. France

, n

o

3774/02, § 26, 7 mars 2006).

Il rappelle que les audiences ont été réorganisées à partir de cette date afin de comprendre une partie publique où sont développés, dans chacune des affaires, les rapports des membres de la cour et les avis et réquisitions des avocats généraux, puis une partie non publique au cours de laquelle la cour délibère et à laquelle l'avocat général ne participe pas et n'assiste pas.

Dans la présente affaire, la Cour relève que l'audience publique de la chambre civile de la Cour de cassation s'est déroulée le 3 mai 2006, soit environ quatre ans et demi après l'entrée en vigueur des nouvelles pratiques susmentionnées. Malgré les doutes exprimés par le requérant quant à l'application de ces nouvelles pratiques dans son cas, doutes qui ne sont étayés par aucun élément du dossier, la Cour tient pour acquis que l'avocat général n'était pas présent au délibéré de la chambre ayant statué sur le pourvoi du requérant. Elle note sur ce point que le Comité des Ministres a constaté dans sa Résolution CM/ResDH(2008)13 que «

la Cour de cassation a modifié les modalités d'instruction et de jugement des affaires qui lui sont soumises

». Dès lors, la Cour en conclut que ce changement de pratique s'est effectué pour toutes les chambres de la Cour de cassation et non seulement pour la chambre criminelle.

Dès lors, aucune apparence de violation de l'article 6 § 1 ne ressort du dossier sur ce point.

Il s'ensuit que les griefs du requérant relatifs à la procédure devant la Cour de cassation et soulevés sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

le restant de la requête irrecevable.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président