SZYJKA v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
SZYJKA v. POLAND (CtEDO, 2009)
Cea decizia nr. 13824/08, de către Paweł SZYJKA împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așezează la 13 octombrie 2009 ca cameră compusă din: Nicolas Bratza, președinte, Lech Garlicki, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ledi Bianku, Mihai Poalelungi, judecători și Lawrence Early, grefierul secțiunii, Având în vedere cererea depusă la 7 martie 2008, având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 29 iunie 2009, care solicită Curții să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Paweł Szyjka, este un național polonez care s-a născut în 1978 și trăiește în Będzin. Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 22 noiembrie 2005, reclamantul a fost arestat pe baza suspiciunilor că a comis o serie de infracțiuni penale împotriva proprietăților în timp ce a acționat într-un grup criminal organizat. În aceeași zi, Curtea de District Katowice (Sād Rejonowy ) a ordonat detenția sa împotriva rezidenților. Curtea a justificat prealabilul reclamantului Detenția judiciară în legătură cu dovezile puternice împotriva lui și cu probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă acestuia. Autoritățile au subliniat că, din motivele de mai sus, legea aplicabilă a permis o presupunere că există un risc că reclamantul ar obstrucționa cursul corect al procedurii. Detenția anterioară a reclamantului a fost prelungită ulterior prin hotărârile Curții regionale Katowice ( Sād okręgowy ) din 1 februarie, 4 mai și 2 august 2006. Curtea a repetat motivele inițial furnizate. În plus, a remarcat că cazul era de natură complexă și a implicat un număr mare de suspecți care acționează într-un grup criminal organizat. Între timp, reclamantul a mărturisit infracțiunile pe care le-a fost acuzat, a invocat vinovat și a cerut instanței de judecată să-l condamne în temeiul articolului 387 din Codul de Procedință Penală („Codul”) (șa numită „renunțare voluntară la sentință” - dobrowolne poddanie siękarze La 24 august 2006, a fost depusă Curtea Regională Katowice un proiect de pronunțare împotriva reclamantului și a altor unsprezece suspecți. Detenția reclamantului a fost prelungită ulterior de Curtea Regională Katowice la 30 august 2006. La 27 noiembrie 2006, Curtea Regională Katowice s-a constatat că nu este competentă să se ocupe de acest caz și a renunțat la Curtea de District Katowice. La 18 decembrie 2006, măsura preventivă a fost extinsă în continuare. La 14 martie și 15 mai 2007, avocatul reclamantului a solicitat instanței să accelereze procedura și să listeze prima audiere. La 1 aprilie 2007, Curtea de District Katowice a fost împărțită în două noi instanțe: Curtea de District Katowice-Wschód și Curtea de District Katowice-Zachód. Cazul reclamantului a fost alocat Curtea de District Katowice-Zachód care, la 25 mai 2007, s-a constatat că nu este competentă să se ocupe de acest caz și l-a adresat Curții de District Katowice-Wschód. La 31 mai 2007, avocatul reclamantului a solicitat instanței să fixeze data primei audieri. La 1 iunie 2007, Curtea de District Katowice-Zachód a prelungit detenția reclamantului. La 30 iulie 2007, Curtea de District Katowice-Wschód s-a considerat competentă să se ocupe de acest caz și l-a renunțat la Curtea Regională Katowice. În ultimă decizie, Curtea de Apel Katowice ( Sād Apelacyjny ) a subliniat necesitatea de a accelera procedura și de a programa prima audiere. La 19 noiembrie 2007, Curtea regională Katowice a constatat că nu are competență să se ocupe de acest caz și l-a trimis înapoi la Katowice. Tribunalul de District Wschód. Detenția reclamantului a fost extinsă în continuare de Curtea de Apel Katowice la 20 februarie 2008. Prima audiere a avut loc la 17 aprilie 2008. În acea zi, reclamantul, după ce a cerut din nou declararea vinovat, a fost eliberat. La 2 iulie 2008, Curtea de District Katowice-Wschód a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la doi ani și două luni de închisoare. Legea și practicile interne relevante Legea și practicile interne relevante privind impunerea deținutului în reținere ( assesztowanie tymczasowe ), motivele pentru prelungirea sa, eliberarea de la detenție și normele care reglementează alte, așa-numite „mesure preventive” (ś rodki zapobiegawcze ) sunt prezentate în hotărârile Curții în cazurile Gołek c. Polonia , nr. 31330/02, §§ 27-33, 25 aprilie 2006 și Celejewski c. Polonia , nr. 17584/04, §§ 22-23, 4 august 2006. COMPLAINTĂ Reclamantul se plâng în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la lungimea necorespunzătoare a detenției anterioare. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în legătură cu durata detenției anterioare. El se bazează pe art. 5 § 3 din Convenția care, în măsura în care este cazul, prevede următoarele dispoziții: art. 5 § 3 „Toată persoana arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (c) din prezentul articol are ... dreptul la proces într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare a procesului. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții care pot apărea pentru proces.” Prin scrisoarea din 29 iunie 2009, Guvernul a informat Curtea că propunea să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cerere. În plus, au solicitat Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „... Guvernul dorește prin prezenta exprimarea – prin intermediul declarației unilaterale – recunoașterea faptului că încălcarea rezonabilității lungii detenției preliminare ale reclamantului în sensul art. 5 § 3 din Convenție. În aceste circumstanțe și având în vedere faptele specifice ale cauzei, Guvernul declară că propune să plătească reclamantului suma de 6000 PLN (sex mii de zloți polonezi), pe care ei consideră că este rezonabilă în funcție de jurisprudența Curții. Suma menționată mai sus, care să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, va fi eliberată de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Acesta va fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadelor de incumprire plus trei puncte procentuale. (...) Guvernul ar sugera în mod respectuos că declarația de mai sus ar putea fi acceptată de Curte ca fiind „un alt motiv” care să justifice apariția din cazul din lista de cauze a Curții, astfel cum se menționează la art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție. ...” Reclamantul nu și-a exprimat opinia cu privire la declarația guvernului. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să ia o cerere sau o parte din aceasta din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 alineatul (c) permite Curtea, în special, să scoată o situație din lista sa, dacă: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere sau o parte a acesteia în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI), WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec. n. 28953/03). Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Poloniei, practica sa privind plângerile în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la durata deținerii anterioare (a se vedea Kauczor c. Polonia, nr. 45219/06, 3 februarie 2009 cu alte referințe). Având în vedere natura admiterilor care figurează în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare –, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă Prin urmare, ar trebui eliminată din listă. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 §§ 1 litera (c) din Convenție. Președintele grefierului Lawrence Early Nicolas Bratza