SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ADAM c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 45890/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 3 noiembrie 2009 DEFINIF 03/02/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Adam c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 octombrie 2009, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cazului (n 45890/05) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Atanasie Adam (atienne Adam) a sesizat Curtea la 2 decembrie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 27 noiembrie 2006, președintele secțiunii a treia a decis să comunice cererea guvernului, așa cum se permite în articol. 3 din Convenție s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. DE FAPT, CIRCONSTANȚELE SPĂLĂȚII Reclamantul s-a născut în 1957 și locuiește în Timișoara. În 1973, casa reclamantului a fost expropriată de stat. Pe parcursul anilor 1978-1979, au fost construite locuințe pe acest teren, în baza unei autorizații de construcție acordate de consiliul popular de atunci. La 29 aprilie 2004, reclamantul sesizează tribunalul județ din Timiș cu privire la o acțiune civilă împotriva Consiliului local din Timișoara și Primăriei din Timișoara orașul aflat în despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a construcției clădirilor din apropierea casei sale. El susținea că autorizația de construcție acordată de fostul consiliu popular era ilegală și că construcția clădirilor la o distanță de un metru de proprietatea sa ar fi redus valoarea acesteia cu 100 000 EUR ( Instanța a citat părțile și i-a ordonat reclamantului să plătească o taxă de timbru în valoare de 68 615 000 de lei românești vechi, adică aproximativ 1 693 EUR, pe baza Legii nr. 146/1997 privind taxa de timbru. Această sumă a fost stabilită luând în considerare valoarea prejudiciului pretins de solicitant. Reclamantul a depus o cerere de scutire de la plata taxei de timbru, susținând că nu are resurse, prin hotărârea din 28 mai 2004, pronunțată în camera de consiliu, Tribunalul a respins cererea sa și a invitat reclamantul să plătească taxa de timbru pentru a nu-și vedea acțiunea anulată. 10. Prin hotărârea din 25 iunie 2004, Tribunalul și-a anulat acțiunea pentru neplata taxei de timbru, pe baza articolului 20 alineatul (3) din Legea nr. 146/1997 și a articolului 30 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 11. Reclamantul a fost invitat să își retragă acțiunea, susținând că acțiunea sa era exceptată de la plata taxei de timbru, invocând art. 15 litera (r) din Legea nr. Legea nr. 146/1997, care susține că trebuie să beneficieze de o scutire, în măsura în care era lipsit de resurse și că, în opinia sa, orice decizie contrară ar aduce atingere dreptului său de acces la o instanță. 12. Prin hotărârea din 26 ianuarie 2005, Curtea de Apel din Timișoara a respins apelul, pe motiv că acțiunea reclamantului nu intra în domeniul de aplicare al articolului 15 litera (r) din Legea nr. 146/1997 și că cererea sa de scutire de taxa de timbru fusese respinsă de către instanță 13. Prin hotărârea definitivă din 22 septembrie 2005, Curtea de Apel din Timișoara a respins recursul și a confirmat hotărârea pronunțată în apel. Reclamantul nu a efectuat nicio activitate remunerată și nu a primit venituri din proprietate, dar a considerat că nu a furnizat dovada că trăia într-o stare de sărăcie, astfel încât scutirea de la plata taxei de timbru ar fi justificată în cazul său. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 14. Dispozițiile legale și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Weissman și în alte hotărâri ale României 63945/00, § 20 și 21, Hotărârea din 24 mai 2006 și Rusen c. România 38151/05, § 14-18, Hotărârea din 8 ianuarie 2009). 15. Conform datelor Institutului Statistic Național, salariul mediu în România în mai 2005 se ridica la aproximativ 5 800 000 de lei românești noi, respectiv 143 EUR. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 16. Reclamantul se plânge că a fost privat de dreptul său de acces la o instanță, din cauza respingerii acțiunii sale pentru neplata taxei de timbru, a cărei sumă a fost excesivă și nejustificată și invocă art. 6 1 din convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 17. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Guvernul nu contestă faptul că dreptul de acces la o instanță a reclamantului a fost supus unor limitări, dar consideră că acestea urmăresc un scop legitim și că există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. subordonarea accesului judecătorului la cheltuielile de procedură nu reprezintă în sine o încălcare a dreptului la un proces echitabil (Weissman și alte proceduri citate anterior, Jedamski și Jedamska c. Polonia, n 73547/01, 26 iulie 2005) și că o bună administrare a justiției poate justifica cheltuieli judiciare a căror valoare trebuie evaluată în lumina circumstanțelor specifice ale fiecărui caz ( Tolstoy Miloslavsky c. Marea Britanie, 13 iulie 1995, seria A n 316 B). 19. Guvernul atrage apoi atenția asupra faptului că alte țări impun taxe de timbru de la 5% la 8% din obiectul solicitat (Polonia, Lituania, Ungaria) și că, în multe alte țări, plata lor este, la fel ca în România, solicitată în avans (Norvegia, Belgia, Polonia, Italia, Lituania, Danemarca și Austria). Guvernul consideră că prezenta cauză este diferită de cauza Jedamski și Jedamska menționată anterior, în care Curtea a considerat că instanțele și-au întemeiat argumentele pe capacitatea ipotetică a reclamantului de a obține venituri, fără a se baza într-adevăr pe situația sa personală. Acesta consideră că, în cazul de față, instanțele interne și-au bazat deciziile pe documentele furnizate de solicitant în această privință și au concluzionat că nu a demonstrat că trăiește într-o stare de sărăcie care justifică acordarea unei scutiri. 693 EUR) este rezonabil, având în vedere suma solicitată de solicitant cu titlu de despăgubire, și anume 100 000 EUR. 22. Reclamantul contestă această teză, considerând că a fost disproporționată, în măsura în care a fost fără venituri la momentul respectiv și că anularea acțiunii sale nu și-a respectat dreptul de acces la o instanță. 23. Curtea reamintește că art. 6 alineatul (1) din Convenție garantează tuturor dreptul la ca o instanță să cunoască orice contestație cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Acesta consacră în acest fel un drept la o instanță judecătorească, al cărei drept de acces, respectiv dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât un aspect. 24. Cu toate acestea, cu guvernul, Curtea admite, potrivit jurisprudenței sale constante, că dreptul la o instanță În acest sens, Curtea amintește că nu a exclus niciodată ca interesele unei bune administrări a justiției să poată justifica impunerea unei restricții financiare la accesul unei persoane la o instanță (Tolstoy Miloslavsky) citată anterior, §§ 61 și următoarele: și Kreuz c. Polonia, n 28249/95, § 59, CEDO 2001 VI). 25. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (Weissman și alții c. România citată anterior, §§ 32-44 și Iorga c. România, n 4227/02, § 34-52, 25 În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față 26. În cazul de față, Curtea constată că nu se contestă faptul că reclamantul nu desfășura nicio activitate remunerată și nu atingea un alt venit și observă apoi că reclamantul a putut să se adreseze unei instanțe care a decis cu privire la cererea sa de scutire. 27. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să se examineze dacă, în cazul reclamantului, aprecierea făcută de instanțele interne nu și-a limitat dreptul de acces la o instanță într-un punct în care acesta l-a făcut teoretic și iluzoriu. 28. În acest sens, Comisia reamintește că, în cazul în care o instanță este chemată să decidă cu privire la o cerere de scutire, instanțele naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât instanța internațională pentru a evalua elementele de probă prezentate în fața acesteia și, în acest caz, pentru a estima capacitatea reclamantului de a plăti taxa de timbru datorată. Chiar și o motivare succintă poate să nu constituie o problemă în temeiul articolului 6 1, cu condiția ca instanțele să ia în considerare situația personală a reclamantului (V.M. c. Bulgaria, nr 45723/99, §§ 55-56, 8 iunie 2006). Curtea ia notă de faptul că taxa de timbru impusă era foarte mare pentru majoritatea justițiabililor (de aproximativ 13 ori salariul mediu la momentul respectiv) și că reclamantul nu primea niciun venit. Cu toate acestea, instanțele interne au respins cererea sa de acordare a unei scutiri, considerând că nu trăia într-o stare de sărăcie astfel cum o justifica. 30. Curtea consideră că o astfel de concluzie nu indică o explorare reală a capacităților financiare ale reclamantului pentru a determina posibilitățile oferite acestuia din urmă de a-și îndeplini taxa de timbru menționată. Or, având în vedere valoarea foarte mare a taxei și lipsa stabilită a veniturilor în cadrul reclamantului, o astfel de analiză era necesară pentru a determina proporționalitatea anulării acțiunii sale. 31. Prin urmare, Curtea consideră că, contrar argumentelor guvernului, instanțele nu au luat suficient în considerare situația personală a reclamantului pentru a-și pune în balanță interesele cu cele ale administrației judiciare, astfel încât statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamantului un acces efectiv la instanță. 32. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 CONVENȚIEI 33. Reclamantul susține că anularea acțiunii sale l-a privat de orice posibilitate de a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 34. Guvernul susține că reclamantul nu este titular al unui În sensul jurisprudenței constante a organelor convenției, acesta constată că nicio instanță nu și-a stabilit dreptul la daune-interese sau valoarea acestora. În aceste condiții, creanța sa nu era nici sigură, nici lichidă. 35. Guvernul consideră că prezenta cauză se diferențiază de cauza Weissman și altele Mai sus menționat, în care creanța reclamanților rezulta în mod sigur din dispozițiile codului civil. În acest caz, creanța reclamantului era de la bun început o creanță condiționată și problema respectării cerințelor legale trebuia să fie soluționată în procedura judiciară. 36. În cele din urmă, guvernul amintește că, în alte cauze în care Curtea s-a confruntat cu problema accesului la o instanță, aceasta a considerat că nu este necesar să se pronunțe asupra existenței unui bun. 37. Reclamantul consideră, la rândul său, că a fost plasat în imposibilitatea de a obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de construcția clădirilor în apropierea casei sale, din cauza anulării acțiunii sale pentru neplata taxei de timbru. 38. Curtea subliniază că acest motiv este direct legat de motivul examinat în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Curtea declară că este admisibil. Cu toate acestea, având în vedere concluziile sale pe teren ale acestui din urmă articol, Curtea nu ar putea specula cu privire la rezultatul acțiunii în despăgubire dacă cerințele dreptului de acces la o instanță ar fi fost respectate în fața instanțelor interne. 39. Prin urmare, Comisia consideră că nu este necesar să se ia o decizie cu privire la temeinicia motivului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, Iorga, citată anterior, punctul 60, și Vlasia Grigore Vasilescu România, 60868/00, § 50 și 51, 8 iunie 2006). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 40. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 EUR pentru prejudiciul material suferit ca urmare a imposibilității de a-și exercita drepturile în fața instanțelor interne. 42. Guvernul face trimitere la observațiile sale cu privire la motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenției și solicită Curții să nu acorde nimic în ceea ce privește prejudiciul material, având în vedere absența unei legături de cauzalitate între încălcările invocate și pretinsul prejudiciu material. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că o eventuală constatare a încălcării constituie în sine o reparație satisfăcătoare a presupusului prejudiciu moral suferit. 43. Curtea amintește că singura bază de acordare a unei satisfacții echitabile în speță constă în faptul că reclamantul nu a avut acces la o instanță, încălcând art. 6 alineatul (1) din convenție. Comisia consideră că reclamantul nu a demonstrat că prejudiciul material pretins este efectiv rezultatul anulării acțiunii sale pentru neplata taxei de timbru (a se vedea, mutatis mutandis, Kudła c. Polonia [GC], nr 30210/96, § 164, EHR 2000-XI). În orice caz, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul procedurii interne (Teltronic CATV Polonia, n 48140/99, punctul 69, 10 ianuarie 2006). Prin urmare, nu există nicio justificare pentru acordarea unei despăgubiri din partea acestui șef. 44. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea admite că reclamantul a putut suferi o frustrare din cauza anulării acțiunii sale. Reclamantul solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor cu onorariile de avocat, sub forma unui procent de 20% din suma sumelor acordate de Curte. În acest scop, acesta produce un contract de asistență judiciară încheiat cu avocatul său care prevede aceste condiții. 46. Guvernul observă că contractul prezentat de solicitant nu conține nici o semnătură, nici o dată de încheiere și solicită Curții să nu îl ia în considerare. În orice caz, acesta consideră că suma solicitată este excesivă și solicită Curții să o respingă. 47. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea decide să nu acorde reclamantului nimic. Interese moratoriu 48. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declara cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția menționată că nu este necesar să se ia o decizie cu privire la justificarea motivării formulate în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, suma de 3 000 EUR (trei mii) EUR), pentru daune morale, cu atât mai mult orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care poate fi convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, decât de la expirarea termenului menționat și până la plată, această sumă va fi crescută cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a Facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 3 noiembrie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Premier
TROISIÈME SECTION
ADAM c. ROUMANIE
(Requête n
o
45890/05)
ARRÊT
3 novembre 2009
03/02/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Adam c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra,
Ann Power,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 octobre 2009,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
45890/05) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Atanasie Adam («
le requérant
»), a saisi la Cour le 2 décembre 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
Oana Halmaghi, avocate à Timișoara. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le requérant se plaint en particulier d'une atteinte à son droit d'accès à un tribunal, en raison de l'annulation de son action par les juridictions internes.
4.
Le 27 novembre 2006, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article
29
§
3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
Le requérant est né en 1957 et réside à Timișoara.
6.
En 1973, un terrain attenant la maison du requérant fut exproprié par l'Etat. Pendant les années 1978-1979, des logements furent construits sur ce terrain, en vertu d'une autorisation de construction délivrée par le conseil populaire de l'époque.
7.
Le 29 avril 2004, le requérant saisit le tribunal départemental de Timiș d'une action civile contre le conseil local de Timișoara et la mairie de la
ville en réparation du préjudice subi en raison de la construction des immeubles à proximité de sa maison. Il faisait valoir que l'autorisation de construction délivrée par l'ancien conseil populaire était illégale et que la
construction des immeubles à une distance d'un mètre de sa propriété aurait diminué la valeur de celle-ci de 100
000 euros («EUR»).
8.
Le tribunal cita les parties et ordonna au requérant de payer un droit de timbre d'un montant de 68
615
000 anciens lei roumains («ROL»), soit environ 1
693 EUR, en se fondant sur la loi n
o
146/1997 sur le droit de timbre. Ce montant avait été fixé en prenant en compte le montant du préjudice allégué par le requérant.
9.
Le requérant fit une demande d'exonération de paiement du droit de timbre, en faisant valoir qu'il était sans ressources. Par un jugement avant dire droit du 28 mai 2004, rendu en chambre de conseil, le tribunal rejeta sa demande. Il invita le requérant à s'acquitter du droit de timbre pour ne pas voir son action annulée.
10.
Le requérant ne s'acquitta pas du droit de timbre exigé. Par un jugement du 25 juin 2004, le tribunal annula son action pour non-paiement du droit de timbre, en se fondant sur les articles 20 § 3 de la loi n
o
146/1997 et 30 du règlement d'application de ladite loi.
11.
Le requérant releva appel, soutenant que son action était exemptée du paiement du droit de timbre, invoquant l'article 15 r) de la
loi
n
o
146/1997 et faisant valoir qu'il devait bénéficier d'une exonération, dans la mesure où il était sans ressources et qu'à son avis toute décision contraire porterait atteinte à son droit d'accès à un tribunal.
12.
Par un arrêt du 26 janvier 2005, la cour d'appel de Timișoara rejeta l'appel, au motif que l'action du requérant ne tombait pas dans le champ d'application de l'article 15 r) de la loi n
o
146/1997 et que sa demande d'exonération du droit de timbre avait été rejetée par le tribunal.
13.
Le requérant forma un recours en réitérant ses motifs d'appel. Par un arrêt définitif du 22 septembre 2005, la cour d'appel de Timișoara rejeta le
recours et confirma l'arrêt rendu en appel. La cour constata que le
requérant n'exerçait pas d'activité rémunérée et qu'il ne percevait pas de revenus de la propriété, mais estima qu'il n'avait pas apporté la preuve qu'il vivait dans un état de pauvreté tel qu'une exonération du paiement du droit de timbre serait justifiée dans son cas.
II.
14.
Les dispositions légales et la pratique interne pertinents sont décrites dans l'arrêt
Weissman et autres c. Roumanie
(n
o
63945/00, §§ 20 et 21, arrêt du 24 mai 2006) et
Rusen c. Roumanie
(n
o
38151/05, § 14-18,
arrêt du 8
janvier 2009).
15.
Selon les données de l'Institut statistique national, le salaire moyen en Roumanie en mai 2005 s'élevait à environ 5
800
000 nouveau lei roumains («RON»), soit 143 EUR.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA
16.
Le requérant se plaint d'avoir été privé de son droit d'accès à un tribunal, en raison du rejet de son action pour non-paiement du droit de timbre, dont le montant était excessif et injustifié. Il invoque l'article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
17.
La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
18.
Le Gouvernement ne conteste pas que le droit d'accès à un tribunal du requérant ait été soumis à des limitations, mais considère qu'elles poursuivaient un but légitime et qu'il existait un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. Il rappelle que la
subordination de l'accès au juge à des frais de procédure ne représente pas en soi une atteinte au droit à un procès équitable (
Weissman et autres
précité,
Jedamski et Jedamska c. Pologne
, n
o
73547/01, 26 juillet 2005) et qu'une bonne administration de la justice peut justifier des frais de justice dont le montant doit s'apprécier à la lumière des circonstances particulières de chaque affaire (
Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni
, 13
juillet 1995, série
A n
o
316
‑
B).
19.
Le Gouvernement attire ensuite l'attention sur le fait que d'autres pays imposent des droits de timbre allant de 5 à 8 pour cent de l'objet réclamé (Pologne, Lituanie, Hongrie) et que dans beaucoup d'autres pays leur paiement est, comme en Roumanie, exigé à l'avance (Norvège, Belgique, Pologne, Italie, Lituanie, Danemark et Autriche).
20.
Le Gouvernement estime que la présente affaire est différente de l'affaire
Jedamski et Jedamska
précitée, dans laquelle la Cour a estimé que les tribunaux avaient basé leur argumentation sur les capacités hypothétiques du requérant d'obtenir des revenus, sans se fonder réellement sur sa situation personnelle. Il considère qu'en l'espèce, les juridictions internes ont basé leurs décisions sur les pièces fournies par le requérant à cet égard et ont conclu qu'il n'avait pas démontré qu'il vivait dans un état de pauvreté justifiant l'octroi d'une exonération.
21.
Le Gouvernement en conclut que l'atteinte a été proportionnée, dans la mesure où le montant du droit de timbre demandé (environ 1
693 EUR) est raisonnable, eu égard au montant demandé par le requérant à titre de réparation, à savoir 100
22.
Le requérant conteste cette thèse, estimant que l'atteinte a été disproportionnée, dans la mesure où il était sans revenus à l'époque et que l'annulation de son action a méconnu son droit d'accès à un tribunal.
23.
La Cour rappelle que l'article 6 § 1 de la Convention garantit à chacun le droit à ce qu'un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil. Il consacre de la sorte un «
droit à un tribunal
», dont le droit d'accès, à savoir le droit de saisir le tribunal en matière civile, ne constitue qu'un aspect.
24.
Toutefois, avec le Gouvernement, la Cour admet, selon sa jurisprudence constante, que le «
droit à un tribunal
» n'est pas absolu. Il se prête à des limitations, car il commande de par sa nature même une réglementation de l'Etat qui a le choix des moyens à employer à cette fin. A cet égard, la Cour rappelle qu'elle n'a jamais exclu que les intérêts d'une bonne administration de la justice puissent justifier d'imposer une restriction financière à l'accès d'une personne à un tribunal (
Tolstoy
‑
Miloslavsky
précité, §§
61 et suiv., et
Kreuz c. Pologne
, n
o
‑
VI).
25.
La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article
6 § 1 de la Convention (
Weissman et autres c. Roumanie
précité, §§
32-44, et
Iorga c. Roumanie
, n
o
4227/02, § 34-52, 25
janvier 2007). Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.
26.
En l'espèce, la Cour observe qu'il n'est pas contesté que le requérant n'exerçait pas d'activité rémunérée et ne touchait pas d'autre revenu. Elle observe ensuite que le requérant a pu s'adresser à un tribunal qui a statué sur sa demande d'exemption.
27.
La Cour considère donc nécessaire d'examiner si, dans le cas du requérant, l'appréciation faite par les tribunaux internes n'a pas restreint son droit d'accès à un tribunal à un point tel qu'il l'a rendu théorique et illusoire.
28.
Elle rappelle à ce titre que, dès lors qu'un tribunal est appelé à décider sur une demande d'exemption, les juridictions nationales sont en principe mieux placées que le juge international pour apprécier les éléments de preuve présentées devant elle et, en l'occurrence, pour estimer les
capacités du requérant de s'acquitter du droit de timbre dû. Même une motivation succincte peut ne pas poser problème au regard de l'article 6
§
1, pour autant que les tribunaux prennent en compte la situation personnelle du requérant (
V.M. c. Bulgarie
, n
o
45723/99, §§ 55-56, 8 juin 2006).
29.
La Cour note que le droit de timbre exigé était d'un montant très important pour la majorité des justiciables (environ treize fois le salaire moyen à l'époque) et que le requérant ne percevait pas de revenus. Toutefois, les tribunaux internes ont rejeté sa demande d'octroi d'une exonération en considérant qu'il ne vivait pas dans un état de pauvreté tel qu'il la justifiait.
30.
La Cour estime qu'une telle conclusion ne fait pas apparaître une réelle exploration des capacités financières du requérant afin de déterminer les possibilités ouvertes à ce dernier pour s'acquitter dudit droit de timbre. Or, eu égard au montant très élevé de ladite taxe et à l'absence établie de revenus dans le chef du requérant, une telle analyse s'imposait afin de déterminer la proportionnalité de l'annulation de son action.
31.
La Cour estime donc que, contrairement aux arguments du Gouvernement, les juridictions n'ont pas suffisamment pris en compte la
situation personnelle du requérant pour mettre en balance ses intérêts et ceux de l'administration de la justice, de sorte que l'Etat n'a pas satisfait à son obligation d'assurer au requérant un accès effectif au tribunal.
32.
Dès lors, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
33.
Le requérant allègue que l'annulation de son action l'a privé de toute possibilité d'obtenir réparation pour le préjudice subi. Il invoque l'article
1 du Protocole n
o
1 à la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
34.
Le Gouvernement fait valoir que le requérant n'était pas titulaire d'un «
bien actuel
» ni d'une «
espérance légitime
», au sens de la
jurisprudence constante des organes de la Convention. Il note qu'aucune juridiction n'a établi son droit à des dommages-intérêts, ni leur montant. Dans ces conditions, sa créance n'était ni certaine ni liquide.
35.
Le Gouvernement estime que la présente affaire se différencie de l'affaire
Weissman et autres
précitée dans laquelle la créance des requérants résultait de manière certaine des dispositions du code civil. Or, en l'espèce, la créance du requérant était dès le départ une créance conditionnelle et la
question du respect des exigences légales devait être tranchée dans la
procédure judiciaire.
36.
Enfin, le Gouvernement rappelle que dans d'autres affaires dans lesquelles la Cour a été confrontée au problème d'accès à un tribunal, elle a estimé qu'il n'y avait pas lieu de statuer sur l'existence d'un bien.
37.
Le requérant estime pour sa part qu'il a été placé dans l'impossibilité d'obtenir réparation pour le préjudice causé par la construction des immeubles à proximité de sa maison, en raison de l'annulation de son action pour non-paiement du droit de timbre.
38.
La Cour relève que ce grief est directement lié au grief examiné sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention. Elle le déclare recevable. Toutefois, eu égard à ses conclusions sur le terrain de ce dernier article, la
Cour ne saurait spéculer sur ce qu'aurait été l'issue de l'action en réparation si les exigences du droit d'accès à un tribunal avaient été respectées devant les juridictions internes.
39.
Dès lors, elle estime qu'il n'y a pas lieu de statuer sur le bien-fondé du grief tiré de l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention (voir,
Iorga
, précité, § 60, et
Vlasia Grigore Vasilescu
c.
Roumanie
, n
o
60868/00, §§
50 et 51, 8 juin 2006).
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
40.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
41.
Le requérant réclame 300
000 euros (EUR) pour tous préjudices confondus, dont 45
000 EUR au titre du préjudice matériel subi en raison de l'impossibilité de faire valoir ses droits devant les juridictions internes.
42.
Le Gouvernement renvoie à ses observations sur le grief tiré de l'article
1 du Protocole n
o
1 à la Convention et demande à la Cour de ne rien accorder au titre du préjudice matériel, eu égard à l'absence de lien de causalité entre les violations invoquées et le préjudice matériel allégué. Pour ce qui est du préjudice moral, le Gouvernement estime qu'un éventuel constat de violation constitue en soi une réparation satisfaisante du préjudice moral prétendument subi.
43.
La Cour rappelle que la seule base d'octroi d'une satisfaction équitable en l'espèce réside dans le fait que le requérant n'a pas eu accès à un tribunal, en violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Elle estime que le requérant n'a pas démontré que le préjudice matériel allégué soit effectivement le résultat de l'annulation de son action pour non-paiement du droit de timbre (voir, mutatis mutandis,
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
30210/96, §
164, ECHR 2000-XI). En tout état de cause, la Cour ne saurait spéculer sur l'issue de la procédure interne (
Teltronic
CATV
c.
Pologne
, n
o
48140/99, § 69, 10 janvier 2006). En conséquence, rien ne justifie qu'elle lui accorde une indemnité de ce chef.
44.
Quant au préjudice moral, la Cour admet que le requérant a pu subir une frustration en raison de l'annulation de son action. Statuant en équité, elle lui octroie 3
000 EUR pour préjudice moral.
B.
Frais et dépens
45.
Le requérant demande également le remboursement des frais d'honoraires d'avocat, sous la forme d'un pourcentage de 20% du montant des sommes accordées par la Cour. Il produit à cet effet un contrat d'assistance judiciaire conclu avec son avocat stipulant ces conditions.
46.
Le Gouvernement observe que le contrat fourni par le requérant ne comporte pas de signature, ni de date de conclusion et prie la Cour de ne pas le prendre en considération. En tout état de cause, il estime que la somme demandée est excessive et prie la Cour de la rejeter.
47.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour décide de ne rien accorder au requérant.
C.
Intérêts moratoires
48.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
qu'il n'y a pas lieu de statuer sur le bien-fondé du grief tiré de l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
;
4.
Dit
a)
que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention la somme de 3
000 EUR (trois
mille
euros), pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la
facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 novembre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président