AFFAIRE ERYILMAZ c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété
AFFAIRE ERYILMAZ c. TURQUIE (CtEDO, 2009)
A DOUA SECȚIE
CAUZA
ERYILMAZ c. TURCIEI
(Cererea nr. 32322/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 octombrie 2009
DEFINITIVĂ
10/05/2010
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la articolul 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi retușuri de formă.
În cauza Eryılmaz c. Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), reunită într-o cameră compusă din:
Françoise Tulkens, președintă,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș, judecători,
și Françoise Elens-Passos, grefier adjunct de secție,
După deliberare în camera de consiliu la 6 octombrie 2009,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 32322/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia de una dintre cetățenele sale, doamna Nurhan Eryılmaz („reclamanta”), născută în 1929 și având reședința la Ankara, care a sesizat Curtea la 26 iulie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”). Reclamanta este reprezentată de domnul M.C. Taner, avocat la Ankara. Guvernul turc („Guvernul”) este reprezentat de agentul său în scopul procedurii în fața Curții. La 29 noiembrie 2007, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Astfel cum permite articolul 29 § 3 din Convenție, ea a decis, în plus, să fie examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI
În urma unei operațiuni de amenajare urbană, la 21 ianuarie 1981, reclamanta a dobândit un teren (lot nr. 5965 – parcela nr. 1) cu o suprafață de 232 m² (din 35.717 m²), situat în Kazım Özalp, districtul Ankara-Çankaya.
La 12 iulie 2000, reclamanta a introdus o acțiune în despăgubire la tribunalul de mare instanță din Ankara („tribunalul”) pentru a obține daune-interese în compensarea exproprierii de facto a terenului său de către Ministerul Apărării. Ea a revendicat indemnizații în cuantum de 230.970.000.000 TRL, corespunzător valorii de piață a terenului la acea epocă.
La 20 februarie 2001, tribunalul a respins cererea reclamantei. Acesta a concluzionat că bunul în litigiu era ocupat de Ministerul Apărării din 1942, și nu din 1981, așa cum susținea reclamanta. Astfel, acțiunea referitoare la acest teren era prescrisă la împlinirea termenului de douăzeci de ani, în conformitate cu dispozițiile articolului 38 din Legea nr. 2942 din 4 noiembrie privind exproprierea.
La 18 iunie 2001, Curtea de casație a confirmat sentința de fond.
Printr-o hotărâre din 15 ianuarie 2002, notificată reclamantei la 11 februarie 2002, Curtea de casație a respins recursul în îndreptarea hotărârii.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
Printr-o hotărâre pronunțată la 10 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial la 4 noiembrie 2003, Curtea Constituțională, în unanimitate, a declarat articolul 38 din Legea nr. 2942 neconform cu Constituția și l-a anulat. Pentru mai multe detalii, a se vedea hotărârea I.R.S. și alții c. Turciei (nr. 26338/95, §§ 21-28, 20 iulie 2004).
ÎN DREPT
Reclamanta se plânge de o atingere adusă dreptului său de proprietate. Ea susține că terenul său a făcut obiectul unei ocupații de facto, fără să fi fost efectuată nicio procedură de expropriere. Ea pretinde că nicio sumă nu i-a fost plătită în niciun moment. Ea invocă în această privință articolul 1 din Protocolul nr. 1 și articolul 6 din Convenție. Curtea consideră că se impune examinarea acestui capăt de cerere numai din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Guvernul susține că reclamanta dispunea de căi de recurs în cazul ocupării de către administrație, și anume acțiuni posesorii și în daune-interese, și că nu le-a folosit.
Curtea reamintește că a respins în trecut, în cadrul unor cauze similare, această excepție invocată în fața sa, considerând că căile de recurs prevăzute de procedura civilă permit exercitarea unei acțiuni numai în ipoteza unei alterări ilegale a înscrierii unui titlu de proprietate sau a unei tulburări posesorii. Or, nu acesta era cazul în speță (I.R.S. și alții, citată anterior, § 34). Curtea își confirmă, așadar, concluzia anterioară și respinge excepția Guvernului. Ea constată, în plus, că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De altfel, ea remarcă faptul că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Așadar, se impune să fie declarată admisibilă.
Curtea reamintește că a tratat deja cauze care ridicau probleme similare celei din prezenta speță și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza privării de proprietate care rezultă din aplicarea articolului 38 din Legea nr. 2942 (I.R.S. și alții, citată anterior, §§ 50-54, Kadriye Yıldız și alții c. Turciei, nr. 73016/01, §§ 29-31, 10 octombrie 2006, Börekçioğulları (Çökmez) și alții c. Turciei, nr. 58650/00, §§ 42-44, 19 octombrie 2006). Ea constată că, în ceea ce privește aplicarea acestei dispoziții, Guvernul nu a furnizat niciun fapt și niciun argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită în cazul de față.
Curtea consideră că aplicarea articolului 38 în prezenta speță a avut drept consecință privarea reclamantei de orice posibilitate de a obține o indemnizație pentru anularea titlului său de proprietate. O astfel de ingerință nu poate fi calificată decât drept arbitrară, în măsura în care nu a fost inițiată nicio procedură de indemnizare care să poată menține justul echilibru care trebuie să existe între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor individuale.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Rămâne aplicarea articolului 41, în temeiul căruia reclamanta solicită 654.000 de euro (EUR), majorați cu dobânzi de întârziere, considerând că, în iunie 2008, metrul pătrat de teren valora 2.820 EUR. Ea prezintă o expertiză efectuată la 22 noiembrie 2004 pentru aceeași parcelă de teren, în cadrul unei proceduri civile inițiate de ceilalți coerezi, potrivit căreia, în iunie 2000, metrul pătrat de teren valora 315,74 EUR. Cu toate acestea, în observațiile sale din 25 iunie 2008, partea reclamantă explică faptul că revendicarea sa de indemnizații la momentul deschiderii procedurii interne, la 12 iulie 2000, viza echivalentul a 122.070 EUR.
Guvernul contestă aceste revendicări, fără a propune o sumă cu titlu de satisfacție echitabilă.
Trebuie constatat mai întâi că pentru Curte există o dificultate reală în evaluarea pierderii pecuniare a reclamantei. Curtea observă în continuare că încălcarea dreptului reclamantei, astfel cum este garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1, își are originea într-o problemă care a fost deja recunoscută de autoritățile judiciare turce, care au remediat-o (paragraful 7 de mai sus). În această privință, Curtea atrage atenția asupra Recomandării Comitetului de Miniștri din 12 mai 2004 (Rec(2004)6) privind îmbunătățirea recursurilor interne, în care acesta reamintește că, dincolo de obligația, în temeiul articolului 13 din Convenție, de a oferi oricărei persoane care are o pretenție susținută un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, statele au o obligație generală de a remedia problemele care stau la baza încălcărilor constatate (Broniowski c. Poloniei [MC], nr. 31443/96, § 193, CEDO 2004-V).
În acest context, Curtea consideră că instanțele naționale sunt mai bine plasate pentru a evalua pierderile reale ale reclamantei în modul cel mai adecvat. În consecință, ea consideră că un recurs în despăgubire sau un recurs în constatare a valorii terenurilor expropriate, care dă naștere unei indemnizații (din oficiu sau în urma unui recurs) din partea administrației, constituie forma cea mai adaptată pentru remedierea unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Gençel c. Turciei, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003).
În absența unui astfel de recurs care să acopere perioada anterioară deciziei Curții Constituționale (paragraful 7 de mai sus), Curtea reamintește că a declarat deja, în cauza I.R.S. și alții c. Turciei (satisfacție echitabilă) (nr. 26338/95, §§ 23-24, 31 mai 2005), că indemnizarea nu trebuie să reflecte neapărat valoarea integrală și plenară a bunurilor atunci când absența oricărei indemnizații, iar nu calificarea juridică a deposedării, este la originea încălcării constatate. În speță, Curtea consideră oportun să stabilească o sumă forfetară, atât cât este posibil, și consideră că această sumă trebuie, în principiu, să corespundă valorii patrimoniale atașate așteptărilor legitime de obținere a unei indemnizații în cadrul procedurii în fața instanțelor interne (mutatis mutandis, Börekçioğulları (Çökmez) și alții, citată anterior, § 48). În consecință, având în vedere elementele care figurează în dosar, Curtea, pronunțându-se în echitate, consideră rezonabil să acorde reclamantei 150.000 EUR cu titlu de prejudiciu material.
De altfel, ea consideră că această cauză nu prezintă nicio indicație specifică care să permită reținerea existenței unui prejudiciu moral (I.R.S. și alții (satisfacție echitabilă), citată anterior, § 28).
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, reclamanta solicită suma de 6.210 EUR pentru onorariile avocatului său și 440,16 EUR pentru celelalte cheltuieli de judecată suportate în fața instanțelor naționale și a Curții. Ca document justificativ, ea prezintă o convenție de onorarii sub semnătură privată între ea și reprezentantul său, prin care se stabilește suma sus-menționată pentru onorarii, precum și facturi pentru cheltuielile de traducere, corespondență, copii și cheltuielile de judecată în fața instanțelor naționale. Guvernul contestă aceste sume.
Curtea consideră că onorariile stabilite între reclamantă și reprezentantul său în cadrul contractului lor obligă numai părțile respective. Având în vedere circumstanțele cauzei și documentele justificative, ea consideră rezonabilă acordarea sumei de 1.000 EUR pentru toate cheltuielile.
Curtea consideră oportun să calculeze rata dobânzilor de întârziere după rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
Declară, în unanimitate, cererea admisibilă;
Hotărăște, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1;
Hotărăște, cu cinci voturi la două,
a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în lire turcești la rata aplicabilă la data plății:
(i) 150.000 EUR (o sută cincizeci de mii de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu material;
(ii) 1.000 EUR (o mie de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, începând de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 27 octombrie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Grefier adjunct
Președintă
La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei parțial dizidente a judecătorului Zagrebelsky, la care se raliază judecătorul Sajó.
F.T.
F.E.P.
OPINIE PARȚIAL DIZIDENTĂ
A JUDECĂTORULUI ZAGREBELSKY
LA CARE SE RALIAZĂ JUDECĂTORUL SAJÓ
Împărtășesc opinia majorității prin aceea că ea constată în prezenta cauză o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza privării de proprietate fără indemnizare, dar nu o pot urma în raționamentul său privind satisfacția echitabilă.
Înainte de a ajunge la o evaluare a indemnizației care urmează a fi acordată în echitate, majoritatea afirmă (la paragraful 17 al hotărârii) că „indemnizarea nu [trebuie] să reflecte neapărat valoarea integrală și plenară a bunurilor atunci când absența oricărei indemnizații, iar nu calificarea juridică a deposedării, este la originea încălcării constatate”. Ca și în alte cauze împotriva Turciei similare cu cea de față (de exemplu Börekçiogullari (Cökmez) și alții c. Turciei, 19 octombrie 2006), hotărârea derivă acest principiu jurisprudențial din hotărârea I.R.S. și alții c. Turciei (satisfacție echitabilă) din 31 mai 2005 (§§ 23-24) și consideră că se impune stabilirea unei sume care să corespundă, în principiu, „așteptărilor legitime de obținere a unei indemnizații în cadrul procedurii în fața instanțelor interne”.
Este vorba despre un criteriu care ar putea să suscite cu ușurință critici, dar motivul dezacordului meu nu este acesta. El privește mai degrabă o cerință de coerență în jurisprudența Curții.
În mai multe cauze de expropriere împotriva Italiei, în care a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 pentru singurul motiv că indemnizarea era absentă sau insuficientă, Curtea, începând cu hotărârea Marii Camere în cauza Scordino c. Italiei (nr. 1) din 29 martie 2006, a considerat fără excepție că o indemnizație adecvată trebuia să corespundă valorii de piață a bunului la momentul privării acestuia. Marea Cameră a consacrat mai multe paragrafe (paragrafele 93-103 și 257 din hotărârea Scordino citată anterior) analizei jurisprudenței sale privind situațiile în care se poate accepta ca indemnizarea să fie inferioară valorii de piață integrale, pentru a concluziona că, atunci când exproprierea în litigiu nu se înscrie în cadrul unei reforme economice, sociale sau politice, niciun obiectiv legitim de „utilitate publică” nu poate justifica o indemnizare inferioară valorii de piață.
Și aici este vorba despre o jurisprudență care ar putea fi discutată, evidențiindu-se o rigiditate poate excesivă și o subevaluare a utilității publice care stă la baza oricărei exproprieri legitime. Dar ceea ce, în ochii mei, nu este acceptabil, este faptul că Curtea, insensibilă la soluțiile jurisprudențiale care decurg din hotărârile Marii Camere, continuă să facă referire la „jurisprudențe naționale” divergente. Problema persistenței acestei „jurisprudențe turce” divergente a fost deja semnalată, și de multă vreme. Se poate regreta faptul că majoritatea nu a considerat necesar să accepte jurisprudența generală a Curții (pe care nici măcar nu a menționat-o) sau să își clarifice motivele pentru a continua să se distanțeze de aceasta, eventual prin intermediul unei desesizări în favoarea Marii Camere (articolul 30 din Convenție).