AFFAIRE SLIWINSKI c. POLOGNE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1
AFFAIRE SLIWINSKI c. POLOGNE (CtEDO, 2010)
SECȚIUNEA A PATRA
CAUZA
ŚLIWIŃSKI c. POLONIEI
(Cererea nr. 40063/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
5 ianuarie 2010
DEFINITIVĂ
05/04/2010
Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul art. 44 §2 din Convenție. Ea poate suferi modificări de formă.
În cauza Śliwiński c. Poloniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), reunită într-o cameră compusă din:
Nicolas Bratza, președinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, judecători,
și Fatoș Aracı, grefieră adjunctă de secțiune,
După deliberare în camera de consiliu la 1 decembrie 2009,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 40063/06) îndreptată împotriva Republicii Polonia, prin care un cetățean al acestui stat, dl Józef Śliwiński („reclamantul"), a sesizat Curtea la 20 septembrie 2006 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
Guvernul polonez („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dl Jakub Wołąsiewicz, de la Ministerul Afacerilor Externe.
La 22 octombrie 2008, președintele secțiunii a patra a decis să comunice cererea Guvernului. Astfel cum permite art. 29 §3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca o cameră să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului.
ÎN FAPT
CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI
Reclamantul este născut în 1931 și domiciliază în Krzeszowice.
În noiembrie 1987, fosta soție a reclamantului a sesizat judecătoria din Cracovia cu o cerere de partaj al bunurilor comune ale soților.
Printr-o decizie preliminară (postanowienie wstępne) pronunțată la 22 mai 2000, judecătoria a definit bunurile care făceau obiectul partajului.
La 6 august 2004, judecătorul a desemnat un expert-geometru însărcinat să elaboreze o expertiză.
La 17 septembrie 2004, judecătoria a cerut expertului să își prezinte raportul. Acesta a fost depus la 20 ianuarie 2005.
La 26 septembrie 2005, judecătorul l-a invitat pe expert să elaboreze o altă expertiză în termen de o lună. Aceasta a fost depusă la dosar la 1 decembrie 2005.
La 1 februarie 2006, judecătoria a cerut ca o expertiză suplimentară să fie prezentată în termen de două săptămâni. Aceasta a fost depusă la judecătorie la 1 martie 2006. Aceasta din urmă a stabilit data următoarei audieri la 3 octombrie 2006.
La 27 noiembrie 2006, judecătorul l-a invitat pe expert să elaboreze o nouă expertiză.
La 15 decembrie 2006, reclamantul a formulat un recurs împotriva duratei procedurii în temeiul Legii din 2004. El a invitat judecătoria să constate durata excesivă a procedurii și să îi acorde din acest motiv o despăgubire de 10 000 PLN.
La 19 ianuarie 2007, tribunalul regional s-a pronunțat asupra recursului reclamantului. Conformându-se jurisprudenței relevante a Curții Supreme prin care erau stabilite principiile aplicării Legii din 2004, tribunalul a examinat exclusiv faptele ulterioare intrării în vigoare a Legii din 2004 și, în această măsură, a constatat depășirea termenului rezonabil. A acordat reclamantului despăgubirea de 1 500 PLN (aproximativ 450 EUR).
La 24 iunie 2008, judecătoria din Cracovia a ținut o audiere.
La 4 iulie 2008, aceasta s-a pronunțat asupra fondului litigiului și a definit modalitățile partajului ansamblului bunurilor litigioase.
La 18 august 2008, reclamantul a declarat apel.
La 16 iulie 2009, tribunalul regional din Cracovia a anulat decizia din 4 iulie 2008 și a trimis dosarul jurisdicției de primă instanță pentru reconsiderare.
Procedura este pendinte.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA CEREREA GUVERNULUI DE RADIERE A CERERII DE PE ROL ÎN TEMEIUL ART. 37 DIN CONVENȚIE
Printr-o scrisoare din 14 iulie 2009, Guvernul a invitat Curtea să radieze cauza de pe rol și a anexat textul unei declarații unilaterale similare celei prezentate în cauzele Tahsin Acar c. Turciei ((chestiune preliminară) [MC], nr. 26307/95, ECHR 2003-VI), Haran c. Turciei ((radierea de pe rol), nr. 25754/94, 26 martie 2002) și altele. În declarația respectivă, a recunoscut că, în prezenta cauză, a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție din cauza duratei excesive a procedurii. Guvernul a propus, în plus, să plătească suma de 20 000 PLN cu titlu de satisfacție echitabilă și a invitat Curtea să radieze cererea de pe rol în temeiul art. 37 din Convenție.
Reclamantul s-a opus ofertei Guvernului și a rugat Curtea să se pronunțe printr-o hotărâre.
Curtea consideră că, în anumite circumstanțe, poate fi indicat să se radieze o cerere de pe rol în temeiul art. 37 §1 lit. c) din Convenție pe baza unei declarații unilaterale a guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește continuarea examinării cauzei. Vor fi totuși circumstanțele particulare ale cauzei care vor permite să se stabilească dacă declarația unilaterală oferă o bază suficientă pentru ca Curtea să concluzioneze că respectarea drepturilor omului garantate de Convenție nu impune continuarea examinării cauzei (a se vedea Tahsin Acar, citată anterior, § 75; Melnic c. Moldovei, nr. 6923/03, § 22, 14 noiembrie 2006).
Curtea constată că în numeroase cauze cu care fusese sesizată a definit natura și întinderea obligațiilor pe care Convenția le impune Statului pârât în temeiul art. 6 din Convenție în ceea ce privește dreptul la o judecată într-un termen rezonabil (a se vedea, printre multe altele, Kuśmierek c. Poloniei, nr. 10675/02, 21 septembrie 2004; Zynger c. Poloniei, nr. 66096/01, 13 iulie 2004). De regulă, în cazul constatării încălcării dreptului în cauză, ea a considerat oportună acordarea reclamanților a unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă, al cărei cuantum era stabilit în funcție de circumstanțele particulare ale unei anumite cauze.
Curtea observă că Guvernul a acceptat să afirme, în declarația sa unilaterală, că durata procedurii era excesivă. Cu toate acestea, în ceea ce privește cuantumul satisfacției echitabile propus de Guvern, Curtea consideră că, având în vedere sumele pe care le-a acordat cu acest titlu în cauze similare, în speță, suma propusă nu poate constitui o reparație adecvată, chiar dacă se ține cont de despăgubirea acordată la nivel intern.
Curtea consideră că respectarea drepturilor omului impune continuarea examinării cauzei, în conformitate cu ultima teză a art. 37 §1 din Convenție. Cererea nu poate fi, prin urmare, radiată de pe rol în temeiul lit. c) din art. 37 din Convenție, declarația neoferind o bază suficientă pentru ca Curtea să poată afirma că nu se mai justifică continuarea examinării cauzei.
În concluzie, ea respinge cererea Guvernului privind radierea cererii de pe rol în temeiul art. 37 §1 lit. c) din Convenție și va continua, în consecință, examinarea admisibilității și fondului cauzei.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 §1 DIN CONVENȚIE
Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil", astfel cum este prevăzut la art. 6 §1 din Convenție, astfel formulat:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) asupra contestărilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)"
Perioada de luat în considerare a început la 30 noiembrie 1987 și nu a luat încă sfârșit. Aceasta se întinde, prin urmare, pe aproximativ douăzeci și doi de ani până în prezent pentru două grade de jurisdicție. Cu toate acestea, având în vedere competența sa ratione temporis în privința Poloniei, care s-a concretizat la 1 mai 1993, data efectivă a recunoașterii dreptului de recurs individual de către această țară, Curtea nu poate lua în considerare decât perioada de aproximativ șaisprezece ani și jumătate care s-a scurs de la acea dată. Curtea va ține totuși cont de stadiul în care se afla cauza la acel moment.
A. Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că plângerea nu este vădit nefondată în sensul art. 35 §3 din Convenție. Ea constată, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. În consecință, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază conform circumstanțelor cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele interesate (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franței [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridicau probleme similare cu cea din prezenta speță și a constatat încălcarea art. 6 §1 din Convenție (a se vedea Frydlender, citată anterior).
După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în speță durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerinței „termenului rezonabil".
În consecință, a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 13 DIN CONVENȚIE
Reclamantul se plânge, de asemenea, că recursul pe care îl exercitase pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii s-a dovedit ineficient. El invocă art. 13 din Convenție, care se citește astfel:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."
Curtea reamintește că art. 13 garantează un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale care să permită plângerea împotriva încălcării obligației, impuse de art. 6 §1, de a audia cauzele într-un termen rezonabil. Totuși, „efectivitatea" unui „recurs" în sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant (Kudła c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, §§ 154 și urm., CEDO 2000-XI, §§ 156-157).
Dacă principiul subsidiarității, care stă la baza sistemului Convenției, impune statelor contractante să introducă în ordinea lor juridică internă un mecanism care să permită valorificarea plângerilor referitoare la durata excesivă a procedurilor, acestea se bucură de o anumită marjă de apreciere, cu respectarea cerințelor Convenției, cu privire la modul de a garanta indivizilor recursul cerut de art. 13 și de a se conforma obligației pe care le-o impune această dispoziție a Convenției. În special, atunci când un stat a prevăzut un recurs indemnizator, Curtea trebuie să îi lase o amplă marjă de apreciere – inclusiv în ceea ce privește interpretarea și aplicarea noțiunii de „prejudiciu" într-o cauză dată – pentru ca acesta să poată organiza acest recurs intern într-un mod coerent cu propriul său sistem juridic și cu tradițiile sale, în conformitate cu nivelul de viață al țării (Kudła, ibidem, și Scordino (nr. 1), hotărâre citată anterior, §§ 188-189).
Faptul că în speță cererea de satisfacție echitabilă prezentată de reclamant nu a fost admisă nu face în sine recursul instituit de Legea din 2004 incompatibil cu art. 13, deși acest lucru poate influența aprecierea de către Curte a calității de victimă a persoanei interesate în privința pretinsei încălcări a cerinței termenului rezonabil (mutatis mutandis, Zarb c. Maltei, nr. 16631/04, §§ 49-52, 4 iulie 2006).
Curtea a reamintit deja mai sus că expresia „recurs efectiv" care figurează la art. 13 nu înseamnă un recurs sortit reușitei, ci pur și simplu deschiderea unui recurs la o autoritate competentă să examineze o plângere pe fond (a se vedea în special Šidlová c. Slovaciei, nr. 50224/99, § 77, 26 septembrie 2006). Având în vedere cele de mai sus, ea consideră că, în circumstanțele speței, nu se poate spune că dreptul la un recurs efectiv garantat reclamantului de art. 13 nu a fost respectat.
În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§3 și 4 din Convenție.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
Conform art. 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Reclamantul reclamă 62 340 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și moral pe care l-ar fi suferit.
Guvernul contestă aceste pretenții.
Curtea nu vede o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, ea consideră că se impune acordarea reclamantului a 12 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
B. Dobânzi moratorii
Curtea consideră potrivit ca rata dobânzilor moratorii să fie aliniată la rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Respinge
declarația unilaterală prezentată de Guvern;
Declară
cererea admisibilă în ceea ce privește plângerea întemeiată pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru rest;
Hotărăște
că a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție;
Hotărăște,
a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 §2 din Convenție, 12 000 EUR (douăsprezece mii de euro), care urmează să fie convertiți în zloți polonezi la cursul aplicabil la data plății, pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, începând cu data expirării termenului respectiv și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmită în franceză, apoi comunicată în scris la 5 ianuarie 2010, în temeiul art. 77 §§2 și 3 din Regulament.
Fatoș Aracı
Nicolas Bratza
Grefieră adjunctă
Președinte