Sampsonidis și alții împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 2834/05) îndreptată împotriva Republicii Elene de către trei sute cincizeci și patru de resortisanți ai acestui Stat și societăți comerciale având sediul în Grecia, ale căror nume figurează alăturat („reclamanții”), care au sesizat Curtea la 7 ianuarie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”). Reclamanții cu nr. 90 și 231 fiind decedați la 26 octombrie și, respectiv, 21 iulie 2005, soția, Ekaterini Manikatzi, și copiii, Dorothea, Evdoxia și Doxakis Manikatzis ai primului reclamant, precum și moștenitoarele Anastasia Tsoumeni și Harikleia Tsoumeni ale celei de-a doua, au declarat că doresc să continue procedura în locul acestora. În plus, numele societății reclamante cu nr. 54 a fost modificat în „Christos Mantzouridis- Pantelis Petrakis O.E.”.

Printr-o hotărâre din 6 decembrie 2007 („hotărârea pe fond”), Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1. În special, Curtea a considerat că, în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție, respingerea motivului de casație în litigiu reflecta o abordare excesiv de formalistă a condițiilor de admisibilitate a recursului exercitat și că, prin urmare, limitarea impusă dreptului de acces al reclamanților la o instanță nu a fost proporțională cu scopul de a garanta securitatea juridică și buna administrare a justiției. În plus, în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea a concluzionat că, refuzând să despăgubească reclamanții pentru deprecierea părții neexpropriate a terenurilor lor din cauza naturii lucrării, instanțele interne au rupt justul echilibru care trebuie să existe între protecția drepturilor individuale și exigențele interesului general (Sampsonidis și alții c. Greciei, nr. 2834/05, §§ 39 și 57, 6 decembrie 2007).

Întemeindu-se pe art. 41 din Convenție, reclamanții au cerut, cu titlu de satisfacție echitabilă, o sumă corespunzătoare a 50% din valoarea părților neexpropriate ale terenurilor în cauză.

Întrucât chestiunea aplicării articolului 41 din Convenție nu se afla în stare de a fi soluționată, Curtea a rezervat-o și a invitat Guvernul și reclamanții să îi prezinte în scris, în termen de șase luni, observațiile lor cu privire la respectiva chestiune și, în special, să o informeze cu privire la orice acord la care ar putea ajunge (ibidem, § 61, și punctul 4 al dispozitivului).

Atât reclamanții, cât și Guvernul au depus observații. ÎN DREPT

Potrivit articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.” A. Prejudiciu 1. Prejudiciu material a) Tezele părților i. Reclamanții

În sprijinul cererii lor de satisfacție echitabilă, reclamanții prezintă un raport de expertiză întocmit la cererea lor în martie 2009 de către A. Pavlou, Ag. Pavlou și G. Kavallaris, ingineri civili și topografi. Reclamanții susțin că, din cauza consecințelor exproprierii, majoritatea întreprinderilor instalate pe terenurile în cauză și-au încetat activitatea, că au existat tranzacții doar pentru 5% dintre terenuri și că prețul acestora a scăzut cu 80%. În plus, ei adaugă că, după cum recunoaște Guvernul, drumul secundar la care dau în prezent restul terenurilor lor nu este el însuși utilizabil deoarece nu toate tronsoanele de construit sunt încă finalizate. Reclamanții subliniază că această stare de fapt determină o depreciere și mai importantă a proprietăților lor; pentru ei, este de la sine înțeles că niciun vehicul nu poate, deocamdată, să utilizeze drumul secundar, deoarece, după ce ar parcurge o anumită distanță, ar ajunge la o fundătură.

În plus, reclamanții notează că, prin hotărârea sa nr. 1014/2004, Curtea de casație nu a trimis în fața curții de apel din Tesalonic decât chestiunea despăgubirii referitoare la deprecierea părților rămase ca urmare a divizării proprietăților reclamanților, precum și pe cea referitoare la participarea anumitor reclamanți la cheltuielile de expropriere, dat fiind că aceștia nu obțineau profit din aceasta. Reclamanții susțin că obiectul cererii lor în fața Curții era complet diferit și se raporta doar la deprecierea proprietăților lor consecutivă suprimării accesului direct la drumul național.

Raportul de expertiză prezentat de reclamanți cuprinde tabele care calculează deprecierea fiecărui teren în cauză. Sumele propuse de reclamanți corespund unei deprecieri a părților rămase ale terenurilor lor ridicându-se la 50% din valoarea lor venală, astfel cum reiese din prețul pe metru pătrat, stabilit prin hotărârea nr. 1924/2002 a curții de apel din Tesalonic. ii. Guvernul

Guvernul răspunde că cererile reclamanților sunt vagi, deoarece aceștia evaluează, fără a face nicio distincție, prejudiciul material suferit la 50% din valoarea venală a terenurilor care nu cuprind imobile și la 50-100% din valoarea terenurilor pe care sunt amplasate întreprinderi comerciale. Guvernul prezintă Curții un raport de expertiză întocmit de un comitet din cadrul serviciului funciar al regiunilor Halkidiki și Tesalonic. Conform acestei expertize, nu a existat o depreciere a tuturor terenurilor în cauză, deoarece, chiar înainte de lărgirea drumului național, terenurile nu aveau toate un acces direct la acesta. În plus, expertiza menționată notează că, în ceea ce privește terenurile cuprinzând imobile cu destinație comercială, unele găzduiau întreprinderi cu vocație meșteșugărească sau industrială care nu erau orientate spre vânzarea cu amănuntul. Prin urmare, pentru Guvern, întreprinderile menționate nu erau afectate în mod subsecvent de absența accesului direct la drumul național, deoarece se puteau conecta la drumul secundar. În plus, pentru Guvern, terenurile lipsite de imobile nu suferiseră nicio depreciere din cauza lărgirii drumului național.

Guvernul reamintește, de asemenea, că, prin hotărârea sa nr. 1014/2004, Curtea de casație a casat parțial hotărârea nr. 1924/2002 a curții de apel din Tesalonic și a trimis cauza în fața respectivei jurisdicții. Apoi, prin hotărârea sa nr. 1829/2006, curtea de apel din Tesalonic a acordat, pe de o parte, anumitor reclamanți sume suplimentare pentru deprecierea părților rămase ale terenurilor lor după divizarea proprietăților lor. Pe de altă parte, curtea de apel a redus considerabil rata de participare a anumitor reclamanți la cheltuielile de expropriere, după ce a considerat că aceștia nu obțineau beneficii din lărgirea drumului național. Pentru Guvern, pretențiile reclamanților privind prejudiciul material suferit sunt nefondate și abuzive, în măsura în care aceștia ridică în esență aceleași argumente în fața Curții pentru a fi despăgubiți de două ori pentru același motiv, și anume consecințele lărgirii drumului național. Guvernul susține că Curtea ar trebui să țină seama de faptul că anumiți reclamanți au primit o despăgubire suplimentară la calculul prejudiciului material suferit în speță.

În concluzie, Guvernul consideră că, în ceea ce privește reclamanții ale căror terenuri nu cuprindeau imobile, o sumă de 1.000 EUR corespunzătoare fiecărei proprietăți ar fi rezonabilă cu titlu de depreciere a părților neexpropriate ale terenurilor lor. În plus, în ceea ce privește terenurile pe care se aflau imobile cu destinație comercială, Guvernul consideră că numai cele care cuprindeau întreprinderi de vânzare cu amănuntul au suferit o depreciere. Acesta propune astfel ca suma de 15.000 EUR să fie acordată pentru fiecare teren care cuprinde întreprinderi de vânzare cu amănuntul. b) Aprecierea Curții

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru Statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a-i șterge consecințele astfel încât să restabilească pe cât posibil situația anterioară acesteia (Iatridis c. Greciei (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI și Katsaros c. Greciei (satisfacție echitabilă), nr. 51473/99, § 17, 13 noiembrie 2003).

Statele contractante părți într-o cauză sunt în principiu libere să aleagă mijloacele pe care le vor utiliza pentru a se conforma unei hotărâri care constată o încălcare. Această putere de apreciere privind modalitățile de executare a unei hotărâri reflectă libertatea de alegere care însoțește obligația primordială impusă de Convenție Statelor contractante: asigurarea respectării drepturilor și libertăților garantate. Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, revine Statului pârât să o realizeze, Curtea neavând nici competența, nici posibilitatea practică de a o îndeplini ea însăși. Dacă, în schimb, dreptul național nu permite sau nu permite decât în mod imperfect ștergerea consecințelor încălcării, art. 41 abilitează Curtea să acorde, dacă este cazul, părții lezate satisfacția care i se pare adecvată (Brumarescu c. României (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 28342/95, § 20, CEDO 2000-I).

În plus, Curtea reamintește că numai prejudiciile cauzate de încălcările Convenției pe care le-a constatat sunt susceptibile să dea naștere la acordarea unei satisfacții echitabile (Motais de Narbonne c. Franței (satisfacție echitabilă), nr. 48161/99, § 19, 27 mai 2003).

În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea reamintește că în hotărârea sa pe fond s-a exprimat în următorii termeni: „Curtea notează că este incontestabil, în prezenta cauză, că natura lucrării a contribuit direct la o depreciere a părților neexpropriate. Într-adevăr, realizarea lucrării publice a antrenat pierderea, pentru părțile în cauză, a avantajului unui acces direct la drumul național. Din acest motiv, terenurile pe care reclamanții construiseră imobile utilizate în scopuri comerciale au suferit o scădere a valorii lor din cauza pierderii clientelei întreprinderilor și a scăderii consecutive a profiturilor. Curtea nu pierde din vedere, în această privință, că, deși curtea de apel din Tesalonic acordase o despăgubire pentru părțile neexpropriate ale terenurilor din cauza divizării lor, respectiva jurisdicție a refuzat în mod explicit să despăgubească reclamanții pentru pierderea clientelei și scăderea veniturilor lor. În plus, în ceea ce privește terenurile care nu cuprindeau imobile, Curtea consideră că natura lucrării a contribuit, de asemenea, la deprecierea lor. Desigur, această pierdere de valoare nu era egală cu cea a terenurilor ocupate de întreprinderi. Cu toate acestea, valoarea comercială a unui teren cu acces direct la autostradă nu poate fi identică cu cea a aceluiași teren mărginind drumul secundar. Prin urmare, este de necontestat că pentru unii dintre reclamanți exploatarea acestei părți a parcelelor, deja inconstructibilă din cauza exproprierii, era serios compromisă din cauza lărgirii autostrăzii” (Sampsonidis și alții c. Greciei, citată anterior, § 56).

Curtea notează că constatarea încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 rezultă din refuzul instanțelor interne de a despăgubi reclamanții pentru devalorizarea părților neexpropriate ale terenurilor lor consecutivă pierderii accesului direct la drumul național. Având în vedere natura încălcării constatate, Curtea consideră că trebuie să acorde reclamanților o despăgubire pentru deprecierea părții rămase a terenurilor lor. Curtea ține seama în special de faptul că terenurile pe care sunt construite imobile cu destinație comercială sunt mai depreciate decât cele care nu cuprind clădiri sau cele pe care sunt amplasate doar locuințe. Având în vedere incertitudinile inerente oricărei tentative de estimare a deprecierii terenurilor neexpropriate, precum și a imobilelor construite pe acestea, și diferența foarte importantă constatată între aprecierea Guvernului și cea a reclamanților, Curtea consideră potrivit să stabilească o sumă forfetară în acest scop (a se vedea Katsaros c. Greciei (satisfacție echitabilă), citată anterior, § 21).

În lumina acestor considerații și statuând în echitate, după cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea consideră rezonabil să acorde în comun reclamanților proprietari ai terenurilor pe care sunt amplasate imobile cu destinație comercială 840.000 EUR cu titlu de prejudiciu material suferit. În plus, Curtea acordă cu același titlu 1.000.000 EUR în comun celorlalți reclamanți. 2. Prejudiciu moral

Reclamanții nu prezintă nicio cerere cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza încălcării constatate a articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1.

În consecință, Curtea nu consideră necesar să acorde o sumă cu acest titlu. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanții cer, de asemenea, 100.000 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții. Aceștia nu prezintă nicio factură sau notă de onorarii.

Guvernul afirmă că reclamanții nu au prezentat în fața Curții documentele justificative necesare care să dovedească cheltuielile de judecată.

Conform jurisprudenței constante a Curții, acordarea cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune ca să fie stabilite realitatea, necesitatea și, în plus, caracterul rezonabil al cuantumului acestora (Iatridis c. Greciei (satisfacție echitabilă) [MC], citată anterior, § 54).

Curtea observă că pretențiile reclamanților cu titlu de cheltuieli de judecată nu sunt însoțite de documentele justificative necesare. Prin urmare, este cazul să se respingă cererea lor. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să stabilească rata dobânzilor moratorii la nivelul ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorate cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 1.840.000 EUR (un milion opt sute patruzeci de mii de euro) în total pentru prejudiciu material, conform repartizării astfel cum este descrisă la §18 de mai sus; ii. orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe suma menționată; b) că, începând de la expirarea termenului menționat și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 2. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 5 noiembrie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă Lista reclamanților Panagiotis SAMPSONIDIS Aggelos GARITSIS Alexandra RAPTI Nikolaos RAPTIS Evaggelia RAPTI Maria BLOSKA Ioannis CHATZIGIANNAKIS Georgios GOUMAS Polychronis GOUMAS Evaggelos NEÏKOS Polychronis NEÏKOS Sophia NEÏKOU-KOUKOU Christina NEÏKOU Ioannis NEÏKOS Domna CHATZIDIMOGLOU Petros SAMOLADAS Dimos SAMOLADAS Despina ANDREADOU Iphigenia MALAKOZI Aikaterini VOUTSA Maria-Eleni VOUTSA Athina KOULOURI Nikolaos KOULOURIS Dorothea KOUTSOULA Irini BALTATZI Panagiotis BALTATZIS Apostolos BALTATZIS Zafiritsa KELANTONIOU Evgenia KOULIOUDI Stergios PRAPAS Ioannis PSARRAS Anna PSARRA Anastasia RAFAELA Vasiliki PSARRA Andreas EFSTRATIOU Nikolaos GIOSMAS Aikaterini PAPADOPOULOU

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 2834/05) dirigée contre la République hellénique par trois cent cinquante-quatre ressortissants de cet Etat et des sociétés commerciales ayant leur siège en Grèce, dont les noms figurent ci-joint (« les requérants »), qui ont saisi la Cour le 7 janvier 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »). Les requérants sous les n os 90 et 231 étant décédés les 26 octobre et 21 juillet 2005 respectivement, l'épouse, Ekaterini Manikatzi, et les enfants, Dorothea, Evdoxia et Doxakis Manikatzis du premier requérant et les héritiers Anastasia Tsoumeni et Harikleia Tsoumeni de la seconde, ont déclaré désirer poursuivre la procédure en leur lieu et place. En outre, le nom de la société requérante sous le n o 54, a été modifié en « Christos Mantzouridis- Pantelis Petrakis O.E. ».

Par un arrêt du 6 décembre 2007 (« l'arrêt au principal »), la Cour a jugé qu'il y avait eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. En particulier, la Cour a considéré que, s'agissant du grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention, le rejet du moyen de cassation litigieux relevait d'une approche par trop formaliste des conditions de recevabilité du recours exercé et que, par conséquent, la limitation imposée au droit d'accès des requérants à un tribunal n'a pas été proportionnée au but de garantir la sécurité juridique et la bonne administration de la justice. En outre, s'agissant du grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1, la Cour a conclu qu'en refusant d'indemniser les requérants pour la dépréciation de la partie non expropriée de leurs terrains en raison de la nature de l'ouvrage, les juridictions internes ont rompu le juste équilibre devant régner entre la sauvegarde des droits individuels et les exigences de l'intérêt général ( Sampsonidis et autres c. Grèce , n o 2834/05, §§ 39 et 57, 6 décembre 2007).

En s'appuyant sur l'article 41 de la Convention, les requérants réclamaient à titre de satisfaction équitable une somme correspondant à 50 % de la valeur des parties non expropriées des terrains en cause.

La question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouvant pas en état, la Cour l'a réservée et a invité le Gouvernement et les requérants à lui soumettre par écrit, dans les six mois, leurs observations sur ladite question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ( ibidem , § 61, et point 4 du dispositif).

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations. EN DROIT

Aux termes de l'article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage 1. Dommage matériel a) Thèses des parties i. Les requérants

A l'appui de leur demande de satisfaction équitable, les requérants produisent un rapport d'expertise, établi à leur demande en mars 2009 par A. Pavlou, Ag. Pavlou et G. Kavallaris, ingénieurs civils et géomètres. Les requérants allèguent qu'en raison des conséquences de l'expropriation, la plupart des entreprises installées sur les terrains en cause ont cessé de fonctionner, qu'il y a eu des transactions sur 5 % des terrains uniquement et que leur prix a chuté de 80 %. De plus, ils ajoutent que, comme l'admet le Gouvernement, la route secondaire sur laquelle donne dorénavant le restant de leurs terrains n'est pas elle-même utilisable du fait que tous les tronçons à construire ne sont pas encore achevés. Les requérants soulignent que cet état de fait entraîne une dépréciation plus importante encore de leurs propriétés ; pour eux, il va de soi qu'aucun véhicule ne peut pour le moment emprunter la route secondaire, puisqu'après avoir parcouru une certaine distance, il tomberait sur une impasse.

En outre, les requérants notent que, par son arrêt n o 1014/2004, la Cour de cassation n'a renvoyé devant la cour d'appel de Thessalonique que la question de l'indemnisation relative à la dépréciation des parties restantes suite à la scission des propriétés des requérants ainsi qu'à celle afférente à la participation de certains requérants aux frais de l'expropriation du fait qu'ils n'en tiraient pas profit. Les requérants arguent que l'objet de leur requête devant la Cour était complètement différent et ne se rapportait qu'à la dépréciation de leurs propriétés consécutive à la suppression de l'accès direct à la route nationale.

Le rapport d'expertise soumis par les requérants comporte des tables calculant la dépréciation de chaque terrain concerné. Les sommes proposées par les requérants correspondent à une dépréciation des parties restantes de leurs terrains s'élevant à 50 % de leur valeur vénale, telle qu'elle ressort du prix au mètre carré, fixé par l'arrêt n o 1924/2002 de la cour d'appel de Thessalonique. ii. Le Gouvernement

Le Gouvernement rétorque que les demandes des requérants sont vagues, puisqu'ils chiffrent, sans faire aucune distinction, le dommage matériel subi à 50 % de la valeur vénale des terrains qui ne comportent pas d'immeubles et à 50-100 % de la valeur des terrains sur lesquels sont implantés des entreprises commerciales. Le Gouvernement soumet à la Cour un rapport d'expertise rédigé par un comité relevant du service foncier des régions de Halkidiki et Thessalonique. Selon cette expertise, il n'y a pas eu dépréciation de tous les terrains concernés, puisque, même avant l'élargissement de la route nationale, les terrains n'avaient pas tous un accès direct à celle-ci. De surcroît, ladite expertise note que, s'agissant des terrains comportant des immeubles à usage commercial, certains hébergeaient des entreprises à vocation artisanale ou industrielle qui n'étaient pas orientées vers la vente au détail. Par conséquent, pour le Gouvernement lesdites entreprises n'étaient pas affectées de manière subséquente par l'absence d'accès direct à la route nationale, puisqu'elles pouvaient se connecter à la route secondaire. En outre, pour le Gouvernement les terrains dépourvus d'immeubles n'avaient subi aucune dépréciation en raison de l'élargissement de la route nationale.

Le Gouvernement rappelle de plus que par son arrêt n o 1014/2004, la Cour de cassation a cassé partiellement l'arrêt n o 1924/2002 de la cour d'appel de Thessalonique et a renvoyé l'affaire devant ladite juridiction. Ensuite, par son arrêt n o 1829/2006, la cour d'appel de Thessalonique a, d'une part, alloué à certains requérants des sommes supplémentaires pour la dépréciation des parties restantes de leurs terrains après la scission de leurs propriétés. D'autre part, la cour d'appel a réduit considérablement le taux de participation de certains requérants aux frais de l'expropriation, après avoir considéré qu'ils ne tiraient pas bénéfice de l'élargissement de la route nationale. Pour le Gouvernement, les prétentions des requérants quant au dommage matériel subi sont mal fondées et abusives, dans la mesure où ceux-ci soulèvent essentiellement les mêmes arguments devant la Cour afin de se voir indemniser à deux reprises pour la même raison, à savoir les conséquences de l'élargissement de la route nationale. Il argue que la Cour devrait prendre en compte le fait que certains requérants se sont vu allouer une indemnité supplémentaire lors du calcul du dommage matériel subi en l'espèce.

En somme, le Gouvernement estime que s'agissant des requérants dont les terrains ne comportaient pas d'immeubles, un montant de 1 000 EUR correspondant à chaque propriété, serait raisonnable au titre de la dépréciation des parties non expropriées de leurs terrains. En outre, s'agissant des terrains sur lesquels se trouvaient des immeubles à usage commercial, le Gouvernement est d'avis que seuls ceux qui comportaient des entreprises de vente au détail ont subi une dépréciation. Il propose ainsi que la somme de 15 000 EUR soit allouée pour tout terrain comportant des entreprises de vente au détail. b) Appréciation de la Cour

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI et Katsaros c. Grèce (satisfaction équitable), n o 51473/99, § 17, 13 novembre 2003).

Les Etats contractants parties à une affaire sont en principe libres de choisir les moyens dont ils useront pour se conformer à un arrêt constatant une violation. Ce pouvoir d'appréciation quant aux modalités d'exécution d'un arrêt traduit la liberté de choix dont est assortie l'obligation primordiale imposée par la Convention aux Etats contractants : assurer le respect des droits et libertés garantis. Si la nature de la violation permet une restitutio in integrum , il incombe à l'Etat défendeur de la réaliser, la Cour n'ayant ni la compétence ni la possibilité pratique de l'accomplir elle-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu'imparfaitement d'effacer les conséquences de la violation, l'article 41 habilite la Cour à accorder, s'il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée ( Brumarescu c. Roumanie (satisfaction équitable) [GC], n o 28342/95, § 20, CEDH 2000-I).

En outre, la Cour rappelle que seuls les préjudices causés pas les violations de la Convention qu'elle a constatées sont susceptibles de donner lieu à l'allocation d'une satisfaction équitable ( Motais de Narbonne c. France (satisfaction équitable), n o 48161/99, § 19, 27 mai 2003).

S'agissant de la présente affaire, la Cour rappelle que dans son arrêt au principal, elle s'est exprimée en ces termes : « La Cour note qu'il est incontestable, dans la présente affaire, que la nature de l'ouvrage a directement contribué à une dépréciation des parties non expropriées. En effet, la réalisation de l'ouvrage public a entraîné la perte pour les parties en cause de l'avantage d'un accès direct à la route nationale. De ce fait, les terrains sur lesquels les requérants avaient fait construire des immeubles utilisés à des fins commerciales ont subi une baisse de leur valeur en raison de la perte de clientèle des entreprises et de la chute consécutive des profits. La Cour ne perd pas de vue sur ce point que bien que la cour d'appel de Thessalonique eût alloué une indemnité pour les parties non expropriées des terrains en raison de leur scission, ladite juridiction a explicitement refusé d'indemniser les requérants pour la perte de clientèle et la baisse de leurs revenus. En outre, s'agissant des terrains qui ne comportaient pas d'immeubles, la Cour considère que la nature de l'ouvrage a aussi contribué à leur dépréciation. Certes, cette perte de valeur n'était pas égale à celle des terrains occupés par des entreprises. Il n'en reste pas moins que la valeur commerciale d'un terrain à accès direct de l'autoroute ne peut être identique à celle du même terrain bordant la route secondaire. Par conséquent, il est indéniable que pour certains des requérants l'exploitation de cette partie des parcelles, déjà inconstructible en raison de l'expropriation, se trouvait sérieusement compromise en raison de l'élargissement de l'autoroute » ( Sampsonidis et autres c. Grèce , précité, § 56).

La Cour note que le constat de violation de l'article 1 du Protocole n o 1 résulte du refus des juridictions internes d'indemniser les requérants pour la dévalorisation des parties non expropriées de leurs terrains consécutive à la perte d'accès direct à la route nationale. Eu égard à la nature de la violation constatée, la Cour estime devoir accorder aux requérants une indemnité pour la dépréciation de la partie restante de leurs terrains. La Cour prend tout particulièrement en compte le fait que les terrains sur lesquels sont construits des immeubles à usage commercial sont plus dépréciés que ceux ne comportant pas de bâtiment ou ceux sur lesquels ne sont implantées que des habitations. Compte tenu des incertitudes inhérentes à toute tentative d'estimation de la dépréciation des terrains non expropriés ainsi que des immeubles construits sur ceux-ci et l'écart très important constaté entre l'appréciation du Gouvernement et celle des requérants, la Cour estime approprié de fixer une somme forfaitaire à ce titre (voir Katsaros c. Grèce (satisfaction équitable), précité, § 21).

A la lumière de ces considérations, et statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour juge raisonnable d'allouer conjointement aux requérants propriétaires des terrains implantés d'immeubles à usage commercial 840 000 EUR au titre du dommage matériel subi. En outre, la Cour alloue au même titre 1 000 000 EUR conjointement aux autres requérants. 2. Dommage moral

Les requérants ne soumettent aucune demande au titre du dommage moral qu'ils auraient subi en raison de la violation constatée des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1.

En conséquence, la Cour n'estime pas nécessaire d'accorder une somme à ce titre. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 100 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour. Ils ne produisent aucune facture ou note d'honoraires.

Le Gouvernement affirme que les requérants n'ont pas produit devant la Cour les justificatifs nécessaires portant preuve de frais et dépens.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], précité, § 54).

La Cour observe que les prétentions des requérants au titre des frais et dépens ne sont pas accompagnées des justificatifs nécessaires. Il convient donc d'écarter leur demande. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 1 840 000 EUR (un million huit cent quarante mille euros) au total pour dommage matériel, conformément à la répartition telle que décrite au paragraphe 18 ci-dessus ; ii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par elle sur ladite somme ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 2. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 novembre 2009 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente Liste des requérants Panagiotis SAMPSONIDIS Aggelos GARITSIS Alexandra RAPTI Nikolaos RAPTIS Evaggelia RAPTI Maria BLOSKA Ioannis CHATZIGIANNAKIS Georgios GOUMAS Polychronis GOUMAS Evaggelos NEÏKOS Polychronis NEÏKOS Sophia NEÏKOU-KOUKOU Christina NEÏKOU Ioannis NEÏKOS Domna CHATZIDIMOGLOU Petros SAMOLADAS Dimos SAMOLADAS Despina ANDREADOU Iphigenia MALAKOZI Aikaterini VOUTSA Maria-Eleni VOUTSA Athina KOULOURI Nikolaos KOULOURIS Dorothea KOUTSOULA Irini BALTATZI Panagiotis BALTATZIS Apostolos BALTATZIS Zafiritsa KELANTONIOU Evgenia KOULIOUDI Stergios PRAPAS Ioannis PSARRAS Anna PSARRA Anastasia RAFAELA Vasiliki PSARRA Andreas EFSTRATIOU Nikolaos GIOSMAS Aikaterini PAPADOPOULOU