LAZAR c. ROUMANIE

Reclamantul era președintele cooperativei „Artă și Precizie". La 12 decembrie 1990, adunarea generală a membrilor a discutat necesitatea transformării cooperativei într-o societate cu capital privat în aplicarea prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Adunarea a hotărât ulterior că proiectul de statut și contractul societății vor fi redactate și transformarea va fi decisă la o adunare generală care va avea loc cel târziu la sfârșitul martie 1991.

Dezbaterile adunării au fost înregistrate pe suport video și s-a redactat un proces-verbal al ședinței.

La 12 martie 1991, reclamantul a depus la tribunalul de primă instanță al districtului 3 din București o cerere de înregistrare (autorizație de funcționare) a societății private „Artă și Precizie". A prezentat ca suport al cererii un extras din procesul-verbal menționând că adunarea a hotărât transformarea cooperativei într-o societate privată. Extrasul menționa, de asemenea, că reclamantul și D.N., contabil-șef, erau autorizați să semneze orice document necesar în acest scop. Cererea era însoțită și de statut și contract de societate. Această cerere a fost acceptată printr-o hotărâre a tribunalului din 20 martie 1991 care a devenit ulterior definitivă.

La 26 ianuarie 1993 și respectiv 4 februarie 1993 au fost eliberate certificatele de înregistrare și autorizație fiscală.

În plus, două alte cooperative au fost înființate din cooperativa „Artă și Precizie". Patrimoniul acestei cooperative a fost subiectul mai multor litigii civile între societatea creată de reclamant și celelalte două cooperative. B. Procedura penală îndreptată împotriva reclamantului

La 28 martie 1995, S.S. și H.M. au depus o plângere penală împotriva reclamantului și D.N., contabil-șef, pentru falsificarea documentelor pe care le-au folosit ulterior pentru a transforma cooperativa într-o societate cu capital privat. La 9 noiembrie 1995, poliția a inițiat investigații pentru fals și folosire de fals, gestionare frauduloasă și înșelăciune și pentru infracțiuni economice specifice legate de gestionarea și funcționarea societăților comerciale.

La 4 martie 1996, reclamantul a fost chemat de poliție pentru a i se notifica acuzația și data primului interogatoriu. În procesul-verbal întocmit la această ocazie, se fac mențiuni despre faptele imputate și calificarea lor juridică.

La 14 martie 1996, reclamantul a fost interogat pentru prima dată de poliție. Prin ordonanță din 9 octombrie 1996, procurorul parchetului de pe lângă tribunalul de primă instanță al districtului 3 din București a hotărât încetarea urmăririi penale în aplicarea articolului 10 d) al Codului de procedură penală, din lipsă de element subiectiv, și anume intenția de a causa prejudiciu. La contestarea reprezentanților uneia din cooperativele care au rezultat din cooperativa mamă, prin ordonanță din 6 februarie 1997, procurorul-șef al parchetului de pe lângă curtea de apel din București a hotărât reluarea urmăririi și a trimit dosarul înapoi la parchetul de pe lângă tribunalul de primă instanță al districtului 3.

Prin rechizitoriu din 25 septembrie 1997, parchetul a pus în mișcare acțiunea penală și a trimis reclamantul în judecată pentru înșelăciune, fals în înscrisuri publice și folosire de fals. Cealaltă acuzație privea declarații false făcute cu ocazia înregistrării noii societăți la Registrul Comerțului, delict pedepsit de art. 45 al Legii nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului. Uniunea Națională a Cooperativelor Artizanale s-a constituit parte civilă. Celelalte două cooperative au cerut și ele să se constituie.

Acuzațiile aduse împotriva reclamantului au fost înscrise provizoriu în antecedentele sale penale în aplicarea articolului 9 al Legii nr. 7/1972 privind antecedentele penale.

Între înregistrarea cauzei și pronunțarea sentinței la 22 mai 2000, treizeci și unu de ședințe au fost ținute devant tribunal. Tribunalul a acceptat oferta de probă a reclamantului și părților civile, în special audieri de martori, și a ordonat două expertize: o expertiză grafologică privind autenticitatea modificărilor din extrasul procesului-verbal al adunării din 12 decembrie 1990 și o expertiză contabilă cu scopul de a stabili prejudiciul cauzat celor două cooperative și Uniunii prin utilizarea patrimoniului cooperativei mamă pentru crearea societății reclamantului. Tribunalul a apelat la patru experți contabili în acest scop. A stabilit, de asemenea, necesitatea de a viziona înregistrarea video a adunării, ceea ce s-a întâmplat la ședința din 18 ianuarie 1999.

Reclamantul a fost interogat pentru prima dată la 16 februarie 1998 și a negat faptele cuprinse în rechizitoriu. A declarat că a acționat doar cu intenția de a rentabiliza activitatea cooperativei.

De la 30 martie 1998 până la 1 iunie 1998, dezbaterile au fost amânate de două ori pentru o durată de aproximativ o lună la cererea reclamantului pentru a putea angaja un avocat și apoi pentru ca acesta din urmă să aibă timp să pregătească apărarea. Dezbaterile au fost amânate din nou între 28 februarie 2000 și 13 martie 2000 sub motiv că reprezentantul reclamantului era imposibil să se prezinte.

La 29 iunie 1998, reclamantul și co-inculpatul au renunțat la producerea raportului de expertiză grafologică. În declarația suplimentară pe această temă din 19 octombrie 1998, a recunoscut că a semnat alături de fostul vicepreședinte al cooperativei modificările din extrasul procesului-verbal.

De la 1 iunie 1998 la 14 septembrie 1998, dezbaterile au fost amânate de două ori pentru perioade de aproximativ o lună sub motiv că raportul de expertiză contabilă nu fusese depus.

De la 19 octombrie 1998 la 30 noiembrie 1998, dezbaterile au fost amânate de patru ori pentru perioade de aproximativ 3 săptămâni pentru ca părțile să poată formula și discuta obiecțiuni. La această din urmă dată, tribunalul, considerând că obiecțiunile părților civile erau întemeiate, a ordonat refacerea expertizei contabile de către patru noi experți; a autorizat în același timp participarea, ca experți consiliatori, a experților propuși de părți.

Între 30 noiembrie 1998 și 24 mai 1999, dezbaterile au fost amânate de șase ori pentru perioade de aproximativ o lună, deoarece raportul de expertiză contabilă nu fusese depus și pentru a înlocui doi experți.

De la 24 mai 1998 la 8 noiembrie 1999, dezbaterile au fost amânate de patru ori pentru perioade de aproximativ o lună pentru ca părțile să poată formula și discuta obiecțiuni. La 24 ianuarie 2000, raportul de expertiză a fost depus și transmis părților. Raportul a stabilit că prejudiciul nu putea fi evaluat, din lipsă de elemente precise, aspect care era încă de hotărât în cadrul litigiilor civile dintre părți.

La 21 iunie 1999 și 13 martie 2000, tribunalul a prezentat părților problema prescripției răspunderii penale, precum și oportunitatea reîncadrării infracțiunilor de fals în înscrisuri publice și folosire de fals.

La 8 mai 2000, tribunalul a amânat cu o săptămână pronunțarea sentinței pentru deliberare.

Sentința pe fond a fost pronunțată la 22 mai 2000. Tribunalul a stabilit faptele pe baza concluziilor dezbaterilor și ținând cont de probele administrate. Tribunalul a constatat mai întâi că reclamantul și co-inculpatul au adăugat în extrasul procesului-verbal din 12 decembrie 1990, contrar concluziilor adunării, că transformarea în societate comercială a vechii cooperative a fost hotărâtă și că adunarea i-a autorizat să ia orice măsuri necesare în acest scop. Tribunalul a judecat deci că înregistrarea a fost făcută pe baza documentelor falsificate. A constatat apoi că cererea de înregistrare la Registrul Comerțului conținea și o declarație inexactă privind valoarea capitalului social al noii societăți, valoare care reprezenta bilanțul anual al cooperativei mamă, ceea ce constituia infracțiunea prevăzută de art. 45 al Legii nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului (caracter fals al declarațiilor făcute cu ocazia înregistrării). A luat notă de faptul că reclamantul nu contesta semnătura sa pe modificările din procesul-verbal. Tribunalul a estimat cu toate acestea că nici procesul-verbal, nici contractul, nici statutul nu erau documente oficiale în sensul codului penal și a reîncadrat cele două infracțiuni de fals în înscrisuri publice și folosire de fals într-o singură infracțiune de fals în înscrisuri private.

Constatând, în raport cu data faptelor, și anume 1990 și respectiv 1991, că răspunderea penală a reclamantului era prescrisă, tribunalul a achitat reclamantul și D.N. de infracțiunea de fals în înscrisuri private și declarație mincinoasă la Registrul Comerțului în aplicarea articolului 10 g) al Codului de procedură penală și a închis procedura penală pentru aceste două acuzații. A ordonat că mențiunile mincinoase făcute la înregistrare să fie corectate. Privitor la acuzația de înșelăciune, tribunalul a achitat inculpații în aplicarea articolului 10 b) al Codului de procedură penală, considerând că faptele, așa cum rezultau din probele administrate, nu constituiau infracțiunea imputată și că aveau un aspect civil, având în vedere numeroasele litigii civile între societatea reclamantului și celelalte două cooperative privind împărțirea bunurilor cooperativei mamă. Având în vedere achitarea inculpaților, tribunalul nu s-a pronunțat asupra prejudiciului invocat pe cale civilă, din lipsă de certitudine al acestuia și, de asemenea, din considerent că raportul de expertiză nu putuse evalua prejudiciul. Inculpații au fost obligați să plătească taxele de instanță.

Nefiind de acord cu motivul achitării, reclamantul și D.N. au cerut continuarea procesului penal în virtutea articolului 13 (1) al Codului de procedură penală pentru cele două acuzații de fals în înscrisuri private și declarație mincinoasă la Registrul Comerțului pentru a dovedi nevinovăția lor. Tribunalul a respins cererea lor considerând că, în aplicarea articolului Codului de procedură penală, nu existau motive justificând continuarea procesului pentru a schimba motivul achitării.

Toate părțile au formulat apel împotriva acestei sentințe. Reclamantul a cerut achitarea sa de infracțiunea de fals în înscrisuri. Cauza a fost trimisă la tribunalul județean din București. Nouă ședințe au fost ținute devant acest tribunal.

Între 6 noiembrie 2000 și 15 ianuarie 2001, dezbaterile au fost amânate pentru ca reclamantul să poată angaja un avocat și apoi din cauza imposibilității reclamantului de a se prezenta. Dezbaterile au fost amânate din nou din 26 februarie 2001 până la 12 martie 2001 din cauza imposibilității avocatului acestuia de a fi prezent la ședință.

La 2 aprilie 2001, tribunalul a amânat la 17 aprilie 2001 pronunțarea sentinței pentru deliberare.

Prin hotărâre din 17 aprilie 2001, tribunalul județean din București a respins apelurile părților și a confirmat sentința pronunțată în prima instanță.

Părțile civile și inculpații s-au pourvăzut cu recurs împotriva acestei sentințe la curtea de apel din București. O singură ședință a fost ținută devant curtea de apel, în cursul căreia cererea părților civile de a se administra o nouă expertiză grafologică a fost respinsă.

Prin hotărâre din 22 iunie 2001, curtea de apel din București a respins recursurile părților, confirmând astfel deciziile anterioare.

Reclamantul a formulat o cerere de revizuire împotriva acestei sentințe. Prin hotărâre definitivă din 31 iulie 2002, curtea de apel din București a respins cererea. A constatat, pentru o parte din motivele invocate de reclamant, că acestea nu erau întemeiate și pentru celelalte că nu se încadrau în motivele de revizuire expresamente prevăzute de Codul de procedură penală. REVENDICĂRI

Invocând art. 6 § 1, reclamantul se plânge de durata procedurii penale.

Sub unghiul aceleiași dispoziții, se plânge de aprecierea elementelor de fapt și de aplicarea legii de către tribunalele interne.

Sub unghiul articolului 6 § 2 al Convenției, reclamantul estimează că înscrierea în extrasul antecedentelor sale penale a mențiunilor provizorii privind punerea în examen încalcă dreptul la prezumția de nevinovăție. Estimează, de asemenea, sub unghiul aceluiași articol, că tribunalele au refuzat să examineze toate mijloacele de probă în favoarea sa.

Sub unghiul articolului 7 al Convenției, estimează că a fost condamnat pentru „infracțiuni inventate".

Sub unghiul articolului 11 al Convenției, estimează că procedura penală îndreptată împotriva sa a reprezentat un obstacol la libertatea sa de a se asocia în cadrul unei societăți private.

Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamantul se plânge în numele asociaților societății private și în propriul nume de a fi fost împiedicat să se bucure liber de bunurile societății din cauza procedurii penale îndreptate împotriva sa.

Sub unghiul articolului 2 al Protocolului nr. 4, estimează că înscrierea mențiunilor provizorii în antecedentele penale ale sale l-a împiedicat de la libera circulație. ÎN DREPT A. Durata procedurii

Reclamantul susține că durata procedurii penale a încălcat principiul „termenului rezonabil" prevăzut de art. 6 § 1 al Convenției, formulate după cum urmează: „Orice persoană are dreptul de a fi auzit (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva ei." 1. Determinarea duratei procedurii

Potrivit reclamantului, procedura a început în 1995 după depunerea plângerii penale împotriva sa și s-a încheiat la 31 iulie 2002 prin hotărârea curții de apel din București care a respins cererea de revizuire. Potrivit Guvernului, procedura litigiasă a început la 4 martie 1996 când acuzațiile au fost aduse la cunoștința reclamantului și s-a încheiat la 22 iunie 2001. De asemenea, perioada cuprinsă între 9 octombrie 1996, data ordonanței care a pus capăt urmăririi penale și 6 februarie 1997, când procurorul a hotărât reluarea urmăririi și a trimis dosarul la parchiton, trebuie scăzută din durata totală, întrucât reclamantul nu mai era sub investigație.

Curtea amintește că noțiunea de „acuzație" în materie penală are caracter autonom. Poate fi definită „ca notificarea oficială, emanând din autoritatea competentă, a reproșului de a fi comis o infracțiune penală", idee care corespunde și noțiunii de „repercusiuni importante pe situația" suspectului (Eckle c. Germania, 15 iulie 1982, § 73, seria A nr. 51). Or, în materie penală, „termenul rezonabil" al articolului 6 § 1 începe din momentul în care o persoană este „acuzată".

În caz, la 4 martie 1996, reclamantul a fost chemat de poliție și i s-a notificat acuzația. Curtea constată că decizia din 9 noiembrie 1995, ordonând investigații ca urmare a plângerii penale depuse împotriva reclamantului, nu a fost adusă la cunoștința acestuia și nu a suferit nicio repercusiune (a se vedea mutatis mutandis Guisset c. Franța, nr. 33933/96, § 80, CEDH 2000-IX). Prin urmare, Curtea estimează că 4 martie 1996 constituie punctul de plecare al perioadei de luat în considerare.

Cu toate acestea, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform căruia durata cuprinsă între 9 octombrie 1996 și 6 februarie 1997 trebuie scăzută din durata totală a procedurii, deoarece reclamantul nu se găsea sub loviturile investigațiilor. Amintest că deja a hotărât în cauza Stoianova și Nedelcu c. România, (nr. 77517/01 și 77722/01, § 21, CEDH 2005-VIII), că o ordonanță de clasare adoptată de procuror nu poate fi considerată ca având pus capăt urmăririi îndreptate împotriva reclamantului, deoarece nu constituia o decizie internă definitivă (a se vedea, a contrario, Löffler c. Austria, nr. 30546/96, § 19, alineat prim in fine, 3 octombrie 2000) și parchetul putea redeschide o investigație penală fără a fi obligat să ceară autorizație unei jurisdicții naționale. Nu era vorba de o simplă posibilitate teoretică pentru procuror de a relua procedura (a se vedea, a contrario, Withey c. Regatul Unit (decizie), nr. 59493/00, CEDH 2003-X). Nu vede niciun motiv de a se abate, în caz, de la această concluzie.

În ceea ce privește cererea ulterioară de revizuire, respingă prin hotărârea din 31 iulie 2002 a curții de apel din București, Curtea constată că examinarea curții de apel s-a rezumat la a verifica dacă elementele prezentate în sprijinul cererii de revizuire constituiau fapte noi de natură să justifice redeschiderea cauzei deja judecate. Amintest deci că art. 6 este inaplicabil la o procedură de examinare a unei cereri tendând la revizuirea unui proces care nu a dus la o nouă examinare pe fond a cauzei (a se vedea, mutatis mutandis, J.F. c. Franța (decizie), nr. 39616/98, 20 aprilie 1999 și Sablon c. Belgia, nr. 36445/97, § 87, 10 aprilie 2001, Markin c. Rusia (decizie), nr. 59502/00, 16 septembrie 2004), ca în caz. Această procedură de revizuire nu ar putea prin urmare fi luată în considerare. Procedura s-a deci încheiat la 22 iunie 2001, cu hotărârea curții de apel din București.

Prin urmare, durata totală a procedurii este de cinci ani, trei luni și nouăsprezece zile, acoperind investigația preliminară și trei grade de jurisdicție. 2. Aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii

Guvernul consideră că procedura prezenta o complexitate deosebită, legată în special de faptele cauzei și de necesitatea de a administra dovezi. Estimează deci că atât faza investigației, cât și faza julgării au cunoscut termene rezonabile, nicio perioadă de inactivitate nemaipurtând a fi reproșată autorităților. Cită a contrario cauza Tudorache c. România (nr. 78048/01, § 19, 29 septembrie 2005), unde investigația unică a cauzei de către parchetul competent a durat șapte ani minus cinci zile.

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). De altfel, numai lentorile imputabile Statului pot duce la concluzia nerespectării termenului rezonabil (H. c. Franța, 24 octombrie 1989, seria A nr. 162, § 55). O întârziere într-o fază dată poate fi tolerată cu condiția ca durata totală a procedurii să nu fie excesivă (Nuutinen c. Finlanda, nr. 32842/96, § 110, CEDH 2000-VIII).

Curtea constată că în caz acuzațiile priveau infracțiuni economice implicând mai multe persoane și prin urmare examinarea cauzei necesita realizarea multor acte de investigație. De altfel, s-a efectuat o expertiză contabilă și au fost audieți martori și experți. Cauza prezenta deci o complexitate factică și juridică.

Privitor la comportamentul reclamantului, Curtea nu constată elemente indicând că atitudinea reclamantului a fost la originea unor întârzieri semnificative. Privind în special cererile de amanare la o nouă ședință, în special pentru pregătirea apărării sau din cauza imposibilității de a se prezenta, Curtea nu estimează că ar fi avut un scop dilatator asupra duratei totale a procedurii.

Privitor la comportamentul autorităților, Curtea constată mai întâi că investigația a început la 4 martie 1996 când reclamantul a fost informat despre acuzații și s-a încheiat cu trimiterea la tribunalul de primă instanță prin rechizitoriul introductiv din 25 septembrie 1997. Acest termen de aproximativ unu an și șase luni nu conține perioade de inactivitate nejustificate și nu dezvăluie un lipsa de coordonare în activitatea organelor de urmărire, poliție și procuror (a se vedea a contrario Vachev c. Bulgaria, nr. 42987/98, § 96, CEDH 2004-VIII (extrase)).

Privitor la faza julgării, Curtea constată că odată ce investigația a fost închisă și cauza trimisă în judecată, procedura a fost condusă cu diligență, ședințele au fost ținute la intervale regulate și tribunalul de primă instanță a luat măsurile necesare pentru administrarea dovezilor, audieri de martori și inculpați. Curtea constată că devant tribunalul de primă instanță, cauza a durat doi ani, șapte luni și douăzeci și șapte de zile. În cursul acestui termen, numeroase ședințe au fost ținute în care cauza a fost abordată pe fond. Curtea constată că au existat întârzieri din cauza expertizei contabile. Atâta timp cât un expert, independent în stabilirea raportului, rămâne cu toate acestea supus controlului autorităților judiciare, obligate să asigure buna desfășurare a expertizei (hotărâre Capuano c. Italia din 25 iunie 1987, seria A nr. 119-1, § 25), Curtea amintește importanța ca părțile să poată participa în mod adecvat la procedura devant tribunal (a se vedea Mantovanelli c. Franța, hotărâre din 18 martie 1997, § 33, Colecția 1997-II). În caz, deși întârzierile în stabilirea expertizei sunt imputabile autorităților, constată că termene au fost acordate părților pentru a prezenta obiecțiuni la această privință (a se vedea §§ 16, 18) și s-au dovedit necesare pentru a stabili amploarea prejudiciului imputat reclamantului și prin urmare pentru a stabili răspunderea sa privind acuzațiile aduse împotriva sa. Prin urmare, în lumina faptelor cauzei, Curtea nu estimează că, devant acest tribunal, au existat perioade de inactivitate și nici nu constată omisiuni procedurale susceptibile de a fi încetinit procedura fără justificare.

Privitor la durata procedurii care s-a urmat devant tribunalul județean, după pronunțarea sentinței din 22 mai 2000 și până la 22 iunie 2001 când recursul a fost respins de curtea de apel, Curtea nu constată întârzieri imputabile autorităților. Cu toate acestea, constată că reclamantul a cerut amanare pentru a putea angaja un avocat sau din cauza imposibilității de a se prezenta (a se vedea § 25).

În vederea circumstanțelor cauzei, Curtea estimează că durata procedurii nu a depășit limita rezonabilului în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.

Revendicarea reclamantului privind durata procedurii este deci evident neîntemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. B. Celelalte revendicări ale reclamantului

Privitor la restul revendicărilor reclamantului, ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște alegerile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele acesteia. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier adjunct Președintele

Le requérant était président de la coopérative « Artă și Precizie ». Le 12 décembre 1990, l’assemblée générale des membres mit en discussion la nécessité de transformer la coopérative en une société à capital privé en application des dispositions de la loi n o 31/1990 sur les sociétés commerciales. L’assemblée décida par la suite que le projet de statut et le contrat de la société seraient rédigés et que la reconversion serait décidée à l’occasion d’une assemblée générale qui aurait lieu au plus tard fin mars 1991.

Les débats de l’assemblée furent enregistrés sur un support vidéo et un compte rendu de la réunion fut rédigé.

Le 12 mars 1991, le requérant déposa auprès du tribunal de première instance du 3 ème arrondissement de Bucarest une demande d’immatriculation (autorisation de fonctionnement) de la société privée « Artă și Precizie ». Il présenta à l’appui de sa demande un extrait du compte rendu portant mention de ce que l’assemblée avait décidé la transformation de la coopérative en une société privée. L’extrait mentionnait également que le requérant et D.N., le comptable en chef, étaient autorisés à signer tout document nécessaire à cette fin. La demande était accompagnée également du statut et du contrat de société. Cette demande fut accueillie par une décision du tribunal du 20 mars 1991 qui devint par la suite définitive.

Le 26 janvier 1993 et le 4 février 1993 furent respectivement délivrés les certificats d’immatriculation et d’autorisation fiscale.

Par ailleurs, deux autres coopératives sont issues de la coopérative « Artă și Precizie ». Le patrimoine de cette coopérative fit l’objet de plusieurs litiges civils entre la société créée par le requérant et les deux autres coopératives. B. Procédure pénale diligentée contre le requérant

Le 28 mars 1995, S.S. et H.M. déposèrent une plainte pénale contre le requérant et D.N., le comptable en chef, pour falsification des documents qu’ils avaient ensuite utilisés en vue de transformer la coopérative en une société à capital privé. Le 9 novembre 1995, la police mit en place des investigations du chef de faux et usage de faux, gestion frauduleuse et escroquerie et pour des infractions économiques spécifiques liées à la gestion et au fonctionnement des sociétés commerciales.

Le 4 mars 1996, le requérant fut convoqué par la police en vue de se voir notifier l’accusation et la date du premier interrogatoire. Sur le procès-verbal dressé à cette occasion, il est fait mention des faits reprochés ainsi que de leur qualification juridique.

Le 14 mars 1996 le requérant fut interrogé pour la première fois par la police. Par une ordonnance du 9 octobre 1996, le procureur du parquet près le tribunal de première instance du 3 ème arrondissement de Bucarest décida de mettre fin aux poursuites pénales en application de l’article 10 d) du code de procédure pénale, faute d’élément subjectif, à savoir de l’intention de porter préjudice. Sur contestation des représentants d’une des coopératives issues de la coopérative mère, par une ordonnance du 6 février 1997, le procureur en chef du parquet près la cour d’appel de Bucarest décida de rouvrir les poursuites et renvoya le dossier devant le parquet près le tribunal de première instance du 3 ème arrondissement.

Par réquisitoire du 25 septembre 1997, le parquet mit en mouvement l’action pénale et renvoya le requérant en jugement du chef d’escroquerie, de faux en écritures publiques et usage de faux. L’autre chef d’accusation portait sur des fausses déclarations faites à l’occasion de l’immatriculation de la nouvelle société au Registre du Commerce, délit puni par l’article 45 de la loi n o 26/1990 sur le Registre du Commerce. L’Union Nationale des Coopératives Artisanales se porta partie civile. Les deux autres coopératives demandèrent à l’être également.

Les accusations portées contre le requérant furent inscrites provisoirement à son casier judiciaire en application de l’article 9 de la loi n o 7/1972 sur le casier judiciaire.

Entre l’enregistrement de l’affaire et le prononcé du jugement le 22 mai 2000, trente et une audiences furent tenues devant le tribunal. Le tribunal accueillit l’offre de preuves du requérant et des parties civiles, notamment l’audition des témoins, et ordonna deux expertises : une expertise graphologique portant sur l’authenticité des modifications dans l’extrait du compte rendu de l’assemblée du 12 décembre 1990 et une expertise comptable ayant pour objectif d’établir le préjudice causé aux deux coopératives et à l’Union par l’utilisation du patrimoine de la coopérative mère pour la création de la société du requérant. Le tribunal fit appel à quatre experts comptables à cette fin. Il établit également la nécessité de visionner l’enregistrement vidéo de l’assemblée, ce qui fut fait à l’audience du 18 janvier 1999.

Le requérant fut interrogé une première fois le 16 février 1998 et nia les faits contenus dans le réquisitoire. Il déclara avoir agi seulement dans l’intention de rentabiliser l’activité de la coopérative.

Du 30 mars 1998 au 1 er juin 1998 les débats furent ajournés deux fois pour une durée d’environ un mois sur demande du requérant pour qu’il puisse engager un avocat et ensuite pour que ce dernier ait le temps de préparer la défense. Les débats furent ajournés une nouvelle fois entre le 28 février 2000 et le 13 mars 2000 au motif que le représentant du requérant était dans l’impossibilité de se présenter.

Le 29 juin 1998, le requérant et son coïnculpé renoncèrent à la production du rapport d’expertise graphologique. Dans sa déclaration supplémentaire à ce sujet du 19 octobre 1998, il reconnut avoir signé avec l’ancien vice-président de la coopérative les modifications dans l’extrait du compte rendu.

Du 1 er juin 1998 au 14 septembre 1998 les débats furent ajournés deux fois pour des périodes d’environ un mois au motif que le rapport d’expertise comptable n’avait pas été déposé.

Du 19 octobre 1998 au 30 novembre 1998, les débats furent ajournés quatre fois pour des périodes d’environ 3 semaines pour que les parties puissent formuler leurs objections et pour qu’elles puissent en discuter. A cette dernière date, le tribunal, estimant que les objections des parties civiles étaient fondées ordonna que l’expertise comptable soit refaite par quatre nouveaux experts ; il autorisa en même temps la participation, en tant qu’experts conseillers, des experts proposés par les parties.

Entre le 30 novembre 1998 et le 24 mai 1999, les débats furent ajournés à six reprises pour des périodes d’environ un mois car le rapport d’expertise comptable n’avait pas été déposé et pour remplacer deux experts.

Du 24 mai 1998 au 8 novembre 1999 les débats furent ajournés quatre fois pour des périodes d’environ un mois pour que les parties puissent formuler leurs objections et pour qu’elles puissent en discuter. Le 24 janvier 2000 le rapport d’expertise fut déposé et remis aux parties. Le rapport établit que le préjudice ne pouvait pas être évalué, faute d’éléments précis, aspect qui était encore à trancher dans le cadre des litiges civils entre les parties.

Les 21 juin 1999 et 13 mars 2000 le tribunal soumit aux parties le problème de la prescription de la responsabilité pénale ainsi que l’opportunité de requalifier les infractions de faux en écritures publiques et usage de faux.

Le 8 mai 2000, le tribunal reporta d’une semaine le prononcé du jugement pour délibérer.

Le jugement au fond fut rendu le 22 mai 2000. Le tribunal établit les faits à partir des conclusions des débats et en tenant compte des preuves administrées. Le tribunal constata d’abord que le requérant et son coïnculpé avaient ajouté dans l’extrait du compte rendu du 12 décembre 1990, contrairement aux conclusions de l’assemblée, que la transformation en société commerciale de l’ancienne coopérative avait été décidée et que, l’assemblée les avait autorisés à prendre toute mesure nécessaire à cette fin. Le tribunal jugea ainsi que l’immatriculation avait été faite sur la base de documents falsifiés. Il constata ensuite que la demande d’immatriculation devant le Registre du Commerce contenait elle aussi une déclaration inexacte portant sur le montant du capital social de la nouvelle société, montant qui représentait le bilan annuel de la coopérative mère, ce qui était constitutif de l’infraction prévue à l’article 45 de la loi n o 26/1990 sur le Registre du Commerce (caractère faux des déclarations faites à l’occasion d’une immatriculation). Il prit note du fait que le requérant ne contestait pas sa signature sur les modifications dans le compte rendu. Le tribunal estima cependant que, ni le procès verbal, ni le contrat, ni le statut n’étaient des documents officiels au sens du code pénal et requalifia les deux infractions de faux en écritures publiques et usage de faux en une infraction unique de faux en écriture privée.

Constatant, par rapport à la date des faits, à savoir 1990 et 1991 respectivement, que la responsabilité pénale du requérant était prescrite, le tribunal acquitta le requérant et D.N. du chef de faux en écriture privée et déclaration mensongère devant le Registre du Commerce en application des dispositions de l’article 10 g) du code de procédure pénale et clôtura la procédure pénale pour ces deux chefs d’accusation. Il ordonna que les mentions mensongères faites lors de l’immatriculation soient rectifiées. Concernant l’accusation d’escroquerie, le tribunal acquitta les inculpés en application des dispositions de l’article 10 b) du code de procédure pénale, estimant que les faits tels qu’ils résultaient des preuves administrées n’étaient pas constitutifs de l’infraction reprochée et qu’ils revêtaient un aspect civil, vu les nombreux litiges civils entre la société du requérant et les deux autres coopératives à propos du partage de biens de la coopérative mère. Vu l’acquittement des inculpés, le tribunal ne se prononça pas sur le préjudice invoqué au civil, faute de caractère certain de ce dernier et compte tenu aussi de ce que le rapport d’expertise n’avait pas pu évaluer le préjudice . Les inculpés furent obligés de payer les frais de justice.

En désaccord avec le motif de l’acquittement, le requérant et D.N. demandèrent la continuation du procès pénal en vertu de l’article 13 (1) du code de procédure pénale pour les deux chefs d’accusation de faux en écriture privée et déclaration mensongère devant le Registre du Commerce afin de prouver leur innocence. Le tribunal rejeta leur demande estimant, qu’en application des dispositions du code de procédure pénale, il n’y avait pas de motifs justifiant la poursuite du procès aux fins de changer le motif d’acquittement.

Toutes les parties interjetèrent appel contre ce jugement. Le requérant demanda son acquittement du chef de faux en écriture. L’affaire fut envoyée devant le tribunal départemental de Bucarest. Neuf audiences furent tenues devant ce tribunal.

Entre le 6 novembre 2000 et le 15 janvier 2001, les débats furent ajournés pour que le requérant puisse engager un avocat et ensuite en raison de l’impossibilité du requérant de comparaître. Les débats furent ajournés une nouvelle fois du 26 février 2001 jusqu’au 12 mars 2001 en raison de l’impossibilité de son avocat d’être présent à l’audience.

Le 2 avril 2001, le tribunal reporta au 17 avril 2001 le prononcé du jugement pour délibérer.

Par un arrêt du 17 avril 2001, le tribunal départemental de Bucarest rejeta les appels des parties et confirma le jugement rendu en premier ressort.

Les parties civiles et les inculpés se pourvurent en recours contre ce jugement devant la cour d’appel de Bucarest. Une seule audience fut tenue devant la cour d’appel au cours de laquelle la demande des parties civiles visant à ce qu’une nouvelle expertise graphologique soit administrée fut rejetée.

Par un arrêt du 22 juin 2001, la cour d’appel de Bucarest rejeta les recours des parties, confirmant ainsi les décisions antérieures.

Le requérant forma une demande en révision contre ce jugement. Par un arrêt définitif du 31 juillet 2002 la cour d’appel de Bucarest rejeta la demande. Elle constata, pour une partie des motifs invoqués par le requérant, qu’ils étaient mal fondés et pour les autres, qu’ils ne rentraient pas dans les motifs de révision expressément prévus par le code de procédure pénale. GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1, le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale.

Sous l’angle de la même disposition, il se plaint de l’appréciation des éléments de faits et de l’application du droit par les tribunaux internes.

Sous l’angle de l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant estime que l’inscription à son extrait de casier judiciaire des mentions provisoires relatives à la mise en examen méconnaît son droit à la présomption d’innocence. Il estime en outre, sous l’angle du même article, que les tribunaux auraient refusé d’examiner tous les moyens de preuves en sa faveur.

Sous l’angle de l’article 7 de la Convention, il estime avoir été condamné pour des « infractions inventées ».

Sous l’angle de l’article 11 de la Convention, il estime que la procédure pénale diligentée à son encontre a représenté une entrave à sa liberté de s’associer dans le cadre d’une société privée.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint au nom des associés de la société privée et en son nom propre d’avoir été empêché de jouir librement des biens de la société en raison de la procédure pénale diligentée à son encontre.

Sous l’angle de l’article 2 du Protocole n o 4, il estime que l’inscription des mentions provisoires à son casier judiciaire l’a empêché de circuler librement. EN DROIT A. La durée de la procédure

Le requérant allègue que la durée de la procédure pénale a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » 1. Détermination de la durée de la procédure

Selon le requérant la procédure débuta en 1995 après le dépôt de la plainte pénale à son encontre et s’acheva le 31 juillet 2002 par la décision de la cour d’appel de Bucarest rejetant sa demande en révision. D’après le Gouvernement, la procédure litigieuse débuta le 4 mars 1996 quand les accusations furent portées à la connaissance du requérant et se termina le 22 juin 2001. Par ailleurs, la période entre le 9 octobre 1996, date de l’ordonnance qui mit fin aux poursuites pénales et le 6 février 1997, quand le procureur décida de rouvrir les poursuites et renvoya le dossier devant le parquet, doit être déduite de la durée globale, le requérant ne se trouvant plus sous investigation.

La Cour rappelle que la notion d’« accusation » en matière pénale revêt un caractère autonome. Elle peut se définir « comme la notification officielle, émanant de l’autorité compétente, du reproche d’avoir accompli une infraction pénale », idée qui correspond aussi à la notion de « répercussions importantes sur la situation » du suspect ( Eckle c. Allemagne, 15 juillet 1982, § 73, série A n o 51). Or, en matière pénale, le « délai raisonnable » de l’article 6 § 1 débute dès l’instant où une personne se trouve « accusée ».

En l’occurrence, le 4 mars 1996 le requérant fut convoqué par la police et s’est vu notifier les accusations portées contre lui. La Cour note que la décision du 9 novembre 1995, ordonnant des investigations suite à la plainte pénale déposée à l’encontre du requérant, ne fut pas portée à la connaissance du requérant et qu’il n’en subit aucune répercussion (voir mutatis mutandis Guisset c. France , n o 33933/96, § 80, CEDH 2000 ‑ IX). Dès lors, la Cour estime que le 4 mars 1996 constitue le point de départ de la période à considérer.

En revanche, la Cour ne saurait souscrire à l’argument du Gouvernement selon lequel la durée comprise entre le 9 octobre 1996 et le 6 février 1997 doit être déduite de la durée globale de la procédure parce que le requérant ne se trouvait pas sous le coup d’investigations. Elle rappelle avoir déjà décidé dans l’affaire Stoianova et Nedelcu c. Roumanie , (n os 77517/01 et 77722/01, § 21, CEDH 2005 ‑ VIII) qu’une ordonnance de non-lieu adoptée par le procureur ne peut passer pour avoir mis un terme aux poursuites dirigées contre le requérant dès lors qu’elle ne constituait pas une décision interne définitive (voir, a contrario , Löffler c. Autriche , n o 30546/96, § 19, premier alinéa in fine , 3 octobre 2000) et il était loisible au parquet de rouvrir une enquête pénale sans être contraint de demander l’autorisation à une quelconque juridiction nationale. Il ne s’agissait pas d’une simple possibilité théorique pour le procureur de réactiver la procédure (voir, a contrario , Withey c. Royaume-Uni (déc.), n o 59493/00, CEDH 2003-X). Elle ne voit aucune raison de s’écarter, en l’espèce, de cette conclusion.

Pour ce qui est de la demande subséquente en révision, rejetée par l’arrêt du 31 juillet 2002 de la cour d’appel de Bucarest, la Cour note que l’examen de la cour d’appel s’est borné à vérifier si les éléments présentés à l’appui de la demande de révision constituaient des faits nouveaux de nature à justifier la réouverture de l’affaire qui a été déjà tranchée. Elle rappelle de ce fait, que l’article 6 est inapplicable à une procédure d’examen d’une demande tendant à la révision d’un procès qui n’a pas abouti à un nouvel examen au fond de l’affaire (voir, mutatis mutandis, J.F. c. France (déc.), n o 39616/98, 20 avril 1999 et Sablon c. Belgique , n o 36445/97, § 87, 10 avril 2001, Markin c. Russie (déc.), n o 59502/00, 16 septembre 2004), tel le cas d’espèce. Cette procédure en révision ne saurait dès lors être prise en compte. La procédure s’est donc terminée le 22 juin 2001, avec l’arrêt de la cour d’appel de Bucarest.

Dès lors, la durée totale de la procédure est de cinq ans, trois mois et dix-neuf jours, couvrant l’instruction préliminaire et trois degrés de juridiction. 2. Appréciation du caractère raisonnable de la durée de la procédure

Le Gouvernement considère que la procédure présentait une complexité particulière, liée particulièrement aux faits de la cause et à la nécessité d’administrer des preuves. Il estime de ce fait que, tant la phase de l’instruction que la phase de jugement ont connu des délais raisonnables, aucune période d’inactivité ne pouvant être reprochée aux autorités. Il cite a contrario l’affaire Tudorache c. Roumanie (n o 78048/01, § 19, 29 septembre 2005), où l’instruction seule de l’affaire par le parquet compétent a durée sept ans moins cinq jours.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). Par ailleurs, seules les lenteurs imputables à l’État peuvent amener à conclure à l’inobservation du délai raisonnable ( H. c. France , 24 octobre 1989, série A n o 162, §55). Un retard au cours d’une phase donnée peut se tolérer à condition que la durée totale de la procédure ne soit pas excessive ( Nuutinen c. Finlande , n o 32842/96, § 110, CEDH 2000-VIII).

La Cour constate qu’en l’espèce les charges portaient sur des infractions économiques impliquant plusieurs personnes et que dès lors l’examen de l’affaire nécessitait la réalisation de nombreux actes d’investigation. Par ailleurs, une expertise comptable a été effectuée et des témoins et experts ont été entendus. L’affaire présentait dès lors une complexité factuelle et juridique.

En ce qui concerne le comportement du requérant, la Cour ne relève pas d’éléments indiquant que l’attitude du requérant ait été à l’origine de retards significatifs. S’agissant en particulier des demandes de renvois à une nouvelle audience notamment pour préparer sa défense ou parce qu’il ne pouvait être présent, la Cour n’estime pas qu’elles auraient eu une finalité dilatoire sur la durée globale de la procédure.

Quant au comportement des autorités, la Cour note d’abord que l’instruction débuta le 4 mars 1996 quand le requérant fut informé des charges à son encontre et prit fin lors de la saisine du tribunal de première instance par le réquisitoire introductif d’instance en date du 25 septembre 1997. Ce délai d’environ une année et six mois ne comporte pas de périodes d’inactivité injustifiée et ne révèle pas un manque de coordination dans l’activité des organes de poursuite, police et procureur (voir a contrario Vachev c. Bulgarie , n o 42987/98, § 96, CEDH 2004 ‑ VIII (extraits)).

Quant à la phase de jugement, la Cour note qu’une fois l’instruction clôturée et l’affaire renvoyée en jugement, la procédure fut menée avec diligence, des audiences ont été tenues à des intervalles réguliers et le tribunal de première instance a pris les mesures nécessaires en vue de l’administration des preuves, l’interrogation des témoins et des inculpés. La Cour note ainsi que devant le tribunal de première instance l’affaire dura deux ans, sept mois et vingt sept jours. Pendant ce délai, de nombreuses audiences ont été tenues au cours desquelles l’affaire a été abordée sur le fond. La Cour relève qu’il y a eu des retards en raison de l’expertise comptable. Pour autant qu’un expert, indépendant dans l’établissement de son rapport, reste néanmoins soumis au contrôle des autorités judiciaires, tenues d ’assurer le bon déroulement de l’expertise (arrêt Capuano c. Italie du 25 juin 1987, série A n o 119-1, § 25), la Cour rappelle l’importance de ce que les parties puissent participer de manière adéquate à la procédure devant le tribunal (voir Mantovanelli c. France , arrêt du 18 mars 1997, § 33, Recueil 1997-II). Dans le cas d’espèce, bien que les retards dans l’établissement de l’expertise soient imputables aux autorités, elle note que des délais furent accordés aux parties en vue de présenter leurs objections à ce sujet (voir §§ 16,18) et elles se révélèrent nécessaires pour établir l’étendue du préjudice imputé au requérant et donc aux fins d’établir sa responsabilité du chef des accusations portées à son encontre. Dès lors, à la lumière des faits de l’espèce, la Cour n’estime pas que, devant ce tribunal, il y a eu des périodes d’inactivité et ne décèle non plus des omissions procédurales susceptibles d’avoir ralenti sans justification la procédure.

Quant à la durée de la procédure qui s’ensuivit devant le tribunal départemental, après le prononcé du jugement du 22 mai 2000 et jusqu’au 22 juin 2001 où son recours fut rejeté par la cour d’appel, la Cour n’apprécie pas des retards imputables aux autorités. En revanche, elle note que le requérant demanda l’ajournement en vue d’engager un avocat ou en raison de l’impossibilité de comparaître (voir § 25).

Au vu des circonstances de l’espèce, la Cour estime que la durée la procédure n’a pas dépassé la limite du raisonnable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

Le grief du requérant tiré de la durée de la procédure est donc manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Les autres griefs du requérant

Concernant le restant des griefs du requérant, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stanley Naismith Josep Casadevall Greffier adjoint Président