AFFAIRE BOHNENSCHUH c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

27.10.2009

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE BOHNENSCHUH c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA BOHNENSCHUH c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 14427/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 octombrie 2009 DEFINIF 27/01/2010 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Bohnenschuh c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Stanley Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 octombrie 2009, Renunță hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedural La originea cazului (n 14427/05) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți germani, dl Therezia Bohnenschuh și dl Franz Bohnenschuh, au sesizat Curtea la 13 aprilie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Ioan Danut Maghet, avocat în Timișoara. Guvernul român (adică, la data de) este reprezentat de agentul său, dl Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamanții susțineau în special încălcarea dreptului lor la respectarea proprietăților lor, din cauza lipsei de plată a despăgubirii la care au dreptul în temeiul Legii nr. 10/2001. La 13 martie 2008, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului și, după cum se permite în temeiul articolului 3 din convenție, s-a decis, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp. Guvernul german, căruia i-a fost comunicată o copie a cererii în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (a) din regulament, nu a dorit să își prezinte punctul de vedere cu privire la caz. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Reclamanții, un cuplu căsătorit, s-au născut în 1939 și, respectiv, 1936 și au locuit în Lugoj. La 30 noiembrie 1984, mama reclamantei deținea un bun imobil compus dintr-o casă și un teren de 672 m, situat la Lugoj, la nr. 6, strada Pandurilor. La 30 noiembrie 1984, acest bun a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 223/1974. La 19 ianuarie 1996, statul a vândut proprietatea P.N. și P.S., care o locuiau în calitate de chiriași. 10. La 27 iunie 2001, pe baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile luate în mod abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 ( La 23 iulie 2002, municipalitatea Lugoj a respins cererea și i-a acordat o despăgubire de 464 828 194 de lei românești (ROL), adică 14 872 EUR (EUR) la momentul faptelor. Ea nu a contestat această hotărâre în fața instanțelor competente. Această compensație nu i-a fost plătită niciodată. 11. La 16 august 2002, mama reclamantei a introdus împotriva statului și P.N. și P.S. o acțiune în anulare a contractului de vânzare încheiat la ianuarie 1996, susținând că bunul fusese naționalizat în mod abuziv și că vânzarea sa era ilegală. Prin hotărârea definitivă din 9 noiembrie 2004, Curtea de Apel de la Timișoara a respins acțiunea prin constatarea bunei credințe a părților la încheierea sa. 12. La 9 februarie 2005, mama reclamantei a decedat și reclamanții au fost recunoscuți ca fiind singurii moștenitori ai săi 13. Până în prezent, reclamanții nu au primit nicio compensație pentru bunurile lor. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 14. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Matache și în alte hotărâri c. România 38113/02, §§ 14.17, 19 octombrie 2006) și Radu c. România 13309/03, § 18-20, 20 iulie 2006). Cu privire la violarea articolului 1 din PROTOCOLUL nr. 1 referitor la CONVENȚIA PRIVIND DREPTUL CETĂȚENILOR DE A PERCENA O INDEMNIZARE 15. Reclamantul susține că imposibilitatea în care se află de a obține o compensație efectivă pentru bunurile lor naționale le-a încălcat dreptul de proprietate. 1 Convenției, care este astfel formulată Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Pe fond 17. Guvernul nu contestă situația de fapt. 18. 10/2001 și al organismului de plasament colectiv în valori mobiliare mai sus (a se vedea Hotărârea Radu § 20, 20 iulie 2006). Acesta subliniază faptul că reclamanții au recurs la posibilitatea de a se adresa autorităților administrative pentru a li se acorda despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001. 19. Potrivit guvernului, mecanismul instituit prin această lege, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, prin crearea Fondului Proprietatea, este de natură să ofere persoanelor interesate o despăgubire corespunzătoare cerințelor jurisprudenței Curții. 20. Guvernul concluzionează că echilibrul corect a fost menținut între interesul general și respectarea drepturilor individuale ale reclamanților. 21. Reclamanții consideră că intervenția în dreptul lor de proprietate nu este justificată și subliniază că Fondul Proprietatea nu funcționează încă. 22. Curtea constată că, în prezenta cauză, deși Reclamanții au obținut, la 23 iulie 2002, o decizie administrativă definitivă de stabilire a cuantumului despăgubirii la care aveau dreptul pentru bunurile lor naționalizate, această decizie nu a fost executată. 23. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridicau probleme similare cu cele ale cazului în speță și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Matache și altele menționate anterior Orha România , n 1486/02, 12 octombrie 2006 Cerpineanu și alte România , n 26356/02, 9 decembrie 2008). 24. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față 25. Până în prezent, reclamanții nu au primit încă suma stabilită prin decizia din 23 iulie 2002. 26. Având în vedere jurisprudența sa în această privință și elementele concrete ale dosarului, Curtea consideră că, în cazul de față, faptul că reclamanții nu au primit despăgubirea în pofida stabilirii acesteia de către Decizia administrativă definitivă menționată anterior și de a nu avea certitudine cu privire la data la care ar putea-o percepe, le-a supus o sarcină disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 27. Cu privire la violarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng de refuzul restituirii în natură a bunurilor lor imobiliare. 29. Curtea constată că reclamanții nu dispun de un bun actual. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție, art. 41 din Convenție trebuie respins în conformitate cu art. 30. În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 EUR pentru prejudiciul material suferit, din care 350 000 EUR reprezintă valoarea apartamentului și 350 000 EUR pentru lipsa de câștig; de asemenea, reclamanții solicită 10 000 EUR pentru prejudiciul moral cauzat de lipsa de plăcere a bunului 32. Guvernul observă că reclamanții nu pot solicita valoarea de piață a bunului în litigiu, ci doar valoarea despăgubirii. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu moral, guvernul se ridică împotriva acestei pretenții și consideră că nu se poate reține niciun prejudiciu moral, deoarece acest prejudiciu nu a fost dovedit și nu s-a stabilit o legătură de cauzalitate între procedurile care au făcut obiectul prezentei cereri și suferința pretinsă de solicitanți. 33. Curtea amintește că o hotărâre care constată o încălcare implică obligația statului pârât de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (Iatridis c. Grecia) (satisfacere echitabilă) [GC], nr 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI. 34. În cazul de față, având în vedere natura încălcării constatate, Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu material și moral, care nu este compensat suficient prin constatarea încălcării. 35. Curtea constată că reclamanții nu dispun de nicio hotărâre judiciară sau administrativă care să le recunoască dreptul de a beneficia de contravaloarea bunului imobil în cauză. Prin urmare, aceasta respinge această cerere. 36. Cu toate acestea, aceasta arată că o decizie administrativă, pe care reclamanții nu au contestat-o, a stabilit valoarea despăgubirii. Prin urmare, Comisia consideră că plata acestei indemnizații, revizuită pe baza ratei inflației, ar plasa părțile interesate într-o situație echivalentă pe cât posibil cu cea în care s-ar afla în cazul în care cerințele articolului 1 din Protocolul nr 1 nu ar fi fost ignorate. Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral care rezultă în special din frustrarea cauzată de întârzierea autorităților administrative de a le compensa pentru bunurile lor. 37. Prin urmare, pe baza elementelor aflate în posesia sa și care acționează în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea alocă în comun reclamanților suma de 25 200 EUR pentru prejudicii materiale și 2 000 EUR pentru daune morale. Costuri și cheltuieli de judecată 38. De asemenea, reclamanții solicită 5 746,93 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, reprezentând cheltuielile de transport în România și onorariile avocatului lor, furnizând dovezi pentru susținerea acestora. 39. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiția ca acestea să fie reale, justificate, necesare și rezonabile; el menționează că onorariile avocatului lor de 5 000 EUR sunt excesive și că documentele privind cheltuielile de transport sunt redactate în germană și că nu există nicio legătură între acestea și prezenta cauză. Curtea amintește că, în ceea ce privește art. 41 din convenție, numai cheltuielile de care s-a stabilit că au fost suportate efectiv, că corespund unei necesități și că sunt de o valoare rezonabilă (a se vedea, printre altele, Nikolova c. Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 79, CEDO 1999-II. Aceasta recunoaște că părțile interesate au suportat cheltuieli pentru corectarea încălcării Convenției la nivel intern și european, dar ținând seama de gradul relativ redus de complexitate a prezentei cauze, care urmează o jurisprudență deja bine stabilită și care acționează în mod echitabil, conform dispozițiilor art. 41 din Convenția, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce în comun reclamanților 2 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată. Interese moratorii 41. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul 1 la Convenția privind dreptul reclamanților de a primi despăgubiri pentru bunurile lor și inadmisibile pentru surplusul declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție în ceea ce privește dreptul reclamanților de a primi despăgubiri pentru bunul lor declarat că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 2 din Convenția 200 EUR (85 000 200 EUR) pentru prejudicii materiale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit ii. 000 EUR (două mii de euro) pentru prejudicii morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit (iii. 000 EUR (două mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitanți că aceste sume vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 27 octombrie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte