AFFAIRE ERYILMAZ c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 32322/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia de una dintre cetățenele sale, doamna Nurhan Eryılmaz („reclamanta”), născută în 1929 și având reședința la Ankara, care a sesizat Curtea la 26 iulie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”). Reclamanta este reprezentată de domnul M.C. Taner, avocat la Ankara. Guvernul turc („Guvernul”) este reprezentat de agentul său în scopul procedurii în fața Curții. La 29 noiembrie 2007, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Astfel cum permite articolul 29 § 3 din Convenție, ea a decis, în plus, să fie examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT

La 12 iulie 2000, reclamanta a introdus o acțiune în despăgubire la tribunalul de mare instanță din Ankara („tribunalul”) pentru a obține daune-interese în compensarea exproprierii de facto a terenului său de către Ministerul Apărării. Ea a revendicat indemnizații în cuantum de 230.970.000.000 TRL, corespunzător valorii de piață a terenului la acea epocă.

La 20 februarie 2001, tribunalul a respins cererea reclamantei. Acesta a concluzionat că bunul în litigiu era ocupat de Ministerul Apărării din 1942, și nu din 1981, așa cum susținea reclamanta. Astfel, acțiunea referitoare la acest teren era prescrisă la împlinirea termenului de douăzeci de ani, în conformitate cu dispozițiile articolului 38 din Legea nr. 2942 din 4 noiembrie privind exproprierea.

La 18 iunie 2001, Curtea de casație a confirmat sentința de fond.

Printr-o hotărâre din 15 ianuarie 2002, notificată reclamantei la 11 februarie 2002, Curtea de casație a respins recursul în îndreptarea hotărârii.

Reclamanta se plânge de o atingere adusă dreptului său de proprietate. Ea susține că terenul său a făcut obiectul unei ocupații de facto, fără să fi fost efectuată nicio procedură de expropriere. Ea pretinde că nicio sumă nu i-a fost plătită în niciun moment. Ea invocă în această privință articolul 1 din Protocolul nr. 1 și articolul 6 din Convenție. Curtea consideră că se impune examinarea acestui capăt de cerere numai din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Guvernul susține că reclamanta dispunea de căi de recurs în cazul ocupării de către administrație, și anume acțiuni posesorii și în daune-interese, și că nu le-a folosit.

Curtea reamintește că a respins în trecut, în cadrul unor cauze similare, această excepție invocată în fața sa, considerând că căile de recurs prevăzute de procedura civilă permit exercitarea unei acțiuni numai în ipoteza unei alterări ilegale a înscrierii unui titlu de proprietate sau a unei tulburări posesorii. Or, nu acesta era cazul în speță (I.R.S. și alții, citată anterior, § 34). Curtea își confirmă, așadar, concluzia anterioară și respinge excepția Guvernului. Ea constată, în plus, că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De altfel, ea remarcă faptul că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Așadar, se impune să fie declarată admisibilă.

Curtea reamintește că a tratat deja cauze care ridicau probleme similare celei din prezenta speță și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza privării de proprietate care rezultă din aplicarea articolului 38 din Legea nr. 2942 (I.R.S. și alții, citată anterior, §§ 50-54, Kadriye Yıldız și alții c. Turciei, nr. 73016/01, §§ 29-31, 10 octombrie 2006, Börekçioğulları (Çökmez) și alții c. Turciei, nr. 58650/00, §§ 42-44, 19 octombrie 2006). Ea constată că, în ceea ce privește aplicarea acestei dispoziții, Guvernul nu a furnizat niciun fapt și niciun argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită în cazul de față.

Curtea consideră că aplicarea articolului 38 în prezenta speță a avut drept consecință privarea reclamantei de orice posibilitate de a obține o indemnizație pentru anularea titlului său de proprietate. O astfel de ingerință nu poate fi calificată decât drept arbitrară, în măsura în care nu a fost inițiată nicio procedură de indemnizare care să poată menține justul echilibru care trebuie să existe între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor individuale.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Rămâne aplicarea articolului 41, în temeiul căruia reclamanta solicită 654.000 de euro (EUR), majorați cu dobânzi de întârziere, considerând că, în iunie 2008, metrul pătrat de teren valora 2.820 EUR. Ea prezintă o expertiză efectuată la 22 noiembrie 2004 pentru aceeași parcelă de teren, în cadrul unei proceduri civile inițiate de ceilalți coerezi, potrivit căreia, în iunie 2000, metrul pătrat de teren valora 315,74 EUR. Cu toate acestea, în observațiile sale din 25 iunie 2008, partea reclamantă explică faptul că revendicarea sa de indemnizații la momentul deschiderii procedurii interne, la 12 iulie 2000, viza echivalentul a 122.070 EUR.

Guvernul contestă aceste revendicări, fără a propune o sumă cu titlu de satisfacție echitabilă.

Trebuie constatat mai întâi că pentru Curte există o dificultate reală în evaluarea pierderii pecuniare a reclamantei. Curtea observă în continuare că încălcarea dreptului reclamantei, astfel cum este garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1, își are originea într-o problemă care a fost deja recunoscută de autoritățile judiciare turce, care au remediat-o (paragraful 7 de mai sus). În această privință, Curtea atrage atenția asupra Recomandării Comitetului de Miniștri din 12 mai 2004 (Rec(2004)6) privind îmbunătățirea recursurilor interne, în care acesta reamintește că, dincolo de obligația, în temeiul articolului 13 din Convenție, de a oferi oricărei persoane care are o pretenție susținută un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, statele au o obligație generală de a remedia problemele care stau la baza încălcărilor constatate (Broniowski c. Poloniei [MC], nr. 31443/96, § 193, CEDO 2004-V). În acest context, Curtea consideră că instanțele naționale sunt mai bine plasate pentru a evalua pierderile reale ale reclamantei în modul cel mai adecvat. În consecință, ea consideră că un recurs în despăgubire sau un recurs în constatare a valorii terenurilor expropriate, care dă naștere unei indemnizații (din oficiu sau în urma unui recurs) din partea administrației, constituie forma cea mai adaptată pentru remedierea unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Gençel c. Turciei, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003).

În absența unui astfel de recurs care să acopere perioada anterioară deciziei Curții Constituționale (paragraful 7 de mai sus), Curtea reamintește că a declarat deja, în cauza I.R.S. și alții c. Turciei (satisfacție echitabilă) (nr. 26338/95, §§ 23-24, 31 mai 2005), că indemnizarea nu trebuie să reflecte neapărat valoarea integrală și plenară a bunurilor atunci când absența oricărei indemnizații, iar nu calificarea juridică a deposedării, este la originea încălcării constatate. În speță, Curtea consideră oportun să stabilească o sumă forfetară, atât cât este posibil, și consideră că această sumă trebuie, în principiu, să corespundă valorii patrimoniale atașate așteptărilor legitime de obținere a unei indemnizații în cadrul procedurii în fața instanțelor interne (mutatis mutandis, Börekçioğulları (Çökmez) și alții, citată anterior, § 48). În consecință, având în vedere elementele care figurează în dosar, Curtea, pronunțându-se în echitate, consideră rezonabil să acorde reclamantei 150.000 EUR cu titlu de prejudiciu material. De altfel, ea consideră că această cauză nu prezintă nicio indicație specifică care să permită reținerea existenței unui prejudiciu moral (I.R.S. și alții (satisfacție echitabilă), citată anterior, § 28).

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, reclamanta solicită suma de 6.210 EUR pentru onorariile avocatului său și 440,16 EUR pentru celelalte cheltuieli de judecată suportate în fața instanțelor naționale și a Curții. Ca document justificativ, ea prezintă o convenție de onorarii sub semnătură privată între ea și reprezentantul său, prin care se stabilește suma sus-menționată pentru onorarii, precum și facturi pentru cheltuielile de traducere, corespondență, copii și cheltuielile de judecată în fața instanțelor naționale. Guvernul contestă aceste sume.

Curtea consideră că onorariile stabilite între reclamantă și reprezentantul său în cadrul contractului lor obligă numai părțile respective. Având în vedere circumstanțele cauzei și documentele justificative, ea consideră rezonabilă acordarea sumei de 1.000 EUR pentru toate cheltuielile.

Curtea consideră oportun să calculeze rata dobânzilor de întârziere după rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 32322/02) dirigée contre la République de Turquie par l'une de ses ressortissantes, M me Nurhan Eryılmaz (« la requérante »), née en 1929 et résidant à Ankara, qui a saisi la Cour le 26 juillet 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »). La requérante est représentée par M e M. C. Taner, avocat à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent aux fins de la procédure devant la Cour. Le 29 novembre 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT I.

Le 12 juillet 2000, la requérante intenta une action en indemnisation devant le tribunal de grande instance d'Ankara (« le tribunal ») afin d'obtenir des dommages et intérêts en compensation de l'expropriation de facto de son terrain par le ministère de la Défense. Elle revendiqua des indemnités d'une somme de 230 970 000 000 TRL correspondant à la valeur marchande du terrain à cette époque.

Le 20 février 2001, le tribunal débouta la requérante de sa demande. Il conclut que le bien litigieux était occupé par le ministère de la Défense depuis 1942 et non 1981 comme le prétendait la requérante. Ainsi, l'action relative à ce terrain était prescrite au terme de vingt ans conformément aux dispositions de l'article 38 de la loi n o 2942 du 4 novembre relative à l'expropriation.

Le 18 juin 2001, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.

Par un arrêt du 15 janvier 2002, notifié à la requérante le 11 février 2002, la Cour de cassation rejeta le pourvoi en rectification d'arrêt. II.

La requérante se plaint d'une atteinte à son droit de propriété. Elle fait valoir que son terrain a fait l'objet d'une occupation de facto sans qu'aucune procédure d'expropriation n'ait été effectuée. Elle prétend qu'aucune somme ne lui a été versée à aucun moment. Elle invoque à cet égard l'article 1 du Protocole n o 1 et l'article 6 de la Convention. La Cour considère qu'il y a lieu d'examiner ce grief sous le seul angle de l'article 1 du Protocole n o 1.

Le Gouvernement soutient que la requérante disposait de voies de recours en cas d'occupation par l'administration, à savoir des actions possessoires et en dommages-intérêts, et qu'elle n'en a pas fait usage.

La Cour rappelle avoir rejeté par le passé, dans le cadre d'affaires similaires, cette exception soulevée devant elle, considérant que les voies de recours prévues par la procédure civile permettent d'exercer une action uniquement dans l'hypothèse d'une altération illégale de l'inscription d'un titre de propriété ou d'un trouble possessoire. Or tel n'était pas le cas en l'espèce ( I.R.S. et autres , précité, § 34). La Cour confirme donc sa conclusion antérieure et rejette l'exception du Gouvernement. Elle constate en outre que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, elle relève que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.

La Cour rappelle avoir déjà traité des affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et avoir constaté la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à raison de la privation de propriété résultant de l'application de l'article 38 de la loi n o 2942 ( I.R.S. et autres , précité, §§ 50 ‑ 54, Kadriye Yıldız et autres c. Turquie , n o 73016/01, §§ 29 ‑ 31, 10 octobre 2006, Börekçioğulları (Çökmez) et autres c. Turquie , n o 58650/00, §§ 42 ‑ 44, 19 octobre 2006). Elle constate que, concernant l'application de cette disposition, le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

La Cour estime que l'application de l'article 38 au cas d'espèce a eu pour conséquence de priver la requérante de toute possibilité d'obtenir une indemnisation pour l'annulation de son titre de propriété. Une telle ingérence ne peut qu'être qualifiée d'arbitraire dans la mesure où aucune procédure d'indemnisation susceptible de maintenir le juste équilibre devant régner entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels n'a été engagée.

Dès lors, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1.

Reste l'application de l'article 41 au titre duquel la requérante demande 654 000 euros (EUR), à assortir des intérêts moratoires, en estimant que le mètre carré de terrain valait, en juin 2008, 2 820 EUR. Elle soumet une expertise effectuée le 22 novembre 2004 pour la même parcelle de terrain dans le cadre d'une procédure civile entamée par les autres cohéritiers et selon laquelle en juin 2000 le mètre carré de terrain valait 315,74 EUR. Toutefois, dans ses observations du 25 juin 2008, la partie requérante explique que sa revendication d'indemnités au moment de l'ouverture de la procédure interne le 12 juillet 2000 portait sur l'équivalent de 122 070 EUR.

Le Gouvernement conteste ces revendications sans proposer de somme au titre de la satisfaction équitable.

Il convient de constater d'abord qu'une réelle difficulté existe pour la Cour pour évaluer la perte pécuniaire de la requérante. La Cour observe ensuite que la violation du droit de la requérante tel que le garantit l'article 1 du Protocole n o 1 tire son origine d'un problème qui a déjà été reconnu par les autorités judiciaires turques qui y ont remédié (paragraphe 7 ci-dessus). A ce propos, la Cour attire l'attention sur la Recommandation du Comité des Ministres du 12 mai 2004 (Rec(2004)6) sur l'amélioration des recours internes, dans laquelle celui-ci rappelle que, au-delà de l'obligation, en vertu de l'article 13 de la Convention, d'offrir à toute personne ayant un grief défendable, un recours effectif devant une instance nationale, les Etats ont une obligation générale de remédier aux problèmes sous-jacents aux violations constatées ( Broniowski c. Pologne [GC], n o 31443/96, § 193, CEDH 2004 ‑ V). Dans ce contexte, la Cour estime que les juridictions nationales sont mieux placées pour évaluer les pertes réelles de la requérante de la manière la plus appropriée qu'il soit. En conséquence, elle estime qu'un recours en indemnisation ou un recours en constatation de la valeur des terrains expropriés, donnant lieu à l'indemnisation (d'office ou sur recours) par l'administration, constitue la forme la plus adaptée au redressement d'une violation de l'article 1 du Protocole 1 (voir, mutatis mutandis, Gençel c. Turquie , no 53431/99, § 27, 23 octobre 2003).

A défaut d'un tel recours couvrant la période antérieure à la décision de la Cour constitutionnelle (paragraphe 7 ci-dessus), la Cour rappelle avoir déjà déclaré dans l'affaire I.R.S. et autres c. Turquie (satisfaction équitable) (n o 26338/95, §§ 23-24, 31 mai 2005) que l'indemnisation ne devait pas nécessairement refléter la valeur pleine et entière des biens lorsque c'est l'absence de toute indemnité, et non la qualification juridique de la dépossession, qui est à l'origine de la violation constatée. En l'espèce, la Cour juge approprié de fixer une somme forfaitaire autant que faire se peut et considère que cette somme doit en principe correspondre à la valeur patrimoniale attachée aux attentes légitimes d'obtention d'une indemnisation dans le cadre de la procédure devant les juridictions internes ( mutatis mutandis , Börekçioğulları (Çökmez) et autres , précité, § 48). En conséquence, au vu des éléments figurant au dossier, la Cour, statuant en équité, estime raisonnable d'allouer 150 000 EUR à la requérante au titre du dommage matériel. Par ailleurs, elle estime que l'affaire ne présente aucune indication spécifique permettant de retenir l'existence d'un dommage moral ( I.R.S. et autres (satisfaction équitable), précité, § 28).

En ce qui concerne les frais et dépens la requérante réclame la somme de 6 210 EUR pour les honoraires de son avocat et 440,16 EUR pour les autres frais et dépens encourus devant les juridictions nationales et la Cour. A titre de justificatif, elle soumet une convention d'honoraires sous seing privé entre elle et son représentant fixant la somme susmentionnée pour les honoraires ainsi que des factures pour les frais de traduction, de correspondance, de copies et de justice devant les instances nationales. Le Gouvernement conteste ces montants.

La Cour estime que les honoraires fixés entre la requérante et son représentant dans le cadre de leur contrat, n'engagent que les parties respectives. Compte tenu des circonstances de la cause et des justificatifs, elle estime raisonnable d'accorder la somme de 1 000 EUR tous frais confondus.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.