AFFAIRE TUNCE ET AUTRES c. TURQUIE

La originea cauzei se află douăzeci de cereri (numere 2422/06, 3712/08, 3714/08, 3715/08, 3717/08, 3718/08, 3719/08, 3724/08, 3725/08, 3728/08, 3730/08, 3731/08, 3733/08, 3734/08, 3735/08, 3737/08, 3739/08, 3740/08, 3745/08 și 3746/08) dirigite împotriva Republicii Turcia și dintre care douăzeci de cetățeni ai acestui stat, d-nii Mesut Tunce, Nașit Tutar, İhsan Baran, Asif Güneș, Hasan Süsli, Murat Salur, Șahin Yapıcı, Mustafa Demir, Mehmet Duman, Seyfettin Kinay, Mehmet Ali Eneze, Veysi Ülsen, Sedat Șeran, Kasım Erkan, Remezan Elaltuntaș, Güro Adem, Mehmet Zeki İnal, Mustafa Sevim, Sıdık Kurt și Mahsum Nazli („reclamanții"), au sesizat Curtea pe 10 decembrie 2005 potrivit articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de d-na M. Özbekli, avocat din Diyarbakir. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia.

Pe 15 mai 2008, președinta secțiunii a doua a hotărât comunicarea cererilor Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, a fost, de asemenea, hotărât că camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT I.

Pe 2 și 3 iunie 1994, d-nii Mesut Tunce, Nașit Tutar, İhsan Baran, Asif Güneș, Hasan Süsli și Murat Salur au fost arestați și puși în arest preventiv în contextul unei operațiuni desfășurate împotriva unei organizații ilegale armate, Hizbullah. Pe 30 iunie 1994, au fost prezentați în fața unui judecător, care i-a plasat în detenție preventivă. Printr-un act de acuzare din 19 iulie 1994, o acțiune publică a fost inițiată împotriva lor, în special pentru încercare de răsturnare, prin forță, a ordinii constituționale turce, pentru apartenența la o organizație ilegală armată și pentru acordarea de ajutor și asistență unei asemenea organizații. Pe 9 decembrie 1999, curtea de securitate a statului din Diyarbakır i-a condamnat la închisoare pe viață. Pe 26 iunie 2000, Curtea de Casație a anulat sentința pronunțată în primă instanță. Pe 22 iunie 2007, judecătorii de fond i-au condamnat din nou pe acești reclamanți la închisoare pe viață. Pe 10 aprilie 2008, Curtea de Casație a confirmat sentința de primă instanță.

Între 8 și 14 septembrie 1994, d-nii Șahin Yapıcı, Mustafa Demir, Mehmet Duman, Seyfettin Kinay, Mehmet Ali Eneze, Veysi Ülsen, Sedat Șeran, Kasım Erkan, Remezan Elaltuntaș, Güro Adem, Mehmet Zeki İnal, Mustafa Sevim, Sıdık Kurt și Mahsum Nazli au fost, de asemenea, arestați și puși în arest preventiv în contextul unei operațiuni desfășurate împotriva aceleiași organizații criminale. Pe 4 octombrie 1994, au fost prezentați în fața unui judecător, care i-a plasat în detenție preventivă. Printr-un act de acuzare din 24 octombrie 1994, o acțiune publică a fost demarată împotriva lor. Pe 26 februarie 2007, judecătorii de fond i-au condamnat pe acești reclamanți la închisoare pe viață. Pe 16 aprilie 2009, Curtea de Casație a confirmat sentința pronunțată în primă instanță.

De la arestarea lor, autoritățile judiciare au respins în mod constant cererile reînoite de eliberare ale reclamanților și au ordonat periodic menținerea lor în detenție preventivă, invocând formule aproape întotdeauna identice, cum ar fi „natura crimelor imputate", „starea dovezilor" și „conținutul dosarului". Prin urmare, toți au rămas în detenție preventivă până la condamnarea lor de către judecătorii de fond. II.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne, observând că reclamanții nu au ridicat în niciun moment, nici măcar în substanță, plângerile lor decurgând din durata detenției în fața instanțelor naționale. Potrivit Guvernului, interesații ar fi trebuit, în plus, să depună o cale de atac de despăgubire în fața instanțelor judiciare interne în conformitate cu legea nr. 466 privind acordarea de despăgubiri persoanelor ilegal arestate sau unjust deținute, ale cărei dispoziții relevante au fost preluate de art. 141 al noului cod de procedură penală, care a intrat în vigoare pe 1 iunie 2005.

Reclamanții contestă aceste pretenții și observă în special că au cerut judecătorilor de fond eliberarea lor la sfârșitul fiecărei ședințe și că instanța de primă instanță a respins sistematic cererile lor reînoite în această privință.

În ceea ce privește primul argument, Curtea reamintește că l-a examinat deja într-o cauză similară și l-a respins (a se vedea Koști și alții c. Turcia, nr. 74321/01, §§ 16-26, 3 mai 2007). Nu observă niciun motiv de a se abate de la concluzia anterioară și respinge această excepție a Guvernului.

Privind omisiunea depunerii unei căi de atac de despăgubire, Curtea observă că pretențiile examinate în cauza de față se referă la art. 5 §§ 3 și 4 al Convenției, în timp ce mijlocul avansat de Guvern privește dreptul de a obține reparare pentru o detenție ilegală, care se raportează la art. 5 § 5 al Convenției (a se vedea Barıș c. Turcia, nr. 26170/03, § 17, 31 martie 2009). Din acest motiv, respinge și această excepție preliminară.

Curtea constată că această parte a cererilor nu este manifest nefondata în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui declarată admisibilă. B. Privind fondul

În ceea ce privește pretenția pe baza articolului 5 § 3 al Convenției, Guvernul susține că durata detenției preventive suferite de reclamanți nu este excesivă în raport cu natura infracțiunilor de care se bănuiau reclamanții, cu gravitatea pedepselor care se puteau aplica și cu riscul comiterii de posibile infracțiuni grave de către aceștia. Invocă, în plus, că riscul de evadare, pericolul de îngrădire a justiției și necesitatea de a păstra ordinea publică constituiau elemente suficiente pentru a justifica menținerea reclamanților în detenție preventivă.

Ținând seama de jurisprudența constantă în ceea ce privește determinarea perioadei de detenție preventivă de luat în considerare (a se vedea, în special, Solmaz c. Turcia, nr. 27561/02, §§ 23-37, CEDO 2007-...(extrase), și Baltacı c. Turcia, nr. 495/02, §§ 44-46, 18 iulie 2006), Curtea constată că durata detențiilor preventive suferite de d-nii Mesut Tunce, Nașit Tutar, İhsan Baran, Asif Güneș, Hasan Süsli și Murat Salur este de mai mult de doisprezece ani și șase luni, și pentru ceilalți reclamanți, de mai mult de doisprezece ani și cinci luni. Reamintește că a examinat deja cazuri similare și a concluzionat de mai multe ori la încălcarea articolului 5 § 3 al Convenției (a se vedea, printre altele, Dereci c. Turcia, nr. 77845/01, §§ 34-41, 24 mai 2005, și Taciroğlu c. Turcia, nr. 25324/02, §§ 18-24, 2 februarie 2006). Guvernul nefiind furnizat niciun fapt sau argument care ar permite să se abată de la aceste concluzii în cauza de față, Curtea concluzionează la încălcarea articolului 5 § 3 al Convenției privind această pretenție.

Privind pretenția pe baza articolului 5 § 4 al Convenției, Guvernul reafirmă eficacitatea calea de opoziție prevăzute în scopul controlului legalității detențiilor preventive. La acest moment, Curtea reamintește că, în trecut, în mai multe cauze similare, circumstanța că instanțele penale hotărâteau asupra menținerii în detenție a unui reclamant pe baza unor raționamente stereotipate – cum este cazul în cauza de față (§7 de mai sus) – a fost unul din elementele cheie nu doar pentru a concluziona la încălcarea articolului 5 § 3, ci și pentru a pune sub semnul întrebării perspectivele de succes ale unei căi de atac privind combaterea unor asemenea raționamente (Koști și alții, precitat). În plus, de mai multe ori, a judecat că procedura în cauză, care nici nu s-a încadrat într-o procedură judiciară nici nu a oferit garanții procedurale adaptate unei privări de libertate, nu îndeplinea cerințele articolului 5 § 4. În particular, a subliniat că această procedură ar fi trebuit să fie contradictorie și să garanteze, în orice caz, „egalitatea armelor" între acuzare și deținut. Ar fi trebuit, în plus, să se asigure participarea efectivă a interesatului însuși sau a consilului său la această procedură care, de altfel, ar fi trebuit să implice o ședință publică (a se vedea Bağrıyanık c. Turcia, nr. 43256/04, § 51, 5 iunie 2007, în ceea ce privește caracterul sistemic al acestei probleme a se vedea Cahit Demirel c. Turcia, nr. 18623/03, §§ 44-48, 7 iulie 2009). Neobservând nimic care ar putea conduce la o concluzie diferită în prezentele cauze, Curtea concluzionează la încălcarea articolului 5 § 4 al Convenției. III.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne pe motiv că reclamanții au omis să ridice, nici măcar în substanță, pretenția lor privind durata procedurilor în cauză în fața instanțelor judiciare interne. Potrivit Guvernului, interesații ar fi trebuit să intenteze o cale de atac cu efectul plin împotriva ministerului justiției și să depună o cerere de despăgubire la acest efect, în virtutea articolelor 141 și 142 ale noului cod de procedură penală.

Cu excepția excepției decurgând din articolele 141 și 142 ale noului cod de procedură penală care a intrat în vigoare pe 1 iunie 2005, Curtea reamintește că a respins deja excepții similare ridicate de Guvern. De fapt, constatase că ordinea juridică turcă nu oferea justiciabililor o cale de atac efectivă în sensul articolului 13 al Convenției care să le permită să se plângă de durata excesivă a procedurilor penale (Tendik și alții c. Turcia, nr. 23188/02, § 36, 22 decembrie 2005), în ceea ce privește cazurile anterioare intrării în vigoare a noului cod de procedură penală.

Privind excepția Guvernului privind articolele 141 și 142 ale noului cod de procedură penală, Curtea estimă că aceasta este strict legată de substanța pretențiilor enunțate de reclamanți pe baza articolului 13 al Convenției și hotărăște să conexeze examinarea acesteia cu fondul.

Constatând că pretențiile în cauză nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile. B. Privind fondul 1. art. 6 § 1 al Convenției

Guvernul susține că durata procedurilor litigioase nu poate fi considerată derezonabilă în raport cu complexitatea cauzelor, volumul dosarelor, natura acuzațiilor aduse reclamanților, numărul infracțiunilor săvârșite, al acuzaților implicați, al martorilor, al plângerilor și al victimelor, și ținând seama de dificultățile particulare ale procedurilor privind criminalitatea organizată. În plus, nici un deficit de diligență, potrivit Guvernului, nu ar putea fi reproșat instanțelor naționale în desfășurarea procedurilor în cauză.

Reclamanții contestă aceste argumente.

Curtea constată că perioada de luat în considerare a început cu arestarea lor, respectiv 2 și 3 iunie 1994 pentru d-nii Mesut Tunce, Nașit Tutar, İhsan Baran, Asif Güneș, Hasan Süsli și Murat Salur, și între 8 și 14 septembrie 1994 pentru d-nii Șahin Yapıcı, Mustafa Demir, Mehmet Duman, Seyfettin Kinay, Mehmet Ali Eneze, Veysi Ülsen, Sedat Șeran, Kasım Erkan, Remezan Elaltuntaș, Güro Adem, Mehmet Zeki İnal, Mustafa Sevim, Sıdık Kurt și Mahsum Nazli. Observă că procedurile în cauză s-au încheiat respectiv pe 10 aprilie 2008 și 16 aprilie 2009, date la care Curtea de Casație a confirmat sentințele de primă instanță care condamnau reclamanții la închisoare pe viață. Procedura penală demarată împotriva d-nilor Mesut Tunce, Nașit Tutar, İhsan Baran, Asif Güneș, Hasan Süsli și Murat Salur a deci durat mai mult de treisprezece ani și zece luni, și cea demarată împotriva celorlalți reclamanți a durat mai mult de paisprezece ani și șapte luni, pentru două grade de jurisdicție.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cauzei și cu privire la criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pélissier și Sassi c. Franța [MC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II).

De altfel, Curtea observă că, pe parcursul întregii proceduri, reclamanții au fost menținuți în detenție preventivă – o situație care cere tribunalelor încunoștințate cu cauza o diligență deosebită pentru administrarea justiției în cel mai bun timp (a se vedea, printre altele, Kalachnikov c. Rusia, nr. 47095/99, § 132, CEDO 2002-VI și Gezici și İpek c. Turcia, nr. 71517/01, § 54, 10 noiembrie 2005).

Curtea admite că aceste proceduri, privind criminalitatea organizată, prezentau într-adevăr o oarecare complexitate în ele însele, în special din cauza numărului de acuzați, martori, plângeri și infracțiuni de care se bănuiau justiciabilii și a volumului dosarelor. Cu toate acestea, această complexitate nu ar putea în sine justifica lungimea unei proceduri care a durat mai mult de treisprezece ani și zece luni sau mai mult de paisprezece ani și șapte luni.

Ținând seama de jurisprudența sa bine stabilită în materia (a se vedea, printre altele, Pélissier și Sassi, precitat, și A. Yılmaz c. Turcia, nr. 10512/02, §§ 46-53, 22 iulie 2008) și de circumstanțele cauzei de față, Curtea estimă că duratele procedurilor litigioase sunt excesive și nu corespund cerința „dreptului la judecată în termen rezonabil".

Din aceasta, a fost o încălcare a articolului 6 § 1 privind această pretenție. 2. art. 13 al Convenției

Curtea reamintește că această dispoziție garantează o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de nerespectarea obligației, impusă de art. 6 § 1, de a asculta cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [MC], nr. 30210/96, § 156, CEDO 2000-XI).

Sigur, circumstanța că o cale de atac, din cauza naturii pur indemnitare, nu permite accelerarea unei proceduri în curs nu este determinantă. Curtea reamintește la acest moment că a judecat că căile de atac de care dispun justiciabilii la nivel intern pentru a se plânge de durata unei proceduri sunt „eficace", în sensul articolului 13 al Convenției, atunci când permit să „prevină apariția sau continuarea presupusei încălcări, sau [să furnizeze] interesatului o reparare adecvată pentru orice încălcare care s-a deja produs" (a se vedea Hartman c. Republica Cehă, nr. 53341/99, § 81, CEDO 2003-VIII (extrase)). art. 13 deschide deci o opțiune în materia: o cale de atac este „efectivă" de îndată ce permite fie să intervină mai devreme decizia instanțelor judiciare sesizate, fie să furnizeze justiciabilului o reparare adecvată pentru întârzierile deja acumulate (Kudła, precitat, § 159). Potrivit Curții, ținând seama de „afinitățile strânse" pe care le prezintă articolele 13 și 35 § 1 al Convenției (a se vedea Kudła, precitat, § 152), trebuie neapărat la fel pentru noțiunea de cale de atac „efectivă" în sensul acestei a doua dispoziții (Mifsud c. Franța (decizie), nr. 57220/00, CEDO 2002-VIII).

Curtea observă că art. 142 al noului cod de procedură penală turc permite persoanelor în cauză să sesizeze instanța competentă cu cerere de despăgubire pentru lipsa de celeritate a unei proceduri penale doar după ce decizia de justiție în cauză a dobândit caracter definitiv (a se vedea dreptul intern relevant și a se compara cu Mifsud, decizie precitată). Această dispoziție nu permite interesaților care se consideră victime ale unei încălcări a dreptului de a fi judecați într-un termen rezonabil să intenteze o cale de atac pe parcursul procesului pentru a cere repararea adecvată sau încetarea presupusei încălcări, deoarece impune obținerea unei decizii definitive înainte de orice cale de atac în acest sens. În cauza de față, ținând seama că procedurile penale demarate împotriva reclamanților erau în curs pe data introducerii prezentelor cereri pe 10 decembrie 2005, Curtea constată că dreptul intern nu le permitea să intenteze o asemenea cale de atac, cu toate că lungimea procedurilor depășea deja un termen rezonabil.

De altfel, Guvernul nu pretinde că calea de atac menționată ar fi putut face să intervină mai devreme decizia asupra acuzațiilor dirigite împotriva reclamanților sau ar fi putut furniza acestora o reparare adecvată pentru întârzierile deja acumulate. În plus, nu a putut prezenta niciun exemplu din practica internă și care să ateste că ar fi fost posibil reclamanților să obțin o asemenea reparare exercitând calea de atac în cauză (Kudła, precitat, § 159).

Aceasta este suficientă pentru a arăta că calea de atac precitată nu îndeplinește, în cauza de față, criteriul „efectivității" în scopuri ale articolului 13 deoarece, după opinia Curții, calea de atac necesară trebuie să fie efectivă atât în drept cât și în practică.

Din aceasta, excepția Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne nu poate fi reținută și a fost o încălcare a articolului 13 al Convenției din cauza absenței în dreptul intern a unei căi de atac care să permită reclamanților să obțin examinarea dreptului lor la a vedea cauza lor ascultată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției. IV.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Privind prejudiciul material și cheltuielile și costurile, Curtea observă că cererile reclamanților nu au fost formulate în conformitate cu art. 60 al regulamentului, deci nu ar trebui să le acorde o sumă la acest titlu. În schimb, judecând în echitate, consideră că ar trebui acordați 14 000 EUR fiecăruia din reclamanți ca titlu al prejudiciului lor moral.

Curtea consideră oportun să modeleze rata dobânzii moratorii conform ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Hotărăște să conecteze cererile; 2. Decide cererile admisibile; 3. Constată că a fost o încălcare a articolului 5 §§ 3 și 4 al Convenției; 4. Constată că a fost o încălcare a articolelor 6 § 1 și 13 ale Convenției; 5. Constată a) că Statul pârât trebuie să verse fiecăruia din reclamanți, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 14 000 EUR (paisprezece mii euro), de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data reglementării, pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care poate fi datorată ca titlu de impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, această sumă va fi majorată de o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 13 octombrie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefieră adjunctă Președintă Anexă Lista cererilor 1. Cererea nr. 2422/06 depusă de d-l Mesut Tunce, născut în 1976. 2. Cererea nr. 3712/08 depusă de d-l Nașit Tutar, născut în 1971. 3. Cererea nr. 3714/08 depusă de d-l İhsan Baran, născut în 1974. 4. Cererea nr. 3715/08 depusă de d-l Asıf Güneș, născut în 1973. 5. Cererea nr. 3717/08 depusă de d-l Hasan Süsli, născut în 1974. 6. Cererea nr. 3718/08 depusă de d-l Murat Salur, născut în 1975. 7. Cererea nr. 3719/08 depusă de d-l Șahin Yapıcı, născut în 1975. 8. Cererea nr. 3724/08 depusă de d-l Mustafa Demir, născut în 1973. 9. Cererea nr. 3725/08 depusă de d-l Mehmet Duman, născut în 1975. 10. Cererea nr. 3728/08 depusă de d-l Seyfettin Kinay, născut în 1970. 11. Cererea nr. 3730/08 depusă de d-l Mehmet Ali Eneze, născut în 1974. 12. Cererea nr. 3731/08 depusă de d-l Veysi Ülsen, născut în 1968. 13. Cererea nr. 3733/08 depusă de d-l Sedat Șeran, născut în 1974. 14. Cererea nr. 3734/08 depusă de d-l Kasım Erkan, născut în 1974. 15. Cererea nr. 3735/08 depusă de d-l Remezan Elaltuntaș, născut în 1970. 16. Cererea nr. 3737/08 depusă de d-l Güro Adem, născut în 1972. 17. Cererea nr. 3739/08 depusă de d-l Mehmet Zeki İnal, născut în 1974. 18. Cererea nr. 3740/08 depusă de d-l Mustafa Sevim, născut în 1972. 19. Cererea nr. 3745/08 depusă de d-l Sıdık Kurt, născut în 1976. 20. Cererea nr. 3746/08 depusă de d-l Mahsum Nazli, născut în 1974.

A l'origine de l'affaire se trouvent vingt requêtes (n os 2422/06, 3712/08, 3714/08, 3715/08, 3717/08, 3718/08, 3719/08, 3724/08, 3725/08, 3728/08, 3730/08, 3731/08, 3733/08, 3734/08, 3735/08, 3737/08, 3739/08, 3740/08, 3745/08 et 3746/08) dirigées contre la République de Turquie et dont vingt ressortissants de cet État, MM. Mesut Tunce, Nașit Tutar, İhsan Baran, Asif Güneș, Hasan Süsli, Murat Salur, Șahin Yapıcı, Mustafa Demir, Mehmet Duman, Seyfettin Kinay, Mehmet Ali Eneze, Veysi Ülsen, Sedat Șeran, Kasım Erkan, Remezan Elaltuntaș, Güro Adem, Mehmet Zeki İnal, Mustafa Sevim, Sıdık Kurt et Mahsum Nazli (« les requérants »), ont saisi la Cour le 10 décembre 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e M. Özbekli, avocat à Diyarbakir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 15 mai 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer les requêtes au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Les 2 et 3 juin 1994, MM. Mesut Tunce, Nașit Tutar, İhsan Baran, Asif Güneș, Hasan Süsli et Murat Salur furent arrêtés et placés en garde à vue dans le cadre d'une opération menée contre une organisation illégale armée, le Hizbullah . Le 30 juin 1994, ils furent traduits devant un juge, lequel les plaça en détention provisoire. Par un acte d'accusation du 19 juillet 1994, une action publique fut engagée à leur encontre, notamment pour tentative de renversement, par la force, de l'ordre constitutionnel turc, pour appartenance à une organisation illégale armée et pour avoir porté aide et assistance à une telle organisation. Le 9 décembre 1999, la cour de sûreté de l'État de Diyarbakır les condamna à la réclusion criminelle à perpétuité. Le 26 juin 2000, la Cour de cassation infirma l'arrêt rendu en première instance. Le 22 juin 2007, les juges du fond condamnèrent à nouveau ces requérants à la réclusion criminelle à perpétuité. Le 10 avril 2008, la Cour de cassation confirma l'arrêt de première instance.

Entre les 8 et 14 septembre 1994, MM. Șahin Yapıcı, Mustafa Demir, Mehmet Duman, Seyfettin Kinay, Mehmet Ali Eneze, Veysi Ülsen, Sedat Șeran, Kasım Erkan, Remezan Elaltuntaș, Güro Adem, Mehmet Zeki İnal, Mustafa Sevim, Sıdık Kurt et Mahsum Nazli furent également arrêtés et mis en garde à vue dans le cadre d'une opération menée contre la même organisation criminelle. Le 4 octobre 1994, ils furent traduits devant un juge, lequel les plaça en détention provisoire. Par un acte d'accusation du 24 octobre 1994, une action publique fut diligentée à leur encontre. Le 26 février 2007, les juges du fond condamnèrent ces requérants à la réclusion criminelle à perpétuité. Le 16 avril 2009, la Cour de cassation confirma l'arrêt rendu en première instance.

Depuis leur arrestation, les autorités judiciaires ont constamment rejeté les demandes réitérées de mise en liberté des requérants et ont ordonné périodiquement leur maintien en détention provisoire, en se fondant sur des formules presque toujours identiques, telles que « la nature des crimes reprochés », « l'état des preuves » et « le contenu du dossier ». Ils sont donc tous restés en détention provisoire jusqu'à leur condamnation par les juges du fond. II.

L'article 142 dudit code précise les modalités de ce recours. D'après l'article 142 §§ 1 et 2 de ce nouveau code, la personne qui se plaint du défaut de célérité de la procédure pénale engagée à son encontre peut saisir la cour d'assises compétente de sa demande d'indemnisation dans les trois mois à partir de la notification de la décision définitive ou, en tout état de cause, dans un délai d'un an à compter de la date à laquelle la décision de justice concernée devient définitive. EN DROIT I.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, relevant que les requérants n'ont à aucun moment soulevé, même en substance, leurs doléances découlant de la durée de leur détention devant les instances nationales. D'après le Gouvernement, les intéressés auraient dû, en outre, déposer un recours en indemnisation devant les juridictions internes conformément à la loi n o 466 sur l'octroi d'indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou injustement détenues, dont les dispositions pertinentes ont été reprises par l'article 141 du nouveau code de procédure pénale, entré en vigueur le 1 er juin 2005.

Les requérants contestent ces prétentions et font notamment observer qu'ils ont demandé aux juges de fond leur mise en liberté à la fin de chaque audience et que la juridiction de première instance a écarté, de manière systématique, leurs demandes réitérées à ce propos.

En ce qui concerne le premier argument, la Cour rappelle qu'elle l'a déjà examiné dans une affaire similaire et l'a rejeté (voir Koști et autres c. Turquie , n o 74321/01, §§ 16-26, 3 mai 2007). Elle n'aperçoit aucun motif de s'écarter de sa précédente conclusion et rejette cette exception du Gouvernement.

Quant à l'omission de déposer un recours en indemnisation, la Cour observe que les griefs examinés en l'occurrence relèvent de l'article 5 §§ 3 et 4 de la Convention, alors que le moyen avancé par le Gouvernement concerne le droit d'obtenir réparation pour une détention illégale, qui se rapporte à l'article 5 § 5 de la Convention ( voir Barıș c. Turquie , n o 26170/03, § 17, 31 mars 2009). Par conséquent, elle rejette aussi cette exception préliminaire.

La Cour constate que cette partie des requêtes n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

En ce qui concerne le grief tiré de l'article 5 § 3 de la Convention, le Gouvernement soutient que la durée de détention provisoire subie par les requérants n'est pas excessive par rapport notamment à la nature des infractions dont les requérants étaient soupçonnés, à la gravité des peines encourues et au risque de la commission d'éventuelles infractions sérieuses par ces derniers. Il fait valoir, en outre, que le risque de fuite, le danger d'entrave à la justice et la nécessité de préserver l'ordre public constituaient des éléments suffisants pour justifier le maintien des requérants en détention provisoire.

Eu égard à sa jurisprudence constante quant à la détermination de la période de détention provisoire à prendre en considération (voir, notamment, Solmaz c. Turquie , n o 27561/02, §§ 23-37, CEDH 2007 ‑ ...(extraits), et Baltacı c. Turquie , n o 495/02, §§ 44-46, 18 juillet 2006), la Cour constate que la durée des détentions provisoires subies par MM. Mesut Tunce, Nașit Tutar, İhsan Baran, Asif Güneș, Hasan Süsli et Murat Salur est de plus de douze ans et six mois, et pour les autres requérants, de plus de douze ans et cinq mois. Elle rappelle qu'elle a déjà examiné des cas similaires et conclu à maintes reprises à la violation de l'article 5 § 3 de la Convention (voir, parmi beaucoup d'autres, Dereci c. Turquie , n o 77845/01, §§ 34-41, 24 mai 2005, et Taciroğlu c. Turquie , n o 25324/02, §§ 18-24, 2 février 2006). Le Gouvernement n'ayant fourni aucun fait ni argument qui permettrait de se départir en l'espèce de ces conclusions, la Cour conclut à la violation de l'article 5 § 3 de la Convention quant à ce grief.

Pour ce qui concerne le grief tiré de l'article 5 § 4 de la Convention, le Gouvernement réaffirme l'effectivité de la voie d'opposition prévue aux fins du contrôle de la légalité des détentions provisoires. A cet égard, la Cour rappelle que, par le passé, dans plusieurs affaires similaires, la circonstance que les juridictions répressives décidaient du maintien en détention d'un requérant à partir de raisonnements stéréotypés – comme en l'espèce (paragraphe 7 ci-dessus) – a été l'un des éléments clés non seulement pour conclure à la violation de l'article 5 § 3, mais également pour mettre en doute les perspectives de succès d'une voie d'opposition s'agissant de combattre de tels raisonnements ( Koști et autres , précité). En outre, à maintes reprises, elle a jugé que la procédure en question, qui n'a ni revêtu un caractère judiciaire ni offert les garanties procédurales adaptées à une privation de liberté, ne remplissait pas les exigences de l'article 5 § 4. En particulier, elle a souligné que cette procédure aurait dû être contradictoire et garantir, dans tous les cas, l'« égalité des armes » entre l'accusation et le détenu. Il aurait fallu, en outre, assurer la participation effective de l'intéressé lui-même ou de son conseil à cette procédure qui, du reste, aurait dû impliquer une audience publique (voir Bağrıyanık c. Turquie , n o 43256/04, § 51, 5 juin 2007, en ce qui concerne le caractère systémique de ce problème voir Cahit Demirel c. Turquie , n o 18623/03, §§ 44-48, 7 juillet 2009). N'apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans les présentes affaires, la Cour conclut à la violation de l'article 5 § 4 de la Convention. III.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes au motif que les requérants ont omis de soulever, même en substance, leur grief tiré de la durée des procédures en question devant les juridictions internes. D'après le Gouvernement, les intéressés auraient dû intenter un recours de plein contentieux à l'encontre du ministère de la Justice et déposer une demande d'indemnisation à cet effet, en vertu des articles 141 et 142 du nouveau code de procédure pénale.

Hormis l'exception découlant des articles 141 et 142 du nouveau code de procédure pénale entré en vigueur le 1 er juin 2005, la Cour rappelle qu'elle a déjà écarté des exceptions similaires soulevées par le Gouvernement. En effet, elle avait constaté que l'ordre juridique turc n'offrait pas aux justiciables un recours effectif au sens de l'article 13 de la Convention leur permettant de se plaindre de la durée excessive des procédures pénales ( Tendik et autres c. Turquie , n o 23188/02, § 36, 22 décembre 2005), en ce qui concerne les cas antérieurs à l'entrée en vigueur du nouveau code de procédure pénale.

Quant à l'exception du Gouvernement relative aux articles 141 et 142 du nouveau code de procédure pénale, la Cour estime que celle-ci est étroitement liée à la substance du grief énoncé par les requérants sur le terrain de l'article 13 de la Convention et décide de joindre son examen au fond.

Constatant que les griefs en question ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité, la Cour les déclare recevables. B. Sur le fond 1. Article 6 § 1 de la Convention

Le Gouvernement soutient que la durée des procédures litigieuses ne peut pas être considérée comme déraisonnable par rapport à la complexité des affaires, au volume des dossiers, à la nature des accusations portées contre les requérants, au nombre des infractions commises, des accusés en cause, des témoins, des plaignants et des victimes, et eu égard aux difficultés particulières des procédures portant sur la criminalité organisée. De surcroît, aucun manque de diligence, d'après le Gouvernement, ne saurait être reproché aux instances nationales dans le déroulement des procédures en question.

Les requérants contestent ces arguments.

La Cour constate que la période à prendre en considération a débuté avec leur arrestation, soit les 2 et 3 juin 1994 pour MM. Mesut Tunce, Nașit Tutar, İhsan Baran, Asif Güneș, Hasan Süsli et Murat Salur, et entre les 8 et 14 septembre 1994 pour MM. Șahin Yapıcı, Mustafa Demir, Mehmet Duman, Seyfettin Kinay, Mehmet Ali Eneze, Veysi Ülsen, Sedat Șeran, Kasım Erkan, Remezan Elaltuntaș, Güro Adem, Mehmet Zeki İnal, Mustafa Sevim, Sıdık Kurt et Mahsum Nazli. Elle note que les procédures en question ont pris fin respectivement le 10 avril 2008 et le 16 avril 2009, dates auxquelles la Cour de cassation a confirmé les arrêts de première instance condamnant les requérants à la réclusion criminelle à perpétuité. La procédure pénale diligentée contre MM. Mesut Tunce, Nașit Tutar, İhsan Baran, Asif Güneș, Hasan Süsli et Murat Salur a donc duré plus de treize ans et dix mois, et celle engagée contre les autres requérants a duré plus de quatorze ans et sept mois, ce pour deux degrés de juridiction.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

Par ailleurs, la Cour observe que, tout au long de la procédure, les requérants ont été maintenus en détention provisoire – situation qui requiert des tribunaux chargés de l'affaire une diligence particulière pour administrer la justice dans les meilleurs délais (voir, parmi d'autres, Kalachnikov c. Russie , n o 47095/99, § 132, CEDH 2002-VI et Gezici et İpek c. Turquie , n o 71517/01, § 54, 10 novembre 2005).

La Cour admet que ces procédures, portant sur la criminalité organisée, revêtaient une certaine complexité en elles-mêmes, notamment en raison du nombre des accusés, des témoins, des plaignants et des infractions dont les justiciables étaient soupçonnés et du volume des dossiers. Toutefois, cette complexité ne saurait en soi justifier la longueur d'une procédure qui a duré plus de treize ans et dix mois ou plus de quatorze ans et sept mois.

Eu égard à sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, parmi beaucoup d'autres, Pélissier et Sassi , précité, et A. Yılmaz c. Turquie , n o 10512/02, §§ 46-53, 22 juillet 2008) et aux circonstances de l'espèce, la Cour estime que les durées des procédures litigieuses sont excessives et ne répondent pas à l'exigence du « droit à un jugement dans un délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 quant à ce grief. 2. Article 13 de la Convention

La Cour rappelle que cette disposition garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d'une méconnaissance de l'obligation, imposée par l'article 6 § 1, d'entendre les causes dans un délai raisonnable (voir Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 156, CEDH 2000-XI).

Certes, la circonstance qu'un recours, en raison de sa nature purement indemnitaire, ne permette pas d'accélérer une procédure en cours n'est pas déterminante. La Cour rappelle à cet égard qu'elle a jugé que les recours dont un justiciable dispose au plan interne pour se plaindre de la durée d'une procédure sont « effectifs », au sens de l'article 13 de la Convention, lorsqu'ils permettent d'« empêcher la survenance ou la continuation de la violation alléguée, ou [de] fournir à l'intéressé un redressement approprié pour toute violation s'étant déjà produite » (voir Hartman c. République tchèque , n o 53341/99, § 81, CEDH 2003–VIII (extraits)). L'article 13 ouvre donc une option en la matière : un recours est « effectif » dès lors qu'il permet soit de faire intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir au justiciable une réparation adéquate pour les retards déjà accusés ( Kudła , précité, § 159). Selon la Cour, vu les « étroites affinités » que présentent les articles 13 et 35 § 1 de la Convention (voir Kudła , précité, § 152), il en va nécessairement de même pour la notion de recours « effectif » au sens de cette seconde disposition ( Mifsud c. France (déc.), n o 57220/00, CEDH 2002–VIII).

La Cour note que l'article 142 du nouveau code de procédure pénale turc permet aux personnes concernées de saisir la juridiction compétente d'une demande d'indemnisation pour défaut de célérité d'une procédure pénale uniquement après que la décision de justice concernée ait acquis un caractère définitif (voir le droit interne pertinent et comparer Mifsud , décision précitée). Cette disposition ne permet pas aux intéressés s'estimant victimes d'une violation du droit d'être jugés dans un délai raisonnable d'intenter un recours au cours du procès pour demander le redressement approprié ou la cessation de la violation alléguée, puisqu'elle impose l'obtention d'une décision définitive avant tout recours dans ce sens. En l'espèce, étant donné que les procédures pénales engagées contre les requérants étaient pendantes lors de l'introduction des présentes requêtes le 10 décembre 2005, la Cour relève que le droit interne ne leur permettait pas d'intenter un tel recours, nonobstant le fait que la longueur des procédures dépassait déjà un délai raisonnable.

Par ailleurs, le Gouvernement ne prétend pas que le recours évoqué aurait pu faire intervenir plus tôt la décision sur les charges dirigées contre les requérants ou aurait pu fournir à ces derniers une réparation adéquate pour les retards déjà accusés. De surcroît, il n'a pu présenter aucun exemple tiré de la pratique interne et attestant qu'il aurait été possible aux requérants d'obtenir pareil redressement en exerçant le recours en question ( Kudła , précité, § 159).

Cela suffit à démontrer que le recours précité ne remplit pas, en l'espèce, le critère d'« effectivité » aux fins de l'article 13 car, aux yeux de la Cour, le recours exigé doit être effectif tant en droit qu'en pratique.

Dès lors, l'exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes ne saurait être retenue et il y a eu violation de l'article 13 de la Convention à raison de l'absence en droit interne d'un recours permettant aux requérants d'obtenir l'examen de leur droit à voir leur cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. IV.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

S'agissant du préjudice matériel et des frais et dépens, la Cour observe que les demandes des requérants n'ont pas été formulées conformément à l'article 60 du règlement, de sorte qu'il n'y a pas lieu de leur allouer une somme à ce titre. En revanche, statuant en équité, elle considère qu'il y a lieu d'octroyer 14 000 EUR à chacun des requérants au titre de leur dommage moral.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Décide de joindre les requêtes ; 2. Déclare les requêtes recevables ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 5 §§ 3 et 4 de la Convention ; 4. Dit qu'il y a eu violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention ; 5. Dit a) que l'État défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 14 000 EUR (quatorze mille euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 octobre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente Annexe Liste des requêtes 1. Requête n o 2422/06 introduite par M. Mesut Tunce, né en 1976. 2. Requête n o 3712/08 introduite par M. Nașit Tutar, né en 1971. 3. Requête n o 3714/08 introduite par M. İhsan Baran, né en 1974. 4. Requête n o 3715/08 introduite par M. Asıf Güneș, né en 1973. 5. Requête n o 3717/08 introduite par M. Hasan Süsli, né en 1974. 6. Requête n o 3718/08 introduite par M. Murat Salur, né en 1975. 7. Requête n o 3719/08 introduite par M. Șahin Yapıcı, né en 1975. 8. Requête n o 3724/08 introduite par M. Mustafa Demir, né en 1973. 9. Requête n o 3725/08 introduite par M. Mehmet Duman, né en 1975. 10. Requête n o 3728/08 introduite par M. Seyfettin Kinay, né en 1970. 11. Requête n o 3730/08 introduite par M. Mehmet Ali Eneze, né en 1974. 12. Requête n o 3731/08 introduite par M. Veysi Ülsen, né en 1968. 13. Requête n o 3733/08 introduite par M. Sedat Șeran, né en 1974. 14. Requête n o 3734/08 introduite par M. Kasım Erkan, né en 1974. 15. Requête n o 3735/08 introduite par M. Remezan Elaltuntaș, né en 1970. 16. Requête n o 3737/08 introduite par M. Güro Adem, né en 1972. 17. Requête n o 3739/08 introduite par M. Mehmet Zeki İnal, né en 1974. 18. Requête n o 3740/08 introduite par M. Mustafa Sevim, né en 1972. 19. Requête n o 3745/08 introduite par M. Sıdık Kurt, né en 1976. 20. Requête n o 3746/08 introduite par M. Mahsum Nazli, né en 1974.