AFFAIRE SOCIETE ANONYME THALEIA KARYDI AXTE c. GRECE

AFFAIRE SOCIETE ANONYME THALEIA KARYDI AXTE c. GRECE (CtEDO, 2009)

În cauza Anonim Thaleia Karydi Axte c. Grecia Grecia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sour Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și Søren Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 octombrie 2009, a adoptat hotărârea adoptată la această dată de procedură. La originea cauzei se află o cerere (n 44769/07) adresată împotriva Republicii Elene de către o societate anonimă, Thaleia Karydi Axte F. Chatzifotis, avocat în baroul din Atena. Guvernul elen ( .) este reprezentat de delegații agentului său, domnii K. Georgiadis, care se ocupă de Consiliul juridic al statului, și I. Bakopoulos, auditor la Consiliul juridic al statului. La 10 septembrie 2008, președinta primei secțiuni a decis să comunice cererea guvernului și, așa cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. 186/1992 din Tribunalul de Primă Instanță din Zakyntos, banca Ioniki & Laïki Bancă din Grecia societate anonimă (denumită în continuare "Banca" mai jos) obține un ordin de plată (διαγή πληρωμής) împotriva societății reclamante pentru rambursarea unei sume de 2 496 454 drahme (7 326 EUR). La 15 octombrie 1996, un aprod juridic s-a prezentat la domiciliul reprezentantului legal al societății reclamante din Zakynthos (3 rue Latta) pentru a-i notifica anunțul de licitație ( περίλη m2, împreună cu hotelul care era situat acolo și a cărui construcție era pe cale de a fi finalizată. Aprodul nu a găsit acolo decât menajera soacrei reprezentantului legal al societății reclamante; această persoană era filipinez, nu vorbea greacă și a refuzat să primească documentul. ) cu reprezentantul legal, condiție prevăzută de lege pentru valabilitatea notificării documentului în mâinile sale, aprodul a colizat apoi documentul pe ușă (θυύκόλληση ) În acest sens, societatea reclamantă prezintă o copie a procesului-verbal întocmit de aprod, în care acesta nota că documentul a fost lipit pe poarta 4, rue Latta, în loc de numărul 3, adresa reprezentantului său legal ; de asemenea, prezintă o copie a unui certificat eliberat de secția de poliție din cartierul său, din care reiese că aprodul nu a depus o copie a documentului în mâinile șefului secției de poliție din Zakyntos, conform dispozițiilor art. 128 din Codul de procedură civilă (a se vedea mai jos). În plus, societatea reclamantă susține că aprodul nu a executat nici cealaltă diligență prevăzută în același articol, și anume trimiterea unui anunț din notificarea făcută prin completarea documentului la adresa reprezentantului său legal. Prin urmare, Comisia afirmă că, la 23 octombrie 1996, nu a luat niciodată cunoștință de anunțul privind licitația bunurilor sale și că aceasta s-a desfășurat fără știrea sa; la acea dată, bunurile, estimate de comisarul achizitor la 240 000 000 de drahme (704 329 de euro) și puse la prețuri de 120 000 de drahme (352 de milioane de euro) 164 euro), au fost adjuvați băncii pentru această ultimă sumă. Transpunerea procesului-verbal de licitație a avut loc la 20 decembrie 1996 la Biroul de ipotecă din Zakynthos. La 22 ianuarie 1997, societatea reclamantă a formulat o opoziție (ανακοπή ) împotriva licitației, susținând că aceasta a avut loc fără ca ea să știe, se plângea că, pentru o datorie de numai 2 496 454 drahme, ea pierdea bunuri de o valoare de 532 000 000 drachme (1 561 261 EUR), fără ca ea să se poată apăra. La 21 august 1998, Tribunalul de Primă Instanță din Zakyntos a respins recursul pentru întârziere. Potrivit instanței, societatea reclamantă ar fi trebuit să introducă acțiunea înainte de începerea licitației, în conformitate cu art. 934 alin. (1) lit. (b) din Codul de procedură civilă (a se vedea mai jos) (Decizia nr. 37/1998). 10. La 21 octombrie 1998, societatea reclamantă a făcut apel. 11. La 29 iunie 2001, Curtea de Apel de la Patras a infirmat decizia atacată, considerând că, prin opoziția sa, societatea reclamantă ataca în special licitația și licitația bunurilor sale către bancă; prin urmare, termenul de care dispunea pentru a forma opoziția era de 90 de zile de la transcrierea procesului-verbal de licitație, în conformitate cu art. 934 alineatul (1) litera (c) din Codul de procedură civilă. Curtea de Apel a trimis cazul în fața Tribunalului de Primă Instanță din Zakynthos (hotărârea nr. 760/2001). 12. La 13 iunie 2002, Tribunalul a primit recursul și a anulat licitaia. Tribunalul a considerat că, înainte de a lipi la ușa reprezentantului legal al societății reclamante anunțul de licitație, aprodul ar fi trebuit să verifice dacă persoana care i-a deschis ușa locuia efectiv cu destinatarul notificării și, dacă da, să menționeze acest lucru în procesul-verbal, precum și numele și prenumele persoanei respective. Totuși, în acest caz, aprodul nu a inițiat aceste demersuri; în plus, s-a dovedit că persoana în cauză nu locuia cu destinatarul notificării; prin urmare, singurul refuz al acesteia de a primi documentul nu l-a autorizat pe aprod să îl lipească pe ușă, iar notificarea astfel făcută era invalidă. Tribunalul concluzionează că societatea reclamantă nu i s-a oferit posibilitatea de a exercita căile legale pentru a împiedica licitarea bunurilor sale și că aceasta suferă un prejudiciu financiar important (Decizia nr. 25/2002). 13. La 25 iulie 2002, banca interjeta recurs. 14. La 19 iunie 2004, Curtea de Apel de la Patras a confirmat decizia atacată (hotărârea nr. 806/2004). La 18 aprilie 2005, banca s-a ocupat de cele două hotărâri pronunțate de Curtea de Apel. 16. La 26 martie 2007, Curtea de Casație concluzionează că opoziția formulată de societatea reclamantă împotriva vânzării la licitație a bunurilor sale trebuia să fie declarată inadmisibilă pentru întârziere. numai inexistența sau întârzierea notificării anunțului poate conduce la anularea unei licitații, în timp ce o notificare invalidă produce efecte legale în același mod ca și o notificare valabilă, până la anularea acesteia printr-o hotărâre judecătorească, cu o opoziție formulată în termenul prevăzut la art. 934 alineatul (1) litera (b) și la art. 2 din Codul de procedură civilă În acest caz, Comisia a remarcat că opoziția a fost introdusă în afara acestui termen și că instanța de apel ar fi trebuit, prin urmare, să o declare inadmisibilă. hotărârea atacată nu menționa faptul că [societatea reclamantă] nu luase efectiv cunoștință sau că nu putea lua în considerare notificarea invalidă a anunțării actului în litigiu și (b) în acțiunea sa, [societatea reclamantă] se plângea doar că nu fusese informată cu privire la licitarea bunurilor sale, fără a afirma că nu luase cunoștință sau că nu fusese imposibil să se informeze cu privire la notificarea anunțării acestei vânzări. Prin urmare, reconfirmându-se că mai degrabă decât să fi fost anulată printr-o opoziție exercitată la timp, numai nulitatea notificării nu duce la nulitatea vânzării la licitație, Curtea de Casație a clasat hotărârile atacate și a trimis cauza în fața Curții de Apel de la Patras (hotărârea nr. 658/2007). Această hotărâre a fost încheiată și certificată în conformitate cu art. 4 mai 2007. Societatea reclamantă nu a indicat dacă a întreprins demersuri în fața instanței de apel; aceasta susține că căile de atac interne au fost epuizate deoarece, în orice caz, Curtea de Apel este obligată de concluziile reținute de Înalta Instanță. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 17. Dispozițiile relevante din Codul de procedură civilă se citesc astfel Art. 128 (Absența destinatarului notificării reședinței sale) Dacă destinatarul nu se află la reședința sa, documentul este eliberat unuia dintre părinții sau servitorii săi care locuiesc cu el (...). (...) Dacă nici una dintre persoanele menționate la alin. (1) nu se află la reședința sa... (a) documentul trebuie să fie lipit pe ușa reședinței în fața unui martor (b) cel târziu în ziua lucrătoare următoare, o copie a documentului trebuie să fie eliberată în mâinile șefului ierarhic al secției de poliție din cartierul reședinței (...) (c) în ziua lucrătoare care urmează, cel târziu, notificatorul trebuie să trimită destinatarului notificării un aviz scris, în care trebuie menționat tipul documentului notificat, adresa reședinței pe poarta căruia a fost lipit documentul, data actului, autoritatea căreia i-a fost eliberat documentul și data actului respectiv (...); (Refuz de primire) (1) În cazul în care destinatarul notificării sau oricare dintre persoanele menționate la articolele 128 și 129 refuză să primească documentul sau să semneze procesul-verbal al notificării sau în cazul în care nu îl pot semna, [aprodul însărcinat] cu notificarea aplică documentul pe ușa reședinței, a biroului, a magazinului sau a laboratorului, în fața unui martor. art. 933 (Opțiunea de anulare a executării) Obiecțiile celui vizat de executare sau ale oricărui creditor al acestuia care are un interes în a acționa și care privesc valabilitatea titlului executoriu, procedura executării forțate sau creanța sunt formulate numai printr-o opoziție introdusă în fața instanței de pace, în cazul în care titlul executoriu pe care se întemeiază executarea este o hotărâre a instanței de pace sau în fața instanței de primă instanță în toate celelalte cazuri. art. 934 (Datele de recurs) Opoziția prevăzută la art. 933 este admisibilă (a) în cazul în care se referă la valabilitatea titlului sau la procedura preliminară a executării forțate, în termen de 15 zile de la primul act de punere în aplicare după decizia de a vinde la licitație; (b) dacă se referă la valabilitatea actelor de punere în aplicare care au avut loc de la primul act după decizia de a vinde la licitație sau creanță și până la începutul ultimului act de punere în aplicare, (c) dacă se referă la valabilitatea ultimului act de punere în aplicare, în termen de șase luni de la punerea în aplicare a actului de punere în aplicare; ; dacă este vorba despre executarea pentru satisfacerea creanțelor pecuniare, în termen de 30 de zile de la data vânzării prin licitație sau a revânzării la licitație în ceea ce privește bunurile mobile și de 90 de zile de la transcrierea rezumatului procesului-verbal de licitație, în ceea ce privește bunurile imobile. În cazul executării pentru îndeplinirea creanțelor pecuniare, primul act de punere în aplicare după decizia de a vinde la licitație este redactarea procesului-verbal al sechestrului și ultimul act este redactarea procesului-verbal al licitației și al licitației. (...) art. 999 (Actul care anunță licitația) (3) Actul prin care se decide licitația, așa cum se menționează la alin. (1), este notificat debitorului, terței părți deținătoare sau deținătorului și creditorilor ipotecari în termen de 20 de zile de la confiscare, în timp ce acesta este depus în același termen la ministerul public însărcinat cu licitația, cu redactarea unui act aferent (...). Vânzarea prin licitație, sub pedeapsa nulității, nu poate fi efectuată fără îndeplinirea formalităților prevăzute la [punctul 3] (...) [art. 1002 (Finalizarea licitației prin licitație] Vânzarea prin licitație se încheie prin licitație. (...) ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLELOR 6 alineatul (1) ȘI 13 DIN CONVENȚIA 18. Societatea reclamantă se plânge că nu a beneficiat de dreptul de acces la o instanță judecătorească sau de o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale pentru a contesta în mod eficient vânzarea la licitație a bunurilor sale. În acest sens, aceasta invocă articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, astfel cum au fost formulate art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea constată că aceste obiecțiuni nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază că ele nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. Societatea reclamantă consideră că este de la sine înțeles că afirmația pe care a formulat-o în fața organismelor naționale, potrivit căreia licitația a avut loc fără să știe, conținea și afirmația că nu știa nimic despre notificarea anunțării acestei vânzări. Or, declarând opoziția sa inadmisibilă pentru întârziere, pe baza unei distincții între notificarea inexistentă și/sau tardivă și notificarea invalidă, Curtea de Casație a trecut peste un număr de nulități săvârșite de aprodul judiciar. Nu numai că înalta instanță nu are, nici chiar in dubio , acceptat faptul că, din cauza acestor nule era imposibil să știe că o licitație a bunurilor sale a fost programată, dar, de asemenea, rețin împotriva ei faptul că nu a dovedit ce era de la sine, și anume că nu a luat cunoștință de anunțul de licitație înainte de începerea licitației. 21. Guvernul consideră că trebuie să se accepte, în interesul unei bune administrări a justiției, existența unor formalități pentru a sesiza în mod valabil o instanță națională. Prin urmare, respingerea acțiunii de către Curtea de Casație pentru întârziere a fost cauzată exclusiv de comportamentul societății reclamante, care nu a demonstrat diligența necesară pentru a se informa cu privire la notificarea actului prin care se anunță licitarea bunurilor sale și pentru a-și păstra astfel drepturile. Prin urmare, singura persoană responsabilă de această eroare nu se poate plânge de o încălcare a dreptului său de acces la o instanță. Guvernul adaugă că dreptul intern a pus la dispoziția societății reclamante o cale de atac eficientă care i-ar fi permis, dacă ar fi exercitat-o în termenul prevăzut de lege, să obțină anularea vânzării la licitație. Evaluarea Curții Principii Generale 22. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne. În primul rând autorităților naționale, în special instanțelor și instanțelor, sarcina de a interpreta legislația internă (a se vedea, printre altele, García Manibardo c. Spania, 38695/97, § 36, CEDO 2000-II. Pe de altă parte, dreptul la o instanță judecătorească, al cărei drept de acces constituie un aspect special, nu este absolut și este pregătit pentru limitări admise în mod implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei căi de atac, întrucât, prin însăși natura sa, solicită o reglementare de către stat, care beneficiază în această privință de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, astfel de limitări nu pot restrânge accesul deschis la un justițiar într-un mod sau într-un punct în care dreptul său la o instanță este atins în însăși substanța sa. În cele din urmă, acestea se conformează articolului 6 alineatul (1) numai dacă tind să aibă un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea, printre altele, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, 19 februarie 1998, § 34, Recuperarea hotărârilor și deciziilor Într-adevăr, dreptul de acces la o instanță este atins atunci când reglementarea sa încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică și de bună administrare a justiției și constituie un fel de barieră care împiedică justițiabilul să își vadă litigiul încheiat în fond de instanța competentă 23. Curtea amintește, de asemenea, că reglementarea privind formalitățile de introducere a unei căi de atac urmărește să asigure buna administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. Persoanele interesate trebuie să se aștepte ca normele să fie aplicate (Miragall Escolano și alte c. Spania, 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 4115/98, 4040/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 4505/98, § 33, CEDO 2000-I). Cu toate acestea, Curtea a concluzionat în repetate rânduri că aplicarea de către instanțele interne a formalităților care trebuie respectate pentru a formula o acțiune este susceptibilă de a încălca dreptul de acces la o instanță. Aceasta se întâmplă atunci când interpretarea prea formalizată a legislației relevante a unei instanțe împiedică, de fapt, examinarea pe fond a acțiunii exercitate de persoana în cauză ( Běleš și alții c. Republica Cehă, nr. 47273/99, § 69, CEDO 2002-IX Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, nr. 46129/99, § 55, CEDO 2002 IX). Aplicarea în speță a principiilor menționate anterior 25. În cazul de față, Curtea de Casație a declarat inadmisibilă pentru întârziere opoziția formulată de societatea reclamantă împotriva vânzării la licitație a bunurilor sale, considerând că, în lipsa anulării printr-o hotărâre judecătorească, o notificare invalidă își producea efectele legale în același mod ca o notificare valabilă și reproșând partea interesată că nu și-a formulat opoziția înainte de începerea licitației. Desigur, nu este de competența Curții să controleze modul în care Înalta Instanță a interpretat și aplicat dreptul intern relevant. De asemenea, Curtea nu contestă exactitatea formalismului instituit prin articolele 933 și 934 din Codul de procedură civilă, care tinde să asigure securitatea tranzacțiilor referitoare la licitații și să evite ca procedurile aferente să fie prelungite. Cu toate acestea, Comisia consideră că respectarea termenului de recurs instituit prin art. 934 presupune că persoana lezată a luat efectiv cunoștință de actul în litigiu pentru a-l putea ataca în mod util în justiție (a se vedea în acest sens Tsironis c. Grecia, nr. 44584/98, § 27, 6 decembrie 2001). Or, în cazul de față, circumstanțele cauzei demonstrează că aprodul judiciar nu a respectat în repetate rânduri cerințele Codului de procedură civilă în momentul notificării anunțării vânzării prin licitație. În lumina dosarului și a observațiilor părților, nu există nicio îndoială cu privire la afirmația societății reclamante că nu a putut avea cunoștință de vânzare din cauza deficiențelor în notificarea anunțării vânzării. În plus, nu reiese din niciun element din dosar că persoana interesată putea să bănuiască că o astfel de vânzare era iminentă, care se derula fără să știe. 26. Cu toate acestea, Curtea de Casație, deși a acceptat, chiar și în mod implicit, nulitatea actului de notificare a licitației, s-a limitat să speculeze cu privire la ipoteza că societatea reclamantă a luat cunoștință de faptul că o procedură de executare forțată a fost declanșată împotriva sa și i-a reproșat că nu și-a formulat opoziția înainte de începerea licitației bunurilor sale. Astfel, societatea reclamantă a fost penalizată pentru erorile comise de aprod în momentul notificării actului prin care se anunța licitația și a fost privată de orice posibilitate de a-și prezenta argumentele în cadrul procedurii în litigiu 27. În consecință, restricția impusă dreptului de acces al societății reclamante la o instanță nu a fost proporțională cu scopul de a garanta securitatea juridică și buna administrare a justiției. 28. Prin urmare, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 29. În ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 13 din Convenție, Curtea constată că art. 6 alineatul (1) este o Lex specialis în raport cu art. 13; cu alte cuvinte, cerințele celui de-al doilea sunt mai puțin stricte decât cele ale primului și sunt absorbite de acestea în speță (menecheva c. Rusia, nr 59261/00, § 105, CE Italia, 26 februarie 1993, § 41, seria A n 257-C. Singurele excepții de la acest principiu sunt reprezentate de obiecțiile care decurg din art. 13, care se referă la o încălcare a cerinței de termen rezonabil (Kudła c. Polonia [GC], nr 30210/96, § 146-149, CE Cu privire la violarea articolului 1 din PROTOCOLUL nr. 30. Societatea reclamantă se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Societatea reclamantă afirmă că licitația bunurilor sale a avut loc fără știrea sa, împiedicând-o astfel să facă uz de posibilitățile oferite de lege. Astfel, pentru o datorie modică, aceasta are o pierdere financiară enormă, care s-ar ridica astăzi la câteva milioane de euro. 33. Guvernul susține că nulitatea notificării licitației nu duce la încălcarea dreptului garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care ordinea internă pune la dispoziția persoanei în cauză o cale de atac eficientă pentru a-și proteja interesele. Cu toate acestea, acțiunea existentă a fost introdusă cu întârziere. Guvernul subliniază că procedura de executare forțată este ultima acțiune de care dispune creditorul pentru a obține recuperarea creanței sale. Valoarea bunurilor vândute la licitație este absolut lipsită de dobândă ; este responsabilitatea debitorului să-și plătească datoria în timp util pentru a nu se confrunta cu licitarea bunurilor sale. Guvernul afirmă că nu s-a atins în acest caz echilibrul corect care trebuie respectat între cerințele de interes general și protecția drepturilor fundamentale ale societății reclamante : banca care a obținut ordinul de plată în 1992, societatea reclamantă a dispus de patru ani pentru a-și plăti datoria. 34. Curtea consideră că licitarea proprietății societății reclamante constituie o interferență în dreptul de a respecta bunurile acesteia, care se analizează prin privarea de proprietate în sensul celei de a doua teze a primului paragraf al articolului (1) Această interferență urmărea un scop legitim de utilitate publică, și anume satisfacția creanțelor pecuniare ale creditorului său. 35. Curtea amintește că o interferență în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să aibă un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului; în special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit de orice măsură care privează o persoană de proprietatea sa (fostul rege al Greciei și alte întreprinderi din Grecia [GC], nr 25701/94, § 89, CE În plus, Curtea amintește că, fără a aduce atingere tăcerii articolului 1 din Protocolul nr 1 privind cerințele procedurale, procedurile aplicabile trebuie, de asemenea, să ofere persoanei vizate o ocazie adecvată de a-și expune cauza autorităților competente pentru a contesta efectiv măsurile care aduc atingere drepturilor garantate prin această dispoziție. Pentru a asigura respectarea acestei condiții, trebuie luate în considerare procedurile aplicabile din punct de vedere general (Jokela c. Finlanda, nr. 28856/95, § 45, CE Or, în speță, Curtea arată că, chiar dacă procedurile instituite în dreptul intern nu pot fi criticate în sine, societatea reclamantă a fost privată de bunurile sale fără a avea posibilitatea de a reacționa în cadrul procedurii de executare forțată. În plus, chiar dacă avea argumente serioase de invocat în fața instanțelor competente pentru a obține anularea licitației, aceasta și-a văzut acțiunea în cele din urmă declarată inadmisibilă din motive prea formale, astfel cum a constatat Curtea cu ocazia examinării motivului întemeiat pe art. 6 din convenție. 37. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că condițiile în care s-a efectuat notificarea actului prin care s-a anunțat vânzarea prin licitație reprezentantului legal al societății reclamante și respingerea acțiunii în anulare a vânzării respective ca inadmisibilă au încălcat echilibrul corect dintre protejarea dreptului la respectarea bunurilor și cerințele interesului general 38. Prin urmare, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. III privind aplicarea articolului 41 din Convenție 39. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 40. Societatea reclamantă solicită 11 000 Această sumă corespunde valorii actuale a bunurilor vândute la licitație, precum și lipsei de câștig care ar fi rezultat din exploatarea acestor bunuri în perioada 1997 - până în prezent și solicită, de asemenea, 500 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit 41. Guvernul consideră că pretențiile societății reclamante sunt neîntemeiate și excesive, susținând că suma alocată pentru prejudiciul material nu poate depăși 20 000 EUR și că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește prejudiciul moral. Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 nu se află în stare. Prin urmare, aceasta o rezervă și va stabili procedura ulterioară, având în vedere posibilitatea ca guvernul și societatea reclamantă să ajungă la un acord [art. 75 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că nu este necesar să se examineze motivul întemeiat pe art. 13 din convenție A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. Guvernul și societatea reclamantă să îi prezinte în scris, în termen de trei luni, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge rezervă procedura ulterioară și deleagă președintelui camerei sarcina de a o stabili, dacă este necesar. 5 noiembrie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Nina Vajić Module președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

SOCIÉTÉ ANONYME THALEIA KARYDI AXTE c.

GRÈCE

(Requête n

o

44769/07)

ARRÊT

STRASBOURG

5 novembre 2009

DÉFINITIF

10/05/2010

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Société Anonyme Thaleia Karydi Axte c. Grèce

,

La Cour européenne des droits de l'homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

Nina Vajić,

présidente,

Christos Rozakis,

Khanlar Hajiyev,

Dean Spielmann,

Sverre Erik Jebens,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

juges,

et de Søren Nielsen,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 octobre 2009,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

44769/07) dirigée contre la République hellénique par une société anonyme, «

Thaleia Karydi Axte

» («

la société requérante

»), qui a saisi la Cour le 26 septembre 2007 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La société requérante est représentée par M

e

F. Chatzifotis, avocat au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, MM. K. Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat, et I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l'Etat.

3.

Le 10 septembre 2008, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

4.

La société requérante a son siège sur l'île de Zakynthos.

5.

Par décision n

o

186/1992 du tribunal de première instance de Zakynthos, la banque «

Ioniki & Laïki Banque de Grèce société anonyme

» (ci-après «

la banque

») obtint un ordre de paiement (

διαταγή πληρωμής

) contre la société requérante pour le remboursement d'une somme de 2

496

454 drachmes (7

326 euros).

6.

Le 15 octobre 1996, un huissier de justice se présenta au domicile du représentant légal de la société requérante à Zakynthos (3, rue Latta), pour lui notifier l'annonce de la vente aux enchères (

περίληψη κατασχετήριας έκθεσης

) d'un terrain appartenant à cette dernière, sis au lieu-dit Xirokastello de l'île, d'une superficie de 20

799

m², ainsi que de l'hôtel qui y était implanté et dont la construction était en voie d'achèvement. L'huissier n'y trouva que la domestique de la belle-mère du représentant légal de la société requérante

; cette personne était philippine, ne parlait pas grec et refusa de réceptionner le document. Sans lui demander si elle habitait (

σύνοικος

) avec le représentant légal, condition requise par la loi pour la validité de la notification du document entre ses mains, l'huissier colla alors le document sur la porte (

θυροκόλληση

). Sur ce point, la société requérante produit copie du procès-verbal dressé par l'huissier, dans lequel celui-ci nota que le document avait été collé sur la porte du 4, rue Latta, au lieu du numéro 3, adresse de son représentant légal

; elle produit aussi copie d'une attestation délivrée par le commissariat de son quartier, dont il ressort que l'huissier n'a pas déposé copie du document entre les mains du chef du commissariat de Zakynthos, comme prévu par l'article 128 du code de procédure civile (voir ci-dessous). La société requérante allègue en outre que l'huissier n'a pas non plus exécuté l'autre diligence prévue par ce même article, à savoir l'envoi postal d'un avis de la notification faite par collage du document sur la porte de son représentant légal. Elle affirme, dès lors, qu'elle n'a jamais pris connaissance de l'annonce de la vente aux enchères de ses biens et que celle-ci se déroula à son insu, le 23

octobre 1996.

7.

A cette date, les biens, estimés par le commissaire priseur à 240

000

000

drachmes (704

329 euros) et mis à prix à 120

000

000

drachmes (352

164 euros), furent adjugés à la banque pour ce dernier montant. La transcription du procès-verbal d'adjudication eut lieu le 20

décembre 1996 au bureau des hypothèques de Zakynthos.

8.

Le 22 janvier 1997, la société requérante forma une opposition (

ανακοπή

) contre la vente aux enchères, en affirmant que celle-ci avait eu lieu sans qu'elle ne le sache. Elle se plaignait que, pour une dette d'un montant de 2

496

454 drachmes seulement, elle avait perdu des biens d'une valeur qu'elle estimait à 532

000

000 drachmes (1

561

261 euros), sans qu'elle puisse se défendre.

9.

Le 21 août 1998, le tribunal de première instance de Zakynthos rejeta le recours pour tardiveté. Selon le tribunal, la société requérante aurait dû introduire son recours avant le début de la vente aux enchères, conformément à l'article 934 § 1 b) du code de procédure civile (voir ci-dessous) (décision n

o

37/1998).

10.

Le 21 octobre 1998, la société requérante interjeta appel.

11.

Le 29 juin 2001, la cour d'appel de Patras infirma la décision attaquée, en considérant que, par son opposition, la société requérante attaquait surtout la vente aux enchères et l'adjudication de ses biens à la banque ; dès lors, le délai dont elle disposait pour former l'opposition était en l'occurrence de quatre-vingt dix jours à partir de la transcription du procès-verbal d'adjudication, conformément à l'article 934 § 1 c) du code de procédure civile. La cour d'appel renvoya alors l'affaire devant le tribunal de première instance de Zakynthos (arrêt n

o

760/2001).

12.

Le 13 juin 2002, le tribunal fit droit au recours et annula la vente aux enchères. Le tribunal considéra qu'avant de coller sur la porte du représentant légal de la société requérante l'annonce de la vente aux enchères, l'huissier aurait dû vérifier si la personne qui lui ouvrit la porte habitait réellement avec le destinataire de la notification et, dans l'affirmative, le mentionner dans son procès-verbal, ainsi que les nom et prénom de cette personne. Or, en l'occurrence, l'huissier n'a pas engagé ces démarches. De plus, il s'est avéré que la personne en cause n'habitait pas avec le destinataire de la notification. Dès lors, le seul refus de celle-ci de réceptionner le document n'autorisait pas l'huissier à le coller sur la porte et la notification ainsi faite était invalide. Le tribunal conclut que la société requérante ne se vit pas offrir la possibilité d'exercer les voies légales pour empêcher la vente aux enchères de ses biens et qu'elle subit un préjudice financier important (décision n

o

25/2002).

13.

Le 25 juillet 2002, la banque interjeta appel.

14.

Le 19 juin 2004, la cour d'appel de Patras confirma la décision attaquée (arrêt n

o

806/2004).

15.

Le 18 avril 2005, la banque se pourvut en cassation contre les deux arrêts rendus par la cour d'appel.

16.

Le 26 mars 2007, la Cour de cassation conclut que l'opposition formée par la société requérante contre la vente aux enchères de ses biens devait être déclarée irrecevable pour tardiveté. Elle considéra au préalable que «

seule l'inexistence ou la tardiveté de la notification de l'annonce peuvent conduire à l'annulation d'une vente aux enchères, alors qu'une notification invalide produit ses effets légaux au même titre qu'une notification valide, jusqu'à ce qu'elle soit annulée par une décision judiciaire, moyennant une opposition formée dans le délai prévu par l'article

934 §§ 1 b) et 2 du code de procédure civile

», à savoir jusqu'au début de la vente aux enchères. En l'occurrence, elle nota que l'opposition avait été introduite en dehors de ce délai et que la cour d'appel aurait donc dû la déclarer irrecevable. Selon elle, cette conclusion s'imposait «

car a)

l'arrêt attaqué ne mentionnait pas que [la société requérante] n'avait réellement pas pris connaissance ou qu'elle ne pouvait aucunement prendre connaissance de la notification invalide de l'annonce de l'acte litigieux et b) dans son recours, [la société requérante] se plaignait seulement de ne pas avoir été informée de la vente aux enchères de ses biens, sans affirmer qu'elle n'avait pas pris connaissance ou qu'il lui avait été impossible de s'informer de la notification de l'annonce de cette vente

». Dès lors, réaffirmant qu'«

à défaut d'avoir été annulée moyennant une opposition exercée dans les délais, seule la nullité de la notification n'emporte pas la nullité de la vente aux enchères

», la Cour de cassation cassa les arrêts attaqués et renvoya l'affaire devant la cour d'appel de Patras (arrêt n

o

658/2007). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 4 mai 2007. La société requérante n'a pas indiqué si elle a entrepris des démarches devant la juridiction d'appel

; elle affirme que les voies des recours internes ont été épuisées car, de toute façon, la cour d'appel est liée par les

conclusions retenues par la haute juridiction.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

17.

Les dispositions pertinentes du code de procédure civile se lisent ainsi

:

Article

128

(Absence du destinataire de la notification de sa résidence)

«

1.

Si le destinataire ne se trouve pas à sa résidence, le document est délivré à un de ses parents ou de ses domestiques qui habitent avec lui

(...).

(...)

4.

Si aucune des personnes mentionnées au paragraphe 1 ne se trouve à la résidence

a) le document doit être collé sur la porte de la résidence devant un témoin

;

b) le jour ouvrable suivant au plus tard, une copie du document doit être délivrée entre les mains du chef hiérarchique du commissariat de police du quartier de la résidence (...)

c) le jour ouvrable suivant au plus tard, l'auteur de la notification doit poster au destinataire de celle-ci un avis écrit, dans lequel doivent être mentionnés le type du document notifié, l'adresse de la résidence sur la porte de laquelle le document a été collé, la date de cet acte, l'autorité à laquelle le document a été délivré et la date de cet acte (...) »

Article 130

(Refus de réceptionner)

«

»

Article 933

(Opposition pour l'annulation de l'exécution)

«

1.

Les objections de celui visé par l'exécution ou de tout créancier de celui-ci ayant un intérêt pour agir et qui concernent la validité du titre exécutoire, la procédure de l'exécution forcée ou la créance, sont formées seulement par une opposition introduite devant le tribunal de paix, si le titre exécutoire sur lequel se fonde l'exécution est une décision du tribunal de paix, ou devant le tribunal de première instance dans tous les autres cas.

»

Article 934

(Délais de recours)

«

1.

L'opposition prévue à l'article

933 est recevable

a) si elle concerne la validité du titre ou la procédure préliminaire de l'exécution forcée, dans les quinze jours qui suivent le premier acte d'exécution après la décision de vendre aux enchères,

b) si elle concerne la validité des actes d'exécution qui ont eu lieu depuis le premier acte après la décision de vendre aux enchères ou la créance et jusqu'au début du dernier acte d'exécution,

c) si elle concerne la validité du dernier acte d'exécution, dans les six mois qui suivent la mise en œuvre de l'acte

; s'il s'agit d'exécution pour satisfaction de créances pécuniaires, dans les trente jours depuis le jour de la vente aux enchères ou de la revente aux enchères s'agissant de biens meubles, et de quatre-vingt dix jours après la transcription du résumé du procès-verbal d'adjudication, s'agissant de biens immeubles.

2.

S'il s'agit d'exécution pour satisfaction de créances pécuniaires, le premier acte d'exécution après la décision de vendre aux enchères est la rédaction du procès-verbal de la saisie et le dernier acte est la rédaction du procès-verbal de la vente aux enchères et de l'adjudication.

(...)

»

Article 999

(L'acte annonçant la vente aux enchères)

«

4.

La vente aux enchères, sous peine de nullité, ne peut pas être effectuée sans l'accomplissement des formalités prévues dans [le paragraphe 3] (...) »

Article 1002

(Achèvement de la vente aux enchères)

«

1.

La vente aux enchères s'achève par l'adjudication. (...)

»

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 ET 13 DE LA CONVENTION

18.

La société requérante se plaint qu'elle n'a pas bénéficié du droit d'accès à un tribunal ni d'un recours effectif devant une instance nationale pour contester efficacement la vente aux enchères de ses biens. Elle invoque à cet égard les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, ainsi libellés

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 13

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.

»

A.

Sur la recevabilité

19.

La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'ils ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.

B.

Sur le fond

1.

Arguments des parties

20.

La société requérante estime qu'il va de soi que l'allégation qu'elle avait formulée devant les instances nationales, selon laquelle la vente aux enchères s'était déroulée à son insu, contenait aussi l'allégation qu'elle ignorait tout de la notification de l'annonce de cette vente. Or, en déclarant son opposition irrecevable pour tardiveté, sur la base d'une distinction entre notification inexistante et/ou tardive et notification invalide, la Cour de cassation a passé outre un nombre de nullités commises par l'huissier de justice. Non seulement la haute juridiction n'a pas, même

in dubio

, accepté qu'en raison de ces nullités il lui était impossible de savoir qu'une vente aux enchères de ses biens avait été programmée, mais retint aussi contre elle le fait de ne pas avoir prouvé ce qui allait de soi, à savoir qu'elle n'avait pas pris connaissance de l'annonce de la vente aux enchères avant le début de celle-ci.

21.

Le Gouvernement estime qu'il faut accepter, dans l'intérêt d'une bonne administration de la justice, l'existence de formalités pour saisir valablement une juridiction nationale. Dès lors, le rejet du recours par la Cour de cassation pour tardiveté était dû exclusivement au comportement de la société requérante, qui n'a pas fait preuve de la diligence nécessaire afin de s'informer de la notification de l'acte annonçant la vente aux enchères de ses biens et de préserver ainsi ses droits. Seule responsable de cette erreur, l'intéressée ne saurait donc se plaindre d'une atteinte à son droit d'accès à un tribunal. Le Gouvernement ajoute que le droit interne avait mis à la disposition de la société requérante une voie de recours efficace qui lui aurait permis, si elle l'avait exercée dans le délai prévu par la loi, d'obtenir l'annulation de la vente aux enchères.

2.

Appréciation de la Cour

a)

Principes généraux

22.

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle elle n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C'est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu'il incombe d'interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d'autres,

García Manibardo c. Espagne

, n

o

38695/97, § 36, CEDH 2000-II). Par ailleurs, le «

droit à un tribunal

», dont le droit d'accès constitue un aspect particulier, n'est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d'un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l'Etat, lequel jouit à cet égard d'une certaine marge d'appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l'accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s'en trouve atteint dans sa substance même

; enfin, elles ne se concilient avec l'article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s'il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi beaucoup d'autres,

Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne

, 19 février 1998, § 34,

Recueil des arrêts et décisions

1998–I). En effet, le droit d'accès à un tribunal se trouve atteint lorsque sa réglementation cesse de servir les buts de sécurité juridique et de bonne administration de la justice et constitue une sorte de barrière qui empêche le justiciable de voir son litige tranché au fond par la juridiction compétente.

23.

La Cour rappelle en outre que la réglementation relative aux formalités pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent s'attendre à ce que les règles soient appliquées (

Miragall Escolano et autres c. Espagne

, n

os

38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000-I).

24.

Cela étant, la Cour a conclu à plusieurs reprises que l'application par les juridictions internes de formalités à respecter pour former un recours est susceptible de violer le droit d'accès à un tribunal. Il en est ainsi quand l'interprétation par trop formaliste de la législation pertinente faite par une juridiction empêche, de fait, l'examen au fond du recours exercé par l'intéressé (

Běleš et autres c.

République tchèque

, n

o

47273/99, §

69, CEDH

2002-IX

;

Zvolský et Zvolská c.

République tchèque

, n

o

46129/99, §

55, CEDH 2002

‑

IX).

b)

Application en l'espèce des principes susmentionnés

25.

En l'occurrence, la Cour de cassation déclara irrecevable pour tardiveté l'opposition formée par la société requérante contre la vente aux enchères de ses biens, en considérant qu'à défaut d'avoir été annulée par une décision judiciaire, une notification invalide produisait ses effets légaux au même titre qu'une notification valide, et en reprochant à l'intéressée de ne pas avoir formé son opposition avant le début de la vente aux enchères. Certes, il n'appartient pas à la Cour de contrôler la façon dont la haute juridiction a interprété et appliqué le droit interne pertinent. La Cour ne conteste pas non plus la justesse du formalisme institué par les articles 933 et 934 du code de procédure civile, qui tend à assurer la sécurité des transactions relatives aux ventes aux enchères et à éviter que les procédures y afférentes traînent en longueur. Elle estime, néanmoins, que le respect du délai de recours institué par l'article 934 présuppose que l'individu lésé ait effectivement pris connaissance de l'acte litigieux pour qu'il puisse l'attaquer utilement en justice (voir, dans ce sens,

Tsironis c.

Grèce

, n

o

44584/98, § 27, 6 décembre 2001). Or, dans le cas d'espèce, les circonstances de la cause démontrent que l'huissier de justice n'a pas respecté, à plusieurs reprises, les prescriptions du code de procédure civile lors de la notification de l'annonce de la vente aux enchères. A la lumière du dossier et des observations des parties, rien ne vient remettre en cause l'affirmation de la société requérante qu'elle n'a pas pu avoir connaissance de la vente en raison des déficiences dans la notification de l'annonce de la vente. De surcroît, il ne ressort d'aucun élément du dossier que l'intéressée pouvait se douter de l'imminence d'une telle vente, qui se déroula de toute évidence à son insu.

26.

Toutefois, la Cour de cassation, tout en acceptant, ne serait-ce qu'implicitement, la nullité de l'acte de notification de la vente aux enchères, se contenta de spéculer sur l'hypothèse que la société requérante avait malgré tout pris connaissance qu'une procédure d'exécution forcée avait été déclenchée à son encontre et lui reprocha de ne pas avoir formé son opposition avant le début de la vente aux enchères de ses biens. La société requérante fut ainsi pénalisée pour les erreurs commises par l'huissier lors de la notification de l'acte annonçant la vente aux enchères et se trouva privée de toute possibilité de faire valoir ses arguments dans le cadre de la procédure litigieuse.

27.

Par conséquent, la limitation imposée au droit d'accès de la société requérante à un tribunal n'a pas été proportionnelle au but de garantir la sécurité juridique et la bonne administration de la justice.

28.

Partant, la Cour estime qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

29.

Quant au grief tiré de l'article 13 de la Convention, la Cour observe que l'article 6 § 1 est une

lex specialis

par rapport à l'article 13

; en d'autres termes, les exigences du second sont moins strictes

que celles du premier et sont absorbées par elles en l'espèce (

Menecheva c. Russie

, n

o

59261/00, §

105, CEDH 2006–III). En règle générale, l'article 13 n'est donc pas applicable lorsque la violation alléguée de la Convention a eu lieu dans le cadre d'une procédure judiciaire (

Pizzetti c.

Italie

, 26 février 1993, § 41, série A n

o

257-C). Les seules exceptions à ce principe sont constituées par les griefs tirés de l'article 13 qui portent sur un manquement à l'exigence du «

délai raisonnable

» (

Kudła c. Pologne

[GC], n

o

30210/96, §§

146-149, CEDH 2000–XI). Cela n'étant pas le cas ici, il n'y a pas lieu de se placer de surcroît sur le terrain de l'article 13.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

30.

La société requérante se plaint d'une violation de son droit au respect de ses biens. Elle invoque l'article 1 du Protocole n

o

1, qui se lit comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

31.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

32.

La société requérante affirme que la vente aux enchères de ses biens eut lieu à son insu, l'empêchant ainsi de faire usage des possibilités offertes par la loi. Ainsi, pour une dette modique, elle a une énorme perte financière, qui s'élèverait aujourd'hui à plusieurs millions d'euros.

33.

Le Gouvernement soutient que la nullité de la notification de la vente aux enchères n'emporte pas violation du droit garanti par l'article 1 du Protocole n

o

1, dans la mesure où l'ordre interne met à la disposition de l'intéressé un recours efficace afin de protéger ses intérêts. Toutefois, le recours existant a été introduit tardivement. Le Gouvernement souligne que la procédure d'exécution forcée est l'ultime recours dont dispose le créancier afin d'obtenir le recouvrement de sa créance. La valeur du bien vendu aux enchères est absolument sans intérêt

; il incombe au débiteur de payer sa dette en temps utile afin de ne pas être confronté à la mise aux enchères de ses biens. Le Gouvernement affirme qu'il n'y a pas eu en l'espèce atteinte au juste équilibre à respecter entre les exigences de l'intérêt général et celle de la protection des droits fondamentaux de la société requérante

: la banque ayant obtenu l'ordre de paiement en 1992, la société requérante avait disposé de quatre ans pour régler sa dette.

34.

La Cour estime que la vente aux enchères de la propriété de la société requérante constitue une ingérence dans le droit au respect des biens de celle-ci, qui s'analyse en une privation de propriété au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l'article

35.

La Cour rappelle qu'une ingérence dans le droit au respect des biens doit ménager un «

juste équilibre

» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété (

L'ex-roi de Grèce et autres c. Grèce

[GC], n

o

25701/94, § 89, CEDH 2000–XII).

36.

La Cour rappelle en outre que, nonobstant le silence de l'article 1 du Protocole n

o

1 en matière d'exigences procédurales, les procédures applicables doivent aussi offrir à la personne concernée une occasion adéquate d'exposer sa cause aux autorités compétentes afin de contester effectivement les mesures portant atteinte aux droits garantis par cette disposition. Pour s'assurer du respect de cette condition, il y a lieu de considérer les procédures applicables d'un point de vue général (

Jokela c.

Finlande

, n

o

28856/95, § 45, CEDH 2002–IV). Or, en l'espèce, la Cour relève que, même si les procédures mises en place en droit interne ne sont pas critiquables en soi, la société requérante fut privée de ses biens sans avoir aucune possibilité de réagir lors de la procédure d'exécution forcée. De surcroît, même si elle avait de sérieux arguments à faire valoir devant les juridictions compétentes afin d'obtenir l'annulation de la vente aux enchères, elle vit son recours

finalement déclaré irrecevable pour un motif par trop formaliste, comme la Cour l'a constaté lors de son examen du grief tiré de l'article 6 de la Convention.

37.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que les conditions dans lesquelles se déroula la notification de l'acte annonçant la vente aux enchères au représentant légal de la société requérante et le rejet du recours en annulation de ladite vente comme irrecevable ont rompu le juste équilibre devant régner entre la sauvegarde du droit au respect des biens et les exigences de l'intérêt général.

38.

Il y a donc eu violation de l'article

1 du Protocole n

o

1.

III.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

39.

Aux termes de l'article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

40.

La société requérante réclame 11

000

000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel. Cette somme correspond à la valeur actuelle des biens vendus aux enchères, ainsi qu'au manque à gagner qui aurait résulté de l'exploitation de ces biens pour la période allant de 1997 à ce jour. Elle réclame en outre 500

000 EUR au titre du dommage moral qu'elle aurait subi.

41.

Le Gouvernement estime que les prétentions de la société requérante sont infondées et excessives. Il affirme que la somme allouée au titre du dommage matériel ne saurait dépasser 20

000 EUR et qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral.

42.

La Cour estime que la question de l'application de l'article 41 ne se trouve pas en état. En conséquence, elle la réserve et fixera la procédure ultérieure, compte tenu de la possibilité que le Gouvernement et la société requérante parviennent à un accord (article 75 § 1 du règlement).

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu'il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 13 de la Convention

;

4.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n

o

1

;

5.

Dit

que la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état

; en conséquence,

a)

la

réserve

en entier

;

b)

invite

le Gouvernement et la société requérante à lui soumettre par écrit, dans les trois mois, leurs observations sur la question et, en particulier, à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir

;

c)

réserve

la procédure ultérieure et

délègue

à la présidente de la chambre le soin de la fixer au besoin.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

5 novembre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Greffier

Présidente