AFFAIRE WIENHOLTZ c. ALLEMAGNE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 974/07) îndreptată împotriva Republicii Federale a Germaniei și introdusă la Curte de un cetățean al acestui stat, dl. Herbert Wienholtz („reclamantul"), la 18 decembrie 2006, în virtutea articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Me Günter Flick, avocat la Aurich. Guvernul german („Guvernul") este reprezentat de agentul său, doamna Almut Wittling-Vogel, și agentul adjunct, doamna Katja Behr, din ministerul federal de justiție.

La 3 iunie 2009, președintele celei de-a cincea secțiuni a hotărât comunicarea cererii către Guvern. ÎN FAPT I.

Reclamantul s-a născut în 1936 și locuiește la Aurich.

În 1964, soția sa și el au înființat o societate de încălzire (mai jos: „societatea"). Ei au devenit asociați cu o a treia persoană și reclamantul a fost numit administrator. În 1973, societatea a întâmpinat dificultăți financiare după ce întreprinderea în charge de energie din orașul Emden a refuzat să instaleze conexiuni care să permită conectarea la rețeaua de gaz a instalațiilor de gaz produse de societate. În ciuda acțiunilor judiciare în chemare introduse de reclamant, societatea s-a îndatorat și dizolvarea sa (Auflösung) a fost ordonată în 1977. Ca lichidator al societății, reclamantul a continuat acțiunile judiciare și a câștigat cazul devant tribunalul regional din Aurich. În 1987, acesta a condamnat orașul Emden să plătească societății aproximativ 750 000 EUR în total (daune și dobânzi).

Conform constatărilor Curții Federale de Justiție (§11 mai jos), reclamantul, după ce a obținut aceste sume pentru pierderea societății, a încercat să păstreze cea mai mare parte posibilă pentru familia și sine. Avea deci să efectueze o transfer de aproximativ 390 000 EUR pe contul bancar al unui asociat din Țările de Jos, care a transferat aproximativ 340 000 EUR pe contul uneia din fiicele reclamantului. B. Procedura litigioasă

La 16 ianuarie 1991, parchetul din Aurich a deschis o anchetă judiciară împotriva reclamantului, bănuit de infracțiuni fiscale. În cursul anchetei, o percheziție a fost efectuată la domiciliul interesatului și în localurile unei bănci la Emmen, în Țările de Jos, unde reclamantul și fiica sa aveau conturile lor bancare. Mai mulți documenti au fost sechestrați în Germania și Țările de Jos.

La 30 martie 1994, administrația fiscală a emis un aviz de impunere împotriva societății pentru anul 1987 (reprezentând aproximativ 440 000 EUR). Avizul a fost modificat în august 1995 și suma a fost mărită cu aproximativ 100 000 EUR. Între timp, la 7 octombrie 1994, administrația fiscală a emis împotriva reclamantului un aviz de impunere care se referea la aproximativ 460 000 EUR datorati de societate. Reclamantul a contestat aceste avize devant tribunalul fiscal al Saxoniei Inferioare.

La 17 mai 1994, reclamantul și avocatul său, care este astazi reprezentantul lui devant Curte, au fost acuzați respectiv de fraudă fiscală și ajutorare la fraudă fiscală.

La 19 septembrie 1994, tribunalul regional din Aurich l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă pecuniară de 180 de zile-amendă pentru abuz de încredere și fraudă fiscală. Avocatul reclamantului a fost condamnat la o pedeapsă de 90 de zile-amendă pentru ajutorare la fraudă fiscală.

La 20 decembrie 1995, Curtea Federală de Justiție a admis recursurile în casație ale acuzaților și a anulat sentința tribunalului regional. Cu privire la reclamant, a dat o ordonanță de neche cu privire la acuzația de abuz de încredere, în particular pe motiv că acest motiv nu a fost inclus în actul de acuzare. Cu privire la acuzația de fraudă fiscală, a remis cauza tribunalului de instanță din Aurich. Pe acest punct, a precizat că, luând în vedere starea procedurii și ținând seama de natura restului acuzațiilor, examinarea de judecătorul penal (unic) era suficientă. Avocatul reclamantului a fost achitat.

La 4 septembrie 1996, reclamantul a cerut tribunalului de instanță să suspende procedura ținând seama de cele două proceduri pendente devant tribunalul fiscal privind avizele de impunere din 1994. Ministerul public s-a opus suspendării.

La 24 ianuarie 1997, tribunalul de instanță a suspendat procedura în așteptarea rezultatului procedurilor fiscale devant tribunalul fiscal, în aplicarea articolului 396 din codul fiscal (a se vedea §19 mai jos). Reclamantul a cerut în repetate rânduri tribunalului fiscal să se pronunțe asupra cazului său în cel mai scurt timp posibil dată fiind procedura penală în suspensie.

La 10 noiembrie 2004, tribunalul fiscal a anulat avizul de impunere pentru anul 1987 și a admis în esență recursul societății. La 15 februarie 2006, Curtea Federală a Finanțelor a respins recursul societății împotriva acestei sentințe. Recursul constituțional formulat de societate nu a reușit. Cererea referitoare la această procedură (nr. 44471/06) depusă de reclamant la Curte a fost respinsă la 12 mai 2009 de un comitet de trei judecători pe motiv că procedura litigioasă nu privea nici o contestație asupra drepturilor și obligațiilor de natură civilă a reclamantului nici temeiurile unei acuzații în materie penală îndreptate împotriva lui, în sensul articolului 6 din Convenție, și că cererea era deci incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3.

În februarie 2005, sentința tribunalului fiscal a fost comunicată tribunalului de instanță din Aurich care a propus clasarea cauzei în virtutea articolului 153a din codul de procedură penală (§19 mai jos). Administrația fiscală s-a opus pe motiv că recursul societății era încă in judecată devant Curtea Federală a Finanțelor.

La 6 iulie 2007, administrația fiscală a declarat retragerea avizului său de impunere din 7 octombrie 1994. La 30 iulie 2007, reclamantul a informat tribunalul de instanță din Aurich că, conform declarației administrației fiscale, procedura fiscală s-a încheiat în mod definitiv și că motivele care justificau suspendarea procedurii au devenit nefondate.

După aceea, tribunalul a propus clasarea cauzei din cauza duratei excesive a procedurii. Reclamantul a refuzat să consimtă.

La 16 aprilie 2008, tribunalul de instanță a dat o ordonanță de nechezare în virtutea articolului 153 din codul de procedură penală (§19 mai jos), pe motiv că culpa penală a reclamantului, dacă ar fi fost vreodată stabilită, ar fi fost oricum ușoară. Reclamantul consimțise la clasarea cauzei. II.

Guvernul combate această teză.

Perioada care trebuie considerată a început la 16 ianuarie 1991 și s-a încheiat la 16 aprilie 2008. Procedura a deci durat șaptesprezece ani și trei luni, pentru două instanțe, inclusiv remiterea cauzei de Curtea Federală de Justiție devant tribunalul de instanță din Aurich. A. Asupra admisibilității 1. Epuizarea căilor de atac interne

Guvernul se apără prin neepuizarea căilor de atac interne. Referindu-se la decizia Schenk c. Germania (nr. 42541/02, 9 mai 2007), el susține că reclamantul nu s-a adresat autorităților de urmărire, în special tribunalului de instanță din Aurich, în vederea clasării cauzei din cauza duratei excesive a procedurii, și că nici măcar nu a răspuns favorabil propunerilor care i-au fost totuși făcute în acest sens în 2005 și 2007. El susține de asemenea că interesatul nu s-a plâns nici la Curtea Constituțională Federală de durata procedurii devant tribunalul fiscal.

Reclamantul replică că orice clasare a cauzei, în aplicarea articolului 153a din codul de procedură penală, ar fi însemnat recunoașterea unei culpe penale a sa și ar fi permis administrației fiscale să recupereze de la el sumele solicitate împotriva societății. Cât privește procedura devant jurisdicțiile fiscale, el susține că o decizie a Curții Constituționale Federale constatând existența unei durate excesive a procedurii nu ar fi accelerat-o.

Curtea observă că tribunalul de instanță a în sfârșit clasat procedura intentată împotriva reclamantului în virtutea articolului 153 din codul de procedură penală, fără a se fi pronunțat asupra culpei penale a acestuia. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, ea estimează că reclamantul nu a avut la dispoziție un recurs care să-i permită să se plângă de durata procedurii penale devant tribunalul de instanță (Ommer c. Germania (nr. 2), nr. 26073/03, §§ 49 și 57-61, 13 noiembrie 2008, Ommer c. Germania (nr. 1), nr. 10597/03, § 71, 13 noiembrie 2008, și Thind c. Germania (dec.), nr. 29752/04 și 16771/06, 23 martie 2010). Ea reamintește de altfel că recursul constituțional devant Curtea Constituțională Federală nu constituie un recurs efectiv pentru a se plânge de durata unei proceduri civile pendente sau încheiate (Sürmeli c. Germania [GC], nr. 75529/01, § 108, CEDH 2006-VII, și Herbst c. Germania, nr. 20027/02, §§ 64-66, 11 ianuarie 2007). Excepțiile Guvernului trebuie deci respinse. 2. Calitatea de victimă a reclamantului

Guvernul ridică de altfel îndoieli cu privire la calitatea de victimă a reclamantului, pe motiv că procedura devant jurisdicțiile fiscale nu privea reclamantul, ci societatea în lichidare din care el era doar reprezentantul. Reclamantul contrareplică că procedura penală litigioasă a fost intentată împotriva sa. Curtea observă că acuzatul în procedura care face obiectul prezentei cereri era bine reclamantul. Excepția Guvernului nu poate deci fi acceptată.

Curtea constată că cererea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă de altfel că se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Asupra fondului 1. Tezele părților

Guvernul susține mai întâi că cauza prezenta o complexitate considerabilă în special din cauza caracterului transfrontalier al anchetei preliminare, al necesității asistenței judiciare cu autoritățile din Țările de Jos și al chestiunilor fiscale complexe ridicate de procedură. Durata procedurii devant tribunalul regional și Curtea Federală de Justiție nu ar pretinde la critică.

Cu privire la procedura devant tribunalul de instanță, Guvernul insistă asupra faptului că reclamantul însuși ceruse suspendarea examinării cauzei. O asemenea suspendare ar fi fost obiectiv rezonabilă pe motiv că procedura ridica chestiuni fiscale complexe care trebuiau examinate de judecătorul fiscal specializat în acest domeniu. De altfel, cum procedura nu viza o contestație de natură civilă în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, durata sa nu ar fi direct imputabilă Republicii Federale a Germaniei. Guvernul subliniază de altfel că judecătorul penal – care nu ar fi fost în măsură să știe că cauza ar depăși durata medie a procedurilor devant tribunalele fiscale – s-a adresat în repetate rânduri tribunalului fiscal pentru a obține informații asupra progresului procedurii fiscale. Reclamantul nu ar fi informat tribunalul de instanță decât în vară 2007 că cauza devant tribunalul fiscal era încheiată.

Reclamantul confirmă că suspendarea procedurii era în interesul lui deoarece era important pentru el ca temeiurile criticism-ilor făcute de administrația fiscală să fie examinate de judecători competenți în materie. El reamintește cu toate acestea că revine statului să ia măsuri pentru a permite judecătorilor penali și judecătorilor fiscali să-și pronunțe deciziile într-un termen rezonabil. În sfârșit, conform lui, procedura devant tribunalul fiscal nu avea niciun caracter complex. Cu privire la refuzurile sale de a consimți la clasarea cauzei, reclamantul susține că, atunci când tribunalul de instanță a propus pentru prima dată clasarea procedurii din cauza duratei excessive a acesteia, tocmai câștigase devant autoritățile fiscale și putea deci spera să fie achitat de toate acuzațiile și să fie deci reabilitat. De altfel, ținând seama de faptul că administrația fiscală refuzase încă în 2005 să consimtă la clasarea procedurii, propriul său acord în acest sens ar fi fost fără efect. El subliniază că nu a consimțit la clasarea propusă în 2008 decât pentru că tocmai suferise un infarct și nu se mai simțea în măsură să fie supus unei proceduri penale. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmărind circumstanțele cauzei și luând în calcul criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente (a se vedea, dintre mulți alții, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

Curtea observă că în speța de față procedura litigioasă prezinta o anumită complexitate în special cu privire la ancheta preliminară, dar că durata sa se datorează în esență faptului că a fost suspendată pentru mai mult de zece ani devant tribunalul de instanță în așteptarea rezultatului procedurilor devant jurisdicțiile finanțelor.

Ea reamintește de altfel că, dacă art. 6 § 1 din Convenție prescrie celeritatea procedurilor judiciare, el consacră de asemenea principiul, mai general, al unei bune administrări a justiției. Poate în adevăr fi rezonabil pentru judecătorul încărcat cu o cauză să aștepte rezultatul unei proceduri paralele al cărei rezultat influență pe cea a procedurii devant el. Cu toate acestea, decizia de suspendare a examinării unei cauze trebuie să fie compatibilă cu echilibrul just de ținut între diverșii aspecti ai acestei exigențe fundamentale și proporționată ținând seama de circumstanțele cauzei (Boddaert c. Belgia, 12 octombrie 1992, §§ 38-39, seria A nr. 235-D, Pafitis și alții c. Grecia, 26 februarie 1998, § 97, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-I, și Niedzwiecki c. Germania (nr. 2), nr. 12852/08, § 44, 1 aprilie 2010). Curtea reamintește de altfel că, chiar și în procedurile în care revine părților să ia inițiativele, tribunalele nu sunt eliberate de obligația de a se gri de faptul că procesul se desfășoară într-un termen rezonabil (Scopelliti c. Italia, 23 noiembrie 1993, § 25, seria A nr. 278, și Duclos c. Franța, 17 decembrie 1996, § 55, Colecția 1996-VI).

Curtea reamintește în sfârșit că art. 6 § 1 obligă statele contractante să organizeze sistemul lor judecătoresc în așa fel încât jurisdicțiile lor să fie în măsură să-și îndeplinească fiecare din exigențele, în special cu privire la durată rezonabilă (Sürmeli, sus-citat, § 129). Ea estimează că această obligație include de asemenea cea de a prevedea mecanisme pentru a împiedica ca o procedură paralelă care acuză o anumită durată și al cărei rezultat este de natură să influență rezultatul procedurii litigioase să nu întârzie în manieră automată realizarea acesteia.

În speța de față, ținând seama de obiectul procedurii devant jurisdicțiile finanțelor, Curtea admite că suspendarea procedurii penale putea părea rezonabilă la momentul în care această decizie a fost luată (a se vedea §19 mai sus). Ea estimează cu toate acestea că după un anumit timp judecătorul tribunalului de instanță nu putea rămâne limitat la a se informa asupra avansului procedurii la jurisdicțiile finanțelor (H.T. c. Germania, nr. 38073/97, § 36, 11 octombrie 2001), și cu atât mai puțin cu cât se agea de o procedură penală. În adevăr, dacă Curtea a considerat deja că decizia unui judecător intern de a aștepta – pentru o anumită perioadă – rezultatul unei proceduri paralele putea fi indicată atunci când procedura viza în special o chestiune de principiu pe care o jurisdicție supremă sau o jurisdicție constituțională era chemată să o rezolve (Pafitis și alții, sus-citat, § 97, Kirsten c. Germania, nr. 19124/02, § 43, 15 februarie 2007), ea reamintește că perioada de așteptare nu poate fi nelimitată și că judecătorul național în cauză trebuie să țină seama de circumstanțele relevante ale cauzei, din care în special, durata pe care a cunoscut-o procedura litigioasă la data deciziei de suspendare (Trippel c. Germania, nr. 68103/01, § 31, 4 decembrie 2003, Laudon c. Germania, nr. 14635/03, § 71, 26 aprilie 2007, și Mianowicz c. Germania (nr. 2), nr. 71972/01, § 46, 11 iunie 2009).

Ținând seama de aceste principii, Curtea nu este convinsă că tribunalul de instanță din Aurich a avut ca singură opțiune așteptarea rezultatului procedurii devant jurisdicțiile finanțelor. În acest sens, ea observă, pe de o parte, că Curtea Federală de Justiție estimase că natura restului procedurii penale permitea examinarea de judecătorul penal și, pe de altă parte, că tribunalul de instanță a în sfârșit ordonat o nechezare, fără a stabili existența unei culpe penale a reclamantului.

La vedere de ce precede, Curtea estimează că durata procedurii litigioase este excesivă și că nu a răspuns exigențelor unei "durate rezonabile". Deci, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II.

Reclamantul cere daunelor-interese pentru prejudiciu material, dar lasă Curții grijă de a fixa o sumă potrivită. El precizează cu toate acestea că procedura penală și avizele de impunere l-au împiedicat să înființeze o nouă întreprindere în domeniul leasing-ului în încălzire care i-ar fi adus mai mult de doi milioni de euro din comisioane pe an. Reclamantul cere de altfel 20 000 EUR pentru prejudiciu moral.

Guvernul consideră că prejudiciul material pretins nu găsește cauza în durata procedurii devant jurisdicțiile penale și contestă aceste pretenții. Cât pentru prejudiciul moral, se încrede în înțelepciunea Curții.

Curtea nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. Ea reamintește că nu ar putea speculla asupra rezultatului la care ar fi ajuns procedura dacă ar fi fost în conformitate cu exigențele articolului 6 § 1 din Convenție. În schimb, ea estimează că reclamantul a suferit un tort moral sigur. Judecând în echitate, îi acordă 17 000 EUR la acest titlu. B. Cheltuieli și speze

Reclamantul cere rambursarea cheltuielilor și spezelor angajate devant jurisdicțiile interne, și anume 47 958,40 EUR pentru procedura penală și 27 197,15 EUR pentru procedura devant jurisdicțiile finanțelor. El cere de altfel 943,91 EUR pentru cheltuielile și spezele angajate devant Curte din care 289,41 EUR pentru traducerea rezumatului faptelor stabilite de grefia Curții și a două scrisori ale Curții adresate reclamantului.

Guvernul contestă în special pretențiile referitoare la procedurile interne.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și spezelor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, și anume că se referă la încălcarea constatată, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speța de față, ținând seama de documentele în posesia sa și de criteriile sus-menționate, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile și spezele angajate devant jurisdicțiile interne, dar estimează rezonabilă pe cea referitoare la cheltuielile și spezele suportate pentru procedura devant Curte și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea estimează de cuviință să calcheze rata dobânzilor moratenii pe rata de dobândă a ușurinei de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorate cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă; 2. Spune, cu șase voturi împotriva uneia, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Spune, cu șase voturi împotriva uneia a) că statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 din Convenție, 17 000 EUR (șaptesprezece mii euro), pentru prejudiciu moral, și 943,91 EUR (nouă sute patruzeci și trei euro și nouăzeci și unu de cenți) pentru cheltuieli și speze, plus orice sumă care ar putea fi datorată de reclamant la titlu de impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a ușurinei de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 21 decembrie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefieriță Președinte La prezenta hotărâre se găsește anexat, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei separate a judecătoarei R. Jaeger.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 974/07) dirigée contre la République fédérale d'Allemagne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Herbert Wienholtz (« le requérant »), a saisi la Cour le 18 décembre 2006 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Günter Flick, avocat à Aurich. Le gouvernement allemand (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Almut Wittling-Vogel, et son agent adjoint, M me Katja Behr, du ministère fédéral de la Justice.

Le 3 juin 2009, le président de la cinquième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. EN FAIT I.

Le requérant est né en 1936 et réside à Aurich.

En 1964, son épouse et lui fondèrent une société de chauffage (ci ‑ après : « la société »). Ils en devinrent associés avec une tierce personne et le requérant fut nommé gérant. En 1973, la société rencontra des difficultés financières après que l'entreprise en charge de l'énergie de la ville d'Emden eut refusé de mettre en place des connexions permettant de brancher au réseau de gaz les installations de gaz produites par la société. En dépit des actions judiciaires en référé engagées par le requérant, la société s'endetta et sa dissolution ( Auflösung ) fut ordonnée en 1977. En tant que liquidateur de la société, le requérant poursuivit les actions judiciaires et obtint gain de cause devant le tribunal régional d'Aurich. En 1987, celui-ci condamna la ville d'Emden à payer à la société environ 750 000 EUR au total (dédommagements et intérêts).

D'après les constatations de la Cour fédérale de justice (paragraphe 11 ci-dessous), le requérant, après avoir obtenu ces sommes pour la perte de la société, avait essayé d'en garder la plus grande part possible pour sa famille et lui. Il avait ainsi effectué un virement d'environ 390 000 EUR sur le compte bancaire d'un associé aux Pays-Bas, qui avait transféré environ 340 000 EUR sur le compte d'une des filles du requérant. B. La procédure litigieuse

Le 16 janvier 1991, le parquet d'Aurich ouvrit une information judiciaire contre le requérant, soupçonné d'infractions fiscales. Au cours de l'enquête, une perquisition fut effectuée au domicile de l'intéressé et dans les locaux d'une banque à Emmen, aux Pays-Bas, où le requérant et sa fille avaient leurs comptes bancaires. Plusieurs documents furent saisis en Allemagne et aux Pays-Bas.

Le 30 mars 1994, l'administration fiscale émit à l'encontre de la société un avis d'imposition pour l'année 1987 (portant sur environ 440 000 EUR). L'avis fut modifié en août 1995 et la somme augmentée d'environ 100 000 EUR. Entre-temps, le 7 octobre 1994, l'administration fiscale avait émis à l'encontre du requérant un avis d'imposition qui portait sur environ 460 000 EUR dus par la société. Le requérant contesta ces avis devant le tribunal des finances de la Basse-Saxe.

Le 17 mai 1994, le requérant et son avocat, qui est aujourd'hui son représentant devant la Cour, furent accusés respectivement de fraude fiscale et d'aide à la fraude fiscale.

Le 19 septembre 1994, le tribunal régional d'Aurich condamna le requérant à une peine pécuniaire de 180 jours-amende pour abus de confiance et fraude fiscale. L'avocat du requérant fut condamné à une peine de 90 jours-amende pour aide à la fraude fiscale.

Le 20 décembre 1995, la Cour fédérale de justice accueillit les pourvois en cassation des accusés et cassa le jugement du tribunal régional. En ce qui concerne le requérant, elle rendit une ordonnance de non-lieu quant à l'accusation d'abus de confiance, au motif notamment que ce chef n'avait pas figuré dans l'acte d'accusation. Quant à l'accusation de fraude fiscale, elle renvoya l'affaire devant le tribunal d'instance d'Aurich. Sur ce point, elle précisa que, au vu de l'état de la procédure et compte tenu de la nature du restant des accusations, l'examen par le juge pénal (unique) était suffisant. L'avocat du requérant fut acquitté.

Le 4 septembre 1996, le requérant demanda au tribunal d'instance de suspendre la procédure compte tenu des deux procédures pendantes devant le tribunal des finances concernant les avis d'imposition de 1994. Le ministère public s'opposa à la suspension.

Le 24 janvier 1997, le tribunal d'instance suspendit la procédure en attendant l'issue des procédures fiscales devant le tribunal des finances, en application de l'article 396 du code fiscal (voir le paragraphe 19 ci-dessous). Le requérant demanda à plusieurs reprises au tribunal des finances de statuer sur son cas dans les meilleurs délais eu égard à la procédure pénale en suspens.

Le 10 novembre 2004, le tribunal des finances annula l'avis d'imposition concernant l'année 1987 et accueillit pour l'essentiel le recours de la société. Le 15 février 2006, la Cour fédérale des finances rejeta le recours de la société contre ce jugement. Le recours constitutionnel formé par la société n'aboutit pas. La requête portant sur cette procédure (n o 44471/06) déposée par le requérant devant la Cour fut rejetée le 12 mai 2009 par un comité de trois juges au motif que la procédure litigieuse ne concernait ni une contestation sur des droits et obligations de caractère civil du requérant ni le bien-fondé d'une accusation en matière pénale dirigée contre lui, au sens de l'article 6 de la Convention, et que la requête était donc incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention, au sens de l'article 35 § 3.

En février 2005, le jugement du tribunal des finances fut communiqué au tribunal d'instance d'Aurich qui proposa de classer l'affaire en vertu de l'article 153a du code de procédure pénale (paragraphe 19 ci ‑ dessous). L'administration fiscale s'y opposa au motif que le recours de la société était encore pendant devant la Cour fédérale des finances.

Le 6 juillet 2007, l'administration fiscale déclara retirer son avis d'imposition du 7 octobre 1994. Le 30 juillet 2007, le requérant informa le tribunal d'instance d'Aurich que, d'après la déclaration de l'administration fiscale, la procédure fiscale était achevée de manière définitive et que les raisons justifiant la suspension de la procédure étaient devenues sans objet.

Par la suite, le tribunal proposa le classement de l'affaire en raison de la durée excessive de la procédure. Le requérant refusa d'y consentir.

Le 16 avril 2008, le tribunal d'instance rendit une ordonnance de non-lieu en vertu de l'article 153 du code de procédure pénale (paragraphe 19 ci-dessous), au motif que la faute pénale du requérant, si jamais elle se trouvait établie, serait de toute manière légère. Le requérant avait consenti au classement de l'affaire. II.

Le Gouvernement combat cette thèse.

La période à considérer a débuté le 16 janvier 1991 et s'est terminée le 16 avril 2008. La procédure a donc duré dix-sept ans et trois mois, pour deux instances, y compris le renvoi de l'affaire par la Cour fédérale de justice devant le tribunal d'instance d'Aurich. A. Sur la recevabilité 1. L'épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Se référant à la décision Schenk c. Allemagne (n o 42541/02, 9 mai 2007), il argüe que le requérant ne s'est pas adressé aux autorités de poursuites, en particulier au tribunal d'instance d'Aurich, en vue de parvenir au classement de l'affaire pour cause de durée excessive de la procédure, et qu'il n'a pas non plus répondu favorablement aux propositions qui lui ont pourtant été faites dans ce sens en 2005 et 2007. Il soutient aussi que l'intéressé ne s'est pas non plus plaint auprès de la Cour constitutionnelle fédérale de la durée de la procédure devant le tribunal des finances.

Le requérant réplique que tout classement de l'affaire, en application de l'article 153a du code de procédure pénale, aurait signifié la reconnaissance d'une faute pénale de sa part et aurait permis à l'administration fiscale de recouvrir auprès de lui les sommes réclamées à l'encontre de la société. Pour ce qui est de la procédure devant les juridictions fiscales, il affirme qu'une décision de la Cour constitutionnelle fédérale constatant l'existence d'une durée excessive de la procédure n'aurait pas accéléré celle-ci.

La Cour note que le tribunal d'instance a finalement classé la procédure engagée à l'encontre du requérant en vertu de l'article 153 du code de procédure pénale, sans s'être prononcé sur la faute pénale de celui ‑ ci. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, elle estime que le requérant n'a pas eu à sa disposition de recours lui permettant de se plaindre de la durée de la procédure pénale devant le tribunal d'instance ( Ommer c. Allemagne (n o 2) , n o 26073/03, §§ 49 et 57-61, 13 novembre 2008, Ommer c. Allemagne (n o 1) , n o 10597/03, § 71, 13 novembre 2008, et Thind c. Allemagne (déc.), n os 29752/04 et 16771/06, 23 mars 2010). Elle rappelle par ailleurs que le recours constitutionnel devant la Cour constitutionnelle fédérale ne constitue pas un recours effectif pour se plaindre de la durée d'une procédure civile pendante ou terminée ( Sürmeli c. Allemagne [GC], n o 75529/01, § 108, CEDH 2006 ‑ VII, et Herbst c. Allemagne , n o 20027/02, §§ 64-66, 11 janvier 2007). Les exceptions du Gouvernement doivent dès lors être rejetées. 2. La qualité de victime du requérant

Le Gouvernement émet en outre des doutes quant à la qualité de victime du requérant, au motif que la procédure devant les juridictions fiscales ne concernait pas le requérant, mais la société en liquidation dont il n'était que le représentant. Le requérant rétorque que la procédure pénale litigieuse a été engagée à son encontre. La Cour observe que l'accusé dans la procédure qui fait l'objet de la présente requête était bien le requérant. L'exception du Gouvernement ne saurait dès lors être accueillie.

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le Gouvernement soutient en premier lieu que l'affaire revêtait une complexité considérable en raison notamment du caractère transfrontalier de l'enquête préliminaire, de la nécessité de l'entraide judiciaire avec les autorités néerlandaises et des questions de fiscalité complexes soulevées par la procédure. La durée de la procédure devant le tribunal régional et la Cour fédérale de justice ne prêterait pas à la critique.

En ce qui concerne la procédure devant le tribunal d'instance, le Gouvernement insiste sur le fait que le requérant lui-même avait demandé la suspension de l'examen de l'affaire. Une telle suspension aurait été objectivement raisonnable au motif que la procédure soulevait des questions de fiscalité complexes qui devaient être examinées par le juge fiscal spécialisé dans ce domaine. En outre, cette procédure ne portant pas sur une contestation de caractère civil au sens de l'article 6 § 1 de la Convention, sa durée ne serait pas directement imputable à la République fédérale d'Allemagne. Le Gouvernement souligne par ailleurs que le juge pénal – lequel n'aurait pas été en mesure de savoir que l'affaire dépasserait la durée moyenne des procédures devant les tribunaux des finances – s'est adressé à plusieurs reprises au tribunal des finances en vue d'obtenir des informations sur l'avancement de la procédure fiscale. Le requérant n'aurait au demeurant informé le tribunal d'instance qu'en été 2007 que l'affaire devant le tribunal des finances était achevée.

Le requérant confirme que la suspension de la procédure était dans son intérêt parce qu'il était important pour lui que le bien-fondé des reproches faits par l'administration fiscale fût examiné par des juges compétents en la matière. Il rappelle cependant qu'il incombe à l'Etat de prendre des mesures afin de permettre aux juges pénaux et aux juges fiscaux de rendre leurs décisions dans un délai raisonnable. Enfin, selon lui, la procédure devant le tribunal des finances n'avait aucun caractère complexe. En ce qui concerne ses refus de consentir au classement de l'affaire, le requérant fait valoir que, lorsque le tribunal d'instance a pour la première fois proposé de classer la procédure en raison de la durée excessive de celle ‑ ci, il venait d'obtenir gain de cause devant les autorités fiscales et pouvait dès lors escompter être acquitté de toutes les accusations et être ainsi réhabilité. Par ailleurs, compte tenu du fait que l'administration fiscale a refusé encore en 2005 de consentir au classement de la procédure, son propre accord à cet égard aurait été sans effet. Il souligne qu'il n'a consenti au classement proposé en 2008 que parce qu'il venait de subir un infarctus et qu'il ne se sentait plus en mesure de faire l'objet d'une procédure pénale. 2. L'appréciation de la Cour

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

La Cour note qu'en l'espèce que la procédure litigieuse revêtait une certaine complexité notamment en ce qui concerne l'enquête préliminaire, mais que sa durée est essentiellement due au fait qu'elle a été suspendue pendant plus de dix ans devant le tribunal d'instance en attendant l'issue des procédures devant les juridictions des finances.

Elle rappelle également que, si l'article 6 § 1 de la Convention prescrit la célérité des procédures judiciaires, il consacre aussi le principe, plus général, d'une bonne administration de la justice. Il peut en effet être raisonnable pour le juge chargé d'une affaire d'attendre le résultat d'une procédure parallèle dont l'issue influe sur celle de la procédure devant lui. Toutefois, la décision de suspendre l'examen d'une cause doit être compatible avec le juste équilibre à ménager entre les divers aspects de cette exigence fondamentale et proportionnée au regard des circonstances de l'affaire ( Boddaert c. Belgique , 12 octobre 1992, §§ 38-39, série A n o 235 ‑ D, Pafitis et autres c. Grèce , 26 février 1998, § 97, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I, et Niedzwiecki c. Allemagne (n o 2) , n o 12852/08, § 44, 1 er avril 2010). La Cour rappelle par ailleurs que, même dans les procédures où il incombe aux parties de prendre des initiatives, les tribunaux ne sont pas dispensés de veiller à ce que le procès se déroule dans un délai raisonnable ( Scopelliti c. Italie , 23 novembre 1993, § 25, série A n o 278, et Duclos c. France , 17 décembre 1996, § 55, Recueil 1996 ‑ VI).

La Cour rappelle enfin que l'article 6 § 1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions soient à même de remplir chacune de ses exigences, notamment quant au délai raisonnable ( Sürmeli , précité, § 129). Elle estime que cette obligation comprend aussi celle de prévoir des mécanismes pour empêcher qu'une procédure parallèle qui accuse une certaine durée et dont l'issue est de nature à influer sur le résultat de la procédure litigieuse ne retarde d'une manière automatique l'achèvement de celle-ci.

En l'espèce, compte tenu de l'objet de la procédure devant les juridictions des finances, la Cour admet que la suspension de la procédure pénale pouvait paraître raisonnable au moment où cette décision a été prise (voir le paragraphe 19 ci-dessus). Elle estime cependant qu'au bout d'un certain temps le juge du tribunal d'instance ne pouvait plus se limiter à s'enquérir de l'avancement de la procédure auprès des juridictions des finances ( H.T. c. Allemagne , n o 38073/97, § 36, 11 octobre 2001), et ce d'autant moins qu'il s'agissait d'une procédure pénale. En effet, si la Cour a déjà considéré que la décision d'un juge interne d'attendre – pendant un certain temps – l'issue d'une procédure parallèle pouvait être indiquée dès lors que cette procédure concernait notamment une question de principe qu'une juridiction suprême ou une juridiction constitutionnelle était appelée à trancher ( Pafitis et autres , précité, § 97, Kirsten c. Allemagne , n o 19124/02, § 43, 15 février 2007), elle rappelle que la période d'attente ne saurait être illimitée et que le juge national concerné doit tenir compte des circonstances pertinentes de l'espèce, dont, notamment, la durée qu'a connue la procédure litigieuse à la date de la décision de suspension ( Trippel c. Allemagne , n o 68103/01, § 31, 4 décembre 2003, Laudon c. Allemagne , n o 14635/03, § 71, 26 avril 2007, et Mianowicz c. Allemagne (n o 2) , n o 71972/01 , § 46, 11 juin 2009).

Compte tenu de ces principes, la Cour n'est pas convaincue que le tribunal d'instance d'Aurich ait eu comme seule option d'attendre l'issue de la procédure devant les juridictions des finances. A cet égard, elle note, d'une part, que la Cour fédérale de justice a estimé que la nature du restant de la procédure pénale permettait l'examen par le juge pénal et, d'autre part, que le tribunal d'instance a finalement ordonné un non-lieu, sans établir l'existence d'une faute pénale du requérant.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse est excessive et qu'elle n'a pas répondu à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. II.

Le requérant réclame des dommages-intérêts pour préjudice matériel, mais laisse à la Cour le soin de fixer un montant approprié. Il précise cependant que la procédure pénale et les avis d'imposition l'ont empêché de fonder une nouvelle entreprise dans le domaine du leasing en chauffage qui lui aurait rapporté plus de deux millions d'euros de commissions par an. Le requérant réclame en outre 20 000 EUR pour dommage moral.

Le Gouvernement considère que le préjudice matériel allégué ne trouve pas sa cause dans la durée de la procédure devant les juridictions pénales et conteste ces prétentions. Quant au préjudice moral, il s'en remet à la sagesse de la Cour.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. Elle rappelle qu'elle ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure aurait abouti si elle avait été en conformité avec les exigences de l'article 6 § 1 de la Convention. En revanche, elle estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 17 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant demande le remboursement des frais et dépens engagés devant les juridictions internes, à savoir 47 958, 40 EUR pour la procédure pénale et 27 197,15 EUR pour la procédure devant les juridictions des finances. Il demande en outre 943,91 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour dont 289, 41 EUR pour la traduction du résumé des faits établis par le greffe de la Cour et de deux lettres de la Cour adressées au requérant.

Le Gouvernement conteste notamment les prétentions relatives aux procédures internes.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, c'est-à-dire où ils se rapportent à la violation constatée, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens engagés devant les juridictions internes, mais estime raisonnable celle relative aux frais et dépens exposés pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, 1. Déclare , à l'unanimité, la requête recevable ; 2. Dit , par six voix contre une qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , par six voix contre une a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention, 17 000 EUR (dix-sept mille euros), pour dommage moral, et 943,91 EUR (neuf cent quarante-trois euros et quatre-vingt-onze cents) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette , à l'unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 décembre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion séparée de la juge R. Jaeger. P. L. C.W.