AFFAIRE TSONYO TSONEV c. BULGARIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 33726/03) împotriva Republicii Bulgaria, depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Tsonyo Ivanov Tsonev (reclamantul), care a sesizat Curtea pe 13 octombrie 2003 în baza art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Guvernul bulgar (Guvernul) era reprezentat de agentul acestuia, doamna M. Pacheva, din Ministerul Justiției.

Reclamantul se plângea în special de controlul corespondenței sale în închisoare și de lipsa unui mijloc de atac în acest privință.

Pe 6 martie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului grefele bazate pe art. 8 și 13 din Convenție. Conform celor permise de art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, că camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului cauzei. ÎN FAPT

Pe 5 noiembrie 2001, reclamantul a fost plasat în arest preventiv la serviciul de instrucție din Gabrovo pe baza unor acuzații de furt și detenție ilegală de arme. Pe 13 noiembrie 2001, și-a desemnat tatăl ca reprezentant și apărător în procedura penală. Pe 15 noiembrie 2001, a fost transferat la penitenciarul din Lovech.

Începând cu 19 noiembrie 2002, reclamantul era deținut în executare a mai multor pedepse de închisoare la care fusese condamnat în alte cauze. A fost eliberat pe 1 decembrie 2003 în urma unei suspensii temporare a executării pedepsei sale.

Pe 24 martie 2004, a fost din nou plasat în arest preventiv la penitenciarul din Lovech în cadrul unei alte cauze. Începând cu 8 iulie 2004, era deținut în executare a unei condamnări care devenise definitivă. A fost eliberat pe 25 februarie 2005. B. Corespondența reclamantului în perioada detenției

Pe 20 iunie 2003, reclamantul a adresat o reclamație Direcției Generale de Executare a Pedepselor denunțând un control sistematic și nemotivat al mai multor scrisori proveniți de la sau destinați apropiaților săi, diferitelor administrații și apărătorilor săi în procedura penală.

Pe 8 august 2003, a fost notificat de administrația penitenciară privind răspunsul directoratului general, conform căruia controlul corespondenței se efectua în conformitate cu prevederile relevante din legea de executare a pedepselor.

Pe 11 august 2003, reclamantul a scris procurorului general al Republicii, cerându-i să sesizeze Curtea Constituțională pentru a constata caracterul neconstitucional al prevederilor din legea de executare a pedepselor care autorizau controlul corespondenței deținuților. Nu a obținut un răspuns.

În plus, două scrisori trimise prin recomandă de părinții săi pe 11 august 2003 și 31 octombrie 2003 nu au ajuns la reclamant.

Pe 11 octombrie 2004, reclamantul a depus o reclamație pentru vătămare a respectării corespondenței. Printr-o ordonanță din 3 noiembrie 2004, procurorul a constatat lipsa transmiterii scrisorilor recomandate la adresa lor și a considerat că aceasta era o vătămare, imputabilă administrației penitenciare, a dreptului deținuților la corespondență. A precizat, totuși, că, având în vedere timpul scurs și în absența unui registru al corespondenței intrate, era imposibil să identifice responsabilii și să angajeze urmărire penală. A transmis dosarul directorului penitenciarului pentru ca să se iau măsuri și a sugerat crearea unui registru al trimiterii care intră și iese.

Pe baza legii privind responsabilitatea statului, reclamantul a intentat o acțiune împotriva Ministerului Justiției privind neînmânării acestor scrisori. A câștigat în apel; printr-o hotărâre a 8 februarie 2006, tribunalul regional din Gabrovo a considerat că lipsa înmânării reclamantului a scrisorilor recomandate era rezultatul unui disfuncționament al administrației penitenciare; a adăugat că procedura de primire a corespondenței fusese între timp îmbunătățită și i-a acordat reclamantului suma solicitată, respectiv 150 leva bulgare (aproximativ 75 de euro).

În fine, două scrisori provenite de la avocatul reclamantului, trimise pe 7 aprilie 2004 și pe 7 iunie 2004, au fost deschise și controlate, la fel ca și două corespondenți pe care reclamantul le-a adresat acestui avocat pe 11 august 2004 și 28 septembrie 2004.

Conform prevederilor relevante în cauza de față din legea de 1969 privind executarea pedepselor (Закон за изпълнение на наказанията), aplicabilă la momentul faptelor, deținuții în executare a unei pedepse de închisoare aveau dreptul: Art. 33 „(...) b) La corespondență și la pachete cu mâncare, care sunt supuse controlului de către administrație [penitenciară]; " Art. 37 „1) (...) la depunerea de cereri și de apeluri. 2) (...) Acelea dintre ele care sunt depuse sub plumb sigilat și care sunt adresate Adunării Naționale, președintelui Republicii, Consilului Miniștrilor, Ministerului Justiției, Ministerului Internelor, procuraturii, tribunalului, autorităților de instrucție sau organelor de apărare a drepturilor omului de lângă ONU sau Consiliul Europei, nu sunt supuse controlului de către administrație [penitenciară]. "

În baza art. 128 din aceeași lege, aceste prevederi se aplică, în cazurile care nu sunt special reglementate, persoanelor plasate în arest preventiv. 2. Persoane plasate în arest preventiv

Art. 25 din ordonanța nr. 2 a ministrului Justiției din 19 aprilie 1999 (Наредба № 2 от 19.04.1999г.), emisă în aplicarea legii de executare a pedepselor, prevedea că corespondența persoanelor plasate în arest preventiv era supusă controlului administrației. Această prevedere reglementară a fost anulată printr-o hotărâre a Curții Administrative Supreme din 22 decembrie 2000 (реш. № 7982 от 22.12.2000г. по а.д. № 3351/2000, ВАС) care a hotărât că era contrară art. 30 alin. 5 și art. 34 din Constituția bulgară (care garantează oricărei persoane confidențialitatea comunicațiilor cu apărătorul în procedura judiciară, precum și libertatea și secretul corespondenței), art. 18 din legea baraului și art. 8 din Convenție.

Cu ocazia unei modificări a legii de executare a pedepselor, intrate în vigoare pe 28 iunie 2002, a fost introdus un nou art. 132g; acesta prevedea în alin. 3: „Corespondența persoanelor plasate în arest preventiv este supusă controlului administrației."

Printr-o decizie a 18 aprilie 2006, Curtea Constituțională a considerat că art. 132g alin. 3 era incompatibil cu art. 30 alin. 5 și art. 34 din Constituție (реш. № 4 от 18.04.2006г. по к.д. № 11/2005, ДВ бр. 36 от 2.05.2006г.). În consecință, această prevedere este lipsită de efect de la publicarea deciziei Curții Constituționale.

Noua lege de executare a pedepselor și arest preventiv, intrate în vigoare pe 1 iunie 2009, prevede că corespondența deținuților nu este supusă controlului administrației, dar poate fi restrânsă în anumite cazuri: pe baza unei decizii a directorului acestablissementului în cazul persoanelor deținute în executare a unei pedepse (art. 86), pe baza unei decizii a unui judecător sau procuror în cazul celor plasate în arest preventiv (art. 256). B. Legea baraului

În baza art. 18 alin. 2 din legea de 1991 privind baraul (Закон за адвокатурата), aplicabilă la momentul faptelor, corespondența dintre un avocat și clientul acestuia este inviolabilă și nu poate fi nici controlată nici utilizată ca probă în cadrul unei proceduri judiciare. C. Responsabilitatea delictuală a autorităților publice

Legea de 1988 privind responsabilitatea statului și a comună pentru prejudicii prevede că acestea trebuie să repare prejudiciul cauzat de actele, acțiunile sau inacțiunile ilegale ale autorităților sau agenților lor în cadrul îndeplinirii funcțiilor lor în materie administrativă. ÎN DREPT

Guvernul susține, ca excepție de neepuizare, că reclamantul putea introduce o acțiune de despăgubire în baza legii obligațiilor și contractelor sau a legii privind responsabilitatea statului.

Reclamantul răspunde că acțiunile menționate de Guvern presupun că actele autorităților sunt neregulamentare în dreptul intern, ceea ce nu ar fi cazul în cauza de față în măsura în care controlul corespondenței deținuților era prevăzut de dreptul intern. 2. Aprecierea Curții a) Privind scrisorile din 11 august 2003 și 31 octombrie 2003

În ceea ce privește, în primul rând, cele două scrisori recomandate datate din 11 august 2003 și 31 octombrie 2003, Curtea observă că reclamantul a intentat o acțiune de responsabilitate împotriva Ministerului Justiției și că i s-a acordat o despăgubire la acest titlu. Ea reamintește că, conform jurisprudenței sale, un reclamant poate pierde calitatea de victimă a unei violații, în sensul art. 34 din Convenție, dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în esență, și apoi au remediat acesta violație (Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, § 36, Recueil al hoturârilor și deciziilor 1996‑III, și Scordino c. Italia (nr. 1) [Marea Cameră], nr. 36813/97, § 180, CEDO 2006‑V).

În cauza de față, Curtea observă că procurorul de district și apoi tribunalul regional din Gabrovo au constatat că nedezvoltarea acestor scrisori constituia o vătămare a dreptului reclamantului la corespondență, imputabilă unui disfuncționament al administrației penitenciare (pct. 13 și 14 de mai sus). Cu această ocazie, procurorul a preconizat îmbunătățiri ale procedurii de primire a corespondenței în penitenciar care se pare că au fost implementate și tribunalul regional i-a acordat reclamantului întreaga despăgubire pe care o solicitase. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că autoritățile interne au recunoscut, cel puțin în esență, nerespectarea presupusă a art. 8 din Convenție și au adus o reparație suficientă. De aici rezultă că reclamantul nu mai poate revendica calitatea de victimă a unei violații, în sensul art. 34 din Convenție, în ceea ce privește această parte a grefului său, care este, prin urmare, incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă conform art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. b) Privind alte scrisori provenite de la sau adresate reclamantului

În ceea ce privește controlul și deschiderea celorlalte scrisori ale reclamantului, Guvernul ridică ca excepție că reclamantul putea introduce o acțiune de responsabilitate. Curtea consideră, totuși, la fel ca reclamantul, că legea privind responsabilitatea statului citată de Guvern presupune că actul sau acțiunea incriminată să fie neregulamentară în dreptul intern. Or aceasta nu este cazul controlului sistematic al corespondenței deținuților, deoarece era prevăzut de legislația internă, a fost considerat conform acesteia de către autoritățile cărora reclamantul i s-a plâns și de Guvern în cadrul procedurii de față (pct. 33 de mai jos). În aceste circumstanțe, Curtea nu vede cum o acțiune de responsabilitate a autorităților publice ar putea fi considerată un mijloc de atac efectiv într-o ipoteză ca cea a cauzei de față. Gouvernul nu a furnizat, de altfel, niciun exemplu de jurisprudență în acest sens. Prin urmare, trebuie respinsă excepția ridicată.

Curtea constată, de asemenea, că grefiul prezentat nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui declarat admisibil. B. Privind fondul 1. Argumentele părților

Reclamantul se plânge de deschiderea sistematică și controlul conținutului corespondenței sale cu autoritățile interne, Curtea, apropiaților săi, tatălui său - care era reprezentantul său în procedura penală - și avocatul său.

Guvernul expune conținutul reglementării interne în ceea ce privește controlul corespondenței deținuților, subliniind că corespondența cu un anumit număr de instituții enumerate la art. 37 alin. 2 din legea de executare a pedepselor este inviolabilă și că, pe 18 aprilie 2006, Curtea Constituțională a lipsit de efect art. 132g din legea care prevedea controlul sistematic al corespondenței persoanelor plasate în arest preventiv. El consideră că reclamantul nu a suferit nicio încălcare a dreptului său la respectarea corespondenței care nu ar fi în conformitate cu legea.

Reclamantul răspunde că art. 37 alin. 2 din legea de executare a pedepselor se referă doar la apelurile adresate unui anumit număr de instituții și nu la răspunsurile acestor instituții, care sunt supuse controlului, și că anularea art. 132g în 2006 nu se referă la toți deținuții, ci doar la cei plasați în arest preventiv. 2. Aprecierea Curții

Curtea observă că reclamantul a fost deținut cu titlu preventiv la penitenciarul din Lovech de la 15 noiembrie 2001 la 19 noiembrie 2002, apoi de la 24 martie 2004 la 8 iulie 2004. În cursul primei dintre aceste perioade a intrat în vigoare art. 132g din legea de executare a pedepselor, care prevedea un control sistematic al tuturor corespondenței persoanelor plasate în arest preventiv. De altfel, în perioadele în care reclamantul era deținut în executare a pedepselor de închisoare la care fusese condamnat, de la 19 noiembrie 2002 la 3 decembrie 2003, apoi de la 8 iulie 2004 la 25 februarie 2005, un asemenea control era prevăzut de art. 33 din aceeași lege. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul prezintă mai multe scrisori pe care le-a primit desigillate de administrație în perioada aceasta, că controlul sistematic al corespondenței sale a fost confirmat de autoritățile competente cu ocazia unei plângeri ale reclamantului (pct. 10 de mai sus) și că Guvernul nu contestă, de altfel, această circumstanță. În ceea ce privește perioada anterioară adoptării art. 132g în iunie 2002, Curtea nu dispune de elemente indicând că corespondența reclamantului ar fi fost controlată. În aceste circumstanțe, ea estimează că a existat o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea corespondenței, în sensul art. 8 din Convenție, pentru perioada de la 28 iunie 2002 la 3 decembrie 2003.

Conform jurisprudenței Curții, o asemenea ingerință nu respectă art. 8 decât dacă, „prevăzută de lege", urmărește unul sau mai mulți dintre scopurile legitime vizate la al doilea paragraf al acestei dispoziții și poate fi considerată ca „necesară, într-o societate democratică" pentru a le atinge (Campbell c. Regatul Unit, 25 martie 1992, § 34, seria A nr. 233, și Labita c. Italia [Marea Cameră], nr. 26772/95, § 179, CEDO 2000‑IV).

Privind prima dintre aceste condiții, Curtea observă că în perioada relevantă controlul și deschiderea sistematică a corespondenței deținuților erau expresamente prevăzute la art. 33 și la art. 132g din legea de executare a pedepselor. Ea constată, totuși, aparenta contradicție între aceste prevederi și art. 30 alin. 5 și art. 34 din Constituție și art. 18 alin. 2 din legea baraului de 1991. Nu consideră, totuși, că ar fi necesar să examineze mai departe această chestiune, având în vedere concluzia sa de mai jos privind proporționalitatea ingerenței (Petrov c. Bulgaria, nr. 15197/02, § 41, 22 mai 2008).

Curtea admite, de asemenea, că controlul corespondenței deținuților urmărea un obiectiv legitim de apărare a ordinii și prevenire a infracțiunilor penale, prevăzut la art. 8 § 2.

Privind necesitatea ingerenței, Curtea reamintește că a recunoscut deja că un anumit control al corespondenței deținuților nu era în sine incompatibil cu Convenția, având în vedere cerințele normale și rezonabile ale închisorii. Pentru a măsura gradul tolerabil al unui asemenea control în general, trebuie, totuși, să se țină seama de faptul că posibilitatea de a scrie și de a primi scrisori prezintă uneori, pentru deținut, singura legătură cu lumea exterioară (Campbell, precitat, § 45).

Curtea reamintește, de asemenea, că corespondența cu un avocat, oricare ar fi scopul acesteia, se bucură de un statut privilegiat în baza art. 8 din Convenție. De aici rezultă că autoritățile penitenciare nu pot deschide o asemenea scrisoare, fără a o citi, decât dacă au motive rezonabile să creadă că conține un element ilicit nedezvăluit de mijloacele normale de detecție. Trebuie furnizate garanții corespunzătoare pentru a preveni citirea unui tip de scrisoare de asemenea, care constau, de exemplu, în deschiderea plicului în prezența deținutului. Cât despre lectura corespondenței unui deținut adresate sau venite de la un avocat, aceasta nu ar trebui autorizată decât în cazuri excepționale, dacă autoritățile au motive să creadă într-un abuz al privilegiului, în sensul că conținutul scrisoare amenință securitatea établismentului sau altora sau are caracter infracțional (Campbell, precitat, § 48, și Erdem c. Germania, nr. 38321/97, § 61, CEDO 2001‑VII (extrase)). În orice caz, derogările la acest privilegiu trebuie să se înconjoare de garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor (Erdem, precitat, § 65).

În cauza de față, Curtea observă că în perioada relevantă legislația bulgară prevedea controlul și deschiderea scrisorilor trimise sau primite de deținuți, cu excepția celor adresate unui anumit număr de instituții publice limitativ enumerate, și aceasta fără nicio distincție între corespondența normală și cea schimbată cu un avocat. Acest control era efectuat în mod sistematic de administrația penitenciarelor, fără limitare în termeni de termene, fără cerință de a-l motiva necesitatea în fiecare caz particular, nici control al unei autorități independente (Petrov, precitat, § 44).

Având în vedere amploarea controlului efectuat și absența garanțiilor adecvate împotriva abuzurilor, Curtea nu poate admite că controlul și deschiderea tuturor corespondenței reclamantului, inclusiv a celei schimbate cu avocatul său, răspundeau unui „nevoie social imperioasă", în sensul jurisprudenței sale, și că erau proporționate cu scopul legitim urmărit. Ea observă, de altfel, că nici autoritățile interne, nici Guvernul în procedura de față nu au invocat motive susceptibile de a justifica un control de o asemenea amploare.

De aici rezultă că a existat o violație a art. 8 din Convenție.

Guvernul relua argumentele ridicate ca excepție de neepuizare și consideră că reclamantul putea introduce o acțiune de responsabilitate a autorităților publice. A. Privind admisibilitatea

Curtea estimează că acest greif este legat de cel examinat de mai sus și că trebuie, prin urmare, să fie, de asemenea, declarat admisibil. B. Privind fondul

Având în vedere concluzia sa de mai sus privind violația art. 8, Curtea estimează că reclamantul dispunea de un greif de apărat privind o violație a Convenției ce apela la aplicarea art. 13. Totuși, conform jurisprudenței Curții, art. 13 nu merge până la a cere un mijloc de atac prin care să se poată denunța, în fața unei autorități naționale, legile unui stat contractant ca fiind contrare ca atare Convenției (James și alții c. Regatul Unit, 21 februarie 1986, § 85, seria A nr. 98, și Klyakhin c. Rusia, nr. 46082/99, § 114, 30 noiembrie 2004).

În măsura în care controlul corespondenței reclamantului era sistematic și rezulta din dispozițiile exprese ale art. 33 alin. 1 și art. 132g alin. 1 din legea de executare a pedepselor și nu din o decizie individuală a directorului penitenciarului sau a unei alte autorități asupra reclamantului, grefiul se ciocnește, prin urmare, cu acest principiu.

De aici rezultă că Curtea nu constată nicio violație a art. 13 din Convenție în cauza de față.

În măsura în care acest greif ar putea ridica întrebări distincte de cele examinate cu privire la art. 8 din Convenție, Curtea constată că reclamantul nu demonstrează în ce fel controlul efectuat al corespondenței sale ar fi împiedicat apărarea sa sau, în general, echitatea unei proceduri penale împotriva sa. De aici rezultă că acest greif este evident nefondat și trebuie respins conform art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul cere 2.500 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral rezultând din controlul sistematic al corespondenței sale între 2002 și 2005 și restricția vizitelor și corespondenței impusă în 2005.

Guvernul nu a depus observații pe această chestiune.

Curtea consideră că reclamantul a suferit prejudiciu moral din cauza violării constatatei a art. 8 și, statuând cu echitate după cum cere art. 41, îi alocă 1.000 EUR la acest titlu. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul nu a prezentat nicio cerere în ceea ce privește cheltuielile și costurile care ar putea fi suportate. De urmare, nu ar trebui să i se acorde niciun suma la acest titlu. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră corespunzător să adapteze rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii pentru facilitățile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Respinge excepția de neepuizare ridicată de Guvern; 2. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește grefurile bazate pe art. 8 și 13 privind controlul corespondenței reclamantului, și inadmisibilă pentru restul; 3. Zice că a existat o violație a art. 8 din Convenție; 4. Zice că nu a existat o violație a art. 13 din Convenție; 5. Zice a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea devine definitivă în baza art. 44 § 2 din Convenție, 1.000 EUR (o mie de euro) pentru prejudiciu moral, de convertit în leva bulgare conform ratei aplicabile în momentul plății, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, suma aceasta va fi majorată de o dobândă simplă la o rată egală cu rata pentru facilitățile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, mărita cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Incheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 1 octombrie 2009, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 33726/03) dirigée contre la République de Bulgarie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Tsonyo Ivanov Tsonev (« le requérant »), a saisi la Cour le 13 octobre 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») était représenté par son agent, M me M. Pacheva, du ministère de la Justice.

Le requérant se plaignait en particulier du contrôle de sa correspondance en prison et de l’absence de voie de recours à cet égard.

Le 6 mars 2006, la Cour a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés des articles 8 et 13 de la Convention. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Le 5 novembre 2001, le requérant fut placé en détention provisoire au service de l’instruction de Gabrovo sur des accusations de vol et de détention illégale d’armes. Le 13 novembre 2001, il désigna son père comme son représentant et défenseur dans la procédure pénale. Le 15 novembre 2001, il fut transféré à la prison de Lovech.

A compter du 19 novembre 2002, le requérant fut détenu en exécution de plusieurs peines d’emprisonnement auxquelles il avait été condamné dans d’autres affaires. Il fut remis en liberté le 1 er décembre 2003 à la suite d’une suspension temporaire de l’exécution de sa peine.

Le 24 mars 2004, il fut de nouveau placé en détention provisoire à la prison de Lovech dans le cadre d’une autre affaire. A compter du 8 juillet 2004, il fut détenu en exécution d’une condamnation devenue définitive. Il fut remis en liberté le 25 février 2005. B. La correspondance du requérant durant sa détention

Le 20 juin 2003, le requérant adressa une plainte à la Direction générale de l’exécution des peines pour dénoncer un contrôle systématique et non motivé de plusieurs lettres en provenance ou à destination de ses proches, de différentes administrations et de ses défenseurs dans la procédure pénale.

Le 8 août 2003, il fut avisé par l’administration de la prison de la réponse de la direction générale, selon laquelle le contrôle de la correspondance était effectué conformément aux dispositions pertinentes de la loi sur l’exécution des peines.

Le 11 août 2003, le requérant écrivit au procureur général de la République en lui demandant de saisir la Cour constitutionnelle aux fins de constater le caractère anticonstitutionnel des dispositions de la loi sur l’exécution des peines autorisant le contrôle de la correspondance des détenus. Il n’obtint pas de réponse.

Par ailleurs, deux lettres envoyées en recommandé par ses parents le 11 août 2003 et le 31 octobre 2003 ne parvinrent pas au requérant.

Le 11 octobre 2004, l’intéressé porta plainte pour atteinte au respect de la correspondance. Par une ordonnance du 3 novembre 2004, le procureur constata le défaut de transmission des envois recommandés à leur destinataire et considéra qu’il s’agissait d’une atteinte, imputable à l’administration de la prison, au droit des détenus à la correspondance. Il précisa toutefois que, compte tenu du temps écoulé et en l’absence de registre des courriers entrants, il était impossible d’identifier les responsables et d’engager des poursuites pénales. Il transmit le dossier au directeur de la prison pour que des mesures soient prises et suggéra la création d’un registre des envois entrants et sortants.

Se fondant sur la loi sur la responsabilité de l’Etat, le requérant engagea une action contre le ministère de la Justice concernant la non-délivrance de ces lettres. Il eut gain de cause en appel ; par un jugement du 8 février 2006, le tribunal régional de Gabrovo considéra que le défaut de délivrance au requérant des envois recommandés résultait d’un dysfonctionnement de l’administration de la prison ; il ajouta que la procédure de réception des courriers avait depuis été améliorée et accorda à l’intéressé le montant réclamé, à savoir 150 levs bulgares (soit environ 75 euros).

Enfin, deux lettres émanant de l’avocat du requérant, postées respectivement le 7 avril 2004 et le 7 juin 2004, furent ouvertes et contrôlées, de même que deux courriers que l’intéressé adressa à cet avocat le 11 août 2004 et le 28 septembre 2004. II.

Selon les dispositions pertinentes en l’espèce de la loi de 1969 sur l’exécution des peines ( Закон за изпълнение на наказанията ), applicables au moment des faits, les détenus en exécution d’une peine d’emprisonnement avaient droit : Article 33 « (...) b) A la correspondance et à des colis de nourriture, qui sont soumis à un contrôle par l’administration [pénitentiaire] ; » Article 37 « 1) (...) à l’introduction de requêtes et de recours. 2) (...) Ceux d’entre eux qui sont déposés sous pli cacheté et qui sont adressés à l’Assemblée nationale, au président de la République, au Conseil des ministres, au ministère de la Justice, au ministère de l’Intérieur, au parquet, au tribunal, aux autorités de l’instruction ou aux organes de défense des droits de l’homme auprès de l’ONU ou du Conseil de l’Europe, ne sont pas soumis à un contrôle par l’administration [pénitentiaire]. »

En vertu de l’article 128 de la même loi, ces dispositions s’appliquent, dans les cas non spécialement réglementés, aux personnes placées en détention provisoire. 2. Les personnes placées en détention provisoire

L’article 25 de l’arrêté n o 2 du ministre de la Justice du 19 avril 1999 ( Наредба № 2 от 19.04.1999г. ), pris en application de la loi sur l’exécution des peines, prévoyait que la correspondance des personnes placées en détention provisoire était soumise au contrôle de l’administration. Cette disposition réglementaire a été annulée par un arrêt de la Cour administrative suprême du 22 décembre 2000 ( реш. № 7982 от 22.12.2000г. по а.д. № 3351/2000, ВАС ) qui a jugé qu’elle était contraire aux articles 30, alinéa 5, et 34 de la Constitution bulgare (lesquels garantissent à toute personne la confidentialité des communications avec son défenseur dans une procédure judiciaire ainsi que la liberté et le secret de la correspondance), à l’article 18 de la loi sur le barreau et à l’article 8 de la Convention.

Lors d’une modification de la loi sur l’exécution des peines, entrée en vigueur le 28 juin 2002, un nouvel article 132г a été introduit ; celui-ci disposait en son alinéa 3 : « La correspondance des personnes placées en détention provisoire est soumise au contrôle de l’administration. »

Par une décision du 18 avril 2006, la Cour constitutionnelle a considéré que l’article 132г, alinéa 3, était incompatible avec les articles 30, alinéa 5, et 34 de la Constitution ( реш. № 4 от 18.04.2006г. по к.д. № 11/2005, ДВ бр. 36 от 2.05.2006г. ). En conséquence, cette disposition est privée d’effet à compter de la publication de la décision de la Cour constitutionnelle.

La nouvelle loi sur l’exécution des peines et la détention provisoire, entrée en vigueur le 1 er juin 2009, dispose que la correspondance des détenus n’est pas soumise au contrôle de l’administration mais qu’elle peut être restreinte dans certains cas : sur décision du directeur de l’établissement dans le cas de personnes détenues en exécution d’une peine (article 86), sur décision d’un juge ou d’un procureur dans le cas de celles placées en détention provisoire (article 256). B. La loi sur le barreau

En vertu de l’article 18, alinéa 2, de la loi de 1991 sur le barreau ( Закон за адвокатурата ), applicable au moment des faits, la correspondance entre un avocat et son client est inviolable, et ne peut être ni contrôlée ni utilisée en tant que preuve dans le cadre d’une procédure judiciaire. C. Responsabilité délictuelle des autorités publiques

La loi de 1988 sur la responsabilité de l’Etat et des communes pour dommage dispose que ceux-ci doivent réparation du préjudice causé par les actes, actions ou inactions illégaux de leurs autorités ou agents dans le cadre de l’accomplissement de leur fonction en matière administrative. EN DROIT I. SUR L ’OBJET DU LITIGE

La Cour note que dans ses observations du 28 août 2006, formulées en réponse à celles du Gouvernement, le requérant se plaint également d’une mesure de restriction des visites et de la correspondance imposée par le procureur régional de Gabrovo le 29 août 2005, alors qu’il se trouvait en détention provisoire. La Cour relève que ces faits et griefs n’avaient pas été évoqués dans la requête initiale et qu’ils ont été soumis à la Cour après la communication de la requête au gouvernement défendeur, lequel n’a pas été invité à soumettre ses commentaires sur ce point. La Cour considère dès lors que ces griefs n’entrent pas dans l ’objet du présent litige et qu’il ne convient pas de les examiner ( Maznyak c. Ukraine , n o 27640/02, § 22, 31 janvier 2008, et Kouncheva c. Bulgarie , n o 9161/02, § 18, 3 juillet 2008). II.

Le Gouvernement soutient, à titre d’exception de non-épuisement, que le requérant avait la faculté d’introduire une action en réparation en vertu de la loi sur les obligations et les contrats ou de la loi sur la responsabilité de l’Etat.

Le requérant réplique que les actions mentionnées par le Gouvernement supposent que les actions des autorités soient irrégulières en droit interne, ce qui ne serait pas le cas en l’espèce dans la mesure où le contrôle de la correspondance des détenus était prévu par la loi interne. 2. Appréciation de la Cour a) Concernant les lettres du 11 août 2003 et du 31 octobre 2003

En ce qui concerne tout d’abord les deux lettres recommandées datées du 11 août 2003 et du 31 octobre 2003, la Cour relève que le requérant a engagé une action en responsabilité contre le ministère de la Justice et qu’il s’est vu accorder une indemnisation à ce titre. Elle rappelle que, selon sa jurisprudence, un requérant peut perdre la qualité de victime d’une violation, au sens de l’article 34 de la Convention, si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé ladite violation ( Amuur c. France , 25 juin 1996, § 36, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ III, et Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, § 180, CEDH 2006 ‑ V).

En l’espèce, la Cour observe que le procureur de district puis le tribunal régional de Gabrovo ont constaté que la non-délivrance de ces lettres constituait une atteinte au droit à la correspondance du requérant, imputable à un dysfonctionnement de l’administration pénitentiaire (paragraphes 13 et 14 ci-dessus). A cette occasion, le procureur a préconisé des améliorations de la procédure de réception du courrier à la prison qui ont visiblement été mises en œuvre et le tribunal régional a accordé à l’intéressé la totalité des indemnités qu’il avait sollicitées. Dans ces circonstances, la Cour considère que les autorités internes ont reconnu, au moins en substance, la méconnaissance alléguée de l’article 8 de la Convention et qu’elles y ont apporté un redressement suffisant. Il s’ensuit que l’intéressé ne peut plus se prétendre victime d’une violation, au sens de l’article 34 de la Convention, en ce qui concerne cette partie de son grief, laquelle est donc incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. b) Concernant les autres lettres provenant ou à destination du requérant

En ce qui concerne ensuite le contrôle et l’ouverture des autres lettres du requérant, le Gouvernement soulève à titre d’exception que le requérant aurait pu engager une action en responsabilité. La Cour estime cependant, tout comme le requérant, que la loi sur la responsabilité de l’Etat citée par le Gouvernement suppose que l’acte ou l’action incriminés soient irréguliers en droit interne. Or ce n’est pas le cas du contrôle systématique de la correspondance des détenus puisqu’il était prévu par la législation interne, a été considéré comme conforme à celle-ci par les autorités auxquelles l’intéressé avait adressé une plainte et par le Gouvernement dans le cadre de la présente procédure (paragraphe 33 ci-dessous). Dans ces circonstances, la Cour ne voit pas comment une action en responsabilité des autorités publiques pourrait être considérée comme un recours effectif dans une hypothèse comme celle de l’espèce. Le Gouvernement n’a au demeurant fourni aucun exemple de jurisprudence en ce sens. Il convient donc de rejeter l’exception soulevée.

La Cour constate par ailleurs que le grief présenté n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

Le requérant se plaint de l’ouverture systématique et du contrôle du contenu de sa correspondance avec des autorités internes, la Cour, ses proches, son père – qui était son représentant dans la procédure pénale – et son avocat.

Le Gouvernement expose le contenu de la réglementation interne en ce qui concerne le contrôle du courrier des détenus, en soulignant que la correspondance avec un certain nombre d’institutions énumérées à l’article 37, alinéa 2, de la loi sur l’exécution des peines est inviolable et que, le 18 avril 2006, la Cour constitutionnelle a privé d’effet l’article 132г de la loi qui prévoyait le contrôle systématique du courrier des personnes placées en détention provisoire. Il estime que le requérant n’a subi quant à son droit au respect de la correspondance aucune entrave qui ne serait pas en conformité avec la loi.

Le requérant réplique que l’article 37, alinéa 2, de la loi sur l’exécution des peines ne vise que les recours adressés à un certain nombre d’institutions et non les réponses desdites institutions, qui sont soumises à un contrôle, et que l’annulation de l’article 132г en 2006 ne concerne pas tous les détenus mais seulement ceux placés en détention provisoire. 2. Appréciation de la Cour

La Cour relève que le requérant a été détenu à titre provisoire à la prison de Lovech du 15 novembre 2001 au 19 novembre 2002, puis du 24 mars 2004 au 8 juillet 2004. Au cours de la première de ces périodes est entré en vigueur l’article 132г de la loi sur l’exécution des peines, qui prévoyait un contrôle systématique de toute la correspondance des personnes placées en détention provisoire. Par ailleurs, pendant les périodes où le requérant a été détenu en exécution des peines d’emprisonnement auxquelles il avait été condamné, du 19 novembre 2002 au 3 décembre 2003, puis du 8 juillet 2004 au 25 février 2005, un tel contrôle était prévu par l’article 33 de la même loi. La Cour relève en outre que le requérant présente plusieurs lettres qu’il a reçues décachetées par l’administration durant cette période, que le contrôle systématique de son courrier a été confirmé par les autorités compétentes à l’occasion d’une plainte de l’intéressé (paragraphe 10 ci-dessus) et que le Gouvernement ne conteste au demeurant pas cette circonstance. Pour ce qui est de la période antérieure à l’adoption de l’article 132г en juin 2002, la Cour ne dispose pas d’éléments indiquant que la correspondance du requérant aurait été contrôlée. Dans ces circonstances, elle estime qu’il y a eu ingérence dans le droit de l’intéressé au respect de sa correspondance, au sens de l’article 8 de la Convention, pour la période du 28 juin 2002 au 3 décembre 2003.

Selon la jurisprudence de la Cour, une telle ingérence méconnaît l’article 8 sauf si, « prévue par la loi », elle poursuit un ou plusieurs des buts légitimes visés au deuxième paragraphe de cette disposition et peut être considérée comme « nécessaire, dans une société démocratique » pour les atteindre ( Campbell c. Royaume-Uni , 25 mars 1992, § 34, série A n o 233, et Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 179, CEDH 2000 ‑ IV).

S’agissant de la première de ces conditions, la Cour observe que pendant la période pertinente le contrôle et l’ouverture systématiques de la correspondance des détenus étaient expressément prévus à l’article 33 et à l’article 132г de la loi sur l’exécution des peines. Elle relève cependant l’apparente contrariété entre ces dispositions et les articles 30, alinéa 5, et 34 de la Constitution et l’article 18, alinéa 2, de la loi sur le barreau de 1991. Elle n’estime toutefois pas nécessaire d’examiner plus avant cette question, compte tenu de sa conclusion ci-dessous concernant la proportionnalité de l’ingérence ( Petrov c. Bulgarie , n o 15197/02, § 41, 22 mai 2008).

La Cour admet également que le contrôle de la correspondance des détenus poursuivait un objectif légitime de défense de l’ordre et de prévention des infractions pénales, prévu à l’article 8 § 2.

S’agissant de la nécessité de l’ingérence, la Cour rappelle avoir déjà reconnu qu’un certain contrôle de la correspondance des détenus n’était pas en soi incompatible avec la Convention, eu égard aux exigences normales et raisonnables de l’emprisonnement. Pour mesurer le degré tolérable de pareil contrôle d’une manière générale, il faut toutefois tenir compte du fait que la possibilité d’écrire et de recevoir des lettres présente parfois, pour le détenu, le seul lien avec le monde extérieur ( Campbell , précité, § 45).

La Cour rappelle en outre que la correspondance avec un avocat, quelle qu’en soit la finalité, jouit d’un statut privilégié en vertu de l’article 8 de la Convention. Il en résulte que les autorités pénitentiaires ne peuvent ouvrir une telle lettre, et ce sans la lire, que si elles ont des motifs plausibles de penser qu’il y figure un élément illicite non révélé par les moyens normaux de détection. Il y a lieu de fournir des garanties appropriées pour empêcher la lecture de ce type de lettre, qui consistent par exemple en l’ouverture de l’enveloppe en présence du détenu. Quant à la lecture du courrier d’un détenu à destination ou en provenance d’un avocat, celle-ci ne devrait être autorisée que dans des cas exceptionnels, si les autorités ont lieu de croire à un abus de privilège en ce que le contenu de la lettre menace la sécurité de l’établissement ou d’autrui ou revêt un caractère délictueux ( Campbell , précité, § 48, et Erdem c. Allemagne , n o 38321/97, § 61, CEDH 2001 ‑ VII (extraits)). En tout état de cause, les dérogations à ce privilège doivent s’entourer de garanties adéquates et suffisantes contre les abus ( Erdem , précité, § 65).

En l’espèce, la Cour relève qu’à l’époque pertinente la législation bulgare prévoyait le contrôle et l’ouverture des lettres envoyées ou reçues par les détenus, à l’exception de celles adressées à un certain nombre d’institutions publiques limitativement énumérées, et ce sans aucune distinction entre la correspondance normale et celle échangée avec un avocat. Ce contrôle était effectué de manière systématique par l’administration des prisons, sans limitation en terme de délais, sans exigence d’en motiver la nécessité dans chaque cas particulier ni contrôle d’une autorité indépendante ( Petrov , précité, § 44).

Eu égard à l’ampleur du contrôle ainsi opéré et à l’absence de garanties adéquates contre les abus, la Cour ne saurait admettre que le contrôle et l’ouverture de l’ensemble de la correspondance du requérant, y compris celle échangée avec son avocat, répondaient à un « besoin social impérieux », au sens de sa jurisprudence, et qu’ils étaient proportionnés au but légitime poursuivi. Elle note au demeurant que ni les autorités internes ni le Gouvernement dans la présente procédure n’ont invoqué des raisons susceptibles de justifier un contrôle d’une telle ampleur.

Partant, il y a eu violation de l’article 8 de la Convention. III.

Le Gouvernement reprend les arguments soulevés à titre d’exception de non-épuisement et considère que le requérant avait la faculté d’introduire une action en responsabilité des autorités publiques. A. Sur la recevabilité

La Cour estime que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et qu’il doit donc aussi être déclaré recevable. B. Sur le fond

Eu égard à sa conclusion ci-dessus de violation de l’article 8, la Cour estime que le requérant disposait d’un grief défendable de violation de la Convention appelant l’application de l’article 13. Toutefois, selon la jurisprudence de la Cour, l’article 13 ne va pas jusqu’à exiger un recours par lequel on puisse dénoncer, devant une autorité nationale, les lois d’un Etat contractant comme contraires en tant que telles à la Convention ( James et autres c. Royaume-Uni , 21 février 1986, § 85, série A n o 98, et Klyakhin c. Russie , n o 46082/99, § 114, 30 novembre 2004).

Dans la mesure où le contrôle de la correspondance du requérant était systématique et résultait des dispositions expresses des articles 33, alinéa 1, et 132г, alinéa 1, de la loi sur l’exécution des peines et non d’une décision individuelle de la direction de la prison ou d’une autre autorité à l’égard du requérant, le grief se heurte par conséquent à ce principe.

Partant, la Cour ne constate aucune violation de l’article 13 de la Convention en l’espèce. III.

Dans la mesure où ce grief pourrait soulever des questions distinctes de celles examinées au regard de l’article 8 de la Convention, la Cour relève que le requérant ne démontre pas en quoi le contrôle effectué de sa correspondance aurait entravé sa défense ou de manière générale l’équité d’une procédure pénale à son encontre. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Le requérant réclame 2 500 euros (EUR) pour le préjudice moral résultant du contrôle systématique de sa correspondance entre 2002 et 2005 et de la restriction de ses visites et correspondance imposée en 2005.

Le Gouvernement n’a pas soumis d’observations sur ce point.

La Cour considère que le requérant a subi un préjudice moral du fait de la violation constatée de l’article 8 et, statuant en équité comme le veut l’article 41, elle lui alloue 1 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant n’a présenté aucune demande en ce qui concerne les frais et dépens éventuellement exposés. Partant, il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Rejette l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement ; 2. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 8 et 13 concernant le contrôle de la correspondance du requérant, et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 4. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 13 de la Convention ; 5. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, 1 000 EUR (mille euros) pour dommage moral, à convertir en levs bulgares selon le taux applicable au moment du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 er octobre 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président