Kachan împotriva Poloniei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 11300/03) îndreptată împotriva Republicii Polonia de un cetățean ucrainean, dl. Witalij Kachan („reclamantul"), care a sesizat Curtea la 15 octombrie 2001 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul polonez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl. Jakub Wołąsiewicz, din ministerul afacerilor externe.

Reclamantul invocă în special faptul că a fost pus în imposibilitatea de a interoga sau de a face interogați martorii acuzării.

La 1 septembrie 2008, președintele secțiunii a patra a decis comunicarea plângerii bazate pe art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției Guvernului. Conform permisului acordat de art. 29 § 3 al Convenției, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei. PE FAPT I.

La 26 iulie 1999, persoana în cauză, suspectată de jaf, a fost arestată și pusă sub control.

La 27 iulie 1999, procurorul districtual de Przemyśl a efectuat o confruntare între reclamant și W.J., persoana prejudiciată. Fiind informat de procuror că avea dreptul la un interpret, reclamantul a declarat că locuiește în Polonia de mult timp și că cunoașterea limbii poloneze era suficientă pentru a putea compărea singur în actele de instrucție. W.J. a declarat că l-a identificat pe reclamant ca autor al jafului comis în prejudiciul său; a precizat pe baza căror trăsături fizice și-a bazat identificarea. Reclamantul i-a pus apoi trei întrebări cu privire la circumstanțele infracțiunii, la care W.J. a răspuns una câte una. Confruntarea s-a încheiat cu declarația reclamantului potrivit căreia nu mai avea întrebări de pus.

În octombrie 1999, procurorul districtual a depus în fața tribunalului regional de Przemyśl o acuzație împotriva reclamantului și a doi alți cetățeni ucraineni, I.K. și A.K. A reproșat primului doi jafuri: unul comis cu participarea lui I.K. în prejudiciul lui W.A. și altul comis cu participarea lui A.K. în prejudiciul lui W.J., victimele fiind ambele cetățeni ucraineni.

Într-o dată nespecificată, tribunalul regional a hotărât să disjungă procedura privind inculpatul A.K.

La 16 și 18 noiembrie 1999 și 2 decembrie 1999, 20 ianuarie 2000 și 3, 10 și 14 februarie 2000, tribunalul regional a ținut ședințe.

La 14 februarie 2000, tribunalul regional a declarat reclamantul vinovat de ambele acuzații și i-a impus o pedeapsă de cinci ani de închisoare. În paralel, a achitat inculpatul I.K. În ceea ce privește acuzația de jaf în prejudiciul lui W.A., judecătorii se bazaseră pe depunerile făcute de victimă și martorul A.M. în faza de instrucție. S-au bazat, de asemenea, pe declarațiile co-inculpatului I.K. Considerau că depunerile lui W.A. și A.M. analizate în conjuncție cu declarațiile lui I.K. confirmau acuzația împotriva reclamantului. Concluzionau, în paralel, că, având în vedere divergențele în depunerile lui W.A. și A.M. și luând în considerare imposibilitatea de a auzi acești martori la ședință, era necesar să-l achite pe I.K. conform principiului in dubio pro reo. Cât privește acuzația de jaf în prejudiciul lui W.J., judecătorii se bazaseră pe depunerile făcute de victimă în faza de instrucție. Aveau, de asemenea, în vedere confruntarea efectuată între W.J. și reclamant în această fază.

La 15 martie 2000, persoana în cauză a declarat apel. A reproșat tribunalului regional că și-a bazat sentința pe depunerile martorii în faza de instrucție. De asemenea, a contestat cuantumul pedepsei.

La 15 iunie 2000, curtea de apel de Rzeszów a anulat sentința din 14 februarie 2000 și a trimis cauza pentru reexaminare. Judecătorii considerau că condamnarea reclamantului se bazase de fapt doar pe depunerile lui W.A., A.M. și W.J. Reaminteau în acest context jurisprudență stabilită a Curții Supreme, privitoare la art. 391 § 1 al codului de procedură penală polonez. Conform acestei jurisprudențe, citirea depunerilor făcute în faza de instrucție constituia doar o excepție la regula administrării directe a probelor la ședință și era posibilă doar în cazul în care judecătorul de fond epuizase toate posibilitățile de a convoca un martor. Totuși, potrivit curții de apel, judecătorul de fond omisese să caute activ martorii și se limitase la a le trimite o citație la o adresă din Polonia. În acest context, curtea de apel considera, în special, necesar să epuizeze toate instrumentele oferite de tratatul privind asistența juridică în materie civilă și penală încheiat între Republica Polonia și Ucraina. De asemenea, considera necesar să auditioneze în reexaminare un rudă a lui W.A., Z.Z., care afirma că W.A. i-a povestit desfășurarea faptelor imediat după ce fusese agresat.

Tribunalul regional de Przemyśl, instanța de renvoi, a ținut ședințe la 29 septembrie, 30 octombrie și 1 decembrie 2000.

La 29 septembrie 2000, tribunalul regional a auditionat Z.Z. ca martor. Acesta a declarat că cunoaște vag pe W.A. Potrivit lui, W.A. era sosit o dimineață la domiciliul său și i-a spus că tocmai fusese agresat de niște ucraineni; ar fi declarat că este capabil să-și identifice agresorii. La cererea lui W.A., Z.Z. apelase poliția.

Tot la 29 septembrie 2000, tribunalul regional a cerut unității specializate de poliție de Rzeszów, responsabilă de cooperarea cu Ucraina, să notifice citațiile de comparație martorilor și să-i adducă la ședință. Într-o dată nespecificată, poliția a răspuns că omologul ei ucrainean confirmasem notificarea citațiilor de comparție persoanelor în cauză. A precizat că nu avea alt mijloc de a aduce martorii la ședință.

La 1 decembrie 2000, tribunalul regional a declarat reclamantul vinovat de ambele acuzații și i-a impus o pedeapsă de cinci ani de închisoare. Judecătorii observaseră că investigațiile efectuate de poliția poloneză pentru a-l găsi pe W.A., A.M. și W.J. fusesera infructuoase. De aceea, se bazaseră pe depunerile făcute în faza de instrucție: de fapt, poliția audionase W.A. de două ori și W.J. de trei ori, acesta din urmă fiind, în plus, confruntat cu reclamantul. Judecătorii nu luaseră în considerare declarațiile co-inculpatului I.K. În schimb, se bazaseră pe depunerile lui Z.Z.

La 3 ianuarie 2001, reclamantul a declarat apel. A reproșat tribunalului regional că și-a bazat condamnarea pe depunerile făcute de W.A., A.M. și W.J. în faza de instrucție, adăugând că nu meritau încredere. De asemenea, a contestat cuantumul pedepsei.

La 22 februarie 2001, curtea de apel de Rzeszów a respins apelul. Judecătorii observaseră că, W.A., A.M. și W.J. fiind plecați în Ucraina, era imposibil să-i auditioneze la ședință. Observau apoi că acești martori fuseseră audionați de poliție direct după faptele în cauză și că atunci l-au identificat pe reclamant. Notau că martorii audionați din nou după câteva zile nu avuseră nicio îndoială privind autorul faptelor, și considerau că depunerile lor erau logice și consecvente și că corespundeau depunerilor lui Z.Z.

Într-o dată nespecificată, reclamantul s-a pourvoit în casație. A reproșat tribunalului regional și curții de apel că dau crezare depunerilor făcute de W.A., A.M. și W.J. în faza de instrucție și a contestat cuantumul pedepsei.

La 21 iunie 2001, Curtea Supremă a respins recursul în casație, estimând-o evident neîntemeiată. Nu a motivat decizia. II.

Conform articolului 585 al codului, acte de procedură penală necesare pot fi efectuate prin comisie rogatorică internațională, în special: notificarea de documente persoanelor care locuiesc în străinătate; auditionarea martorilor; citația de comparție în fața unui tribunal sau a unui procuror a persoanelor care locuiesc în străinătate, în scopul auditionării unui martor sau a unei confruntări. La lumina articolului 587 al codului, procesele-verbale ale auditionării martorilor, întocmite la cererea unui tribunal sau a unui procuror polonez de către un tribunal sau un procuror dintr-un stat străin sau de către un organ care a acționat sub controlul lor, pot fi citite în ședință conform modalităților prescrise de art. 391, cu condiția ca auditionarea să fi fost efectuată în conformitate cu principiile ordinii juridice a Republicii Polonia. Potrivit articolului 591 § 1 al codului, într-o cauză privind o infracțiune comisă pe teritoriul polonez de un străin, ministrul justiției, acționând din oficiu sau la cererea procurorului, solicită, atunci când interesul justiției o cere, unui organ competent al statului de a cărui cetățean este inculpatul sau pe al cărui teritoriu locuiește să preia urmărirea penală (wniosek o przejęcie ścigania karnego).

La 14 august 1994 a intrat în vigoare tratatul privind asistența juridică în materie civilă și penală între Republica Polonia și Ucraina, încheiat la Kiev la 24 mai 1993. În temeiul acestui tratat, tribunalele și parchetele Părților contractante se acordă asistență juridică în materie penală (art. 2 § 1). Sunt în special considerate forme de asistență juridică auditionarea martorilor și identificarea persoanelor aflate pe teritoriul Părților contractante (articolele 4 și 13). Dacă, într-o cauză pendintă în fața organelor judiciare ale unei Părți contractante, prezența personală a unui martor aflat pe teritoriul celeilalte Părți contractante se dovedește necesară, trebuie solicitată unui organ judiciar competent al acestei Părți să notifice martorei o citație de comparție (art. 8 § 1). Fiecare dintre Părțile contractante se angajează să urmărească, la cererea celeilalte Părți contractante, cetățenii săi și străinii care locuiesc pe teritoriul său suspectați că au comis o infracțiune pe teritoriul Părții cerente (art. 54 § 1).

La 17 iunie 1996 a intrat în vigoare cu privire la Polonia Convenția europeană de asistență juridică în materie penală, făcută la Strasbourg la 20 aprilie 1959; această convenție a intrat în vigoare cu privire la Ucraina la 9 iunie 1998. În temeiul acestei convenții, Părțile contractante se angajează să-și acorde reciproc cea mai largă asistență juridică (art. 1 § 1). Partea cerută va executa, în formele prevăzute de legislația sa, comenzile rogatorii privitoare la o cauză penală care-i vor fi adresate de autorități judiciare ale Părții cerente și care au ca scop îndeplinirea actelor de instrucție (art. 3 § 1). Dacă Partea cerente o cere în mod expres, Partea cerută o va informa cu privire la data și locul execuției comenzii rogatorii. Autoritățile și persoanele interesate vor putea asista la execuția acesteia dacă Partea cerută este de acord (art. 4). Dacă Partea cerente consideră că prezența personală a unui martor în fața autorităților sale judiciare este deosebit de necesară, va face mențiune despre aceasta în cererea de trimitere a citației și Partea cerută va invita pe martor sau pe expert să comparăspună (art. 10 § 1). ÎN DREPT I.

Guvernul afirmă că reclamantul nu a epuizat căile de atac disponibile conform dreptului intern. Susține în particular că ar fi putut introduce un recurs în fața Curții Constituționale și să-i cmuiască să se pronunțe asupra chestiunii constituționalității articolului 391 § 1 al codului de procedură penală polonez, și anume dispoziția prin care judecătorii pot citi la ședință depunerile martorii în faza de instrucție.

Reclamantul combate în general argumentele Guvernului. 2. Aprecierea Curții

Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, recursul constituțional nu ar fi fost un remediu adecvat în măsura în care prejudiciul adus drepturilor reclamantului nu provine atât din aplicarea directă a dispoziției dreptului intern considerate neconstituționale, cât din modul în care aceasta a fost interpretată și apoi aplicată de tribunale în contextul specific al procedurii în cauză (Zaniewski c. Polonia, nr. 14464/03, §§ 29-32, 15 ianuarie 2008).

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea respinge excepția Guvernului.

Curtea constată că această plângere nu este evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Notează, de asemenea, că nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul 1. Pozițiile părților

Reclamantul reiterează în mod general plângerea.

Guvernul se abține de a se pronunța asupra fondului cauzei. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale

Deoarece cerințele paragrafului 3 al articolului 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de §1, Curtea va examina plângerea sub aspectul acestor două texte combinate (vezi, printre multe altele, Van Mechelen și alții c. Olanda, hotărâre din 23 aprilie 1997, § 49, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-III). Totuși, Curtea reamintește că admisibilitatea probelor cade în prima rând sub domeniul regulilor dreptului intern și că în principiu revine instanțelor judiciare naționale să aprecieze elementele colectate de ele. Misiunea încredințată Curții de Convenție nu constă în a se pronunța dacă depunerile martorilor au fost în drept admise ca probe, ci în a căuta dacă procedura considerată în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut caracter echitabil (vezi, printre altele, Van Mechelen și alții precitat, § 50). Probele trebuie în principiu produse în fața inculpatului, în ședință publică, în vederea unui dezbatere contradictoriu. Acest principiu nu este fără excepții, dar acestea nu pot fi acceptate decât cu rezerva drepturilor apărării; în general, paragrafele 1 și 3 d) ale articolului 6 impun acordarea inculpatului o oportunitate adecvată și suficientă de a contesta un marturiu la acuzație și de a-i interoga autorul, în momentul depunerii sau mai târziu (vezi, de exemplu, Van Mechelen și alții precitat, § 51, și Lüdi c. Elveția, hotărâre din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, § 49). Curtea a stabilit cu claritate că drepturile apărării sunt restricționate într-un mod incompatibil cu garanțiile articolului 6 atunci când o condamnare se bazează, unic sau într-o măsură determinantă, pe depunerile unui martor pe care inculpatul nu a avut posibilitate să-l interogeze nici în faza de instrucție nici în debaterile procesurale (vezi, în special, Delta c. Franța, hotărâre din 19 decembrie 1990, § 37, seria A nr. 191-A, Saïdi c. Franța, hotărâre din 20 septembrie 1993, §§ 43-44, seria A nr. 261-C, A.M. c. Italia, nr. 37019/97, § 25, 14 decembrie 1999, și P.S. c. Germania, nr. 33900/96, §§ 22-24, 20 decembrie 2001).

Prin urmare, art. 6 nu permite instanțelor judiciare să bazeze o condamnare pe depunerile unui martor la acuzație pe care „inculpatul" sau consilierul acestuia nu au putut interoga la niciun stadiu al procedurii decât în limitele următoare: în primul rând, atunci când lipsa confruntării se datora imposibilității de a localiza martorei, trebuie stabilit că autoritățile competente au căutat activ pe acesta în scopul de a permite această confruntare; în al doilea rând, marturiulu litigios nu poate sub nicio formă constitui singurul element pe care se bazează condamnarea (Mayali c. Franța, nr. 69116/01, § 32, 14 iunie 2005). b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

La modul introductiv, Curtea notează că reclamantul a fost condamnat pentru două infracțiuni distincte și că în fiecare caz condamnarea se bazase pe elemente de probă diferite. Deci, trebuie examinată conformitatea procedurii cu cerințele articolului 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției prin referire separată la fiecare acuzație.

În ceea ce privește acuzația de jaf în prejudiciul lui W.J., Curtea notează că condamnarea s-a bazat pe declarațiile făcute de victimă în faza de instrucție și pe confruntarea efectuată între acest martor și reclamant în această fază a procedurii (§11 mai sus). Examinând elementele de care dispune, Curtea observă că, în această confruntare, care a avut loc la 27 iulie 1999 în fața procurorului districtual, reclamantul a auzit depunerile lui W.J. care l-a identificat atunci în mod categoric ca fiind agresorul său; a avut, de asemenea, oportunitatea de a pune martorului toate întrebările pe care le considera relevante (§7 mai sus). Prin urmare, Curtea nu poate detecta în acest punct nicio încălcare a cerințelor decurgând din art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției.

Cât privește jaful comis în prejudiciul lui W.A., Curtea observă că instanțele care au judecat reclamantul l-au condamnat pe baza depunerilor a trei persoane: victima însăși și martorii A.M. și Z.Z. Cât privește victima și A.M., judecătorii, într-o primă fază, încercaseră să-i convocieze la ședință trimițând-le citația la adrese în Polonia. Apoi, după trimiterea cauzei pentru reexaminare, judecătorii le notificaseră citația prin intermediul autorităților ucrainene. Aceste demersuri fiind infructuoase, judecătorii se bazaseră pe depunerile făcute de W.A. și A.M. în faza de instrucție, în absența reclamantului (paragrafele 11, 13, 15-17 și 19 mai sus). Cât privește declarațiile lui Z.Z., singurul dintre cei trei martori în cauză care fuese auditionat la ședință publică, în fața inculpatului, Curtea notează că este vorba de un martor auricular care confirmase doar faptul că W.A. se plânguse că fusese agresat de niște ucraineni și că se declarase dispus să-și identifice agresorii (§15 mai sus). Prin urmare, în viziunea Curții, această probă nu ar putea aproape să clarifice chestiunea vinovăției reclamantului.

În ceea ce privește eforturile depuse de autoritățile poloneze în vederea asigurării confruntării inculpatului cu victima și martorei A.M., Curtea notează că curtea de apel de Rzeszów a motivat decizia de a anula condamnarea inițială a reclamantului și de a trimite cauza pentru reexaminare prin faptul că judecătorul de fond omisese să caute activ martorii W.A. și A.M. Potrivit curții de apel, judecătorul omisese în special să epuizeze toate instrumentele oferite de tratatul de asistență juridică în materie civilă și penală între Republica Polonia și Ucraina (§13 mai sus).

Curtea observă în acest context că tratatul menționat oferea autorităților naționale mai multe posibilități de a asigura confruntarea, cel puțin indirect, a reclamantului cu martorii acuzării. Astfel, autoritățile poloneze ar fi putut solicita unui tribunal sau unei parchetului ucrainene să auditioneze martorii în cauză; ar fi putut chiar, în măsura în care aproape toți cei implicați erau cetățeni ucraineni, să se despartă de cauză în favoarea justiției ucrainene (paragrafele 22-23 mai sus). Totuși, Curtea notează o anumită contradicție în atitudinea curții de apel: de fapt, curtea de apel, atunci când se pronunța asupra apelului declarat de reclamant împotriva condamnării sale a doua, judecă ca fiind suficient ca tribunalul regional să se fi limitat la a utiliza doar unul dintre instrumentele oferite de tratatul polono-ucrainean, și anume că ceruse autorităților ucrainene să notifice martorilor citația de comparție (§19 mai sus).

Mai mult, Curtea observă că autoritățile poloneze dispuseseră, de asemenea - ceea ce tribunalele poloneze trecuseră sub tăcere - de instrumentele oferite de Convenția europeană de asistență juridică în materie penală. În vertu acestui din urmă tratat, dacă Partea cerente o cere în mod expres, Partea cerută o va informa cu privire la data și locul execuției comenzii rogatorii; autoritățile și persoanele interesate vor putea asista la execuția acesteia dacă Partea cerută este de acord (§24 mai sus). Or se pare că autoritățile poloneze nu au considerat nici măcar oportunitatea de a aplica acest instrument, deși oferea o posibilitate de a audiționa martorii concernenți pe teritoriul ucrainean, în prezența părților la procedură.

La lumina circumstanțelor cauzei, Curtea estimează că reclamantul nu a avut o oportunitate suficientă și adecvată de a contesta declarațiile victimei și ale martorului A.M., declarații care constituiau singurele probe pe care se bazase condamnarea sa cu privire la acuzația de jaf în prejudiciul lui W.A.; imposibilitatea de a interoga acești doi martori trebuie privită în cazul de faț ca fiind imputabilă autorităților naționale. Ținând seama de importanța deosebită pe care o revine respectarea drepturilor apărării în procesul penal, Curtea estimează că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil.

De aceea, a existat o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției. II.

Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să cunoască de pretenziile formulate, în particular în măsura în care reclamantul satisface condițiile de admisibilitate prescrise de art. 35 al Convenției, Curtea nu a constatat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de aceasta. Rezultă că această parte a cererei este evident neîntemeiată și trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. III.

Reclamantul solicită 100.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea estimează că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, îi acordă 500 EUR la acest titlu. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul nu prezintă niciun o cerere privind cheltuielile și costurile. C. Dobânzi moratorii

Curtea judecă ca fiind corespunzător să calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata ușurii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă în ceea ce privește plângerea bazată pe art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției, relativă la imposibilitatea de a interoga martorii ale căror declarații constituiau elementul principal pe care se bazase condamnarea reclamantului, și inadmisibilă pentru rest; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției din cauza imposibilității în care s-a aflat reclamantul de a interoga martorii W.A. și A.M.; 3. Constată că nu a existat o asemenea încălcare din cauza imposibilității de a interoga martorei W.J.; 4. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 44 § 2 al Convenției, 500 EUR (cinci sute euro), a se converti în moneda națională a Ucrainei la cursul aplicabil la data plății, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a ușurii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Pronunțată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 3 noiembrie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Lawrence Early Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 11300/03) dirigée contre la République de Pologne par un ressortissant Ukrainien, M. Witalij Kachan (« le requérant »), a saisi la Cour le 15 octobre 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement polonais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Jakub Wołąsiewicz, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant allègue en particulier qu’il a été mis dans l’impossibilité d’interroger ou de faire interroger les témoins à charge.

Le 1 er septembre 2008, le président de la quatrième section a décidé de communiquer le grief tiré de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Le 26 juillet 1999, l’intéressé, soupçonné de brigandage, fut arrêté et placé en garde à vue.

Le 27 juillet 1999, le procureur de district de Przemyśl effectua une confrontation entre le requérant et W.J., la personne lésée. Informé par le procureur qu’il avait droit à un interprète, le requérant déclara qu’il séjournait en Pologne depuis déjà longtemps et que sa connaissance du polonais était suffisante pour qu’il pût comparaître tout seul lors des actes d’instruction. W.J. déclara identifier l’intéressé comme étant l’auteur du brigandage commis à son préjudice ; il précisa sur quels traits physiques il fondait son identification. Le requérant lui posa ensuite trois questions relatives aux circonstances de l’infraction, auxquelles W.J. répondit une à une. La confrontation se conclut par la déclaration du requérant selon laquelle il n’avait plus de questions à poser.

En octobre 1999, le procureur de district déposa devant le tribunal régional de Przemyśl un acte d’accusation à l’encontre du requérant et de deux autres ressortissants ukrainiens, I.K. et A.K. Il reprocha au premier deux brigandages : l’un commis avec la complicité d’I.K. au détriment de W.A. et l’autre commis avec la complicité d’A.K. au détriment de W.J., les victimes étant toutes deux des ressortissants ukrainiens.

A une date non précisée, le tribunal régional décida de disjoindre la procédure concernant l’accusé A.K.

Les 16 et 18 novembre 1999 et le 2 décembre 1999, le 20 janvier 2000 et les 3, 10 et 14 février 2000, le tribunal régional tint des audiences.

Le 14 février 2000, le tribunal régional déclara le requérant coupable des deux chefs d’accusation et lui infligea une peine de cinq ans de prison. En parallèle, il acquitta l’accusé I.K. En ce qui concernait le chef de brigandage commis au détriment de W.A., les juges s’étaient appuyés sur les dépositions faites par la victime et le témoin A.M. pendant la phase d’instruction. Ils s’étaient également fondés sur les déclarations du coaccusé I.K. Ils estimaient que les dépositions de W.A. et d’A.M. analysées conjointement avec les déclarations d’I.K. confirmaient la charge pesant sur le requérant. Ils concluaient en parallèle que, au vu de divergences dans les dépositions de W.A. et d’A.M. et compte tenu de l’impossibilité d’entendre ces témoins en audience, il fallait acquitter I.K. conformément au principe in dubio pro reo . Quant au chef de brigandage commis au détriment de W.J., les juges s’étaient appuyés sur les dépositions faites par la victime pendant la phase d’instruction. Ils avaient également pris en compte la confrontation effectuée entre W.J. et le requérant durant cette phase.

Le 15 mars 2000, l’intéressé interjeta appel. Il reprocha au tribunal régional d’avoir fondé son jugement sur les dépositions faites par les témoins durant la phase d’instruction. Il remit également en cause le quantum de sa peine.

Le 15 juin 2000, la cour d’appel de Rzeszów infirma le jugement du 14 février 2000 et renvoya l’affaire pour réexamen. Les juges estimaient que la condamnation du requérant s’était en réalité appuyée uniquement sur les dépositions de W.A., d’A.M. et de W.J. Ils rappelaient dans ce contexte une jurisprudence établie de la Cour suprême, relative à l’article 391 § 1 du code de procédure pénale polonais. Selon cette jurisprudence, la lecture de dépositions faites durant la phase d’instruction ne constituait qu’une exception à la règle d’administration directe de preuves en audience et qu’elle n’était possible que dans l’hypothèse où le juge du fond avait épuisé toutes les possibilités de convoquer un témoin. Or, selon la cour d’appel, le juge du fond avait omis de rechercher activement les témoins et s’était borné à leur envoyer une convocation à une adresse en Pologne. Dans ce contexte, la cour d’appel estimait notamment nécessaire d’épuiser tous les instruments offerts par le traité d’entraide judiciaire en matière civile et pénale conclu entre la République de Pologne et l’Ukraine. En sus, elle estimait nécessaire d’entendre lors du réexamen un parent de W.A., Z.Z., lequel affirmait que W.A. lui avait raconté le déroulement des faits immédiatement après avoir été agressé.

Le tribunal régional de Przemyśl, juridiction de renvoi, tint des audiences le 29 septembre, le 30 octobre et le 1 er décembre 2000.

Le 29 septembre 2000, le tribunal régional entendit Z.Z. en qualité de témoin. Celui-ci déclara connaître vaguement W.A. Selon lui, W.A. était arrivé un matin à son domicile et lui avait dit qu’il venait d’être agressé par des Ukrainiens ; il aurait déclaré être capable d’identifier ses agresseurs. A la demande de W.A., Z.Z. avait appelé la police.

Toujours le 29 septembre 2000, le tribunal régional demanda à l’unité spécialisée de police de Rzeszów, chargée de la coopération avec l’Ukraine, de notifier les sommations à comparaître aux témoins et de les faire comparaître à l’audience. A une date non précisée, la police répondit que son homologue ukrainien avait confirmé la notification des sommations à comparaître aux personnes concernées. Elle précisa qu’elle n’avait pas d’autre moyen de faire comparaître les témoins.

Le 1 er décembre 2000, le tribunal régional déclara le requérant coupable des deux chefs d’accusation et lui infligea une peine de cinq ans de prison. Les juges avaient relevé que les recherches opérées par la police polonaise en vue de retrouver W.A., A.M. et W.J. avaient été infructueuses. Dès lors, ils s’étaient appuyés sur les dépositions faites lors de la phase d’instruction : en effet, la police avait entendu W.A. à deux reprises et W.J. à trois reprises, ce dernier ayant de plus été confronté avec le requérant. Les juges n’avaient pas pris en compte les déclarations du coaccusé I.K. En revanche, ils s’étaient basés sur les dépositions de Z.Z.

Le 3 janvier 2001, le requérant fit appel. Il reprocha au tribunal régional d’avoir fondé sa condamnation sur les dépositions faites par W.A., A.M. et W.J. durant la phase d’instruction, ajoutant qu’elles n’étaient pas dignes de foi. En outre, il remit en cause le quantum de sa peine.

Le 22 février 2001, la cour d’appel de Rzeszów rejeta l’appel. Les juges relevaient que, W.A., A.M. et W.J. étant partis pour l’Ukraine, il était impossible de les entendre en audience. Ils observaient ensuite que ces témoins avaient été entendus par la police directement après les faits en cause et qu’ils avaient alors identifié le requérant. Ils notaient que les témoins entendus de nouveau au bout de quelques jours n’avaient eu aucun doute quant à l’auteur des faits, et ils estimaient que leurs dépositions étaient logiques et conséquentes et qu’elles correspondaient aux dépositions de Z.Z.

A une date non précisée, le requérant se pourvut en cassation. Il reprocha au tribunal régional et à la cour d’appel d’avoir ajouté foi aux dépositions faites par W.A., A.M. et W.J. pendant la phase d’instruction et remit en cause le quantum de sa peine.

Le 21 juin 2001, la Cour suprême rejeta le pourvoi en cassation, l’estimant manifestement mal fondé. Elle ne motiva pas sa décision. II.

Le 14 août 1994 est entré en vigueur le traité d’entraide judiciaire en matière civile et pénale entre la République de Pologne et l’Ukraine, fait à Kiev le 24 mai 1993. En vertu de ce traité, les tribunaux et parquets des Parties contractantes s’accordent l’entraide judiciaire en matière pénale (article 2 § 1). Sont notamment considérées comme des formes d’entraide judiciaire l’audition de témoins et l’identification de personnes séjournant sur le territoire des Parties contractantes (articles 4 et 13). Si, dans une affaire pendante devant les organes de justice de l’une des Parties contractantes, la comparution personnelle d’un témoin séjournant sur le territoire de l’autre Partie contractante s’avère nécessaire, il convient de demander à un organe de justice compétent de cette Partie de notifier au témoin une citation à comparaître (article 8 § 1). Chacune des Parties contractantes s’engage à poursuivre, sur requête de l’autre Partie contractante, ses ressortissants et les étrangers résidant sur son territoire qui sont soupçonnés d’avoir commis une infraction sur le territoire de la partie requérante (article 54 § 1).

Le 17 juin 1996 est entrée en vigueur à l’égard de la Pologne la Convention européenne d’entraide judiciaire en matière pénale, faite à Strasbourg le 20 avril 1959 ; cette convention est entrée en vigueur à l’égard de l’Ukraine le 9 juin 1998. En vertu de cette convention, les Parties contractantes s’engagent à s’accorder mutuellement l’aide judiciaire la plus large possible (article 1 § 1). La partie requise fera exécuter, dans les formes prévues par sa législation, les commissions rogatoires relatives à une affaire pénale qui lui seront adressées par les autorités judiciaires de la partie requérante et qui ont pour objet d’accomplir des actes d’instruction (article 3 § 1). Si la partie requérante le demande expressément, la partie requise l’informera de la date et du lieu d’exécution de la commission rogatoire. Les autorités et personnes en cause pourront assister à cette exécution si la partie requise y consent (article 4). Si la partie requérante estime que la comparution personnelle d’un témoin devant ses autorités judiciaires est particulièrement nécessaire, elle en fera mention dans la demande de remise de la citation et la partie requise invitera ce témoin ou cet expert à comparaître (article 10 § 1). EN DROIT I.

Le Gouvernement affirme que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours qui étaient à sa disposition en droit interne. Il soutient en particulier qu’il aurait pu former un recours auprès de la Cour constitutionnelle et inviter celle-ci à se prononcer sur la question de la constitutionnalité de l’article 391 § 1 du code de procédure pénale polonais, à savoir la disposition en vertu de laquelle les juges peuvent lire à l’audience les dépositions faites par les témoins dans la phase d’instruction.

Le requérant combat de façon générale les arguments du Gouvernement. 2. Appréciation de la Cour

La Cour considère que, dans les circonstances de la cause, le recours constitutionnel n’aurait pas été un remède adéquat dans la mesure où l’atteinte aux droits du requérant n’est pas tant le fait de l’application directe de la disposition du droit interne prétendument inconstitutionnelle que de la façon dont celle-ci a été interprétée et ensuite appliquée par les tribunaux dans le contexte spécifique de la procédure en question ( Zaniewski c. Pologne , n o 14464/03, §§ 29-32, 15 janvier 2008).

Compte tenu de ce qui précède, la Cour rejette l’exception du Gouvernement.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le requérant réitère de façon générale son grief.

Le Gouvernement s’abstient de se prononcer sur le fond de l’affaire. 2. Appréciation de la Cour a) Principes généraux

Comme les exigences du paragraphe 3 de l’article 6 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1, la Cour examinera le grief sous l’angle de ces deux textes combinés (voir, parmi beaucoup d’autres, Van Mechelen et autres c. Pays ‑ Bas , arrêt du 23 avril 1997, § 49, Recueil des arrêts et décisions 1997-III). Cela étant, la Cour rappelle que la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles de droit interne et qu’en principe il revient aux juridictions nationales d’apprécier les éléments recueillis par elles. La mission confiée à la Cour par la Convention ne consiste pas à se prononcer sur le point de savoir si des dépositions de témoins ont été à bon droit admises comme preuves, mais à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (voir, entre autres, Van Mechelen et autres précité, § 50). Les éléments de preuve doivent en principe être produits devant l’accusé, en audience publique, en vue d’un débat contradictoire. Ce principe ne va pas sans exceptions, mais on ne saurait les accepter que sous réserve des droits de la défense ; en règle générale, les paragraphes 1 et 3 d) de l’article 6 commandent d’accorder à l’accusé une occasion adéquate et suffisante de contester un témoignage à charge et d’en interroger l’auteur, au moment de la déposition ou plus tard (voir, par exemple, Van Mechelen et autres précité, § 51, et Lüdi c. Suisse , arrêt du 15 juin 1992, série A n o 238, § 49). La Cour a au demeurant clairement établi que les droits de la défense sont restreints de manière incompatible avec les garanties de l’article 6 lorsqu’une condamnation se fonde, uniquement ou dans une mesure déterminante, sur les dépositions d’un témoin que ni au stade de l’instruction ni pendant les débats l’accusé n’a eu la possibilité d’interroger ou faire interroger (voir, notamment, Delta c. France , arrêt du 19 décembre 1990, § 37, série A n o 191-A, Saïdi c. France , arrêt du 20 septembre 1993, §§ 43-44, série A n o 261-C, A.M. c. Italie , n o 37019/97, § 25, 14 décembre 1999, et P.S. c. Allemagne , n o 33900/96, §§ 22-24, 20 décembre 2001).

Ainsi, l’article 6 n’autorise les juridictions à fonder une condamnation sur les dépositions d’un témoin à charge que l’« accusé » ou son conseil n’ont pu interroger à aucun stade de la procédure que dans les limites suivantes : premièrement, lorsque le défaut de confrontation est dû à l’impossibilité de localiser le témoin, il doit être établi que les autorités compétentes ont activement recherché celui-ci aux fins de permettre cette confrontation ; deuxièmement, le témoignage litigieux ne peut en tout état de cause constituer le seul élément sur lequel repose la condamnation ( Mayali c. France , n o 69116/01, § 32, 14 juin 2005). b) Application de ces principes dans la présente affaire

A titre liminaire, la Cour note que le requérant a été condamné pour deux infractions distinctes et que dans chacun des cas la condamnation s’appuyait sur des éléments de preuve différents. Dès lors, il y a lieu d’examiner la conformité de la procédure avec les exigences de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention en se référant de manière séparée à chacun des chefs d’accusation.

En ce qui concerne le chef de brigandage au préjudice de W.J., la Cour relève que la condamnation reposait sur les déclarations faites par la victime pendant la phase d’instruction ainsi que sur la confrontation effectuée entre ce témoin et le requérant durant cette phase de la procédure (paragraphe 11 ci-dessus). Se penchant sur les éléments dont elle dispose, la Cour observe que, lors de cette confrontation, qui a eu lieu le 27 juillet 1999 devant le procureur de district, le requérant a entendu les dépositions de W.J. qui l’a alors identifié de façon catégorique comme étant son agresseur ; il a également saisi l’opportunité de poser à ce témoin toutes les questions qu’il estimait pertinentes (paragraphe 7 ci-dessus). Dès lors, la Cour ne saurait déceler sur ce point aucun manquement aux exigences découlant de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention.

Pour ce qui est du brigandage commis à l’encontre de W.A., la Cour observe que les juridictions qui ont jugé le requérant l’ont condamné sur le fondement des déclarations de trois personnes : la victime elle-même et les témoins A.M. et Z.Z. Quant à la victime et A.M., les juges ont, dans un premier temps, essayé de les convoquer à l’audience en leur envoyant la sommation à comparaître à des adresses en Pologne. Ensuite, après le renvoi de l’affaire pour réexamen, les juges leur ont notifié la sommation par le truchement des autorités ukrainiennes. Ces démarches ayant été infructueuses, les juges se sont appuyés sur les dépositions faites par W.A. et A.M. dans la phase d’instruction, en l’absence du requérant (paragraphes 11, 13, 15-17 et 19 ci-dessus). Quant aux déclarations de Z.Z., le seul des trois témoins concernés à avoir été entendu en audience publique, devant l’accusé, la Cour relève qu’il s’agit d’un témoin auriculaire qui a confirmé uniquement le fait que W.A. s’était plaint d’avoir été agressé par des Ukrainiens et qu’il s’était déclaré prêt à identifier les auteurs de cette agression (paragraphe 15 ci-dessus). Dès lors, aux yeux de la Cour, cette preuve ne saurait guère trancher la question de la culpabilité du requérant.

En ce qui concerne les efforts déployés par les autorités polonaises en vue d’assurer la confrontation de l’intéressé avec la victime et le témoin A.M., la Cour note que la cour d’appel de Rzeszów a motivé sa décision d’infirmer la condamnation initiale du requérant et de renvoyer l’affaire pour réexamen par le fait que le juge du fond avait omis de rechercher activement les témoins W.A. et A.M. Selon la cour d’appel, le juge avait en particulier omis d’épuiser tous les instruments offerts par le traité d’entraide judiciaire en matière civile et pénale entre la République de Pologne et l’Ukraine (paragraphe 13 ci-dessus).

La Cour observe dans ce contexte que le traité susmentionné offrait aux autorités nationales plusieurs possibilités d’assurer la confrontation, au moins indirecte, du requérant avec les témoins de l’accusation. Ainsi, les autorités polonaises auraient pu demander à un tribunal ou à un parquet ukrainien d’auditionner les témoins en question ; ils auraient même pu, dans la mesure où quasiment toutes les personnes concernées étaient des ressortissants ukrainiens, se dessaisir de l’affaire au profit de la justice ukrainienne (paragraphes 22–23 ci-dessus). Cela étant, la Cour relève une certaine contradiction dans l’attitude de la cour d’appel : en effet, la cour d’appel, lorsqu’elle statuait sur l’appel interjeté par le requérant à l’encontre de sa seconde condamnation, a jugé suffisant que le tribunal régional se fût borné à n’utiliser qu’un des instruments offerts par le traité polono ‑ ukrainien, à savoir qu’il avait demandé aux autorités ukrainiennes de notifier aux témoins la citation à comparaître (paragraphe 19 ci-dessus).

Qui plus est, la Cour observe que les autorités polonaises ont eu de surcroît à leur disposition – ce que les tribunaux polonais ont passé sous silence – les instruments offerts par la Convention européenne d’entraide judiciaire en matière pénale. En vertu de ce dernier traité, si la partie requérante le demande expressément, la partie requise l’informera de la date et du lieu d’exécution de la commission rogatoire ; les autorités et personnes en cause pourront assister à cette exécution si la partie requise y consent (paragraphe 24 ci-dessus). Or il semble que les autorités polonaises n’ont même pas considéré l’opportunité d’appliquer cet instrument, bien qu’il offrît une possibilité d’auditionner les témoins concernés sur le territoire ukrainien, en présence des parties à la procédure.

A la lumière des circonstances de l’espèce, la Cour estime que le requérant n’a pas eu une occasion suffisante et adéquate de contester les déclarations de la victime et du témoin A.M., déclarations qui constituaient les seules preuves sur lesquelles a reposé sa condamnation du chef de brigandage au préjudice de W.A. ; l’impossibilité d’interroger ces deux témoins doit être regardée en l’espèce comme imputable aux autorités nationales. Vu l’importance particulière que revêt le respect des droits de la défense dans le procès pénal, la Cour estime que le requérant n’a pas bénéficié d’un procès équitable.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. II.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, en particulier dans la mesure où le requérant a satisfait aux conditions de recevabilité prescrites par l’article 35 de la Convention, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par celle-ci. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 100 000 euros (EUR) pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 500 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant ne présente aucune demande relative aux frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, relatif à l’impossibilité d’interroger les témoins dont les déclarations étaient le principal élément sur lequel reposait la condamnation du requérant, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention du fait de l’impossibilité faite au requérant d’interroger les témoins W.A. et A.M. ; 3. Dit qu’il n’y a pas eu semblable violation du fait de l’impossibilité d’interroger le témoin W.J. ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, 500 EUR (cinq cents euros), à convertir en monnaie nationale de l’Ukraine au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 novembre 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Lawrence Early Nicolas Bratza Greffier Président