Anisoara și Mihai Olteanu împotriva României

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ANIȘOARA ȘI MIHAI OLTEANU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 37425/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 octombrie 2009 DEFINITIVF 01/03/2010 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă.

În cauza Anișoara și Mihai Olteanu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 22 septembrie 2009, a adoptat hotărârea adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 37425/03) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Anișoara Olteanu și domnul Mihai Olteanu, au sesizat Curtea la 7 octombrie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În conformitate cu art. 6 din convenție, reclamantul este reprezentat de agentul său, dl Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

În special, reclamanții au susținut că anularea unei hotărâri interne definitive de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general este contrară articolului 6 din convenție. În plus, reclamanții s-au plâns că hotărârea din 5 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, astfel cum a fost recunoscută prin art. 1 din Protocolul nr. 2 iunie 2008, președintele celei de a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂȚII Reclamanții, care sunt soț și soție, s-au născut în 1962 și, respectiv, 1956 și locuiesc în București.

La 23 decembrie 1996, au cumpărat de la stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentul de pe strada Precupetii Vechi din București, în care locuiau ca chiriași. Acest apartament făcea parte dintr-o clădire pe care statul o posedase în 1950, ca urmare a măsurilor de naționalizare întreprinse de regimul comunist. Prin hotărârea definitivă din 14 ianuarie 2000, pronunțată de Tribunalul de Primă Instanță din București, E.S., moștenitoarea proprietarilor apartamentului înainte de naționalizarea sa, a obținut câștig de cauză în acțiunea sa în revendicare îndreptată împotriva municipalității. Reclamanții nu erau părți la această procedură. Prima acțiune în anulare a contractului de vânzare și recursul în anulare Printr-o hotărâre din 18 iunie 2001, tribunalul departamental din București a demisionat E.S.

din pretențiile sale și a confirmat validitatea contractului de vânzare către reclamanți și dreptul lor de proprietate asupra apartamentului. Acțiunea E.S. a fost respinsă de Curtea de Apel din București la 23 ianuarie 2002 10. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. 11. Printr-o hotărâre din 5 februarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a primit recursul în anulare, a pronunțat decizia din 18 iunie 2001 și a trimis cauza în fața tribunalului departamental din București pentru o nouă judecată a temeiniciei cauzei pe motiv, printre altele, că judecătorii nu au examinat toate faptele, în special dovezile referitoare la buna credință a reclamanților.

Evoluțiile în favoarea reclamanților după 5 februarie 2004 12. printr-o decizie din 11 martie 2005, tribunalul departamental din București, în fața căruia cauza fusese trimisă în urma recursului în anulare, a respins pretențiile E.S. împotriva reclamanților, din cauza unui viciu de procedură al citației sale în instanță. 13. Printr-o hotărâre pronunțată la 31 octombrie 2005, Curtea de Apel de la București a confirmat decizia tribunalului județal. 14. La 26 iunie 2007, E.S. a dat din nou în judecată reclamanții și municipalitatea București, solicitând anularea contractului de vânzare încheiat la 23 decembrie 1996. printr-o decizie definitivă din 11 noiembrie În 2008, Curtea de Apel de la București a decăzut din pretențiile sale, constatând că acțiunea era prevăzută.

15. Reclamanții au rămas în posesia apartamentului pe durata acestor proceduri. Alte proceduri 16. Alte două litigii civile împotriva reclamanților la E.S. care au ca obiect o servitute de trecere și o procedură de executare forțată referitoare la o parte a terenului curții comune a clădirilor locuite de solicitanți și de E.S. au fost definitiv tăiate prin hotărârile Curții de Apel de la București din 7 octombrie 1997 și 16 octombrie 2000.17. O plângere penală a reclamanților împotriva E.S. pentru fals și împotriva judecătorului care a pronunțat decizia din 14 ianuarie 2000 a fost respinsă printr-un refuz din 15 februarie 2002, confirmat la 20 septembrie 2004. II.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 18. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, § 31-44, CEDO 1999-VII) și Masinexportimport Industrial Group SA România 22687/03, 1 decembrie 2005, § 22.19, printr-un regulament de urgență (ordonța de urgență) al guvernului, nr 58 din 25 iunie 2003, publicat în Jurnalul Oficial nr. 460 din 28 iunie 2003, articolele 330-330 Codul de procedură civilă care reglementează recursul în anulare a fost abrogat. În temeiul dispozițiilor tranzitorii, hotărârile judecătorești pronunțate până la data intrării în vigoare a regulamentului erau supuse căilor de atac existente la data la care au fost pronunțate hotărârile.

Reclamanții se plâng că anularea hotărârii definitive a Curții de Apel de la București din 23 ianuarie 2002 prin Hotărârea din 5 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a adus atingere principiului securității rapoartelor juridice, garantat prin art. 6 1 din Convenție, care dispune de Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 21. Potrivit guvernului, faptele noi intervenite după primirea recursului în anulare la 5 februarie 2004, și anume rezultatul procedurii în final favorabile reclamanților, duc, pentru aceștia, la pierderea calității victimelor, în sensul articolului 34 din convenție.

Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, să îi retragă calitatea de victimă decât în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, printre altele, Dalban România [GC], n 2814/95, § 44, CEDO 1999-VI 24. În această privință, Curtea arată că numai la doi ani de la anularea primei hotărâri definitive favorabile reclamanților se obține, din nou, câștigul de cauză.

Cu toate că decizia care rezultă din această nouă procedură poate fi considerată drept o măsură favorabilă reclamanților, aceasta nu recunoaște că, în acest caz, ar fi existat o necunoaștere a principiului securității rapoartelor juridice care rezultă din anularea deciziei definitive a Curții de Apel de la București din 23 iulie 2001. În ianuarie 2002, și nu oferă părților interesate o posibilă despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a anulării deciziei definitive menționate anterior (a se vedea Mureșan c. România, nr. 8015/05, § 20, 26 mai 2009 și mutatis mutandis Vladut c. România, nr. 630/02, § 30, 30 noiembrie 2006). 25. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamanții pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a Convenției în sensul articolului 34 din convenție.

26. Prin urmare, excepția guvernului ar trebui respinsă 27. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și constată, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Guvernul admite că faptul de a pune sub semnul întrebării, printr-un recurs extraordinar la dispoziția procurorului general, o hotărâre judecătorească definitivă constituie o necunoaștere a principiului securității rapoartelor juridice, dar observă că această cale de atac a fost abrogată și consideră că, în orice caz, un control suplimentar a fost justificat pentru a asigura respectarea legalității și nu constituia o măsură disproporționată la scopul urmărit.

29. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu aceasta, în care a ajuns la concluzia că a încălcat art. 1 din Convenție din cauza contestației, în urma unei acțiuni în anulare formulate de procurorul general, a soluției date definitiv unui litigiu (a se vedea, printre altele, Brumărescu, citată anterior, §§ 61-65, Masinexportimport Industrial Group, citată anterior, § 32, și SC Editura Orizonturi S.r.l.

c. România, n 15872/03, § 59-63, 13 mai 2008). 30. După examinarea prezentei cauze, Curtea consideră că guvernul nu a furnizat niciun argument convingător care să conducă la o concluzie diferită (a se vedea, de asemenea, Mureșan menționat anterior, § 19). Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea astfel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat, prin decizia sa din 5 februarie 2004, principiul securității rapoartelor juridice și prin aceasta, dreptul reclamanților la un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. 31. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) cu privire la acest aspect.

II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 LA CONVENȚIA 32. Reclamanții se plâng că Hotărârea din 5 februarie 2004 a Curții Supreme de Justiție le-a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor lor, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

33. Guvernul contestă faptul că a existat o interferență în dreptul reclamanților de a-și respecta bunurile și susține că adoptarea, la octombrie 2005, a unei noi decizii definitive favorabile reclamanților le-a făcut să piardă calitatea de victimă în ceea ce privește motivul întemeiat pe articolul din Protocolul nr. 1 menționat anterior. Reclamanții contestă această teză susținând că nu au primit nicio despăgubire în urma anulării primei decizii definitive favorabile acestora. 34. Având în vedere legătura dintre acest motiv și cel întemeiat pe articolul menționat anterior.

1 din Convenția menționată anterior, cu privire la circumstanțele speței, precum și la constatările referitoare la încălcarea dreptului reclamanților la securitatea rapoartelor juridice (punctele 29-31 de mai sus), Curtea consideră că este necesar să se declare prezentul motiv admisibil, dar că nu este necesar să se examineze separat dacă, în speță, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea , Mureșan menționat anterior, § 25 și mutatis mutandis, Stancu c. România, 30390/02, § 48, 29 aprilie 2008). Cu toate acestea, noile fapte la care face referire guvernul vor fi luate în considerare în mod corespunzător pe teren la articolul Convenției, pentru a determina gradul de satisfacție echitabilă care trebuie acordată, dacă este cazul, reclamanților.

III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALE CONVENȚIEI 35. Reclamanții se plâng de rezultatul procedurii pronunțate prin Hotărârea din 31 octombrie 2005 a Curții de Apel de la București, în măsura în care Curtea de Apel a refuzat să le acorde rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. 36. Ei se plâng, de asemenea, de rezultatul procedurii care a luat sfârșit prin decizia definitivă a Tribunalului de Primă Instanță din București din 14 februarie 2005. ianuarie 2000 și din cauza altor două litigii civile împotriva E.S., care au fost finalizate prin hotărârile Curții de Apel de la București din 7 octombrie 1997 și 16 octombrie 2000. 37. În plus, se plâng de respingerea plângerii penale împotriva E.S.

și împotriva judecătorului care a pronunțat decizia din 14 ianuarie 2000, prin decizia din 15 februarie 2002, confirmată la 20 septembrie 2004. 38. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin convenție sau prin protocoalele sale. 39. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 40. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Reclamanții nu solicită despăgubiri pentru prejudiciul material care corespunde motivului pentru care a fost constatată o încălcare, însă susțin totuși că au suferit un prejudiciu moral și solicită o despăgubire fără a o cripta. Ei se bazează pe înțelepciunea Curții, solicitându-i să stabilească suma acestuia prin luarea unei hotărâri în mod echitabil. Ei trimit Curții o copie a documentelor justificative de plată pentru achiziționarea de medicamente necesare, în opinia lor, diferitelor boli pe care le-au acumulat din cauza suferinței cauzate de procedura în litigiu. 42. Guvernul se opune acordării unei despăgubiri în acest sens și consideră că o eventuală hotărâre a Curții care constată o încălcare a convenției ar putea constitui, prin sine, o despăgubire satisfăcătoare a prejudiciului moral suferit de solicitanți, ținând seama de particularitățile cauzei.

43. Curtea arată că, după data la care reclamanții și-au prezentat cererea, aceștia au obținut câștig de cauză la nivel național printr-o decizie internă definitivă care respinge pretențiile unei terțe părți cu privire la anularea contractului de vânzare în temeiul căruia au devenit proprietari ai apartamentului în litigiu. 44. În ceea ce privește cererea de prejudiciu moral, Curtea nu poate ignora nici demersurile pe care reclamanții au trebuit să le întreprindă pentru a apăra în justiție proprietatea asupra bunurilor lor după anularea primei decizii definitive favorabile acestora, nici sentimentele de suferință pe care au trebuit să le simtă din cauza necunoașterii principiului securității rapoartelor juridice și, prin urmare, a dreptului acestora la un proces echitabil.

În conformitate cu art. 41, aceasta le alocă 1 500 EUR împreună în acest sens. Această sumă trebuie convertită în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data decontării. Reclamanții solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia diferitelor proceduri interne, fără a le cuantifica, dar trimițând dovezi în valoare de 33 300 000 de lei românești vechi (ROL), reprezentând contracte de asistență juridică și documente justificative pentru o sumă de 1 524 de lei românești (RON), care corespund plății taxelor judiciare, trimit, de asemenea, o justificare de 50 RON pentru cheltuieli diverse (fotocopii).

46. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, pe baza prezentării documentelor justificative, ci observă că mai multe contracte de asistență juridică prezentate de solicitanți nu menționează în mod clar obiectul contractului, și anume litigiul pentru care avocatul a desfășurat o activitate și că alte contracte menționează un obiect care nu are legătură cu prezenta cerere. În plus, guvernul susține că cea mai mare parte a contractelor nu este însoțită de dovezi de plată, pentru a dovedi că onorariile au fost efectiv plătite.

În ceea ce privește documentele de plată a taxelor de timbru, guvernul observă că acestea datează din anii 2007 și 2008, în timp ce procedura în litigiu s-a încheiat în 2005. 47. Curtea consideră că singurele cheltuieli și cheltuieli de judecată solicitate pentru care au fost prezentate documente justificative și care au legătură cu procedura în litigiu sunt de 15 000 000 ROL pentru activitatea avocatului în fața instanțelor interne și 50 RON pentru fotocopii. În aceste condiții, Comisia consideră că este adecvat să se aloce reclamanților 400 EUR în acest scop. Această sumă trebuie convertită în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului. Interese moratoriu 48. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe baza ratei dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

cererea admisibilă în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe anularea unei hotărâri de justiție definitive prin hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție din 5 februarie 2004 și pe încălcarea bunurilor reclamanților și inadmisibilă pentru surplus A se vedea că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A se vedea că nu este necesar să se examineze separat motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul 1 la Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, următoarele sume: 1 500 EUR (mii de cinci cenți EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale, pentru a fi convertită în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului (ii).

400 EUR (patru sute EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitanți, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, pentru a fi convertită în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului menționat de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 13 octombrie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.

Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE ANIȘOARA ET MIHAI OLTEANU c. ROUMANIE (Requête n o 37425/03) ARRÊT STRASBOURG 13 octobre 2009 DÉFINITIF 01/03/2010 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Anișoara et Mihai Olteanu c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ann Power, juges, et de Santiago Quesada, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 septembre 2009, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

5. Les requérants, qui sont mari et femme, sont nés respectivement en 1962 et 1956 et résident à Bucarest.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

18. Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l'arrêt Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-VII) et SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. Roumanie (n o 22687/03, 1 décembre 2005, § 22).

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

20. Les requérants se plaignent de ce que l'annulation de l'arrêt définitif de la cour d'appel de Bucarest du 23 janvier 2002 par l'arrêt du 5 février 2004 de la Haute Cour de cassation et de justice a porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, qui dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur la recevabilité

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

32. Les requérants se plaignent de ce que l'arrêt du 5 février 2004 de la Cour suprême de justice a eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DE LA

CONVENTION

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

40. Aux termes de l'article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage