Soyhan împotriva Turciei

La baza acestei cauze se află o cerere (nr. 4341/04) îndreptată împotriva Republicii Turcia și depusă la Curte de o cetățeană a acestui stat, doamna Tülin Soyhan („reclamanta"), la data de 30 decembrie 2003, în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanta, căreia i s-a acordat asistență judiciară, este reprezentată de doamna avocat S. Epçeli, din Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

Reclamanta susține în particular că a suferit mauvaistratamente în timp ce era în arest preventiv și protestează împotriva lipsei de urmăriri penale contre polițiștii responsabili de arest (articolele 3 și 13 din Convenție). Se plânge, de asemenea, că nu a beneficiat de un proces echitabil și că a fost lipsită de asistența unui avocat în timp ce era în arest preventiv. În sfârșit, ea protestează împotriva modului în care au fost administrate probele și prejudiciului pe care consideră că l-a suferit dreptul său la respectarea prezumției de nevinovăție (art. 6 §§ 1, 2 și 3 lit. c)).

La 10 iulie 2007, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis comunicarea argumentelor bazate pe articolele 3, 6 și 13 din Convenție Guvernului. Cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate simultan. FAPTELE I.

La 7 octombrie 1998, bănuită de apartenența la organizația ilegală DHKP/C (Partidul Revoluționar de Eliberare a Poporului/Front), a fost arestată și plasată în arest preventiv la Izmir.

La 8 octombrie 1998, a fost examinată de un medic legist, căruia i-a declarat că a fost rănită la buză în timpul arestării. Raportul medicului legist precizează că interesata prezenta o zgârieturi foarte superficială pe partea internă a buzei inferioare și că nu au fost depistate alte urme de răniri sau violență.

La 10 octombrie 1998, reclamanta a fost transferată la direcția poliției de la Istanbul, unde a rămas până pe 13 octombrie, dată la care s-a întors la direcția poliției din Izmir. Înainte de transferul la Istanbul, a fost examinată de un medic care a ajuns la concluzia că nu existau contraindică medicale la deplasare cu avionul.

La 11 octombrie 1998, polițiștii atașați secției antiteroriste de la Istanbul au redactat un proces-verbal de declarație conform căruia reclamanta a recunoscut că aparține organizației în litigiu și că s-a angajat în activități în cadrul acesteia, în special că a participat la pregătirea și organizarea atentatelor cu bombe.

La 13 octombrie 1998, la ora 10:30, reclamanta a fost examinată de un medic care a concluzionat că nu au fost depistate urme de loviri și răniri. La ora 20:15, a fost examinată de un medic al spitalului universitar din Izmir, care a redactat un raport medical temporar care constata prezența unor ecchymoze pe diferite părți ale corpului.

La 14 octombrie 1998, reclamanta a fost examinată de un medic care a concluzionat un sejur medical de trei zile, într-un raport care putea fi citit după cum urmează: „(...) zgărieturi ușor crustată în regiunea rotulei stângi, ecchymoze de culoare violet clar în mijloc și verde gălbui la margini sub axilă dreaptă; ecchymoze de culoare violet clar în mijloc și verde la margini sub axilă stângă; ecchymoze de culoare violet clar în mijloc și verde la margini pe partea stângă a dosului; zgărieturi și ecchymoze pe partea externă a mamelonului stâng; ecchymoze de culoare verde gălbui pe ambii brațe, [ilizibil] pe brațul drept."

În aceeași zi, reclamanta a fost prezentată procurorului din Izmir care și-a luat declarația. La această ocazie, ea a recunoscut că aparține organizației în litigiu și că a participat la operații în cadrul acesteia, în special la atentate cu bombe. Ea a declarat că a fost supusă presiunilor, violenței și mauvaistratamentelor în timp ce era în arest preventiv în incintele direcției poliției din Izmir. Ea a confirmat, parțial, declarația ei din arest preventiv, a reafirmat că a participat la atentate cu bombe, dar a adus precizări și corecții în această privință.

În cursul aceleiași zile, a fost audiată de judecătorul assessor al curții de siguranță de stat din Izmir. La această ocazie, ea a confirmat declarațiile făcute procurorului în ceea ce privește apartenența sa la organizația în litigiu și participarea sa la atentate cu bombe. Ea a declarat, de asemenea, că deși a fost supusă presiunilor și torturii în timp ce era în arest preventiv, declarația ei din acea perioadă era corectă.

La 15 octombrie 1998, reclamanta a fost examinată de doi medici ai spitalului public din Ușak, care au concluzionat după cum urmează: „Urme ușoare de ecchymoze de 2-3 cm în regiunea ambilor axilari, pe partea externă a hemotoraxului stâng. Zgărieturi de 2 cm pe 2 pe zigomatic stâng. Dureri și blocări precise în mișcările umărului drept. Ecchymoze pe umăr. Fără patologie neuro-vasculară și osoasă pe ambii brațe." A. Plângerea reclamantei pentru mauvaistratamente

La 20 octombrie 1998, reclamanta s-a plâns procurorului din Ușak pentru mauvaistratamente îndreptate împotriva polițiștilor responsabili de arest la Izmir și Istanbul.

La 24 decembrie 1998, procurorul din Izmir a adoptat o decizie de renunțare la urmărire în privința polițiștilor secției antiteroriste din Izmir implicați de reclamanta. În decizia sa, el a remarcat că, în raportul medical din 8 octombrie 1998, data plasării în arest preventiv, reclamanta nu prezenta nicio nouă urmă de loviri sau răniri; la 10 octombrie 1998, înainte de transferul la Istanbul, a fost examinată la spitalul din Izmir și medicii nu detectaseră nicio contraindică medicală la deplasare cu avionul; la întoarcerea din Istanbul, la 13 octombrie 1998, a fost examinată la spitalul universitar din Izmir înainte de a fi din nou plasată în arest preventiv; nu a fost decât atunci că medicii constataseră prezența unor ecchymoze pe corpul reclamantei și concluzionaseră la o incapacitate de lucru de trei zile. Procurorul a dedus din toate aceste elemente că rănile reclamantei nu i-au fost inflige în timp ce era în arest preventiv la Izmir, ci în timp ce era în birourile secției antiteroriste de la Istanbul. El a concluzionat că alegerile sale conform cărora a fost torturată de polițiștii din Izmir și constrânsă să mărturisească nu erau cu absolut nici o dovadă.

La 22 iulie 1999, procurorul din Istanbul a inculpat pentru mauvaistratamente doi polițiști atașați secției antiteroriste din direcția poliției de la Istanbul, în temeiul articolului 243 § 1 al codului penal.

La 16 decembrie 1999, direcția penitenciarului unde era deținută reclamanta i-a informant pe procuror despre refuzul reclamantei de a se prezenta la ședință.

La 3 aprilie 2000, curte de asiri din Istanbul a achitat polițiștii pe care i s-au adus procese din lipsa de dovezi împotriva lor. În această privință, ea a remarcat că dacă raportul medico-legal din 13 octombrie 1998 constata absența unor urme de loviri sau răniri, un raport redactat în aceeași zi de spitalul universitar din Izmir, un raport din 14 octombrie al institutului medico-legal din Izmir și un raport din 15 octombrie al spitalului din Ușak arătau că reclamanta prezenta urme de loviri și răniri și dureri în diferite locuri ale corpului. Cu toate acestea, din moment ce interesata a refuzat să se prezinte la ședință, curtea de asiri a estimat că nu a fost posibil să se identifice polițiștii inculpați, prin urmare nicio dovadă nu permitea să se stabilească că aceștia erau răspunzători pentru faptele atribuite. B. Urmăririle penale engage împotriva reclamantei

La 3 noiembrie 1998, procurorul de la curtea de siguranță de stat din Istanbul („procurorul") a inculpat reclamanta pentru încercare de răsturnare a ordinii constituționale a Republicii Turcia și apartenența la o organizație terorista armată. El a cerut condamnarea sa în temeiul articolului 146 § 1 al codului penal.

Reclamanta a fost urmărită în fața curții de siguranță de stat din Istanbul („curtea de siguranță de stat") într-o procedură care implicase douăzeci de alți acuzați.

La 13 noiembrie 1998 și 14 aprilie 1999, reclamanta s-a adresat președintelui curții de siguranță de stat cu o cerere de eliberare. Ea a reafirmat că a fost supusă mauvaistratamentelor (suspendare palestiniană, electroșocuri, lovituri violente, hărțuire sexuală, etc.) și a susținut că acesta era motivul pentru care semnaase toate documentele prezentate de polițiști. Ea a mai precizat că acceptase declarația ei din arest preventiv la comparația în fața procurorului și judecătorului assessor din frică de noi mauvaistratamente și din cauza amenințărilor poliției. Ea a negat faptele atribuite și orice legătură cu organizația în cauză.

La 3 aprilie 2002, avocatul reclamantei și-a prezentat apărarea și a cerut achitarea, susținând că, în afară de mărturisirile făcute sub constrângere, nicio dovadă nu putea fi reținută împotriva clientei sale. La 10 iulie 2002, el a susținut că arest preventiv al interesatei, din cauza duratei sale, fusese contrar dispozițiilor Convenției și cerințelor jurisprudenței Curții. El a mai adăugat că, fiind colectate prin forță, declarațiile sale nu puteau servi drept probe.

La 25 octombrie 2002, reclamanta a fost condamnată de curtea de siguranță de stat la o pedeapsă de închisoare pe viață în temeiul articolului 1/A al legii nr. 4771. Curtea a fundamentat pe elementele de dovadă din dosar și în special pe declarația din arest preventiv a reclamantei, declarațiile sale în fața procurorului și judecătorului assessor, procese-verbale de transport pe locație, identificare, confruntare și arestare, amprentele prelevate, expertize ale amprentelor, rapoarte medicale referitoare la reclamanta și declarații concordante ale co-acuzaților.

La 1 iulie 2003, Curtea de Casație a confirmat condamnarea reclamantei. II.

Guvernul invită Curtea să respingă argumentele bazate pe articolele 3 și 13 din Convenție pentru nerespectarea termenului de șase luni, prevăzut în art. 35 § 1 din Convenție. El precizează că alegerile reclamantei s-au încheiat cu o decizie de renunțare la urmărire pronunțată de procurorul din Izmir la 24 decembrie 1998 și cu o achitare a polițiștilor implicați pronunțată de curtea de asiri la 3 aprilie 2000; cu toate acestea, cererea de față a fost introdusă doar la 30 decembrie 2003. El susține, de asemenea, că reclamanta a omis să epuizeze căile de atac interne.

Reclamanta consideră că nu avea nevoie să epuizeze căile de atac interne pe care le consideră oricum ineficace. În plus, în măsura în care ar continua să sufere consecințele psihologice ale tratamentelor denunțate, ea consideră că circumstanțele în cauză trebuie înțelese ca constituind o încălcare continuă. În sfârșit, ea susține că nu a fost informată corespunzător cu privire la deschiderea unei proceduri penale împotriva polițiștilor, lucru care justifică, după opinia sa, non-participarea sa la procedura în cauză.

Luând în considerare materialele din dosar și informațiile furnizate de părți, Curtea observă că două proceduri penale au fost demarate împotriva polițiștilor implicați. Prima, angajată împotriva polițiștilor din Izmir, a dus latr-o decizie de renunțare pronunțată de procuror la 24 decembrie 1998. Or, este clar din materialele din dosar că reclamanta nu a formulat apel în fața curții de asiri nici nu s-a adresat Curții în cei șase luni după renunțarea în litigiu. Cea de-a doua procedură, demarata împotriva polițiștilor din Istanbul, s-a încheiat la 3 aprilie 2000 cu achitarea celor implicați. Or, din materialele din dosar, Curtea observă că reclamanta a fost informată despre această procedură, deoarece fusese invitată să participe, ceea ce a refuzat (paragrafele 18 și 19 de mai sus). Cererea de față fiind introdusă la 30 decembrie 2003, adică mai mult de șase luni mai târziu, această parte a cererii este întârziată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. B. Asupra articolului 6 din Convenție

Guvernul susține că reclamanta a omis să epuizeze căile de atac în măsura în care nu și-a prezentat argumentele în cadrul procedurii interne.

Reclamanta combate aceste argumente.

Curtea observă din materialele din dosar că reclamanta a contestat regulat în fața instanțelor naționale declarația ei din arest preventiv, precum și utilizarea acestei declarații drept dovadă. Prin urmare, ar trebui respingă excepția preliminară a Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne în această privință. Curtea reamintește, de asemenea, în ceea ce privește argumentul privind absența unui avocat în timp ce era în arest preventiv, că a avut deja ocazia să respingă o excepție preliminară similară (Tașçıgil c. Turcia, nr. 16943/03, § 31, 3 martie 2009). În cauza de față, nu vede niciun motiv să se abată de la soluția astfel adoptată și respinge, prin urmare, și excepția Guvernului pe acest punct.

Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. II.

Guvernul combate alegerile reclamantei. El susține că aceasta nu a fost condamnată pe baza declarațiilor făcute în timp ce era în arest preventiv și că aceste declarații nu au fost nici utilizate ca elemente de dovadă. El reamintește că interesata a recunoscut clar, în declarațiile sale în fața procurorului și judecătorului assessor, că participase la activități ale organizației ilegale în litigiu și că și-a reafirmat declarațiile inițiale. El reamintește, de asemenea, că instanța de judecată a estimat că negațiile sale ulterioare nu erau convinse, luând în considerare și alte elemente de dovadă prezentate, și anume declarațiile co-acuzaților, mărturii, concluziile rapoartelor balistice și amprentelor. El adaugă că, în cursul procedurii, reclamanta a beneficiat de asistența unui avocat și că drepturile apărării sale au fost respectate.

Reclamanta refută aceste argumente și susține că curtea de asiri a făcut o referință expresă la declarația ei din arest preventiv, și că nici în timp ce era în arest preventiv nici la prezentarea în fața judecătorului assessor nu a beneficiat de asistența unui avocat. Ea consideră că, din moment ce clarificase că fusese supusă mauvaistratamentelor în perioada în care depusese declarația, luarea în considerare a acestor declarații trebuie considerată în contradicție cu art. 6 din Convenție.

Curtea observă că în cauza de față reclamanta a fost interogată în cursul arest preventiv – care a durat șapte zile – de către membri forțelor de ordine, apoi, la sfârșitul acestui arest preventiv, de către procuror și judecătorul assessor. Din materialele din dosar, în cursul acestei perioade, interesata nu era asistată de un consilier. Ea a mai făcut mai multe declarații care se auto-incriminau și care au devenit apoi elemente de dovadă printre altele în motivele sentinței curții de siguranță de stat.

În această privință, Curtea reamintește că a avut deja ocazia să se pronunțe asupra argumentului privind absența unui avocat în timp ce era în arest preventiv a unui reclamant și a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 3 lit. c) din Convenție din acest motiv (Salduz, mai sus citat, §§ 45-63). Examinând cauza de față în lumina principiilor definite în cauza Salduz mai sus citată (§§ 50-51), Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat nicio dovadă nici argument care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de față.

Ea reamintește apoi, în ceea ce privește utilizarea în cadrul unei proceduri penale a elementelor de dovadă colectate în încălcarea articolului 3, în special subliniind în hotărârea sa Jalloh c. Germania ([GC], nr. 54810/00, § 104, CEDH 2006-IX), că un asemenea utilizare „ridică întrebări grave cu privire la echitatea acestei proceduri" (vezi, în același sens, Göçmen c. Turcia, nr. 72000/01, § 73, 17 octombrie 2006; vezi, de asemenea, Hulki Güneș c. Turcia, nr. 28490/95, § 91, CEDH 2003-VII (extras)).

În cauza de față, Curtea observă că în timp ce era în arest preventiv, reclamanta a fost supusă unor examene medicale care au stabilit prezența unor ecchymoze și leziuni serioase pe corp și au concluzionat la o incapacitate de lucru de trei zile. În această privință, Curtea intenționează mai întâi să precizeze că inadmisibilitatea argumentului pe care reclamanta l-a tras din art. 3 nu o poate împiedica să țină seama de circumstanțele denunțate în această privință sub unghiul articolului 6 din Convenție (Örs și alții, mai sus citat, § 58).

Or, în ciuda constatărilor instanțelor interne potrivit cărora reclamanta fusese într-adevăr rănită în timp ce era în arest preventiv (paragrafele 19 și 21 de mai sus), curtea de siguranță de stat a considerat mărturisirile reclamantei ca dovezi cu implicații penale, în ciuda faptului că legislația turcă nu părea a atașa mărturisirilor obținute în cursul interogatoriilor, dar contestate în fața judecătorului, nicio consecință determinantă pentru perspectivele apărării (Hulki Güneș, mai sus citat, § 91). Deși nu îi revine să examine in abstracto chestiunea admisibilității probelor în dreptul penal, Curtea consideră regretabil că în cauza de față curtea de siguranță de stat nu s-a pronunțat anterior asupra acestei chestiuni înainte de a proceda la examinarea fondului cauzei. Este clar că un asemenea examen ar fi putut permite instanțelor naționale să sancționeze metodele ilicite utilizate pentru obținerea dovezilor de inculpare (Göçmen, mai sus citat, § 73).

Pe de altă parte, Curtea nu poate aproba argumentul Guvernului potrivit căruia condamnarea în litigiu era fundamentată pe o multitudine de dovezi. Ea nu consideră nici necesară investigarea mai profundă dacă condamnarea reclamantei era fundamentată într-un mod determinant pe declarațiile contestate. Este suficient să se constate că o parte a stabilirii faptelor de către instanțele penale se bazează pe declarații pe care reclamanta a susținut că le-a făcut sub tortură și în absența consilierului (Örs și alții, mai sus citat, § 60).

Având în vedere ce precede, Curtea este de opinia că garanțiile procedurale oferite în cauza de față nu au funcționat în așa fel încât să împiedice utilizarea mărturisirilor pentru care reclamanta a susținut că au fost obținute sub tortură, în absența unui avocat și în încălcarea dreptului de a nu se auto-incrimina. În măsura în care Curtea de Casație nu a remediat aceste lipsuri, Curtea observă că rezultatul dorit de art. 6 nu a fost atins în procedura în litigiu. De aici rezultă că, având în vedere tot ce precede, concluzionează la încălcarea articolului 6 §§ 1 și 3 lit. c) din Convenție.

Cât privește argumentul ridicat în privința articolului 6 § 2 din Convenție, Curtea consideră că a răspuns deja la esențialul reclamațiilor legate de procedura angajată împotriva reclamantei în fața instanțelor interne. Ea consideră deci că nu este necesar să examineze acest argument separat (pentru o abordare similară, vezi Göçmen, mai sus citat, § 76). III.

Reclamanta cere 25.000 euro (EUR) pentru prejudiciu moral.

Guvernul contestă această cerere.

Curtea reamintește că a recunoscut deja că cea mai potrivită formă de reparare pentru o încălcare a articolului 6 § 3 lit. c) din Convenție combinat cu art. 6 § 1 ca rezultat al absenței unui avocat în timp ce era în arest preventiv a unui reclamant constă în asigurarea că interesatul se găsește cât mai mult posibil în situația în care ar fi fost dacă această dispoziție nu ar fi fost încălcată (Salduz, mai sus citat, § 72). Ea consideră că acest principiu se aplică și în cauza de față. Ea consideră în consecință că cea mai potrivită formă de reparare ar fi în această privință, cu condiția ca reclamanta să o ceară, un nou proces, conform cerințelor articolului 6 § 1 din Convenție (ibidem). Curtea consideră, de asemenea, că ar fi potrivit să se acorde reclamantei 3.000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere, de asemenea, 5.036 EUR pentru onorarii de avocat și 250 EUR pentru cheltuielile suportate în fața Curții. Ea furnizează ca justificare o factură de 253,70 lire turce pentru cheltuielile de traducere, chitanțe privind cheltuielile de trimitere poștale și tabelul tarifelor de referință ale avocaților din baroul Istanbul.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. În cauza de față, ținând seama de documente în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea nu consideră necesar să acorde reclamantei o sumă pentru cheltuieli și costuri, în plus de 850 EUR versați de Consiliul Europei pentru asistență judiciară pentru procedura în fața Curții. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii ușurinei de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește argumentele bazate pe art. 6 din Convenție și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 lit. c) din Convenție; 3. Declară că nu este necesar să examineze separat argumentul privind art. 6 § 2 din Convenție; 4. Declară că: a) Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitiva în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție, 3.000 EUR (trei mii euro) convertit în lire turce la cursul aplicabil la data plății, pentru prejudiciu moral, plus orice impozit datorat; b) de la expirarea acelui termen și până la plată, suma va purta dobândă simplă la o rată egală cu rata ușurinei de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în acea perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 6 octombrie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 4341/04) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Tülin Soyhan (« la requérante »), a saisi la Cour le 30 décembre 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante, qui a été admise au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représentée par M e S. Epçeli, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requérante allègue en particulier avoir subi des mauvais traitements lors de sa garde à vue et dénonce l'absence de poursuites pénales contre les policiers responsables de sa garde à vue (articles 3 et 13 de la Convention). Elle se plaint également de ne pas avoir bénéficié d'un procès équitable et d'avoir été privée de l'assistance d'un avocat lors de sa garde à vue. Enfin, elle dénonce le mode d'administration des preuves et l'atteinte qu'elle considère en être résultée à son droit au respect de la présomption d'innocence (article 6 §§ 1, 2 et 3 c)).

Le 10 juillet 2007, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 3, 6 et 13 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT I.

Le 7 octobre 1998, soupçonnée d'appartenance à l'organisation illégale DHKP/C (Parti révolutionnaire de libération du peuple/Front), elle fut arrêtée et placée en garde à vue à Izmir.

Le 8 octobre 1998, elle fut examinée par un médecin légiste, auquel elle déclara avoir été blessée à la lèvre lors de son arrestation. Le rapport du médecin légiste précise que l'intéressée présentait une égratignure très superficielle sur l'intérieur de la lèvre inférieure et qu'aucune autre trace de blessures ou de violences n'avait été relevée.

Le 10 octobre 1998, la requérante fut transférée à la direction de la sûreté d'Istanbul, où elle demeura jusqu'au 13 octobre, date à laquelle elle retourna à la direction de la sûreté d'İzmir. Avant son transfert à Istanbul, elle avait été examinée par un médecin qui avait conclu à l'absence de contre-indication médicale à un déplacement en avion.

Le 11 octobre 1998, les policiers rattachés à la section antiterroriste d'Istanbul dressèrent un procès-verbal de déposition aux termes duquel la requérante avait reconnu appartenir à l'organisation litigieuse et s'être livrée à des activités en son sein, notamment avoir pris part à la préparation et l'organisation d'attentats à la bombe.

Le 13 octobre 1998, à 10 h 30, la requérante fut examinée par un médecin qui conclut à l'absence de traces de coups et blessures. A 20 h 15, elle fut examinée par un médecin du centre hospitalier universitaire d'İzmir (CHU), lequel établit un rapport médical temporaire constatant la présence de diverses ecchymoses sur différentes parties de son corps.

Le 14 octobre 1998, la requérante fut examinée par un médecin qui conclut à un arrêt de travail de trois jours au terme d'un rapport pouvant se lire comme suit : « (...) écorchure légèrement encroûtée dans la région de la rotule gauche, ecchymose de couleur violet clair en son milieu et vert jaunâtre en ses contours sous l'aisselle droite ; ecchymose de couleur violet clair en son milieu et vert en ses contours sous l'aisselle gauche ; ecchymose de couleur violet clair en son milieu et vert en ses contours sur le côté gauche du dos ; écorchures et ecchymose sur la partie externe du téton gauche ; ecchymose de couleur vert jaunâtre sur les deux bras, [illisible] sur le bras droit. »

Le même jour, la requérante fut déférée devant le procureur de la République d'İzmir qui recueillit sa déposition. A cette occasion, elle reconnut appartenir à l'organisation litigieuse et avoir pris part à des opérations en son sein, notamment des attentats à la bombe. Elle déclara avoir fait l'objet de pressions, de violences et de mauvais traitements lors de sa garde à vue dans les locaux de la direction de la sûreté d'İzmir. Elle confirma, pour partie, sa déposition de garde à vue, réitéra avoir pris part à des attentats à la bombe mais apporta des précisions et rectifications à cet égard.

Au cours de la même journée, elle fut entendue par le juge assesseur près la cour de sûreté de l'Etat d'İzmir. A cette occasion, elle confirma les déclarations faites devant le procureur de la République quant à son appartenance à l'organisation litigieuse et sa participation à des attentats à la bombe. Elle déclara également que, bien qu'elle eût été soumise à des pressions et torturée lors de sa garde à vue, sa déposition faite à ce moment-là était correcte.

Le 15 octobre 1998, la requérante fut examinée par deux médecins de l'hôpital public d'Ușak qui conclurent comme suit : « Légères traces ecchymotiques de 2-3 cm sur la région des deux axillaires, sur la partie extérieure de l'hémothorax gauche. Egratignure de 2 cm sur 2 sur le zygomatique gauche. Douleurs et blocages précis dans les mouvements de l'épaule droite. Ecchymose sur l'épaule. Pas de pathologie neuro-vasculaire et osseuse sur les deux bras. » A. La plainte de la requérante pour mauvais traitements

Le 20 octobre 1998, la requérante saisit le procureur de la République d'Ușak d'une plainte pour mauvais traitements dirigée contre les policiers en charge de sa garde à vue à İzmir et Istanbul.

Le 24 décembre 1998, le procureur de la République d'İzmir adopta une décision de non-lieu à poursuivre à l'égard des policiers de la section antiterroriste d'İzmir mis en cause par la requérante. Dans sa décision, il releva que, dans le rapport médical du 8 octobre 1998, date de son placement en garde à vue, la requérante ne présentait aucune nouvelle trace de coups ou blessures ; le 10 octobre 1998, avant son transfert à Istanbul, elle avait été examinée à l'hôpital d'İzmir et les médecins n'avaient décelé aucune contre-indication médicale à un déplacement en avion ; à son retour d'Istanbul, le 13 octobre 1998, elle avait été examinée au CHU d'İzmir avant d'être à nouveau placée en garde à vue ; ce n'est que là que les médecins avaient constaté la présence de diverses ecchymoses sur le corps de la requérante et qu'ils avaient conclu à une incapacité de travail de trois jours. Le procureur déduisit de l'ensemble de ces éléments que les blessures de la requérante lui avaient été infligées non pas lors de sa garde à vue à İzmir, mais pendant qu'elle se trouvait dans les bureaux de la section antiterroriste d'Istanbul. Il en conclut que ses allégations selon lesquelles elle avait été torturée par les policiers d'İzmir et contrainte d'avouer n'étaient nullement étayées.

Le 22 juillet 1999, le procureur de la République d'Istanbul inculpa pour mauvais traitements deux policiers rattachés à la section antiterroriste près la direction de la sûreté d'Istanbul, en vertu de l'article 243 § 1 du code pénal.

Le 16 décembre 1999, la direction de la prison où était détenue la requérante informa le procureur de la République du refus de la requérante de se présenter à l'audience.

Le 3 avril 2000, la cour d'assises d'Istanbul acquitta les policiers poursuivis pour absence de preuves à leur encontre. A cet égard, elle nota que si le rapport médicolégal du 13 octobre 1998 constatait l'absence de trace de coups ou blessures, un rapport établi le même jour par le CHU d'İzmir, un rapport du 14 octobre de l'institut médicolégal d'İzmir et un rapport du 15 octobre de l'hôpital d'Ușak établissaient que la requérante présentait des traces de coups et blessures et des douleurs à différents endroits de son corps. Toutefois, comme l'intéressée avait refusé de se présenter à l'audience, la cour d'assises jugea qu'il n'avait pas été possible de procéder à l'identification des policiers inculpés, de sorte qu'aucun élément de preuve ne permettait d'établir qu'ils étaient responsables des faits reprochés. B. Les poursuites pénales engagées contre la requérante

Le 3 novembre 1998, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul (« le procureur ») inculpa la requérante pour tentative de renversement de l'ordre constitutionnel de la République de Turquie et appartenance à une organisation terroriste armée. Il requit sa condamnation en vertu de l'article 146 § 1 du code pénal.

La requérante fut poursuivie devant la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul (« la cour de sûreté de l'Etat ») dans le cadre d'une procédure impliquant vingt autres accusés.

Le 13 novembre 1998 et le 14 avril 1999, la requérante saisit la présidence de la cour de sûreté de l'Etat d'une demande de libération. Elle réitéra avoir fait l'objet de mauvais traitements (pendaison palestinienne, électrocutions, coups violents, harcèlement sexuel, etc.) et soutint que c'était la raison pour laquelle elle avait signé tous les documents présentés par les policiers. Elle précisa également qu'elle avait accepté sa déposition de garde à vue lors de sa comparution devant le procureur de la République et le juge assesseur par crainte de nouveaux mauvais traitements et en raison de menaces policières. Elle nia les faits reprochés ainsi que tout lien avec l'organisation en cause.

Le 3 avril 2002, l'avocat de la requérante soumit sa défense et demanda son acquittement, soutenant que, hormis ses aveux faits sous la contrainte, aucun élément à charge ne pouvait être retenu à l'encontre de sa cliente. Le 10 juillet 2002, il soutint que la garde à vue de l'intéressée, de par sa durée, avait été contraire aux dispositions de la Convention et aux exigences de la jurisprudence de la Cour. Il ajouta que, ayant été recueillies par la force, ses déclarations ne sauraient servir de preuves.

Le 25 octobre 2002, la requérante fut condamnée par la cour de sûreté de l'Etat à une peine de réclusion criminelle à perpétuité en vertu de l'article 1/A de la loi n o 4771. La cour se fonda pour ce faire sur les éléments de preuve contenus dans le dossier et notamment sur la déposition de garde à vue de la requérante, ses dépositions devant le procureur de la République et le juge assesseur, les procès-verbaux de transport sur les lieux, d'identification, de confrontation et d'arrestation, les empreintes relevées, les expertises sur les empreintes, les rapports médicaux relatifs à la requérante et les déclarations concordantes des coaccusés.

Le 1 er juillet 2003, la Cour de cassation confirma la condamnation de la requérante. II.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter les griefs fondés sur les articles 3 et 13 de la Convention pour non-respect du délai de six mois, établi par l'article 35 § 1 de la Convention. Il précise que les allégations de la requérante se sont soldées par un non-lieu à poursuivre prononcé par le procureur de la République d'İzmir le 24 décembre 1998 et par un acquittement des policiers mis en cause prononcé par la cour d'assises le 3 avril 2000 ; toutefois la présente requête n'a été introduite que le 30 décembre 2003. Il soutient également que la requérante a omis d'épuiser les voies de recours internes.

La requérante considère qu'elle n'avait pas à épuiser des voies de recours internes qu'elle estime en tout état de cause ineffectives. En outre, dans la mesure où elle continuerait à subir les conséquences psychologiques des traitements dénoncés, elle estime que les circonstances en cause doivent s'entendre comme constitutives d'une violation continue. Enfin, elle soutient n'avoir pas été dûment informée de l'ouverture d'une procédure pénale contre les policiers, ce qui justifie à ses yeux sa non-participation à la procédure en question.

Au vu des pièces du dossier et des informations fournies par les parties, la Cour observe que deux procédures pénales ont été diligentées contre les policiers mis en cause. La première, engagée contre les policiers d'İzmir, a abouti à un non-lieu prononcé par le procureur de la République le 24 décembre 1998. Or force est de constater au vu des pièces du dossier que la requérante n'a pas formé opposition devant la cour d'assises ni saisi la Cour dans les six mois suivant le non-lieu litigieux. La seconde procédure, diligentée contre les policiers d'Istanbul, a abouti le 3 avril 2000 à l'acquittement des intéressés. Or, au vu des pièces du dossier, la Cour observe que la requérante a été informée de cette procédure, puisque invitée à y prendre part, ce qu'elle a refusé (paragraphes 18 et 19 ci ‑ dessus). La présente requête ayant été introduite le 30 décembre 2003, soit plus de six mois plus tard, cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. B. Sur l'article 6 de la Convention

Le Gouvernement soutient que la requérante a omis d'épuiser les voies de recours dans la mesure où elle n'a pas soumis ses griefs lors de la procédure interne.

La requérante combat ces arguments.

La Cour observe au vu des pièces du dossier que la requérante a régulièrement contesté devant les instances nationales sa déposition de garde à vue ainsi que l'utilisation de cette déposition à titre de preuve. Il convient donc de rejeter l'exception préliminaire du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes à cet égard. La Cour rappelle en outre, quant au grief tiré de l'absence d'un avocat durant la garde à vue, avoir déjà eu l'occasion de rejeter semblable exception préliminaire ( Tașçıgil c. Turquie , n o 16943/03, § 31, 3 mars 2009). En l'espèce, elle ne voit aucune raison de se départir de la solution ainsi adoptée et rejette en conséquence également l'exception du Gouvernement sur ce point.

La Cour constate que cette partie de la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 §§ 1, 2 ET 3 c) DE LA CONVENTION

La requérante allègue ne pas avoir bénéficié d'un procès équitable. Elle se plaint à cet égard d'avoir été privée de l'assistance d'un avocat lors de sa garde à vue, dénonce la prise en considération par les juridictions internes de ses aveux dont elle affirme qu'ils ont été extorqués sous la contrainte et l'atteinte qu'elle considère en être résultée à son droit au respect de la présomption d'innocence. Elle invoque l'article 6 §§ 1, 2 et 3 c) de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 2. Toute personne accusée d'une infraction est présumée innocente jusqu'à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) c) se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix et, s'il n'a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d'office, lorsque les intérêts de la justice l'exigent ; (...) »

Le Gouvernement combat les allégations de la requérante. Il soutient que celle-ci n'a pas été condamnée sur la base des dépositions faites au cours de sa garde à vue et que ces dépositions n'ont pas non plus été utilisées comme éléments de preuve à charge. Il rappelle que l'intéressée a clairement admis, lors de ses dépositions devant le procureur de la République et le juge assesseur, avoir participé aux activités de l'organisation illégale litigieuse et qu'elle a réitéré ses déclarations initiales. Il rappelle également que la juridiction de jugement a estimé que ses dénégations ultérieures n'étaient pas convaincantes, compte tenu en outre des autres éléments de preuves soumis, à savoir les dépositions des coaccusés, les témoignages, les conclusions des rapports balistiques et d'empreintes. Il ajoute que, durant la procédure, la requérante a bénéficié de l'assistance d'un avocat et que ses droits de la défense ont été respectés.

La requérante réfute ces arguments et soutient que la cour d'assises a expressément fait référence à sa déposition de garde à vue, et que, ni au cours de sa garde à vue ni lors de sa comparution devant le juge assesseur, elle n'a bénéficié de l'assistance d'un avocat. Elle estime que, puisqu'elle avait clairement spécifié avoir fait l'objet de mauvais traitements durant la période au cours de laquelle elle avait déposé, la prise en compte de ces dépositions doit être considérée comme contraire à l'article 6 de la Convention.

La Cour observe qu'en l'espèce la requérante a été interrogée au cours de sa garde à vue – qui a duré sept jours – par les membres des forces de l'ordre puis, à l'issue de cette garde à vue, par le procureur de la République et le juge assesseur. Au vu des pièces du dossier, durant cette période, l'intéressée n'était pas assistée par un conseil. Elle a en outre fait plusieurs déclarations qui l'incriminaient elle-même et qui sont ensuite devenues des éléments de preuve parmi d'autres dans les motifs de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat.

A cet égard, la Cour rappelle avoir déjà eu l'occasion de se prononcer sur le grief tiré de l'absence d'un avocat durant la garde à vue d'un requérant et avoir conclu à la violation de l'article 6 § 3 c) de la Convention de ce fait ( Salduz , précité, §§ 45-63). Ayant examiné la présente affaire à la lumière des principes définis dans l'affaire Salduz précitée (§§ 50-51), la Cour considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente en l'espèce.

Elle rappelle ensuite, s'agissant de l'utilisation dans le cadre d'une procédure pénale d'éléments de preuve recueillis au mépris de l'article 3, avoir notamment souligné, dans son arrêt Jalloh c. Allemagne ([GC], n o 54810/00, § 104, CEDH 2006 ‑ IX), qu'un tel usage « soulève de graves questions quant à l'équité de cette procédure » (voir, dans le même sens, Göçmen c. Turquie , n o 72000/01, § 73, 17 octobre 2006 ; voir aussi, Hulki Güneș c. Turquie , n o 28490/95, § 91, CEDH 2003 ‑ VII (extraits)).

En l'espèce, la Cour relève que durant sa garde à vue la requérante a fait l'objet d'examens médicaux qui ont établi la présence d'ecchymoses et de lésions sérieuses sur son corps, et conclu à une incapacité de travail de trois jours. A cet égard, la Cour entend avant tout préciser que l'irrecevabilité du grief que la requérante a tiré de l'article 3 ne saurait l'empêcher de tenir compte des circonstances dénoncées à cet égard sous l'angle de l'article 6 de la Convention ( Örs et autres , précité, § 58).

Or, en dépit des constatations des instances internes selon lesquelles la requérante avait effectivement été blessée au cours de sa garde à vue (paragraphes 19 et 21 ci-dessus), la cour de sûreté de l'Etat a considéré les aveux de la requérante comme des preuves à charge alors même que la législation turque ne semblait attacher aux aveux obtenus pendant les interrogatoires mais contestés devant le juge aucune conséquence déterminante pour les perspectives de la défense ( Hulki Güneș , précité, § 91). Bien qu'il ne lui incombe pas d'examiner in abstracto la question de l'admissibilité des preuves en droit pénal, la Cour juge regrettable qu'en l'espèce la cour de sûreté de l'Etat ne se soit pas prononcée au préalable sur cette question avant de procéder à l'examen au fond de l'affaire. Il est clair qu'un tel examen aurait mis les juridictions nationales en mesure de sanctionner des méthodes illicites employées pour l'obtention de preuves à charge ( Göçmen , précité, § 73).

Par ailleurs, la Cour ne peut souscrire à l'argument du Gouvernement selon lequel la condamnation litigieuse était fondée sur un faisceau de preuves. Elle n'estime pas non plus nécessaire de rechercher plus avant si la condamnation de la requérante était fondée d'une manière déterminante sur les dépositions contestées. Il suffit en effet de constater qu'une partie de l'établissement des faits auquel ont procédé les juridictions pénales se base sur les déclarations que la requérante a affirmé avoir faites sous la torture et en l'absence de conseil ( Örs et autres , précité, § 60).

Eu égard à ce qui précède, la Cour est d'avis que les garanties procédurales offertes en l'espèce n'ont pas joué de manière à empêcher l'utilisation d'aveux pour lesquels la requérante a allégué qu'ils ont été obtenus sous la torture, en l'absence d'un avocat et en méconnaissance du droit de ne pas s'incriminer soi-même. Dans la mesure où la Cour de cassation n'a pas remédié à ces manquements, la Cour observe que le résultat voulu par l'article 6 n'a pas été atteint dans la procédure litigieuse. Partant, au vu de tout ce qui précède, elle conclut à la violation de l'article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention.

Quant au grief soulevé au regard de l'article 6 § 2 de la Convention, la Cour estime avoir déjà répondu à l'essentiel des doléances portant sur la procédure menée contre la requérante devant les juridictions internes. Elle juge donc qu'il ne s'impose pas d'examiner ce grief séparément (pour une approche similaire, voir Göçmen , précité, § 76). III.

La requérante réclame 25 000 euros (EUR) pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste cette prétention.

La Cour rappelle avoir déjà reconnu que la forme la plus appropriée de redressement pour une violation de l'article 6 § 3 c) de la Convention combiné avec l'article 6 § 1 résultant de l'absence d'un avocat durant la garde à vue d'un requérant consiste à faire en sorte que l'intéressé se retrouve autant que possible dans la situation qui aurait été la sienne si cette disposition n'avait pas été méconnue ( Salduz , précité, § 72). Elle juge que ce principe trouve également à s'appliquer en l'espèce. Elle estime en conséquence que la forme la plus appropriée de redressement serait à cet égard, pourvu que la requérante le demande, un nouveau procès, conforme aux exigences de l'article 6 § 1 de la Convention ( ibidem ). La Cour considère en outre qu'il y a lieu d'octroyer à la requérante 3 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 5 036 EUR pour les honoraires d'avocat et 250 EUR pour les dépens engagés devant la Cour. Elle fournit à titre de justificatif une facture de 253,70 livres turques pour frais de traduction, des quittances relatives aux frais d'envoi postaux ainsi que le tableau des honoraires de référence des avocats au barreau d'Istanbul.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour n'estime pas nécessaire d'accorder à la requérante une somme au titre des frais et dépens, en sus des 850 EUR versés par le Conseil de l'Europe au titre de l'assistance judiciaire pour la procédure devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l'article 6 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément le grief tiré de l'article 6 § 2 de la Convention ; 4. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 octobre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente