Sliwinski împotriva Poloniei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 40063/06) îndreptată împotriva Republicii Polonia, prin care un cetățean al acestui stat, dl Józef Śliwiński („reclamantul"), a sesizat Curtea la 20 septembrie 2006 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul polonez („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dl Jakub Wołąsiewicz, de la Ministerul Afacerilor Externe.

La 22 octombrie 2008, președintele secțiunii a patra a decis să comunice cererea Guvernului. Astfel cum permite art. 29 §3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca o cameră să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT

În noiembrie 1987, fosta soție a reclamantului a sesizat judecătoria din Cracovia cu o cerere de partaj al bunurilor comune ale soților.

Printr-o decizie preliminară (postanowienie wstępne) pronunțată la 22 mai 2000, judecătoria a definit bunurile care făceau obiectul partajului.

La 6 august 2004, judecătorul a desemnat un expert-geometru însărcinat să elaboreze o expertiză.

La 17 septembrie 2004, judecătoria a cerut expertului să își prezinte raportul. Acesta a fost depus la 20 ianuarie 2005.

La 26 septembrie 2005, judecătorul l-a invitat pe expert să elaboreze o altă expertiză în termen de o lună. Aceasta a fost depusă la dosar la 1 decembrie 2005.

La 1 februarie 2006, judecătoria a cerut ca o expertiză suplimentară să fie prezentată în termen de două săptămâni. Aceasta a fost depusă la judecătorie la 1 martie 2006. Aceasta din urmă a stabilit data următoarei audieri la 3 octombrie 2006.

La 27 noiembrie 2006, judecătorul l-a invitat pe expert să elaboreze o nouă expertiză.

La 15 decembrie 2006, reclamantul a formulat un recurs împotriva duratei procedurii în temeiul Legii din 2004. El a invitat judecătoria să constate durata excesivă a procedurii și să îi acorde din acest motiv o despăgubire de 10 000 PLN.

La 19 ianuarie 2007, tribunalul regional s-a pronunțat asupra recursului reclamantului. Conformându-se jurisprudenței relevante a Curții Supreme prin care erau stabilite principiile aplicării Legii din 2004, tribunalul a examinat exclusiv faptele ulterioare intrării în vigoare a Legii din 2004 și, în această măsură, a constatat depășirea termenului rezonabil. A acordat reclamantului despăgubirea de 1 500 PLN (aproximativ 450 EUR).

La 24 iunie 2008, judecătoria din Cracovia a ținut o audiere.

La 4 iulie 2008, aceasta s-a pronunțat asupra fondului litigiului și a definit modalitățile partajului ansamblului bunurilor litigioase.

La 18 august 2008, reclamantul a declarat apel.

La 16 iulie 2009, tribunalul regional din Cracovia a anulat decizia din 4 iulie 2008 și a trimis dosarul jurisdicției de primă instanță pentru reconsiderare.

Procedura este pendinte. ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA CEREREA GUVERNULUI DE RADIERE A CERERII DE PE ROL ÎN TEMEIUL ART. 37 DIN CONVENȚIE

Printr-o scrisoare din 14 iulie 2009, Guvernul a invitat Curtea să radieze cauza de pe rol și a anexat textul unei declarații unilaterale similare celei prezentate în cauzele Tahsin Acar c. Turciei ((chestiune preliminară) [MC], nr. 26307/95, ECHR 2003-VI), Haran c. Turciei ((radierea de pe rol), nr. 25754/94, 26 martie 2002) și altele. În declarația respectivă, a recunoscut că, în prezenta cauză, a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție din cauza duratei excesive a procedurii. Guvernul a propus, în plus, să plătească suma de 20 000 PLN cu titlu de satisfacție echitabilă și a invitat Curtea să radieze cererea de pe rol în temeiul art. 37 din Convenție.

Reclamantul s-a opus ofertei Guvernului și a rugat Curtea să se pronunțe printr-o hotărâre.

Curtea consideră că, în anumite circumstanțe, poate fi indicat să se radieze o cerere de pe rol în temeiul art. 37 §1 lit. c) din Convenție pe baza unei declarații unilaterale a guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește continuarea examinării cauzei. Vor fi totuși circumstanțele particulare ale cauzei care vor permite să se stabilească dacă declarația unilaterală oferă o bază suficientă pentru ca Curtea să concluzioneze că respectarea drepturilor omului garantate de Convenție nu impune continuarea examinării cauzei (a se vedea Tahsin Acar, citată anterior, § 75; Melnic c. Moldovei, nr. 6923/03, § 22, 14 noiembrie 2006).

Curtea constată că în numeroase cauze cu care fusese sesizată a definit natura și întinderea obligațiilor pe care Convenția le impune Statului pârât în temeiul art. 6 din Convenție în ceea ce privește dreptul la o judecată într-un termen rezonabil (a se vedea, printre multe altele, Kuśmierek c. Poloniei, nr. 10675/02, 21 septembrie 2004; Zynger c. Poloniei, nr. 66096/01, 13 iulie 2004). De regulă, în cazul constatării încălcării dreptului în cauză, ea a considerat oportună acordarea reclamanților a unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă, al cărei cuantum era stabilit în funcție de circumstanțele particulare ale unei anumite cauze.

Curtea observă că Guvernul a acceptat să afirme, în declarația sa unilaterală, că durata procedurii era excesivă. Cu toate acestea, în ceea ce privește cuantumul satisfacției echitabile propus de Guvern, Curtea consideră că, având în vedere sumele pe care le-a acordat cu acest titlu în cauze similare, în speță, suma propusă nu poate constitui o reparație adecvată, chiar dacă se ține cont de despăgubirea acordată la nivel intern.

Curtea consideră că respectarea drepturilor omului impune continuarea examinării cauzei, în conformitate cu ultima teză a art. 37 §1 din Convenție. Cererea nu poate fi, prin urmare, radiată de pe rol în temeiul lit. c) din art. 37 din Convenție, declarația neoferind o bază suficientă pentru ca Curtea să poată afirma că nu se mai justifică continuarea examinării cauzei.

În concluzie, ea respinge cererea Guvernului privind radierea cererii de pe rol în temeiul art. 37 §1 lit. c) din Convenție și va continua, în consecință, examinarea admisibilității și fondului cauzei.

Perioada de luat în considerare a început la 30 noiembrie 1987 și nu a luat încă sfârșit. Aceasta se întinde, prin urmare, pe aproximativ douăzeci și doi de ani până în prezent pentru două grade de jurisdicție. Cu toate acestea, având în vedere competența sa ratione temporis în privința Poloniei, care s-a concretizat la 1 mai 1993, data efectivă a recunoașterii dreptului de recurs individual de către această țară, Curtea nu poate lua în considerare decât perioada de aproximativ șaisprezece ani și jumătate care s-a scurs de la acea dată. Curtea va ține totuși cont de stadiul în care se afla cauza la acel moment. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că plângerea nu este vădit nefondată în sensul art. 35 §3 din Convenție. Ea constată, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. În consecință, este necesar să fie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază conform circumstanțelor cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele interesate (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franței [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridicau probleme similare cu cea din prezenta speță și a constatat încălcarea art. 6 §1 din Convenție (a se vedea Frydlender, citată anterior).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în speță durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerinței „termenului rezonabil".

În consecință, a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție.

Curtea reamintește că art. 13 garantează un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale care să permită plângerea împotriva încălcării obligației, impuse de art. 6 §1, de a audia cauzele într-un termen rezonabil. Totuși, „efectivitatea" unui „recurs" în sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant (Kudła c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, §§ 154 și urm., CEDO 2000-XI, §§ 156-157).

Dacă principiul subsidiarității, care stă la baza sistemului Convenției, impune statelor contractante să introducă în ordinea lor juridică internă un mecanism care să permită valorificarea plângerilor referitoare la durata excesivă a procedurilor, acestea se bucură de o anumită marjă de apreciere, cu respectarea cerințelor Convenției, cu privire la modul de a garanta indivizilor recursul cerut de art. 13 și de a se conforma obligației pe care le-o impune această dispoziție a Convenției. În special, atunci când un stat a prevăzut un recurs indemnizator, Curtea trebuie să îi lase o amplă marjă de apreciere – inclusiv în ceea ce privește interpretarea și aplicarea noțiunii de „prejudiciu" într-o cauză dată – pentru ca acesta să poată organiza acest recurs intern într-un mod coerent cu propriul său sistem juridic și cu tradițiile sale, în conformitate cu nivelul de viață al țării (Kudła, ibidem, și Scordino (nr. 1), hotărâre citată anterior, §§ 188-189).

Faptul că în speță cererea de satisfacție echitabilă prezentată de reclamant nu a fost admisă nu face în sine recursul instituit de Legea din 2004 incompatibil cu art. 13, deși acest lucru poate influența aprecierea de către Curte a calității de victimă a persoanei interesate în privința pretinsei încălcări a cerinței termenului rezonabil (mutatis mutandis, Zarb c. Maltei, nr. 16631/04, §§ 49-52, 4 iulie 2006).

Curtea a reamintit deja mai sus că expresia „recurs efectiv" care figurează la art. 13 nu înseamnă un recurs sortit reușitei, ci pur și simplu deschiderea unui recurs la o autoritate competentă să examineze o plângere pe fond (a se vedea în special Šidlová c. Slovaciei, nr. 50224/99, § 77, 26 septembrie 2006). Având în vedere cele de mai sus, ea consideră că, în circumstanțele speței, nu se poate spune că dreptul la un recurs efectiv garantat reclamantului de art. 13 nu a fost respectat.

În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§3 și 4 din Convenție.

Reclamantul reclamă 62 340 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu vede o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, ea consideră că se impune acordarea reclamantului a 12 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. B. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzilor moratorii să fie aliniată la rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Respinge declarația unilaterală prezentată de Guvern; 2. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește plângerea întemeiată pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru rest; 3. Hotărăște că a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție; 4. Hotărăște, a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 §2 din Convenție, 12 000 EUR (douăsprezece mii de euro), care urmează să fie convertiți în zloți polonezi la cursul aplicabil la data plății, pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că, începând cu data expirării termenului respectiv și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmită în franceză, apoi comunicată în scris la 5 ianuarie 2010, în temeiul art. 77 §§2 și 3 din Regulament. Fatoș Aracı Nicolas Bratza Grefieră adjunctă Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 40063/06) dirigée contre la République de Pologne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Józef Śliwiński (« le requérant »), a saisi la Cour le 20 septembre 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement polonais (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. Jakub Wołąsiewicz, du ministère des Affaires étrangères.

Le 22 octobre 2008, le président de la quatrième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT

En novembre 1987, l’ex-épouse du requérant saisit le tribunal de district de Kraków d’une demande tendant au partage des biens communs des époux.

Par une décision préliminaire ( postanowienie wstępne ) prononcée le 22 mai 2000, le tribunal définit les biens faisant l’objet du partage.

Le 6 août 2004, le juge désigna un expert-géomètre chargé d’élaborer une expertise.

Le 17 septembre 2004, le tribunal demanda à l’expert de présenter son rapport. Celui-ci fut soumis le 20 janvier 2005.

Le 26 septembre 2005, le juge invita l’expert à élaborer une autre expertise dans un délai d’un mois. Celle-ci fut versée au dossier le 1 er décembre 2005.

Le 1 er février 2006, le tribunal demanda qu’une expertise supplémentaire soit présentée dans un délai de deux semaines. Celle-ci fut déposée au tribunal le 1 er mars 2006. Ce dernier fixa la date de l’audience suivante au 3 octobre 2006.

Le 27 novembre 2006, le juge invita l’expert à élaborer une nouvelle expertise.

Le 15 décembre 2006, le requérant forma un recours contre la longueur de la procédure sur le fondement de la loi de 2004. Il invita le tribunal à constater la durée excessive de la procédure et à lui octroyer de ce chef une indemnité de 10 000 PLN.

Le 19 janvier 2007, le tribunal régional se prononça sur le recours du requérant. Se conformant à la jurisprudence pertinente de la Cour Suprême établissant les principes de l’application de la loi de 2004, le tribunal examina uniquement les faits postérieurs à l’entrée en vigueur de la loi de 2004 et, dans cette mesure, constata le dépassement du délai raisonnable. Il octroya au requérant l’indemnité de 1 500 PLN (environ 450 EUR).

Le 24 juin 2008, le tribunal de district de Kraków tint une audience.

Le 4 juillet 2008, il se prononça sur le fond du litige et définit les modalités du partage de l’ensemble des biens litigieux.

Le 18 août 2008, le requérant interjeta appel.

Le 16 juillet 2009, le tribunal régional de Cracovie annula la décision du 4 juillet 2008 et renvoya le dossier à la juridiction de première instance pour reconsidération.

La procédure est pendante. EN DROIT I. SUR LA DEMANDE DU GOUVERNEMENT DE RAYER LA REQUETE DU ROLE EN APPLICATION DE L’ARTICLE 37 DE LA CONVENTION

Par une lettre du 14 juillet 2009, le Gouvernement a invité la Cour à rayer l’affaire du rôle et a joint le texte d’une déclaration unilatérale similaire à celle présentée dans les affaires Tahsin Acar c. Turquie ((question préliminaire) [GC], n o 26307/95, ECHR 2003-VI), Haran c. Turquie , ((radiation du rôle) n o 25754/94, 26 mars 2002) et autres. Dans ladite déclaration, il a reconnu qu’il y avait eu, dans la présente affaire, violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de la durée excessive de la procédure. Le Gouvernement a de surcroît proposé de verser la somme de 20 000 PLN au titre de la satisfaction équitable et a invité la Cour à rayer la requête du rôle en application de l’article 37 de la Convention.

Le requérant s’est opposé à l’offre du Gouvernement et a prié la Cour de statuer par un arrêt.

La Cour estime que, dans certaines circonstances, il peut être indiqué de rayer une requête du rôle en vertu de l’article 37 § 1 c) de la Convention sur la base d’une déclaration unilatérale du gouvernement défendeur même si le requérant souhaite que l’examen de l’affaire se poursuive. Ce seront toutefois les circonstances particulières de la cause qui permettront de déterminer si la déclaration unilatérale offre une base suffisante pour que la Cour conclue que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige pas qu’elle poursuive l’examen de l’affaire (voir Tahsin Acar, précité, § 75; Melnic c. Moldova , n o 6923/03, § 22, 14 novembre 2006).

La Cour note que dans de nombreuses affaires dont elle avait eu à connaître, elle a défini la nature et l’étendue des obligations que la Convention fait peser sur l’État défendeur au regard de l’article 6 de la Convention s’agissant du droit à un jugement dans un délai raisonnable (voir, parmi beaucoup d’autres, Kuśmierek c. Pologne , n o 10675/02, 21 septembre 2004 ; Zynger c. Pologne , n o 66096/01, 13 juillet 2004). En règle générale, en cas de constat de violation du droit en question, elle a jugé opportun d’allouer aux requérants une somme au titre de la satisfaction équitable, dont le montant était déterminé en fonction des circonstances particulières d’une affaire donnée.

La Cour observe que le Gouvernement a accepté de dire, dans sa déclaration unilatérale, que la durée de la procédure était excessive. Cependant, pour autant qu’il s’agisse du montant de la satisfaction équitable proposée par le Gouvernement, la Cour estime qu’au vu des sommes qu’elle a octroyé à ce titre dans des affaires similaires, en l’occurrence, le montant proposé ne saurait constituer une réparation adéquate, même si l’on tient compte de l’indemnisation accordée au niveau interne.

La Cour considère que le respect des droits de l’homme exige la poursuite de l’examen de l’affaire, conformément à la dernière phrase de l’article 37 § 1 de la Convention. La requête ne peut donc être rayée du rôle en vertu de l’alinéa c) de l’article 37 de la Convention, la déclaration n’offrant pas une base suffisante pour que la Cour puisse dire qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de l’affaire.

En conclusion, elle rejette la demande du Gouvernement tendant à la radiation de la requête du rôle en vertu de l’article 37 § 1 c) de la Convention et va en conséquence poursuivre l’examen de la recevabilité et du fond de l’affaire. II.

La période à considérer a débuté le 30 novembre 1987 et n’a pas encore pris fin. Elle s’étend donc sur environ vingt-deux années à ce jour pour deux degrés de juridiction. Toutefois, eu égard à sa compétence ratione temporis à l’égard de la Pologne qui s’était concrétisée le 1 er mai 1993, date de la prise d’effet de la reconnaissance du droit de recours individuel par ce pays, la Cour ne peut considérer que la période d’environ seize années et demie qui s’est écoulée depuis ce jour. La Cour tiendra néanmoins compte de l’état où l’affaire se trouvait alors. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Dès lors, il convient de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Frydlender précité).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. III.

La Cour rappelle que l’article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable. Cependant, l’« effectivité » d’un « recours » au sens de l’article 13 ne dépend pas de la certitude d’une issue favorable pour le requérant ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, §§ 154 et suiv., CEDH 2000-XI, §§ 156-157).

Si le principe de subsidiarité, qui est à la base du système de la Convention, exige des États contractants qu’ils introduisent au sein de leur ordre juridique interne un mécanisme permettant de faire valoir des griefs relatifs à la durée excessive de procédures, ils jouissent d’une certaine marge d’appréciation, dans le respect des exigences de la Convention, quant à la façon de garantir aux individus le recours exigé par l’article 13 et de se conformer à l’obligation que leur fait cette disposition de la Convention. En particulier, lorsqu’un État a prévu un recours indemnitaire, la Cour se doit de lui laisser une ample marge d’appréciation – y compris en ce qui concerne l’interprétation et l’application de la notion de « dommage » dans une affaire donnée – pour qu’il puisse organiser ce recours interne de façon cohérente avec son propre système juridique et ses traditions, en conformité avec le niveau de vie du pays ( Kudła , ibidem , et Scordino (n o 1) , arrêt précité, §§ 188-189).

Le fait qu’en l’espèce la demande de satisfaction équitable présentée par le requérant n’a pas été accueillie ne rend pas en soi le recours instauré par la loi de 2004 incompatible avec l’article 13, bien que cela puisse influer sur l’appréciation par la Cour de la qualité de victime de l’intéressé quant à la violation alléguée de l’exigence du délai raisonnable ( mutatis mutandis , Zarb c. Malte , n o 16631/04, §§ 49-52, 4 juillet 2006).

La Cour a déjà rappelé ci-dessus que l’expression « recours effectif » figurant à l’article 13 ne signifie pas un recours voué au succès mais simplement l’ouverture d’un recours auprès d’une autorité compétente pour examiner un grief au fond (voir notamment Šidlová c. Slovaquie , n o 50224/99, § 77, 26 septembre 2006). Eu égard à ce qui précède, elle estime que, dans les circonstances de l’espèce, on ne saurait dire que le droit à un recours effectif garanti au requérant par l’article 13 n’a pas été respecté.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Le requérant réclame 62 340 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 12 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Rejette la déclaration unilatérale présentée par le Gouvernement ; 2. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 12 000 EUR (douze mille euros), à convertir en zlotys polonais au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 janvier 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Fatoș Aracı Nicolas Bratza Greffière adjointe Président