- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 21 iulie 2005
- Stat pârât
- GRC
- Articole
- Articolul 6, Articolul 13, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Inadmisibil — Articolul 6
- Inadmisibil — Articolul 13, Articolul 1 din Protocolul 1
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Atmatzidi împotriva Greciei
Traducere în română Auto
Prima SECȚIUNE ATMATZIDI c. GRECIA Cerere nr. 2895/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 iulie 2005 DEFINITIVF 21/10/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Atmatzidi c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Loucaide președintele C.L. Rozakis Mes Tulkens Steiner dnii Hajiyev Spielmann, S.E.
Jebens, judecători și al dlui S. Quesada, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 30 iunie 2005, înmânează hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 2895/03) îndreptată împotriva Republicii Elene, printre care și o resortisantă a acestui stat, Aliki Atmatzidi, reclamanta, a sesizat Curtea la 21 ianuarie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Apassos este reprezentat de delegații agentului său, dl Apos, consilier la Consiliul Juridic al statului, și dl Papida, auditor la Consiliul Juridic al statului. La 12 mai 2004, Curtea a decis să comunice plângerii întemeiate pe durata procedurii guvernului.
În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 27 decembrie 1995, recurenta sesiza Tribunalul de Primă Instanță din Atena cu privire la o acțiune în despăgubire împotriva spitalului psihiatric din Atena, care îl angaja ca menajeră, cerând diverse sume cu titlu de salarii. Ședința, stabilită inițial la 18 septembrie 1996, a avut loc la 14 septembrie 1996. Mai 1997, ca urmare a unei amânări datorate organizării alegerilor parlamentare. La 31 octombrie 1997, Tribunalul de Primă Instanță din Atena a respins acțiunea reclamantei (Decizia nr. 3229/1997). La 20 iulie 1998, reclamanta a interjetat apelul.
La 30 iunie 1999, Curtea de Apel din Atena a infirmat decizia atacată și a acceptat parțial cererile recurentei (Decizia nr. 6279/99). La 14 ianuarie și 23 iunie 2000, spitalul și reclamanta s-au ocupat de casare. La 10 iulie 2002, Curtea de Casație a spart parțial decizia atacată și a trimis cauza în fața Curții de Apel din Atena (hotărârea nr. 1327/2002). Din dosar nu reiese că reclamanta a preluat instanța în fața acestei instanțe. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 10. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 27 decembrie 1995, cu sesizarea Tribunalului de Primă Instanță din Atena și s-a încheiat la 10 iulie 2002, cu hotărârea nr. 1327/2002 al Curții de Casație. Prin urmare, aceasta a durat șase ani și mai mult de șase luni pentru trei grade de jurisdicție. Cu privire la admisibilitate 12. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Pe fond 13. Guvernul susține că durata procedurii nu a fost excesivă și că instanțele sesizate au luat o hotărâre în termen rezonabil, iar guvernul afirmă, de asemenea, că reclamanta nu a încercat să accelereze procedura. 14. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII.
15. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior 16. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz În special, Curtea constată că, deși cauza nu prezintă nicio complexitate specială, procedura în fața Tribunalului de Primă Instanță a durat mai mult de un an și zece luni, termen care nu a fost justificat de guvern. 17. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința termenului rezonabil care decurge din acesta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II.
PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DIN ARTICOLELE 6 alin. (1) și 13 DIN CONVENȚIE ÎN REGISTRUL EQUITĂȚII PROCEDURII 18. În ceea ce privește art. 6 alineatul (1) și art. 13 din convenție, recurenta se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil și că instanțele elene au comis erori de fapt și de drept care i-au privilegiat adversarul. Curtea constată de la început că procedura în litigiu nu este încheiată în mod oficial, deoarece Curtea de Casație a trimis cauza în fața Curții de Apel. Prin urmare, acest motiv ar putea fi respins ca fiind prematur. Cu toate acestea, recurenta pare să considere procedura ca finalizată, întrucât nu reiese din dosarul pe care l-a preluat sau pe care intenționează să îl reia în fața Curții de Apel.
În orice caz, Curtea amintește că aplicarea și interpretarea dreptului intern sunt, în principiu, rezervate competenței instanțelor naționale. În conformitate cu art. 19 din convenție, Curtea are doar sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din convenție pentru întreprinderile contractante. În special, nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție ( García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I 20. Or, în cazul de față, Curtea nu identifică niciun indiciu de arbitraritate în desfășurarea procedurii, care a respectat principiul contradictoriei și în cursul căreia recurenta a putut prezenta toate argumentele pentru apărarea cauzei sale.
21. În concluzie, Curtea consideră că, în ansamblul său, procedura în litigiu a avut un caracter echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 22. În ceea ce privește art. 13 din Convenție, Curtea amintește că această dispoziție impune o acțiune internă numai pentru plângerile care pot fi invocate în temeiul Convenției (a se vedea, printre altele, Având în vedere considerațiile de mai sus cu privire la art. 6 alineatul (1) în ceea ce privește echitatea procedurii, Curtea concluzionează că art. 13 nu se aplică în speță. 23. În consecință, motivul întemeiat pe încălcarea procedurii trebuie respins în temeiul articolului 35 3 și 4 din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 24, recurenta se plânge în sfârșit de încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 și-a pierdut dreptul de a obține suma pe care o revendica pentru daune-interese.
Curtea consideră că pretinsele creanțe ale recurentei nu pot fi considerate drept bunuri mai mici decât cele prevăzute în art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât niciuna dintre acestea nu a fost constatată și soluționată printr-o hotărâre cu forță de lucru judecat. Cu toate acestea, aceaceasta este condiția pentru ca o creanță să fie sigură și exigibilă și, prin urmare, protejată prin art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A, n 301-B, p. 84, § 59. 26. În special, Curtea constată că, atât timp cât cauza sa era pendinte în fața instanțelor interne, acțiunea sa nu prezenta, în numele recurentei, niciun drept de creanță, ci numai posibilitatea de a obține o astfel de creanță.
Prin urmare, hotărârile care au exonerat-o pe reclamantă de cererile sale nu au putut să o priveze de un bun pe care îl deținea. 27. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 28. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Guvernul afirmă că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă.
31. Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cert în ceea ce privește dreptul său de a-și vedea cauza judecată într-un termen rezonabil. De asemenea, reclamanta solicită 5 305 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Aceasta nu produce o factură, ci doar o notă de cheltuieli detaliată, dactilografiată și semnată de avocatul său, care figurează în aceeași sumă. 33. Guvernul afirmă că suma solicitată este excesivă și nejustificată. 34. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI.
Având în vedere criteriile menționate anterior și faptul că a respins mai multe dintre obiecțiunile recurentei, Curtea consideră rezonabilă alocarea a 500 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit. Interese moratorii 35. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul menționat 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 1 000 EUR (mii de euro) pentru daune morale și 500 EUR (cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 21 iulie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Loukis Loukales Grefier Adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE ATMATZIDI c. GRÈCE ( Requête n o 2895/03) ARRÊT STRASBOURG 21 juillet 2005 DÉFINITIF 21/10/2005 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Atmatzidi c. Grèce, La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : MM. L. Loucaides , président , C.L. Rozakis , M mes F. Tulkens , E. Steiner , MM. K. Hajiyev , D. Spielmann, S.E. Jebens, juges , et de M. S. Quesada, greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 juin 2005, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 2895/03) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M me Aliki Atmatzidi (« la requérante »), a saisi la Cour le 21 janvier 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
La requérante est représentée par M es L. Panousis et A. Panousi, avocats au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l'Etat, et M me M. Papida, auditrice auprès du Conseil Juridique de l'Etat.
Le 12 mai 2004, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT
Le 27 décembre 1995, la requérante saisit le tribunal de première instance d'Athènes d'une action en dommages-intérêts contre l'hôpital psychiatrique d'Athènes qui l'employait en tant que femme de ménage. Elle réclamait diverses sommes à titre de salaires.
L'audience, initialement fixée au 18 septembre 1996, eut lieu le 14 mai 1997, suite à un ajournement dû à la tenue des élections législatives. Le 31 octobre 1997, le tribunal de première instance d'Athènes rejeta l'action de la requérante (décision n o 3249/1997).
Le 20 juillet 1998, la requérante interjeta appel.
Le 30 juin 1999, la cour d'appel d'Athènes infirma la décision attaquée et fit partiellement droit aux demandes de la requérante (décision n o 6279/1999).
Les 14 janvier et 23 juin 2000 respectivement, l'hôpital et la requérante se pourvurent en cassation.
Le 10 juillet 2002, la Cour de cassation cassa partiellement la décision attaquée et renvoya l'affaire devant la cour d'appel d'Athènes (arrêt n o 1327/2002). Il ne ressort pas du dossier que la requérante ait repris l'instance devant cette juridiction. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
10. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
La période à considérer a débuté le 27 décembre 1995, avec la saisine du tribunal de première instance d'Athènes et s'est terminée le 10 juillet 2002, avec l'arrêt n o 1327/2002 de la Cour de cassation. Elle a donc duré six ans et plus de six mois pour trois degrés de juridiction. A. Sur la recevabilité
La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond
Le Gouvernement affirme que la durée de la procédure n'a pas été excessive et que les juridictions saisies ont statué dans des délais raisonnables. Le Gouvernement affirme aussi que la requérante n'a pas cherché à accélérer la procédure.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Frydlender précité).
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent En particulier, la Cour note que, bien que l'affaire ne présentât aucune complexité particulière, la procédure devant le tribunal de première instance dura plus d'un an et dix mois, délai qui n'a pas été justifié par le Gouvernement.
Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 ET 13 DE LA CONVENTION AU REGARD DE L'ÉQUITÉ DE LA PROCÉDURE
La requérante se plaint, sous l'angle des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, que sa cause n'a pas été entendue équitablement et que les juridictions grecques ont commis des erreurs de fait et de droit qui ont privilégié son adversaire. Sur la recevabilité
La Cour note d'emblée que la procédure litigieuse n'est pas formellement terminée, car la Cour de cassation renvoya l'affaire devant la cour d'appel. Ce grief pourrait donc être rejeté comme étant prématuré. Toutefois, la requérante semble considérer la procédure comme achevée, puisqu'il ne ressort pas du dossier qu'elle ait repris ou qu'elle entende reprendre l'instance devant la cour d'appel. En tout état de cause, la Cour rappelle que l'application et l'interprétation du droit interne sont en principe réservées à la compétence des juridictions nationales. Aux termes de l'article 19 de la Convention, la Cour a pour seule tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Εtats contractants. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I).
Or, dans le cas d'espèce, la Cour ne décèle aucun indice d'arbitraire dans le déroulement de la procédure, qui a respecté le principe du contradictoire et au cours de laquelle la requérante a pu présenter tous les arguments pour la défense de sa cause.
En conclusion, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.
En ce qui concerne l'article 13 de la Convention, la Cour rappelle que cette disposition exige un recours interne pour les seules plaintes que l'on peut estimer « défendables » au regard de la Convention (voir, entres autres, Powell et Rayner c. Royaume-Uni , arrêt du 21 février 1990, série A n o 172, p. 14, § 31). Compte tenu des considérations ci-dessus quant à l'article 6 § 1 en ce qui concerne l'équité de la procédure, la Cour conclut que l'article 13 n'est pas applicable en l'espèce.
En conséquence, le grief tiré de l'iniquité de la procédure doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o 1
La requérante se plaint enfin d'une atteinte à son droit au respect de ses biens tel que garanti par l'article 1 du Protocole n o 1. Elle affirme avoir perdu son droit à obtenir le montant qu'elle revendiquait au titre des dommages-intérêts. Sur la recevabilité
La Cour estime que les prétendues créances de la requérante ne peuvent passer pour des « biens » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1, puisque aucune d'elles n'a été constatée et liquidée par une décision judiciaire ayant force de chose jugée. Telle est pourtant la condition pour qu'une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par l'article 1 du Protocole n o 1 (voir Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce , arrêt du 9 décembre 1994, série A, n o 301-B, p. 84, § 59).
En particulier, la Cour note que, tant que son affaire était pendante devant les juridictions internes, son action ne faisait naître, dans le chef de la requérante, aucun droit de créance, mais uniquement l'éventualité d'obtenir pareille créance. Dès lors, les décisions ayant débouté la requérante de ses demandes n'ont pu avoir pour effet de la priver d'un bien dont elle était propriétaire.
Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
28. Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 50 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'elle aurait subi.
Le Gouvernement affirme qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.
La Cour estime que la requérante a subi un tort moral certain en ce qui concerne son droit de voir sa cause jugée dans un délai raisonnable. Statuant en équité, elle lui accorde 1 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. B. Frais et dépens
La requérante demande également 5 305 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Elle ne produit pas de facture, mais seulement une note de frais détaillée, dactylographiée et signée par son avocat, sur laquelle figure ce même montant.
Le Gouvernement affirme que la somme demandée est excessive et non justifiée.
Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). Compte tenu des critères susmentionnés et du fait qu'elle a rejeté plusieurs des griefs de la requérante, la Cour juge raisonnable de lui allouer 500 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. C. Intérêts moratoires
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 1 000 EUR (mille euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 juillet 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Loukis Loukaides Greffier adjoint Président