SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 26362/02 prezentate de Aleksandr Nikolayevich OZCHARENKO împotriva judecător ad-hoc și al lui Stephen Phillips, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 23 noiembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, pronunța următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, dl Aleksandr Nikolayevich Ovcharenko, este un resortisant ucrainean născut în 1953 și rezident în Slovyansk. Guvernul ucrainean ( În cazul în care, în conformitate cu art. 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. La 30 iulie 1993, el a încheiat cu o drujbă de drujbă o operațiune care nu i-a fost impusă de funcțiile sale și a fost victima unui accident care l-a făcut invalid. În explicațiile sale scrise referitoare la accidentul și la accidentul din aceeași zi, reclamantul a conchis că a efectuat sacrificarea din proprie inițiativă. Ulterior, a inițiat trei proceduri civile în fața Tribunalului din Slovyansk (C Accidentul de muncă și i-a cerut compensație pentru prejudiciul suferit. La 20 iulie 1994, actul a fost pronunțat la 20 iulie 1994, dar, potrivit reclamantului, administrația TMO a refuzat să-l semneze. La o dată nespecificată, a fost concediată. La 17 noiembrie 1994, reclamantul și-a numit fostul angajator pentru a obține confirmarea juridică că a avut loc un accident de muncă. La 15 mai 1995, instanța a dat dreptul la acțiunea reclamantului și a recunoscut accidentul de muncă. La 26 noiembrie 1999, TMO a depus o cerere de revizuire extraordinară a acestei hotărâri. martie 2000, în absența părților, dar în prezența procurorului, prezidiul Curții din regiunea Donetsk (презид Această instanță a inițiat reexaminarea cauzei la 14 mai 2001, când a stat în favoarea reclamantului și a dispus TMO să certifice accidentul de muncă prin stabilirea unui act H-1 și să plătească o sumă de 300 de dolari (aproximativ 63 de euro) ca compensație pentru cheltuielile de apărare ale reclamantului. La 25 mai 2001, TMO a contestat hotărârea. La 12 iulie 2001, tribunalul de apel din regiunea Donetsk (Донецакий апел Începând cu 21 septembrie 2001, serviciul aprozilor de la la ë t a deschis de mai multe ori procedura de executare. La 15 mai 2002, TMO a adus corecii la ë act H-1 potrivit reclamantului, administraia TMO a refuzat din nou să îl semneze. La 1 octombrie 2002, instana a recunoscut că hotărârea din 14 mai 2001 rămânea neexecutată. La 27 martie 2003, Curtea de apel a infirmat hotărârea din 1 octombrie 2002 și a retrimis cauza în fața instanței. Ea a precizat, de asemenea, că hotărârea din 14 mai 2001 nu a fost executată. La 26 decembrie 2003, un act H-1 a fost pronunțat din nou, încă neconform potrivit reclamantului. După reexaminarea, la 8 aprilie 2005, tribunalul (Cл După ce a ajuns la concluzia că hotărârea din 14 mai 2001 putea fi considerată ca fiind executată. El a considerat că actul H-1 îndeplinește cerințele hotărârii din 14 mai 2001. Prin scrisoarea din 26 iunie 2009, reclamantul a informat Curtea că hotărârea din 8 aprilie 2005 nu fusese pronunțată în mod public și că el însuși nu fusese informat cu privire la aceasta. A doua procedură a fost notificată cu privire la aceasta. La 29 iulie 1996, reclamantul a inițiat o procedură de compensare a daunelor aduse fostului său angajator. La 1 noiembrie 1996, recursul său a fost respins pentru neobosirea căii extrajudiciare de soluționare a conflictului, printre care și Comisia pentru soluționarea litigiilor în materie de muncă. La 28 noiembrie 1996, această comisie a respins cererea formulată de solicitant. În aprilie 1997, reclamantul a prezentat o acțiune în despăgubire. La 4 iunie 1998, instanța, acceptând parțial obiecțiile reclamantului, i-a acordat sume în compensație pentru daunele materiale și morale. În cele din urmă, cauza suferă cinci cicluri de revizuire inițiate atât la inițiativa reclamantului, cât și la cea a pârâtului. Printr-o decizie definitivă din 26 noiembrie 1999, Tribunalul a suspendat procedura până la rezultatele revizuirii extraordinare a hotărârii din 15 mai 1995 solicitate de TMO. A treia procedură În ianuarie 2005, reclamantul a inițiat o nouă acțiune împotriva TMO, solicitând punerea în conformitate a actului H-1, la La 21 ianuarie 2005, instanța a clasat cererea reclamantului de viciu de formă și a acordat un termen suplimentar pentru rectificări. Deoarece acestea nu au fost aduse, cererea reclamantului a fost respinsă la 31 ianuarie 2005. La 4 aprilie 2005, Curtea de apel din regiunea Donetsk a infirmat această decizie și a trimis cererea Tribunalului de Primă Instanță pentru a se pronunța cu privire la admisibilitatea acesteia. La 23 mai 2005 și la 3 iunie 2005, reclamantul a solicitat recuzarea judecătorului Kh. pe motiv că se simțea disprețuit de ea (ea nu ar fi răspuns la saluturile sale) și că el a contestat imparțialitatea sa (ea ar fi examinat o cauză anterioară care viza soția sa). Prin decizii necontestabile din 26 mai și 3 iunie 2005, instanța prezidată de instanța în cauză a respins cererea de recuzare ca fiind nefondată. El a constatat că: nu există niciun argument al reclamantului nu a demonstrat o încălcare a articolului 18 din Codul de procedură civilă, care prevedea motive legitime de recuzare a unui judecător. Într-o hotărâre din 25 ianuarie 2006, Tribunalul a respins cererea reclamantului, considerând că actul H-1 din 26 decembrie 2003 era conform cu cerințele impuse de hotărârea din 14 mai 2001 și că TMO și-a îndeplinit obligația de executare. În plus, el a decis că reclamantul nu avea dreptul la compensația solicitată, accidentul având o muncă pe care o efectuase din proprie inițiativă și care nu făcea parte din atribuțiile sale. La 21 aprilie și, respectiv, 4 august 2006, instanța de apel și Curtea Supremă au respins recursul și recursul în casarea reclamantului. Dreptul intern relevant privind partea cererii referitoare la durata excesivă a executării hotărârii pronunțate în favoarea reclamantului este descris în Hotărârea Romahov c. Ucraina 67534/01, §§ 16-19, 27 iulie 2004. În ceea ce privește recuzarea unui judecător, aceasta respectă articolele 18-22 din Codul de procedură civilă din 1963 (în vigoare la momentul faptelor). Un motiv de recuzare poate rezulta din circumstanțele speciale menționate la art. 18: Judecătorii trebuie să fie supuși în mod obligatoriu/sau să solicite recuzarea în cazul în care au participat la examinarea anterioară a cauzei în calitate de martori, experți, traducători, reprezentanți, membri ai Parchetului, secretari ai instanței în cazul în care sunt personal, direct sau indirect, interesați de soluționarea litigiului și au o legătură de rudenie cu una dintre părțile sau alte persoane implicate în litigiul în cauză și sunt implicate în relații speciale cu persoane care participă la litigiu în temeiul altor circumstanțe bine stabilite, care pun sub semnul întrebării imparțialitatea acestora. Juriul judiciar nu poate fi format din persoane care au legături de rudenie. La art. 22 prevede ordinul de examinare a unei cereri de recuzare a unui judecător. Instanța trebuie să audieze persoana care face obiectul cererii de recuzare, în cazul în care dorește să se explice ; precum și opinia altor persoane care participă la litigiu. Instanța din care face parte cauza se pronunță în cererea de rechiziționare, adoptând decizia într-o sală de deliberări. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul susține că durata procedurii inițiate în vederea recunoașterii accidentului său ca fiind un accident de muncă, care includea, pe lângă procedura principală, neexecutarea hotărârii pronunțate în favoarea sa este excesivă. Recurentul se plânge că respingerea cererii de recuzare prezentate lala a privat de dreptul la ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil de către o instanță imparțială. În cele din urmă, susține că respingerea cererii sale de compensare a prejudiciilor ca urmare a faptului că consideră că este un accident de muncă și că este vorba despre o încălcare a dreptului său prevăzut la art. 1 din Protocolul nr 1 la convenție. ÎN DREPT Reclamantul susține că durata procedurii inițiate în vederea recunoașterii accidentului său ca un accident de muncă este excesivă, inclusiv, în plus față de procedura principală, neexecutarea hotărârii pronunțate în favoarea sa. În acest sens, se invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, al cărei aspect relevant în speță este citit astfel. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că, evenimentele în cauză care au avut loc înainte de ratificarea convenției de către Ucraina la 11 septembrie 1997, acestea sunt incompatibile temporizate Curtea ia notă de faptul că prima procedură a început în noiembrie 1994 și că se încheie la 15 mai 1995 prin pronunțarea hotărârii care a devenit definitivă. Curtea a fost redeschisă la 1 martie 2000, ca urmare a unei acțiuni extraordinare introduse de pârât la 26 noiembrie 1999. Competența rațională a Curii nu începe decât cu luarea în considerare, la 11 martie 2000, a unei acțiuni extraordinare introduse de pârât la 26 noiembrie 1999. Septembrie 1997, recunoașterea dreptului individual de recurs de către Ucraina. Prin urmare, în speță, perioada care trebuie luată în considerare a început să curgă la 26 noiembrie 1999, data la care TMO a reinițiat procedura. Aceasta sa încheiat la 26 decembrie 2003, cu executarea hotărârii din 14 mai 2001, pronunțată în cadrul procedurii redeschise. La 8 aprilie 2005, Tribunalul a confirmat faptul că hotărârea din 14 mai 2001 a fost executată. Reclamantul nu a contestat această hotărâre în apel. În măsura în care acesta susține că nu a fost informat cu privire la această hotărâre, Curtea constată că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea constată că durata procedurii este de patru ani și o lună și că aceasta include o fază judiciară, în fața a trei grade de jurisdicție, și o fază executivă. În lumina criteriilor stabilite de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în total, această durată nu este rezonabilă. Prin urmare, această parte a cererii este în mod clar greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Recurentul se plânge că respingerea cererii de recuzare prezentate lalaa privat de dreptul la ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil de către o instanță imparțială. Curtea consideră că această cauză trebuie privită sub aspectul dreptului la o instanță imparțială, garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție, a cărei parte relevantă în speță se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege (...), care va hotărî... să se contopească cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul combate această teză. Reclamantul își menține nemulțumirea. Curtea consideră că acest litigiu trebuie examinat sub aspectul dreptului la o instanță imparțială numai în ceea ce privește procedura civilă din acțiunea principală, procedura de recuzare a unui judecător, independentă de procedura care l-a generat, nu privește dreptul la o acuzație în materie penală și nu se referă mai mult la o contestare a drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale unui reclamant în sensul articolului 6 1 din Convenția (Mitterrand c. Franța (dec.), nr 39344/04, 7 noiembrie 2006, Quemar c. Franța (dec.), nr. 69258/01, 23 martie 2004). În acest caz, tribunalul prezidat de judecătorul Kh. a refuzat cererea cu privire la propria sa recuzare. Respingerea sa a fost conformă cu normele legislative în vigoare, care prevedea nicio restricție cu privire la componența instanței care se pronunță asupra recuzarii unuia dintre membrii săi. Cu toate acestea, el nu este în măsură să ia în considerare Curtea în abstract legislația și practica relevante, dar să se verifice dacă modul în care au fost aplicate reclamantului sau au fost afectate a încălcat art. 6 alineatul (1) (a se vedea mutatis mutandis Hauschildt c. Danemarca din 24 mai 1989, seria A n 154, § 45). Curtea amintește că, în sensul articolului 6 1, imparțialitatea trebuie să fie apreciată printr-un demers subiectiv, încercând să determine convingerea și comportamentul personal al unui astfel de judecător în această ocazie, și, de asemenea, în conformitate cu un demers obiectiv care să ducă la asigurarea faptului că mai există garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă (a se vedea, printre altele, Hauschildt c. Danemarca, citată anterior, § 46 Thomann c. Elveția din 10 În ceea ce privește primul demers, Curtea a considerat întotdeauna că, până la proba contrarie (Kyprianou c. Cipru [GC] din 15 decembrie 2005, n 73797/01, § 119). În speță, Curtea nu a identificat niciun element care să pună la îndoială imparțialitatea personală a judecătorului Kh. În ceea ce privește al doilea demers, aceasta conduce la întrebarea dacă, indiferent de atitudinea personală a unuia dintre membrii săi, anumite fapte verificabile permit să se pună la îndoială caracterul corect al acesteia. În această privință, chiar și aparențele pot avea importanță. Aceasta înseamnă că, pentru a se pronunța asupra existenței, într-o anumită specie, a unui motiv legitim de a se teme de o instanță o lipsă de imparțialitate, punctul de vedere al persoanei intră în cont, dar nu joacă un rol decisiv. Lindon, Otchakovsky-Laurens și July c. Franța [GC], n 21279/02 și 36448/02, § 77, CEDO 2007 XI). Aceste temeri sunt legate de faptul că, în primul rând, judecătorul Kh. a examinat deja cauza soției sale și, în al doilea rând, că aceasta nu răspundea la saluturi. Cu toate acestea, Curtea consideră că aceste fapte nu pot justifica contestarea dreptului la o instanță imparțială garantată prin art. 6 din Convenție în ceea ce privește procedura civilă principală. Prin urmare, Curtea, pe lângă Guvern, consideră că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În cele din urmă, reclamantul susține că respingerea cererii sale de compensare a prejudiciilor ca urmare a faptului că consideră că este un accident de muncă sa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că acest litigiu este incompatibil cu raționalizarea statului Cu dispozițiile Convenției, nu există nici o dispută cu privire la un bun real, dat fiind că, în opinia sa, acesta este în joc în speță. El reamintește că Convenția nu garantează dreptul de a primi dreptul de proprietate asupra unui singur lucru. El atrage atenția Curții asupra lipsei unei hotărâri interne definitive care acordă o compensație oricărui solicitant. Reclamantul își menține teza. Curtea constată că, în cadrul celei de-a treia proceduri inițiate de solicitant, cererea sa de compensare a fost examinată pe fond și respinsă. Instanțele au constatat că accidentul era imputabil reclamantului care a avut ënde sa a fost predat din proprie iniiativă unei activităi care nu era prevăzută în descrierea funciilor sale. Curtea observă apoi că reclamantul nu a demonstrat nici în fața instanțelor interne, nici în fața Curții quel a avut dreptul de a obține compensația în cauză sau că a avut o speranță legitimă (Kopecký c. Slovacia [GC], nr 44912/98, § 35, 28 În septembrie 2004, Curtea declară că această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile Convenției. Prin urmare, aceasta trebuie să fie respinsă și în temeiul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Peer Lorenzen Grefier Adjunct Președintele
de la requête n
o
26362/02
présentée par Aleksandr Nikolayevich OVCHARENKO
contre l’Ukraine
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 20 octobre 2009 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Renate Jaeger,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
juges,
Mykhaylo Buromenskiy,
juge ad hoc,
et de Stephen Phillips,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 23 novembre 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Aleksandr Nikolayevich Ovcharenko, est un ressortissant ukrainien né en 1953 et résidant à Slovyansk. Le gouvernement ukrainien («
le Gouvernement
») est représenté par ses agents, M
mes
V.
Lutkovska et I. Shevchuk, et M. Y. Zaytsev.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est un ancien garde forestier qui était employé de l’entreprise d’Etat TMO Slovyanske
(ci-après «
le TMO
»). Le 30 juillet 1993, il effectua l’abattage d’arbres avec une tronçonneuse, une activité qui ne lui était pas imposée par ses fonctions, et fut victime d’un accident qui le rendit invalide. Dans ses explications écrites relatives à l’accident et datées du même jour, le requérant confirma qu’il avait procédé à l’abattage de sa propre initiative. Par la suite, il entama trois procédures civiles devant le tribunal de Slovyansk (
Cлов’янський міський суд Донецької області,
ci-après «
le tribunal
») à l’encontre du TMO.
A.
Les circonstances de l’espèce
1.
La première procédure
a)
La phase judiciaire
Après sept mois d’arrêt maladie, le requérant pria son employeur de dresser un acte «
H-1
» certifiant l’accident de travail et lui demanda une compensation pour le dommage subi. L’acte réclamé fut dressé le 20
juillet 1994, mais, selon le requérant, l’administration du TMO refusa de le signer. A une date non précisée, l’intéressé fut licencié.
Le 17 novembre 1994, le requérant assigna son ex-employeur en vue d’obtenir la confirmation juridique qu’il s’agissait bien d’un accident du travail.
Le 15 mai 1995, le tribunal fit droit à l’action du requérant et reconnut l’accident du travail.
Le 26 novembre 1999, le TMO déposa une demande en révision extraordinaire de ce jugement.
Le 1
er
mars 2000, en l’absence des parties mais en présence du procureur, le présidium de la cour de la région de Donetsk (
президія Донецького обласного суду
) annula le jugement et renvoya l’affaire devant une nouvelle composition du tribunal.
Ce tribunal n’entreprit le réexamen de l’affaire que le 14 mai 2001, quand il statua en faveur du requérant et ordonna au TMO de certifier l’accident du travail par l’établissement d’un acte H-1 et de payer un montant de 300 hrivnas (soit environ 63 euros) en compensation des frais de défense du requérant.
Le 25 mai 2001, le TMO contesta le jugement. Le 12 juillet 2001, la cour d’appel de la région de Donetsk (
Донецький апеляційний суд,
l’ancienne cour de la région, ci-après «
la cour d’appel
») débouta le TMO. Le 4 mars 2002, la Cour suprême (
Верховний Суд України
) rejeta son pourvoi.
b)
La phase d’exécution du jugement du 14 mai 2001
A partir du 21 septembre 2001, le service des huissiers de l’Etat ouvrit à plusieurs reprises la procédure d’exécution.
Le 15 mai 2002, le TMO apporta des corrections à l’acte H-1
.
Selon le requérant, l’administration du TMO refusa une nouvelle fois de le signer.
Le 1
er
octobre 2002, le tribunal reconnut que le jugement du 14 mai 2001 demeurait inexécuté.
Le 27 mars 2003, la cour d’appel infirma le jugement du 1
er
octobre 2002 et renvoya l’affaire devant le tribunal. Elle précisa également que le jugement du 14
mai 2001 n’avait pas été exécuté.
Le 26 décembre 2003, un acte H-1 fut de nouveau dressé, toujours non conforme selon le requérant.
Après réexamen, le 8 avril 2005, le tribunal (
Cлов’янський міськрайонний суд Донецької області
)
clôtura l’affaire après avoir conclu que le jugement du 14 mai 2001 pouvait être considéré comme ayant été exécuté. Il jugea que l’acte H-1 satisfaisait aux exigences du jugement du 14 mai 2001.
Par une lettre du 26 juin 2009, le requérant avertit la Cour que le jugement du 8 avril 2005 n’avait pas été prononcé publiquement et que lui-même n’en avait nullement été informé.
2.
La deuxième procédure
Le 29 juillet 1996, le requérant entama une procédure de compensation des dommages à l’encontre de son ancien employeur.
Le 1
er
novembre 1996, son recours fut rejeté pour non-épuisement de la voie extrajudiciaire du règlement du conflit, dont la commission des contentieux du travail. Le 28 novembre 1996, cette commission rejeta la demande formée par le requérant.
En avril 1997, le requérant redéposa un recours en compensation.
Le 4 juin 1998, le tribunal, acceptant en partie les griefs du requérant, lui accorda des montants en compensation des dommages matériel et moral.
Par la suite, l’affaire subit cinq cycles de réexamen engagées tant à l’initiative du requérant qu’à celle de la partie défenderesse.
Par une décision définitive du 26 novembre 1999, le tribunal suspendit la procédure jusqu’aux résultats du réexamen extraordinaire du jugement du 15 mai 1995 demandé par le TMO.
3.
La troisième procédure
En janvier 2005, le requérant engagea une nouvelle action contre le TMO, demandant la mise en conformité de l’acte H-1, l’imputation au TMO de son invalidité, l’annulation de l’ordre de licenciement, le versement d’arriérés de salaire et des dédommagements pour préjudices matériel et moral.
Le 21 janvier 2005, le tribunal classa la demande du requérant pour vices de forme et accorda à l’intéressé un délai supplémentaire pour des rectifications. Celles-ci n’ayant pas été apportées, la demande du requérant fut rejetée le 31 janvier 2005. Le 4 avril 2005, la cour d’appel de la région de Donetsk infirma cette décision et renvoya la requête devant le tribunal de première instance pour qu’elle statue sur sa recevabilité.
Le 23 mai et le 3 juin 2005, le requérant demanda la récusation de la juge Kh. au motif qu’il se sentait méprisé par elle (elle n’aurait pas répondu à ses salutations) et qu’il doutait de son impartialité (elle aurait examiné une affaire antérieure qui concernait son épouse).
Par des décisions non contestables du 26 mai et du 3 juin 2005, le tribunal présidé par la juge concernée rejeta la demande de récusation comme étant dénuée de fondement. Il constata qu’aucun argument du requérant n’avait démontré une violation de l’article 18 du code de procédure civile, qui prévoyait des motifs légitimes de récusation d’un juge.
Par un jugement du 25 janvier 2006, le tribunal rejeta la demande du requérant, ayant considéré que l’acte H-1 du 26 décembre 2003 était conforme aux exigences posées par le jugement du 14 mai 2001 et que le TMO s’était acquitté de son obligation d’exécution. Il décida en outre que le requérant n’avait pas droit à la compensation réclamée, l’accident ayant résulté d’un travail qu’il avait effectué de sa propre initiative et qui ne faisait pas partie de ses attributions.
Le 21 avril et le 4 août 2006 respectivement, la cour d’appel et la Cour suprême rejetèrent l’appel et le pourvoi en cassation du requérant.
B.
Le droit interne pertinent
Le droit interne pertinent concernant la partie de la requête relative à la durée excessive de l’exécution du jugement rendu en faveur du requérant est décrit dans l’arrêt
Romachov c. Ukraine
(n
o
67534/01, §§ 16-19, 27
juillet 2004).
En ce qui concerne une récusation d’un juge, celle-ci obéit aux articles 18 à 22 du Code de procédure civile de 1963 (en vigueur au moment des faits).
Un motif de récusation peut découler des circonstances spéciales mentionnées dans l’article 18
: Des juges doivent impérativement subir/ou demander la récusation dans le cas
:
1)
s’ils ont participé à l’examen antérieur de l’affaire en qualité des témoins, experts, traducteurs, représentants, membres du parquet, secrétaires de l’audience
;
2)
s’ils sont personnellement, directement ou indirectement intéressés à l’issue du litige
;
3)
s’ils ont un lien de parenté avec une des parties ou autres personnes participant au litige
;
4)
s’ils entretiennent des relations particulières avec des personnes participant au litige
;
5)
en vertu des autres circonstances bien établies, faisant question à leur impartialité.
Le jury judiciaire ne peut être composé de personnes entretenant des liens de parenté.
L’article 22 prévoit l’ordre de l’examen d’une demande portant sur la récusation d’un juge. Le tribunal doit entendre la personne qui fait le sujet de la demande de récusation, en cas où elle souhaite de s’expliquer
; ainsi que l’opinion des autres personnes participant au litige. Le tribunal examinant l’affaire statue en demande de réquisition, adoptant la décision dans une salle des délibérations.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue que la durée de la procédure entamée en vue de la reconnaissance de son accident comme étant un accident du travail – procédure qui incluait, outre la procédure principale, la non-exécution du jugement rendu en sa faveur – est excessive.
2.
Le requérant se plaint que le rejet de la demande de récusation présentée l’a privé du droit à ce que sa cause soit entendue équitablement par un tribunal impartial.
3.
Il allègue enfin que le rejet de sa demande de compensation des dommages consécutifs à ce qu’il estime être un accident du travail s’analyse en une violation de son droit prévu par l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
1.
Le requérant allègue que la durée de la procédure entamée en vue de la reconnaissance de son accident comme étant un accident du travail – incluant, outre la procédure principale, la non-exécution du jugement rendu en sa faveur, est excessive. Il invoque à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente en l’espèce se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement soutient que, les événements en cause ayant eu lieu avant la ratification de la Convention par l’Ukraine le 11
septembre 1997, ils sont incompatibles
ratione temporis
avec la Convention.
La Cour note que la première procédure a débuté en novembre 1994 et qu’elle s’est achevée le 15 mai 1995 par le prononcé du jugement devenu définitif. Elle a été ré-ouverte le 1
er
mars 2000, à la suite d’un recours extraordinaire introduit par le défendeur le 26 novembre 1999.
La compétence
ratione temporis
de la Cour ne débute qu’avec la prise d’effet, le 11
septembre 1997, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l’Ukraine. Par conséquent, en l’espèce, la période à prendre en compte a commencé à courir le 26
novembre 1999, date à laquelle le TMO a réengagé la procédure. Elle s’est terminée le 26 décembre 2003, avec l’exécution du jugement du 14 mai 2001, prononcée dans le cadre de la procédure rouverte. Le 8 avril 2005, le tribunal a confirmé que le jugement du 14 mai 2001 avait été exécuté. Le requérant n’a pas contesté ce jugement en appel. Pour autant qu’il affirme de ne pas avoir été informé de ce jugement, la Cour observe qu’il n’a pas démontré avoir fait des tentatives raisonnables en vue de se tenir informé de l’issue de son affaire, ce qui ne peut pas entraîner une responsabilité de l’Etat (
Trukh c. Ukraine
(déc.), n
o
50966/99, 14
octobre 2003).
Le Gouvernement estime que la durée de la procédure n’est pas excessive.
Le requérant maintient ses griefs.
La Cour observe que la durée de la procédure est de quatre ans et un mois et qu’elle inclut une phase judiciaire, devant trois degrés de juridiction, et une phase exécutive. A la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en la matière, elle estime qu’au total cette durée n’est pas déraisonnable.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint que le rejet de la demande de récusation présentée l’a privé du droit à ce que sa cause soit entendue équitablement par un tribunal impartial. La Cour estime que ce grief doit être vu sous l’angle du droit à un tribunal impartial, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention dont la partie pertinente en l’espèce se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement combat cette thèse.
Le requérant maintient son grief.
La Cour estime que ce grief doit être examiné sous l’angle du droit à un tribunal impartial uniquement en ce qui concerne la procédure civile au principal, la procédure de récusation d’un juge, indépendante de la procédure qui l’a fait naître, ne concernant pas le bien-fondé d’une accusation en matière pénale et ne porte pas davantage sur une contestation sur des droits et obligations de caractère civil d’un requérant au sens de l’article 6
§
1 de la Convention (
Mitterrand c. France
(déc.), n
o
39344/04, 7
novembre 2006,
Quemar c. France
(déc.), n
o
69258/01, 23 mars 2004).
En l’occurrence, le tribunal présidé par la juge Kh. refusa la demande sur sa propre récusation. Son rejet fut conforme aux normes législatives en vigueur qui prévoyait aucune restriction quant à la composition du tribunal statuant sur la récusation d’un de ses membres. Cependant, il n’incombe pas à la Cour d’examiner
in abstracto
la législation et la pratique pertinentes, mais de rechercher si la manière dont elles ont été appliquées au requérant ou l’ont touché a enfreint l’article 6 § 1 (voir,
mutatis mutandis
,
Hauschildt c.
Danemark
du 24 mai 1989, série A n
o
154, § 45).
La Cour rappelle qu’aux fins de l’article 6
§
1, l’impartialité doit s’apprécier selon une démarche subjective, essayant de déterminer la conviction et le comportement personnels de tel juge en telle occasion, et aussi selon une démarche objective amenant à s’assurer qu’il offrait des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime (voir, entre autres,
Hauschildt c. Danemark
, précité, § 46
;
Thomann c. Suisse
du 10
juin 1996,
Recueil
En ce qui concerne la première démarche, la Cour a toujours considéré que l’impartialité personnelle d’un magistrat se présume jusqu’à preuve du contraire (
Kyprianou c. Chypre
[GC] du 15
décembre 2005, n
o
73797/01, §
119). En l’espèce, elle n’a relevé aucun élément susceptible de mettre en doute l’impartialité personnelle de la juge Kh.
Quant à la seconde démarche, elle conduit à se demander, lorsqu’une juridiction collégiale est en cause si, indépendamment de l’attitude personnelle de l’un de ses membres, certains faits vérifiables autorisent à douter de l’impartialité de celle-ci. En la matière, même les apparences peuvent revêtir de l’importance. Il en résulte que, pour se prononcer sur l’existence, dans une espèce donnée, d’une raison légitime de craindre d’une juridiction un défaut d’impartialité, le point de vue de l’intéressé entre en ligne de compte mais ne joue pas un rôle décisif. L’élément déterminant consiste à savoir si les appréhensions de celui-ci peuvent passer pour objectivement justifiées (voir
Lindon, Otchakovsky-Laurens et July c.
France
[GC], n
os
21279/02 et 36448/02, §
‑
XI).
Ces appréhensions tiennent du fait que, premièrement, la juge Kh. a déjà examiné l’affaire de son épouse et, deuxièmement, qu’elle ne répondait pas aux salutations. La Cour estime, toutefois, que ces faits ne sauraient justifier la remise en cause du droit à un tribunal impartial garanti par l’article 6 de la Convention, en ce qui concerne la procédure civile au principal.
Partant, la Cour, à l’instar du Gouvernement, estime que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant allègue enfin que le rejet de sa demande de compensation des dommages consécutifs à ce qu’il estime être un accident du travail s’analyse en une violation de son droit prévu par l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention. Cette disposition est ainsi libellée
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement soutient que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention,
aucune contestation sur un bien réel n’étant selon lui en jeu en l’espèce. Il rappelle que la Convention ne garantit pas le droit de se voir attribuer le droit de propriété d’une chose. Il attire l’attention de la Cour sur l’absence de jugement interne définitif accordant une compensation quelconque au requérant.
Le requérant maintient sa thèse.
La Cour constate que, dans le cadre de la troisième procédure entamée par le requérant, sa demande en compensation a été examinée au fond et rejetée. Les tribunaux ont établi que l’accident était imputable au requérant qui avait s’était livré de sa propre initiative à une activité non prévue dans la description de ses fonctions.
La Cour observe ensuite que le requérant n’a démontré ni devant les juridictions internes ni devant la Cour qu’il avait droit à l’obtention de la compensation en cause ou qu’il avait une «
espérance légitime
» d’obtenir une telle compensation (
Kopecký c. Slovaquie
[GC], n
o
44912/98, §
35, 28
septembre 2004). Partant, la Cour, à l’instar du Gouvernement, déclare que cette partie de la requête est incompatible
rationae materiae
avec les dispositions de la Convention. Partant, elle doit également être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stephen Phillips
Peer Lorenzen
Greffier adjoint
Président