a cererei n
o
37936/04
presentată de Antonio CORDI'
împotriva Italiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință în ziua de 17 noiembrie 2009 într-o cameră compusă din
:
Françoise Tulkens,
președintă,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
judecători,
și Françoise Elens-Passos,
grefier adjunct de secțiune
,
Ținând seama de petitia sus-menționată introdusă la 12 octombrie 2004,
Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de cele prezentate în răspuns de reclamantul,
După ce a deliberat, redă decizia următoare
:
Reclamantul, dl. Antonio Cordi', este un cetățean italian, născut în 1943 și domiciliat la Cuneo. El este reprezentat în fața Curții de către doamnele
E.
Spatafora, și de coadjutorul ei, dl.
N.
Lettieri.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de parties, pot fi rezumate după cum urmează.
1.
Urmăririle penale
Aflat în detenție din 2
ianuarie 1999, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de închisoare pe viață pentru omiciduri intenționate și asociere în scop criminal de tip mafiot.
Conform ultimelor ordonanțe ministeriale care aplică regimul special de detenție, reclamantul este în prezent urmărit pentru fapte criminale legate în continuare de apartenența sa la o organizație de tip mafiot.
2.
Regimul special de detenție prevăzut de art. 41bis al legii privind administrația penitenciară
La 21
februarie
1999, ministrul Justiției a dat o ordonanță impunând reclamantului, considerat periculos, pentru o perioadă de un an, regimul de detenție special prevăzut de art. 41
bis
, alineatul 2, al legii privind administrația penitenciară - n
o
354 din 26 iulie 1975 («
legea n
o
354/1975
»). Modificată de legea n
o
356 din 7 august 1992, această dispoziție permitea suspendarea totală sau parțială a aplicării regimului normal de detenție atunci când motive de ordine și securitate publică o cereau.
Această ordonanță impunea următoarele restricții
:
–
limitarea vizitelor membrilor familiei (maximum una pe lună timp de o oră)
;
–
interzicerea întâlnirilor cu terțe persoane
;
–
interzicerea folosirii telefonului cu excepția unei convorbiri telefonice lunare cu membrii familiei, supusă înregistrării, în lipsa unei vizite a acestora
;
–
interzicerea primirii de sume de bani dincolo de o sumă lunară determinată
;
–
interzicerea primirii de la exterior a mai mult de un colet lunar de o greutate determinată conținând lenjerie și haine și interzicerea primirii de colete conținând altceva
;
–
interzicerea organizării de activități culturale, recreative și sportive
;
–
interzicerea alegerii unui reprezentant al deținuților și a fi ales ca reprezentant
;
–
interzicerea exercitării de activități artizanale.
În plus, întreaga corespondență intrând și ieșind trebuia supusă controlului sub autorizație prealabilă a autorităților judiciare competente.
Reclamantul susține că a fost de asemenea supus unei serii de alte limitări și restricții care, potrivit acestuia, ar fi încălcat demnitatea sa umană. În special, susține că a fost percheziționat și dezbrăcat după fiecare vizită a avocatului său, deși această întâlnire a avut loc într-o sală de audienți aleasă de administrația penitenciară și sub supravegherea constantă a agenților.
Aplicarea regimului special reclamantului a fost prelungită pentru perioade succesive de șase luni până în decembrie 2002, apoi de un an până în decembrie 2004 cel puțin. La 23
decembrie
2003, ministrul Justiției a limitat perioada de timp în afara celulei, în grup de maximum cinci persoane, la patru ore pe zi din care două ore în aer liber. La aceeași dată, au fost eliminate restricțiile privind organizarea de activități culturale, recreative și sportive și exercitarea de activități artizanale.
Reclamantul a atacat anumite ordonanțe ale ministrului Justiției în fața tribunalului aplicării pedepsei competent. El a contestat de fiecare dată aplicarea regimului special împotriva sa și a denunțat absența motivelor concrete care ar justifica prelungirea.
Acestea sunt respectiv
:
-
recurs la o dată neprecizată în fața tribunalului aplicării pedepsei («
TAP
») de Turin împotriva ordonanței din februarie 1999, respins la 24
iunie
1999
; cu toate acestea tribunalul a elimina limitările privind numărul de colete pe care le putea primi reclamantul
;
-
recurs din 22
ianuarie
2001 în fața TAP de Turin împotriva ordonanței din 21
decembrie
2000, a cărei rezultat nu este cunoscut
;
-
recurs din 9
august
2001 în fața TAP de Turin împotriva ordonanței din 18
iunie
2001, a cărei rezultat nu este cunoscut
;
-
recurs la o dată neprecizată în fața TAP de Turin împotriva ordonanței din 10
iunie
2002, respins la 18
septembrie
2002
; cu toate acestea, tribunalul a eliminat limitările privind numărul de colete pe care le putea primi reclamantul
;
-
recurs la o dată neprecizată în fața TAP de Turin împotriva ordonanțelor din 28
decembrie
2002, a cărei rezultat nu este cunoscut
;
-
recurs la o dată neprecizată în fața TAP de Turin împotriva ordonanței din 23 decembrie
2003, respins la 25
februarie 2004
; cu toate acestea, tribunalul a eliminat limitările privind numărul de vizite ale membrilor familiei reclamantului. Împotriva acestei hotărâri, reclamantul s-a pourvoit în casație. Printr-o ordonanță din 29
iulie
2004, Curtea de Casație a respins pourvoderea depusă de reclamant.
Aceste recursuri au fost respinse pe motiv că condițiile pentru aplicarea regimului special erau îndeplinite și că aplicarea acestuia se justifica la lumina informațiilor adunate de poliție și de autoritățile judiciare în privința reclamantului.
Reclamantul nu a precizat dacă a atacat ordonanța din 23
decembrie
1992 și care a fost rezultatul recursurilor împotriva ordonanțelor din 21
decembrie
2000, 18
iunie
2001, 13
decembrie
2001 și 28
decembrie
2002.
Reclamantul nu a precizat, în plus, dacă s-a pourvoit în casație împotriva hotărârilor de respingere ale tribunalelor aplicării pedepsei.
3.
Controlul corespondența
Începând cu iunie 2000, corespondența reclamantului este supusă controlului autorităților penitenciare.
Prin hotărâri ale judecătorului aplicării pedepsei de la Cuneo datate la 26 iunie 2000, 2 ianuarie 2001, 25 iunie 2001, 17 decembrie 2001, 18 iunie 2002, 30 decembrie 2002 și 30 decembrie 2003, întreaga corespondență a reclamantului trebuia controlată, cu excepția celei adresate «
Consilului Europei și Curții Europene a Drepturilor Omului
».
În particular, reclamantul a prezentat copia ordonanței tribunalului aplicării pedepsei din 25 februarie 2004, care face parte din corespondența sa cu avocatul său, purtând cachetul care dovedește controlul efectuat de autoritățile penitenciare.
La 5 octombrie 2004, judecătorul aplicării pedepsei de la Cuneo a ordonat cenzura unei scrisori scrise de reclamant, a cărei destinație rămâne necunoscută, pe motiv că se referea la anumite persoane în particular, ceea ce putea fi considerat drept mesaj în cod ascuns. Judecătorul a decis să nu trimită («
non inoltro
») scrisoarea.
Prin hotărâri ale judecătorului aplicării pedepsei de la Cuneo datate la 29 decembrie 2004, 8 iunie 2005, 14 septembrie 2005 și 18 octombrie 2005, întreaga corespondență a reclamantului, cu excepția celei adresate «
Consilului Europei și Curții Europene a Drepturilor Omului
» trebuia supusă controlului sub autorizație prealabilă a autorității judiciare.
În sfârșit, rezultă din dosar că procura dată noului avocat al reclamantului pentru a-l reprezenta în fața Curții Europene poartă cachetul dovedind controlul autorităților penitenciare efectuat la 27
decembrie
2005.
B.
Dreptul și practica internă pertinente
Curtea a rezumat dreptul și practica internă pertinente cu privire la regimul special de detenție aplicat în cauza prezentă și cu privire la controlul corespondența în hotărârea ei
Enea c. Italie
([GC], n
o
74912/01, §§ 30-42, 17 septembrie 2009). De asemenea a făcut referire la modificările introduse de legea n
o
279 din 23
decembrie 2002 și de legea n
o
95 din 8 aprilie 2004 (ibidem).
Ținând seama de această reformă și de hotărârile Curții, Curtea de Casație s-a depărtat de jurisprudența sa și a considerat că un deținut are interes să obțină o hotărâre, chiar dacă perioada de valabilitate a ordonanței atacate a expirat, și aceasta din cauza efectelor directe ale hotărârii asupra ordonanțelor ulterioare ordonanței atacate (Curtea de Casație, prima cameră, hotărâre din 26
ianuarie
2004, depusă la 5 februarie 2004, n
o
4599,
Zara)
.
1.
Invocând art. 3 al Convenției, reclamantul susține că regimul de detenție căruia i se supune de mult timp constituie un tratament inuman și degradant.
2.
Invocând art. 2 al Convenției, reclamantul se plânge că regimul de detenție special constituie o încălcare a dreptului său la viață. Invocând articolele 5 §§ 4 și 5, 6 § 1 și 13 ale Convenției, reclamantul se plânge în esență că nu dispune de niciun recurs intern efectiv împotriva hotărârilor de prelungire a regimului special de detenție. El susține în special întârzierile jurisdicțiilor în examinarea recursurilor sale împotriva ordonanțelor ministrului Justiției.
3.
Invocând art. 8 al Convenției, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la respectul vieții familiale datorită restricțiilor cărora i se supune de mult timp și modalităților vizitelor familiale. El se plânge, de asemenea, de încălcarea dreptului său la respectul corespondența.
4.
Invocând articolele 6 §§ 2 și 3 a) și b) ale Convenției, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la prezumția de nevinovăție pe motiv că regimul special de detenție este aplicat pe baza unor rapoarte de poliție necontestabile. În acest sens, reclamantul susține că nu a putut dispune de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. Reclamantul se plânge, de asemenea, de o încălcare a articolului 1 al Convenției.
1.
Reclamantul susține că supunerea lui la regimul de detenție special prevăzut de articolul
41
bis
al legii privind organizația penitenciară și faptul de a fi suferit percheziții corporale se analizează drept tratamente contrare articolelor 2 și 3 ale Convenției.
Curtea constată inițial că art. 2 al Convenției nu se aplică în cauza prezentă. Prin urmare, această parte a cererei va fi analizată din perspectiva articolului 3, care este redactat după cum urmează
:
«
Nicio persoană nu poate fi supusă torturii sau unor pedepse sau tratamente inhumane sau degradante.
»
Reclamantul se plânge că suferă tratamente inhumane în măsura în care se supune restricțiilor prevăzute de articolul
41
bis
al legii privind administrația penitenciară, precum și altor restricții cum ar fi percheziții corporale în cursul cărora intimitatea sa nu este păstrată. El susține că percheziții corporale repetate, având în vedere vârsta sa și starea de sănătate precară (reclamantul suferă de o tumoare), reprezintă un tratament inuman.
Guvernul neagă orice ingerință în drepturile invocate de reclamant. El subliniază că reclamantul a fost supus regimului prevăzut de articolul
41bis
al legii privind administrația penitenciară ținând seama de natura infracțiunilor pentru care fusese condamnat și pentru a-l împiedica să-și mențină contactele cu organizații criminale, și că restricțiile impuse nu au atins pragul minim de gravitate necesar pentru a cădea sub incidența articolului 3 al Convenției.
În plus, subliniază că reclamantul nu a prezentat elementele de probă care să permită concluzionarea că era supus abuzurilor, inclusiv percheziții corporale.
În orice caz, Guvernul susține că acestea sunt neajunsuri decurgând din necesitatea de a evita posibilitatea de contacte între reclamant și alți deținuți, precum și lumea exterioară, prin intermediul avocaților și apropiaților. El susține că percheziții se desfășoară în general în conformitate cu regulamentul și legea privind administrația penitenciară, precum și cu demnitatea umană, după ce reclamantul a fost în contact cu terțe persoane și din motive de securitate.
Conform jurisprudenței Curții, pentru a cădea sub incidența articolului 3, un abuz trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă prin esență
; aceasta depinde de ansamblul faptelor din cauza, în special de durata tratamentului și a efectelor sale fizice sau mentale, precum și, uneori, de sex, vârstă, starea de sănătate a victimei, etc. (
Irlanda c. Regatul Unit
, 18 ianuarie 1978, § 162, seria A n
o
25,
Van der Ven c. Țările de Jos
, n
o
‑
II;
Lorsé și alții c. Țările de Jos
, n
o
52750/99, § 59, 4 februarie 2003;
Frérot c. Franța,
n
o
‑
VII (extrase)).
a).
Aplicarea prelungită a regimului special de detenție
Curtea trebuie să cerceteze dacă aplicarea prelungită a regimului special de detenție prevăzut de articolul
41 bis
– care, de altfel, după reforma din 2002, a devenit o dispoziție permanentă a legii privind administrația penitenciară – timp de cel puțin șapte ani în cazul reclamantului constituie o încălcare a articolului 3. Ea trebuie totuși să facă abstracție de natura infracțiunii reprobate reclamantului, deoarece «
prohibiția torturii sau a pedepselor sau tratamentelor inhumane sau degradante este absolută, indiferent de acțiunile victimei
» (
Labita c.
Italie
[GC], n
o
Curtea admite că în general, aplicarea prelungită a anumitor restricții poate plasa un deținut într-o situație care ar putea constitui un tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 3. Cu toate acestea, ea nu poate reține o durată precisă ca constituind momentul din care este atins pragul minim de gravitate pentru a cădea în domeniu de aplicare al articolului 3 al Convenției. În schimb, ea trebuie să controleze dacă, într-o cauza dată, reînnouirea și prelungirea restricțiilor se justificau.
Curtea constată în primul rând că de fiecare dată, ministrul Justiției s-a referit, pentru a justifica prelungirea restricțiilor, la persistența condițiilor care justificau prima
aplicare ;
în plus, tribunalul aplicării pedepsei a controlat realitatea acestor constatări. În propriul caz, ea consideră că aceste argumente nu par arbitrare.
În sfârșit, reclamantul nu a prezentat Curții elemente care să-i permită să concluzioneze că aplicarea prelungită a regimului special de detenție prevăzut de articolul
41bis
i-a cauzat efecte fizice sau mentale care cad sub incidența articolului 3.
Prin urmare, suferința sau umilirea pe care o putea resimți reclamantul nu au depășit pe acelea care comportă inevitabil o formă dată de tratament - în cazul de faț prelungit - sau pedeapsa legiitmă (
Labita,
sus-citat, § 120, și
Bastone c. Italie
(decizie), n
o
‑
II (extrase)).
Ținând seama de cele de mai sus, Curtea estimează că tratamentul de care a fost subiect reclamantul nu a depășit nivelul inevitabil de suferință inerent detenției. Pragul minim de gravitate pentru a cădea sub incidența articolului 3 al Convenției nefiind atins, această dispoziție nu a fost încălcată în cauza prezentă.
Rezultă din aceasta că această parte a capetelor de acuzare este în mod evident prost întemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției.
b).
Percheziții
corporale
b).
Percheziții corporale
Curtea constată în continuare că reclamantul susține că a fost de asemenea supus unei serii de alte limitări și restricții (cum ar fi numeroase percheziții corporale și absența intimității) care, potrivit interesatului, ar fi încălcat demnitatea. Referitor în special la percheziția corporală a deținuților, Curtea nu are nicio dificultate în a concepe că un individ obligat să se supună unui tratament de această natură se simte de acest fapt atins în intimitate și demnitate, mai ales atunci când aceasta implică să se dezbrace în fața altuia, și cu atât mai mult atunci când trebuie să adopte posturi jenante.
Un asemenea tratament nu este totuși în sine ilegitim
: percheziții corporale, chiar și integrale, pot fi uneori necesare pentru a asigura securitatea într-o închisoare – inclusiv cea a deținutului însuși –, pentru a apăra ordinea sau pentru a preveni infracțiunile penale.
Nu mai puțin adevărat că percheziții corporale trebuie, pe lângă faptul că sunt necesare pentru a realiza unul din aceste scopuri, să fie conduse conform unor modalități adecvate, în așa fel încât gradul de suferință sau umilire suferit de deținuți să nu depășească pe cel care comportă inevitabil o formă dată de tratament legit.
În caz contrar, ele încalcă art. 3 al Convenției
(Frérot c.
Franța
, sus-citat, § 38
;
Vincenzo Guidi c. Italie
, n
o
28320/02, §
35, 27
martie 2008)
Cu toate acestea Curtea reamintește că acuzațiile de abuz trebuie susținute în fața Curții prin elemente de probă corespunzătoare (mutatis mutandis
Klaas c. Germania
, hotărâre din 22 septembrie 1993, seria
A nr 269, p.
17, §
30). Pentru stabilirea faptelor acuzate, Curtea folosește criteriul probei «
dincolo de orice îndoială rezonabilă
»
; o asemenea probă poate totuși rezulta dintr-un ansamblu de indici, sau presupuneri neinfirmate, suficient de grave, precise și concordante (a se vedea,
Labita,
sus-citat, § 121
;
Guidi c. Italie
, sus-citat, §
49).
În cauza prezentă, Curtea constată că abuzurile denunțate de reclamant constau în percheziții corporale și dezbrăcări integrale nefolosite.
Curtea ia de asemenea act din observațiile Guvernului conform cărora supunerea deținuților la percheziții corporale, care pot într-adevăr genera neajunsuri, este prevăzută de regimul special și deci sunt rendute necesare de pericolozitatea deținutului. La lumina acestor considerații, elementele de care dispune Curtea nu-i permit să stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă că reclamantul a fost supus unor tratamente suficient de grave pentru a intra în domeniu de aplicare al articolului 3. În plus, aparent acesta nu a denunțat niciodată aceste pretinse abuzuri autorităților judiciare. În consecință, ea estimează că această parte a cererei este în mod evident prost întemeiat în aplicarea articolului
35
§§
3 și 4 al Convenției.
2.
Invocând articolele 1, 2, 5 § 4, 6 § 1 și 13 ale Convenției, reclamantul se plânge în esență că nu dispune de niciun recurs intern efectiv împotriva hotărârilor de prelungire a regimului special de detenție. El susține în special întârzierile jurisdicțiilor în examinarea recursului său împotriva ordonanței ministrului Justiției din 23 decembrie 2003.
Curtea constată că ea a fost deja chemată să cunoască de tipuri similare de situații în alte cereri îndreptate împotriva Italiei și a considerat că reclamanții se plângeau în esență de nerespectarea dreptului lor la un tribunal, garantat de art. 6
1. al Convenției (hotărâri
Ganci c. Italie
, sus-citat, §§ 23-31 și
Argenti c. Italie
, n
o
56317/00, §
43, 10 noiembrie 2005).
Partea pertinentă a acestei dispoziții se citește după cum urmează
:
«
Fiecare persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată (...) de către un tribunal (...) care va pronunța, fie asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de natură civilă, fie asupra temeiniciei unei acuzații penale îndreptate împotriva ei (...) ».
Curtea constată că în cauza prezentă, nicio dovadă a existenței unei întârzieri din partea autorităților competente nu a fost prezentată de reclamant. De altfel, rezultă din dosar că tribunalele aplicării pedepsei sesizate s-au pronunțat asupra reclamațiilor reclamantului înainte de expirarea perioadei de valabilitate a ordonanțelor litigioase și că nu au fost în prezenta cauza nici absență de hotărâre pe fond nici întârzieri sistematice ale tribunalului care să determine o înlănțuire de ordonanțe date de ministrul Justiției fără a ține seama de hotărârile judiciare. În plus, Curtea constată că reclamantul nu a informat Curtea asupra rezultatului tuturor recursurilor sale.
Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, Curtea nu a constatat niciun aspect de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale (a se vedea
Campisi
c. Italie
, n
o
24358/02, §§
71-79, 11 iulie 2006).
Rezultă din aceasta că această parte a capetelor de acuzare este în mod evident prost întemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
3.
Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la respectul vieții familiale datorită restricțiilor cărora i se supune. El invocă art. 8 al Convenției, conform cărui text
:
«
1.
Fiecare persoană are dreptul la respectul vieții private și familiale (...) și al corespondența.
2.
Nu poate fi exercitată nicio ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept, decât în măsura prevăzută de legea și constituind o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru securitatea publică, (...) pentru apărarea ordinii și pentru prevenirea infracțiunilor penale, (...).
»
Curtea reamintește că ea a fost deja chemată să pronunțe asupra faptului dacă restricțiile prevăzute de aplicarea articolului
41bis
privind viața privată și familială a anumitor deținuți constituie o ingerință justificată de §2 al articolului 8 (a se vedea hotărârea
Messina c.
Italie
(nr
2), n
o
25498/94, §§
59-74, ECHR 2000-X și
Indelicato c.
Italie
(decizie), n
o
31143/96, 6
iulie
2000). După examinarea dosarului, în măsura în care acuzațiile au fost susținute, Curtea estimează că restricțiile nu au depășit pe ceea ce, conform articolului 8 § 2, este necesar, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale. Ea estimează deci că nimic nu-i permite să se depărteze de concluziile trase în cauza
Enea c. Italie
[GC], n
o
74912/01, §§ 125-131, 17 septembrie 2009) și că grieful trebuie respins conform articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
4.De asemenea în sensul articolului 8 al Convenției, reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la respectul corespondența.
Guvernul invocă excepția că această parte a cererei este întârziată în măsura în care este legată de ordonanțele date din februarie 1999 până în aprilie 2004. El subliniază cu toate acestea că aceste ordonanțe au fost date în conformitate cu art. 18 al legii privind administrația penitenciară înainte de intrarea în vigoare a legii n
o
95 din 8 aprilie 2004 și că, prin urmare, controlul corespondența reclamantului era întemeiat pe lege. El susține în cele din urmă că, pe de o parte, acest control urmărea un scop legit, și anume protecția ordinii și securității publice și lupta împotriva criminalității organizate și că, pe de altă parte, era proporțional cu scopul urmărit.
Privitor la controlul corespondența dintre reclamant și avocatul său după 2004, Guvernul subliniază că cachetul de control pus pe procura din 27 decembrie 2005 nu dovedește că un control al autorităților penitenciare a fost exercitat asupra scrisorilor trimise sau provenite de la avocatul său, deoarece dosarul nu conține plicurile în care a fost trimis documentul în cauză. Nu poate fi exclus ca corespondența litigioasă să fi fost controlată în momentul în care a fost trimisă unor terțe persoane de către reclamant.
Reclamantul se opune tezei Guvernului. El susține că controlul corespondența reclamantului a fost întotdeauna ordonat de judecătorul aplicării pedepsei în conformitate cu art. 18 al legii privind administrația penitenciară care a fost găsit incompatibil cu Convenția.
Privitor la controlul corespondența din februarie 1999 până în aprilie 2004, Curtea constată că a fost ordonat de judecătorul aplicării pedepsei în conformitate cu art. 18 al legii privind administrația penitenciară. Cu toate acestea,
Curtea a judecat deja în mai multe rânduri că controlul corespondența întemeiat pe articolul
18 al legii încalcă art. 8 al Convenției deoarece nu este «
prevăzut de legea
» în măsura în care aceasta nu reglementează nici durata măsurilor de control al corespondența deținuților, nici motivele care le pot justifica, și nu indică cu suficientă claritate amploarea și modalitățile exercitării puterii de apreciere a autorităților competente în domeniu (a se vedea, în special, hotărârile
Labita c.
Italie
, sus-citat, §§
175-180,
Calogero Diana c.
Italie
sus-citat, §§ 32-33). Cu toate acestea, petitia fiind introdusă la 12
octombrie 2004, Curtea acceptă excepția Guvernului și estimează că această parte a cererei a fost introdusă în termeni prea scurți. Rezultă din aceasta că această parte a cererei trebuie respins deoarece este întârziată în aplicarea articolului 35
§§
1, 3 și 4 al Convenției.
Curtea ia act, în plus, de intrarea în vigoare a legii n
o
95 din aprilie 2004 care modifică legea privind administrația penitenciară ; noul articol 18
ter
prevede că controlul corespondența poate avea loc, pentru o perioadă maximă de șase luni, în scopul de a preveni comiterea infracțiunilor sau de a proteja securitatea instituțiilor penitenciare și secretul anchetelor. Controlul este stabilit prin ordonanță motivată a autorității judiciare la cererea procurorului public sau a directorului instituției. Paragraful 2 al articolului 18
ter
exclude din control corespondența deținutului cu, în special, avocatul și organele internaționale competente în materie de drepturi ale omului.
Cu toate acestea, privitor la documentul controlat la 27 decembrie 2005, Curtea constată că existe dezacord între parties privind existența unui control al corespondența dintre reclamant și avocatul său. Ținând seama că dosarul nu conține plicul în care a fost trimis documentul în cauză, nu poate fi exclus, dincolo de orice îndoială rezonabilă, ca corespondența litigioasă să fi fost controlată în momentul în care a fost trimisă unor terțe persoane de către reclamant. În aceste circumstanțe, Curtea nu ar putea să descopere nicio aparență de încălcare a articolului 8 al Convenției.
Rezultă din aceasta că această parte a griefului este în mod evident prost întemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului
35
§§
3 și 4 al Convenției.
5.
Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la prezumția de nevinovăție pe motiv că regimul special de detenție este aplicat pe baza unor rapoarte de poliție necontestabile. În acest sens, reclamantul susține că nu a putut dispune de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale și invocă art. 6 §§ 2 și 3 a) și b) redactat după cum urmează
:
2.
Fiecare persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa a fost legal stabilită.
3.
Orice acuzat are dreptul în special la
:
a)
să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, cu privire la natura și temeiul acuzației îndreptate împotriva sa
;
b)
să dispună de timp și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale
; (...)
Curtea reamintește că paragrafele 2 și 3 ale articolului 6 se aplică doar în cadrul unei acuzații penale, în timp ce ordonanțele ministeriale litigioase privesc condițiile de detenție
(Ospina Vargas
c.
Italie
(decizie), n
o
40750/98, § 2). Rezultă din aceasta că acest grief este incompatibil
ratione materiae
cu disposițiile Convenției în sensul articolului 35
§
3 și trebuie respins în aplicarea articolului
35
§
4.
Din aceste considerente, Curtea, cu unanimitate,
Declară
petitia inadmisibilă.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Grefier adjunct
Președintă
de la requête n
o
37936/04
présentée par Antonio CORDI’
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 17 novembre 2009 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 12 octobre 2004,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Antonio Cordi’, est un ressortissant italien, né en 1943 et résidant à Cuneo. Il est représenté devant la Cour par par M
es
me
E.
Spatafora, et par son co-agent adjoint, M.
N.
Lettieri.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
Les poursuites pénales
En détention depuis le 2
janvier 1999, le requérant a été condamné à la peine de prison à perpétuité pour homicides volontaires et association de malfaiteurs de type mafieux.
Ainsi qu’il ressort des derniers arrêtés ministériels appliquant le régime spécial de détention, le requérant est actuellement poursuivi pour des faits criminels liés toujours à son appartenance à une organisation de type mafieux.
2.
Le régime spécial de détention prévu par l’article 41bis de la loi sur l’administration pénitentiaire
Le 21
février
1999, le ministre de la Justice prit un arrêté imposant au requérant considéré dangereux, pour une période d’une année, le régime de détention spécial prévu par l’article 41
bis
, alinéa 2, de la loi sur l’administration pénitentiaire - n
o
354 du 26 juillet 1975 («
la loi n
o
354/1975
»). Modifiée par la loi n
o
356 du 7 août 1992, cette disposition permettait la suspension totale ou partielle de l’application du régime normal de détention lorsque des raisons d’ordre et de sécurité publics l’exigeaient.
Cet arrêté imposait les restrictions suivantes
:
–
limitation des visites des membres de la famille (au maximum une par mois pendant une heure)
;
–
interdiction d’entretiens avec des tiers
;
–
interdiction d’utiliser le téléphone à l’exception d’un entretien téléphonique mensuel avec les membres de la famille, soumis à enregistrement, à défaut de visite de ceux-ci
;
–
interdiction de recevoir des sommes d’argent au-delà d’un montant mensuel déterminé
;
–
interdiction de recevoir de l’extérieur plus d’un colis mensuel d’un poids déterminé contenant du linge et des vêtements et interdiction de recevoir de colis contenant autre chose
;
–
interdiction d’organiser des activités culturelles, récréatives et sportives
;
–
interdiction d’élire un représentant des détenus et d’être élu comme représentant
;
–
interdiction d’exercer des activités artisanales.
En outre, toute la correspondance en entrée et en sortie devait être soumise à contrôle sur autorisation préalable des autorités judiciaires compétentes.
Le requérant affirme avoir également été soumis à une série d’autres limitations et restrictions qui, selon lui, auraient méconnu sa dignité humaine. En particulier, il allègue avoir été fouillé et dénudé après chaque visite de son avocat, bien que cette entrevue ait eu lieu dans une salle d’audience choisie par l’administration pénitentiaire et sous la constante surveillance d’agents.
L’application du régime spécial au requérant fut prorogée pour des périodes successives de six mois jusqu’en décembre 2002, puis d’un an jusqu’en décembre 2004 au moins. Le 23
décembre
2003, le ministre de la Justice limita la période de temps hors de la cellule, en groupe de cinq personnes maximum, à quatre heures par jour dont deux heures à l’air libre. A la même date, furent supprimées les interdictions d’organiser des activités culturelles, récréatives et sportives et d’exercer des activités artisanales.
Le requérant attaqua certains arrêtés du ministre de la Justice devant le tribunal de l’application des peines compétent. Il contestait à chaque fois l’application du régime spécial à son encontre et dénonçait l’absence de raisons concrètes en justifiant la prorogation.
Il s’agit respectivement des
:
-
recours à une date non précisée devant le tribunal de l’application des peines («
le TAP
») de Turin à l’encontre de l’arrêté de février 1999, rejeté le 24
juin
1999
; toutefois le tribunal supprima les limitations concernant le nombre de colis pouvant être reçus par le requérant
;
-
recours du 22
janvier
2001 devant le TAP de Turin à l’encontre de l’arrêté du 21
décembre
2000, dont l’issue n’est pas connue
;
-
recours du 9
août
2001 devant le TAP de Turin à l’encontre de l’arrêté du 18
juin
2001, dont l’issue n’est pas connue
;
-
recours à une date non précisée devant le TAP de Turin à l’encontre de l’arrêté du 10
juin
2002, rejeté le 18
septembre
2002
; toutefois, le tribunal supprima les limitations concernant le nombre de colis pouvant être reçus par le requérant
;
-
recours à une date non précisée devant le TAP de Turin à l’encontre des arrêtés du 28
décembre
2002, dont l’issue n’est pas connue
;
-
recours à une date non précisée devant le TAP de Turin à l’encontre de l’arrêté du 23 décembre
2003, rejeté le 25
février 2004
; toutefois, le tribunal supprima les limitations concernant le nombre de visites des membres de la famille du requérant. Contre cette décision, le requérant se pourvut en cassation. Par une ordonnance du 29
juillet
2004, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant.
Ces recours furent rejetés au motif que les conditions pour l’application du régime spécial étaient remplies et que l’application de celui-ci se justifiait à la lumière des informations recueillies par la police et par les autorités judiciaires sur le compte du requérant.
Le requérant n’a pas spécifié s’il a attaqué l’arrêté du 23
décembre
1992 et quelle a été l’issue des recours contre les arrêtés du 21
décembre
2000, 18
juin
2001, 13
décembre
2001 et 28
décembre
2002.
Le requérant n’a pas précisé, en outre, s’il s’est pourvu en cassation contre les décisions de rejet des tribunaux de l’application des peines.
3.
Le contrôle de la correspondance
Depuis juin 2000, la correspondance du requérant est soumise au contrôle des autorités pénitentiaires.
Par des décisions du juge d’application des peines de Cuneo datées des 26 juin 2000, 2 janvier 2001, 25 juin 2001, 17 décembre 2001, 18 juin 2002, 30 décembre 2002 et 30 décembre 2003, toute la correspondance du requérant devait être contrôlée, à l’exception de celle adressée «
au Conseil de l’Europe et à la Cour européenne des Droits de l’Homme
».
En particulier, le requérant a produit copie de l’ordonnance du tribunal d’application des peines du 25 février 2004, faisant partie de sa correspondance avec son avocat, portant le cachet qui prouve le contrôle effectué par les autorités pénitentiaires.
Le 5 octobre 2004, le juge d’application des peines de Cuneo ordonna la censure d’une lettre écrite par le requérant, dont le destinataire reste inconnu, au motif qu’il se référait à certaines personnes en particulier, ce qui pouvait être considéré comme un message en code caché. Le juge décida de ne pas envoyer («
non inoltro
») la lettre.
Par des décisions du juge d’application des peines de Cuneo datées des 29 décembre 2004, 8 juin 2005, 14 septembre 2005 et 18 octobre 2005, toute, la correspondance du requérant, exception faite de celle adressée «
au Conseil de l’Europe et à la Cour européenne des Droits de l’Homme
» devait être soumise à contrôle sur autorisation préalable de l’autorité judiciaire.
Enfin, il ressort du dossier que la procuration donnée au nouvel avocat du requérant pour le représenter devant la Cour Européenne porte le cachet prouvant le contrôle des autorités pénitentiaires intervenu le 27
décembre
2005.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
La Cour a résumé le droit et la pratique internes pertinents quant au régime spécial de détention appliqué en l’espèce et quant au contrôle de la correspondance dans son arrêt
Enea c. Italie
([GC], n
o
74912/01, §§ 30-42, 17 septembre 2009). Elle a aussi fait état des modifications introduites par la loi n
o
279 du 23
décembre 2002 et par la loi n
o
95 du 8 avril 2004 (ibidem).
Compte tenu de cette réforme et des décisions de la Cour, la Cour de cassation s’est écartée de sa jurisprudence et a estimé qu’un détenu a intérêt à avoir une décision, même si la période de validité de l’arrêté attaqué a expiré, et cela en raison des effets directs de la décision sur les arrêtés postérieurs à l’arrêté attaqué (Cour de cassation, première chambre, arrêt du 26
janvier
2004, déposé le 5 février 2004, n
o
4599,
Zara)
.
1.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allègue que le régime de détention auquel il est soumis depuis longtemps constitue un traitement inhumain et dégradant.
2.
Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant se plaint de ce que le régime de détention spécial constitue une atteinte à son droit à la vie. Invoquant les articles 5 §§ 4 et 5, 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint en substance de ne disposer d’aucun recours interne effectif contre les décisions de prorogation du régime spécial de détention. Il allègue notamment le retard mis par les juridictions à examiner ses recours contre les arrêtés du ministre de la Justice.
3.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de la violation de son droit au respect de sa vie familiale en raison des restrictions auxquelles il est soumis depuis longtemps et des modalités des visites familiales. Il se plaint aussi de la violation de son droit au respect de sa correspondance.
4.
Invoquant les articles 6 §§ 2 et 3 a) et b) de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à la présomption d’innocence au motif que le régime spécial de détention est appliqué sur la base de rapports de police non contestables. A ce propos, le requérant affirme qu’il n’a pu disposer des facilités nécessaires à la préparation de sa défense. Le
requérant se plaint également d’une violation de l’article 1 de la Convention.
1.
Le requérant allègue que sa soumission au régime de détention spéciale prévu par l’article
41
bis
de la loi sur l’organisation pénitentiaire et le fait d’avoir subi des fouilles corporelles s’analysent en des traitements contraires aux articles 2 et 3 de la Convention.
La Cour observe d’emblée que l’article 2 de la Convention ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce. Par conséquent, cette partie de la requête sera analysée sous l’angle de l’article 3, qui est ainsi libellé
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
Le requérant se plaint de subir des traitements inhumains dans la mesure où il est soumis aux restrictions prévues par l’article
41
bis
de la loi sur l’administration pénitentiaire ainsi qu’à d’autres restrictions telles que des fouilles corporelles au cours desquelles son intimité n’est pas préservée. Il
fait valoir que les fouilles corporelles subites, au vu de son âge et son état de santé précaire (le requérant est atteint d’une tumeur), représentent un traitement inhumain.
Le Gouvernement nie toute ingérence dans les droits invoqués par le requérant. Il souligne que le requérant fut soumis au régime prévu par l’article
41bis
de la loi sur l’administration pénitentiaire en considération de la nature des crimes pour lesquels il avait été condamné et afin de l’empêcher d’entretenir des contacts avec des organisations criminelles, et que les restrictions imposées n’atteignaient pas le seuil minimum de gravité nécessaire pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention.
En outre, il souligne que le requérant n’a pas produit les éléments de preuve permettant de conclure qu’il était soumis à des mauvais traitements, y compris des fouilles corporelles.
Au demeurant, le Gouvernement fait valoir qu’il s’agit de désagréments découlant de la nécessité d’éviter la possibilité de contacts entre le requérant et les autres détenus ainsi que le monde extérieur, par l’intermédiaire des avocats et des proches. Il soutient que les fouilles se déroulent généralement dans le respect du règlement et de la loi sur l’administration pénitentiaire ainsi que de la dignité humaine, après que le requérant ait été en contact avec des tiers et pour des raisons de sécurité.
Selon la jurisprudence de la Cour, pour tomber sous le coup de l’article 3, un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité. L’appréciation de ce minimum est relative par essence
; elle dépend de l’ensemble des données de l’espèce, notamment de la durée du traitement et de ses effets physiques ou mentaux, ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge, de l’état de santé de la victime, etc. (
Irlande c. Royaume-Uni
, 18 janvier 1978, § 162, série A n
o
25,
Van der Ven c. Pays-Bas
, n
o
‑
II;
Lorsé et autres c. Pays-Bas
, n
o
52750/99, § 59, 4 février 2003;
Frérot c. France,
n
o
‑
VII (extraits)).
a).
L’application prolongée du régime spécial de détention
La Cour doit rechercher si l’application prolongée du régime spécial de détention prévu par l’article
41 bis
– qui, par ailleurs, après la réforme de 2002, est devenu une disposition permanente de la loi sur l’administration pénitentiaire – pendant au moins sept années dans le cas du requérant constitue une violation de l’article 3. Elle doit cependant faire abstraction de la nature de l’infraction reprochée au requérant, car la «
prohibition de la torture ou des peines ou traitements inhumains ou dégradants est absolue, quels que soient les agissements de la victime
» (
Labita c.
Italie
[GC], n
o
La Cour admet qu’en général, l’application prolongée de certaines restrictions peut placer un détenu dans une situation qui pourrait constituer un traitement inhumain ou dégradant, au sens de l’article 3. Cependant, elle ne saurait retenir une durée précise comme constituant le moment à partir duquel est atteint le seuil minimum de gravité pour tomber dans le champ d’application de l’article 3 de la Convention. En revanche, elle se doit de contrôler si, dans un cas donné, le renouvellement et la prolongation des restrictions se justifiaient.
La Cour constate tout d’abord qu’à chaque fois, le ministre de la Justice s’est référé, pour justifier la prorogation des restrictions, à la persistance des conditions qui justifiaient la première
application ;
en outre, le tribunal de l’application des peines a contrôlé la réalité de ces constatations. Pour sa part, elle considère que ces arguments n’apparaissent pas arbitraires.
Enfin, le requérant n’a pas fourni à la Cour d’éléments qui lui permettraient de conclure que l’application prolongée du régime spécial de détention prévu par l’article
41bis
lui a causé des effets physiques ou mentaux tombant sous le coup de l’article 3.
Dès lors, la souffrance ou l’humiliation que le requérant a pu ressentir ne sont pas allés au-delà de celles que comporte inévitablement une forme donnée de traitement - en l’espèce prolongé - ou de peine légitime (
Labita,
précité, § 120, et
Bastone c. Italie
(déc.), n
o
‑
II (extraits)).
Au vu de ce qui précède, la Cour estime que le traitement dont le requérant a fait l’objet n’a pas excédé le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention. Le seuil minimum de gravité pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention n’ayant pas été atteint, cette disposition n’a pas été méconnue en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie du grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
b).
Les fouilles
corporelles
b).
Les fouilles corporelles
La Cour relève ensuite que le requérant affirme avoir également été soumis à une série d’autres limitations et restrictions (telles que de nombreuses fouilles corporelles et l’absence d’intimité) qui, selon l’intéressé, auraient méconnu sa dignité. S’agissant spécifiquement de la fouille corporelle des détenus, la Cour n’a aucune difficulté à concevoir qu’un individu qui se trouve obligé de se soumettre à un traitement de cette nature se sente de ce seul fait atteint dans son intimité et sa dignité, tout particulièrement lorsque cela implique qu’il se dévêtisse devant autrui, et plus encore lorsqu’il lui faut adopter des postures embarrassantes.
Un tel traitement n’est pourtant pas en soi illégitime
: des fouilles corporelles, même intégrales, peuvent parfois se révéler nécessaires pour assurer la sécurité dans une prison – y compris celle du détenu lui-même –, défendre l’ordre ou prévenir les infractions pénales.
Il n’en reste pas moins que les fouilles corporelles doivent, en sus d’être nécessaires pour parvenir à l’un de ces buts, être menées selon des modalités adéquates, de manière à ce que le degré de souffrance ou d’humiliation subi par les détenus ne dépasse pas celui que comporte inévitablement cette forme de traitement légitime.
A défaut, elles enfreignent l’article 3 de la Convention
(Frérot c.
France
, précité, § 38
;
Vincenzo Guidi c. Italie
, n
o
28320/02, §
35, 27
mars 2008)
Toutefois la Cour rappelle que les allégations de mauvais traitement doivent être étayées devant la Cour par des éléments de preuve appropriés (mutatis mutandis
Klaas c. Allemagne
, arrêt du 22 septembre 1993, série
A no 269, p.
17, §
30). Pour l’établissement des faits allégués, la Cour se sert du critère de la preuve «
au–delà de tout doute raisonnable
»
; une telle preuve peut néanmoins résulter d’un faisceau d’indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précises et concordantes (voir,
Labita,
précité, § 121
;
Guidi c. Italie
, précité, §
49).
En l’espèce, la Cour relève que les mauvais traitements dénoncés par le requérant consistaient en des fouilles corporelles et déshabillages intégraux non nécessaires.
La Cour prend également acte des observations du Gouvernement d’après lesquelles la soumission des détenus à des fouilles corporelles, qui peuvent certes engendrer des désagréments, est prévue par le régime spécial et qu’elles sont donc rendues nécessaires par la dangerosité du détenu. A la lumière de ces considérations, les éléments dont dispose la Cour ne lui permettent pas d’établir au-delà de tout doute raisonnable que le requérant a été soumis à des traitements suffisamment graves pour entrer dans le champ d’application de l’article 3. En outre, apparemment celui-ci n’a jamais dénoncé ces prétendus mauvais traitements aux autorités judiciaires. Par
conséquent, elle estime que cette partie de la requête est manifestement mal fondée en application de l’article
35
§§
3 et 4 de la Convention.
2.
Invoquant les articles 1, 2, 5 § 4, 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint en substance de ne disposer d’aucun recours interne effectif contre les décisions de prorogation du régime spécial de détention. Il
allègue notamment le retard mis par les juridictions à examiner son recours contre l’arrêté du ministre de la Justice du 23 décembre 2003.
La Cour observe qu’elle a déjà eu à connaître de ce type de situation dans d’autres requêtes dirigées contre l’Italie et a estimé que les requérants se plaignaient en substance de la méconnaissance de leur droit à un tribunal, garanti l’article 6
1.de la Convention (arrêts
Ganci c. Italie
, précité, §§ 23-31 et
Argenti c. Italie
, n
o
56317/00, §
43, 10 novembre 2005).
La partie pertinente de cette disposition se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) ».
La Cour note qu’en l’espèce, aucune preuve de l’existence d’un retard de la part des autorités compétentes n’a été apportée par le requérant. Par
ailleurs, il ressort du dossier que les tribunaux d’application des peines saisis se sont prononcés sur les réclamations du requérant avant l’expiration de la période de validité des arrêtés litigieux et qu’il n’y a eu dans la présente affaire ni absence de décision sur le fond ni retards systématiques du tribunal entraînant un enchaînement d’arrêtés pris par le ministre de la Justice sans tenir compte des décisions judiciaires. De plus, la Cour note que le requérant n’a pas informé la Cour de l’issue de tous ses recours.
Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles (voir
Campisi
c. Italie
, n
o
24358/02, §§
71-79, 11 juillet 2006).
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant se plaint de la violation de son droit au respect de sa vie familiale en raison des restrictions auxquelles il est soumis. Il invoque l’article 8 de la Convention, aux termes duquel
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...) et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la sûreté publique, (...) à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, (...).
»
La Cour rappelle qu’elle a déjà eu à statuer sur le fait de savoir si les restrictions prévues par l’application de l’article
41bis
en matière de vie privée et familiale de certains détenus constituent une ingérence justifiée par le paragraphe 2 de l’article 8 (voir l’arrêt
Messina c.
Italie
(n
o
2), n
o
25498/94, §§
59-74, CEDH 2000-X et
Indelicato c.
Italie
(déc.), n
o
31143/96, 6
juillet
2000). Après examen du dossier, dans la mesure où les allégations ont été étayées, la Cour estime que les restrictions ne sont pas allées au-delà de ce qui, aux termes de l’article 8 § 2, est nécessaire, dans une société démocratique, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales. Elle estime donc que rien ne lui permet de s’écarter des conclusions tirées dans l’affaire
Enea c. Italie
[GC], n
o
74912/01, §§ 125-131, 17 septembre 2009) et que le grief doit être rejeté conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.Toujours au sens de l’article 8 de la Convention, le requérant dénonce une violation de son droit au respect de sa correspondance.
Le Gouvernement excipe du fait que cette partie de la requête est tardive dans la mesure où elle est liée aux arrêtés rendus de février 1999 à avril 2004. Il souligne toutefois que ces arrêtés ont été rendus conformément à l’article 18 de la loi sur l’administration pénitentiaire avant l’entrée en vigueur de la loi n
o
95 du 8 avril 2004 et que, par conséquent, le contrôle de la correspondance du requérant était fondé sur la loi. Il soutient enfin que, d’une part, ce contrôle poursuivait un but légitime, à savoir la protection de l’ordre et de la sécurité publics et la lutte contre la criminalité organisée et que, d’autre part, il était proportionné au but poursuivi.
Quant au contrôle de la correspondance entre le requérant et son avocat après 2004, le Gouvernement souligne que le cachet de contrôle apposé sur la procuration du 27 décembre 2005 ne prouve pas qu’un contrôle des autorités pénitentiaires ait été exercé sur les plis envoyés ou provenant de son avocat car le dossier ne contient pas les enveloppes dans lesquelles le document en question fut envoyé. Il ne peut pas être exclu que la correspondance litigieuse ait été contrôlée au moment où elle a été envoyée à des tiers par le requérant.
Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement. Il fait valoir que le contrôle de la correspondance du requérant a toujours été ordonné par le juge de l’application des peines conformément à l’article 18 de la loi sur l’administration pénitentiaire qui a été jugé incompatible avec la Convention.
Quant au contrôle de la correspondance de février 1999 à avril 2004, la Cour relève qu’il a été ordonné par le juge d’application des peines conformément à l’article 18 de la loi sur l’administration pénitentiaire. Or,
la Cour a déjà jugé à maintes reprises que le contrôle de
la correspondance fondé sur l’article
18 de la loi méconnaît l’article 8 de la Convention car il n’est pas «
prévu par la loi
» dans la mesure où celle-ci ne réglemente ni la durée des mesures de contrôle de la
correspondance des détenus, ni les motifs pouvant les justifier, et n’indique pas avec assez de clarté l’étendue et les modalités d’exercice du pouvoir d’appréciation des autorités compétentes dans le domaine considéré (voir, entre autres, les arrêts
Labita c.
Italie
, précité, §§
175-180,
Calogero Diana c.
Italie
précité, §§ 32-33). Toutefois, la requête ayant été introduite le 12
octobre 2004, la Cour accueille l’exception du Gouvernement et estime que cette partie de la requête a été introduite tardivement. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée puisque tardive en application de l’article 35
§§
1, 3 et 4 de la Convention.
La Cour prend acte, au demeurant, de l’entrée en vigueur de la loi n
o
95 d’avril 2004 qui modifie la loi sur l’administration pénitentiaire ; le nouvel article 18
ter
prévoit que le contrôle de la
correspondance peut avoir lieu, pour une période maximale de six mois, dans le but de prévenir la commission de crimes ou de protéger la sûreté des établissements pénitentiaires et le secret des investigations. Le contrôle est établi par un arrêté motivé de l’autorité judiciaire sur demande du ministère public ou du directeur de l’établissement. Le paragraphe 2 de l’article 18
ter
exclut du contrôle la correspondance du détenu avec, notamment, son avocat et les organes internationaux compétents en matière de droits de l’homme.
Toutefois, quant au document contrôlé le 27 décembre 2005, la Cour observe qu’il y a désaccord entre les parties quant à l’existence d’un contrôle de la
correspondance entre le requérant et son avocat. Compte tenu de ce que le dossier ne contient pas l’enveloppe dans laquelle le document en question fut envoyé, il ne peut pas être exclu, au delà de tout doute raisonnable, que la correspondance litigieuse ait été contrôlée au moment où elle a été envoyée à des tiers par le requérant. Dans ces circonstances, la Cour ne saurait déceler aucune apparence de violation de l’article 8 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie du grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article
35
§§
3 et 4 de la Convention.
5.
Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à la présomption d’innocence au motif que le régime spécial de détention est appliqué sur la base de rapports de police non contestables. A ce propos, le requérant affirme qu’il n’a pu disposer des facilités nécessaires à la préparation de sa défense et il invoque l’article 6 §§ 2 et 3 a) et b) ainsi libellé
:
2.
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’ à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
a)
être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui
;
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
; (...)
La Cour rappelle que les paragraphes 2 et 3 de l’article 6 ne s’appliquent que dans le cadre d’une accusation pénale, alors que les arrêtés ministériels litigieux portent sur les conditions de détention
(Ospina Vargas
c.
Italie
(déc.), n
o
40750/98, § 2). Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Greffière adjointe
Présidente