Sari la conținut
CtEDO 17.11.2009 AI

CORDI c. ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
17.11.2009
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
  • Inadmisibil
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CORDI c. ITALIE (CtEDO, 2009)
HUDOC · oficial

HOTĂRÂRE

a cererei n o 37936/04 presentată de Antonio CORDI' împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință în ziua de 17 noiembrie 2009 într-o cameră compusă din : Françoise Tulkens, președintă, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, și Françoise Elens-Passos, grefier adjunct de secțiune , Ținând seama de petitia sus-menționată introdusă la 12 octombrie 2004, Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de cele prezentate în răspuns de reclamantul, După ce a deliberat, redă decizia următoare :

Reclamantul, dl. Antonio Cordi', este un cetățean italian, născut în 1943 și domiciliat la Cuneo. El este reprezentat în fața Curții de către doamnele M. Miccoli și G. Valensise, avocați la Reggio di Calabria. Guvernul pârât este reprezentat de agenta sa, doamna E. Spatafora, și de coadjutorul ei, dl. N. Lettieri. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de parties, pot fi rezumate după cum urmează.

1. Invocând art. 3 al Convenției, reclamantul susține că regimul de detenție căruia i se supune de mult timp constituie un tratament inuman și degradant. 2. Invocând art. 2 al Convenției, reclamantul se plânge că regimul de detenție special constituie o încălcare a dreptului său la viață. Invocând articolele 5 §§ 4 și 5, 6 § 1 și 13 ale Convenției, reclamantul se plânge în esență că nu dispune de niciun recurs intern efectiv împotriva hotărârilor de prelungire a regimului special de detenție. El susține în special întârzierile jurisdicțiilor în examinarea recursurilor sale împotriva ordonanțelor ministrului Justiției. 3. Invocând art. 8 al Convenției, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la respectul vieții familiale datorită restricțiilor cărora i se supune de mult timp și modalităților vizitelor familiale.

El se plânge, de asemenea, de încălcarea dreptului său la respectul corespondența.

1. Reclamantul susține că supunerea lui la regimul de detenție special prevăzut de articolul 41 bis al legii privind organizația penitenciară și faptul de a fi suferit percheziții corporale se analizează drept tratamente contrare articolelor 2 și 3 ale Convenției. Curtea constată inițial că art. 2 al Convenției nu se aplică în cauza prezentă. Prin urmare, această parte a cererei va fi analizată din perspectiva articolului 3, care este redactat după cum urmează : « Nicio persoană nu poate fi supusă torturii sau unor pedepse sau tratamente inhumane sau degradante. » Reclamantul se plânge că suferă tratamente inhumane în măsura în care se supune restricțiilor prevăzute de articolul 41 bis al legii privind administrația penitenciară, precum și altor restricții cum ar fi percheziții corporale în cursul cărora intimitatea sa nu este păstrată.

El susține că percheziții corporale repetate, având în vedere vârsta sa și starea de sănătate precară (reclamantul suferă de o tumoare), reprezintă un tratament inuman. Guvernul neagă orice ingerință în drepturile invocate de reclamant. El subliniază că reclamantul a fost supus regimului prevăzut de articolul 41bis al legii privind administrația penitenciară ținând seama de natura infracțiunilor pentru care fusese condamnat și pentru a-l împiedica să-și mențină contactele cu organizații criminale, și că restricțiile impuse nu au atins pragul minim de gravitate necesar pentru a cădea sub incidența articolului 3 al Convenției. În plus, subliniază că reclamantul nu a prezentat elementele de probă care să permită concluzionarea că era supus abuzurilor, inclusiv percheziții corporale.

În orice caz, Guvernul susține că acestea sunt neajunsuri decurgând din necesitatea de a evita posibilitatea de contacte între reclamant și alți deținuți, precum și lumea exterioară, prin intermediul avocaților și apropiaților. El susține că percheziții se desfășoară în general în conformitate cu regulamentul și legea privind administrația penitenciară, precum și cu demnitatea umană, după ce reclamantul a fost în contact cu terțe persoane și din motive de securitate. Conform jurisprudenței Curții, pentru a cădea sub incidența articolului 3, un abuz trebuie să atingă un minim de gravitate.

Aprecierea acestui minim este relativă prin esență ; aceasta depinde de ansamblul faptelor din cauza, în special de durata tratamentului și a efectelor sale fizice sau mentale, precum și, uneori, de sex, vârstă, starea de sănătate a victimei, etc. ( Irlanda c. Regatul Unit , 18 ianuarie 1978, § 162, seria A n o 25, Van der Ven c. Țările de Jos , n o 50901/99, § 47, ECHR 2003 ‑ II; Lorsé și alții c. Țările de Jos , n o 52750/99, § 59, 4 februarie 2003; Frérot c. Franța, n o 70204/01, § 45, ECHR 2007 ‑ VII (extrase)).

a). Aplicarea prelungită a regimului special de detenție Curtea trebuie să cerceteze dacă aplicarea prelungită a regimului special de detenție prevăzut de articolul 41 bis – care, de altfel, după reforma din 2002, a devenit o dispoziție permanentă a legii privind administrația penitenciară – timp de cel puțin șapte ani în cazul reclamantului constituie o încălcare a articolului 3. Ea trebuie totuși să facă abstracție de natura infracțiunii reprobate reclamantului, deoarece « prohibiția torturii sau a pedepselor sau tratamentelor inhumane sau degradante este absolută, indiferent de acțiunile victimei » ( Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 119, ECHR 2000-IV).

Curtea admite că în general, aplicarea prelungită a anumitor restricții poate plasa un deținut într-o situație care ar putea constitui un tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 3. Cu toate acestea, ea nu poate reține o durată precisă ca constituind momentul din care este atins pragul minim de gravitate pentru a cădea în domeniu de aplicare al articolului 3 al Convenției. În schimb, ea trebuie să controleze dacă, într-o cauza dată, reînnouirea și prelungirea restricțiilor se justificau. Curtea constată în primul rând că de fiecare dată, ministrul Justiției s-a referit, pentru a justifica prelungirea restricțiilor, la persistența condițiilor care justificau prima aplicare ; în plus, tribunalul aplicării pedepsei a controlat realitatea acestor constatări.

În propriul caz, ea consideră că aceste argumente nu par arbitrare. În sfârșit, reclamantul nu a prezentat Curții elemente care să-i permită să concluzioneze că aplicarea prelungită a regimului special de detenție prevăzut de articolul 41bis i-a cauzat efecte fizice sau mentale care cad sub incidența articolului 3. Prin urmare, suferința sau umilirea pe care o putea resimți reclamantul nu au depășit pe acelea care comportă inevitabil o formă dată de tratament - în cazul de faț prelungit - sau pedeapsa legiitmă ( Labita, sus-citat, § 120, și Bastone c. Italie (decizie), n o 59638/00, ECHR 2005 ‑ II (extrase)). Ținând seama de cele de mai sus, Curtea estimează că tratamentul de care a fost subiect reclamantul nu a depășit nivelul inevitabil de suferință inerent detenției.

Pragul minim de gravitate pentru a cădea sub incidența articolului 3 al Convenției nefiind atins, această dispoziție nu a fost încălcată în cauza prezentă. Rezultă din aceasta că această parte a capetelor de acuzare este în mod evident prost întemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției. b). Percheziții corporale b). Percheziții corporale Curtea constată în continuare că reclamantul susține că a fost de asemenea supus unei serii de alte limitări și restricții (cum ar fi numeroase percheziții corporale și absența intimității) care, potrivit interesatului, ar fi încălcat demnitatea.

Referitor în special la percheziția corporală a deținuților, Curtea nu are nicio dificultate în a concepe că un individ obligat să se supună unui tratament de această natură se simte de acest fapt atins în intimitate și demnitate, mai ales atunci când aceasta implică să se dezbrace în fața altuia, și cu atât mai mult atunci când trebuie să adopte posturi jenante. Un asemenea tratament nu este totuși în sine ilegitim : percheziții corporale, chiar și integrale, pot fi uneori necesare pentru a asigura securitatea într-o închisoare – inclusiv cea a deținutului însuși –, pentru a apăra ordinea sau pentru a preveni infracțiunile penale. Nu mai puțin adevărat că percheziții corporale trebuie, pe lângă faptul că sunt necesare pentru a realiza unul din aceste scopuri, să fie conduse conform unor modalități adecvate, în așa fel încât gradul de suferință sau umilire suferit de deținuți să nu depășească pe cel care comportă inevitabil o formă dată de tratament legit.

În caz contrar, ele încalcă art. 3 al Convenției (Frérot c. Franța , sus-citat, § 38 ; Vincenzo Guidi c. Italie , n o 28320/02, § 35, 27 martie 2008) Cu toate acestea Curtea reamintește că acuzațiile de abuz trebuie susținute în fața Curții prin elemente de probă corespunzătoare (mutatis mutandis Klaas c. Germania , hotărâre din 22 septembrie 1993, seria A nr 269, p. 17, § 30). Pentru stabilirea faptelor acuzate, Curtea folosește criteriul probei « dincolo de orice îndoială rezonabilă » ; o asemenea probă poate totuși rezulta dintr-un ansamblu de indici, sau presupuneri neinfirmate, suficient de grave, precise și concordante (a se vedea, Labita, sus-citat, § 121 ; Guidi c. Italie , sus-citat, § 49). În cauza prezentă, Curtea constată că abuzurile denunțate de reclamant constau în percheziții corporale și dezbrăcări integrale nefolosite.

Curtea ia de asemenea act din observațiile Guvernului conform cărora supunerea deținuților la percheziții corporale, care pot într-adevăr genera neajunsuri, este prevăzută de regimul special și deci sunt rendute necesare de pericolozitatea deținutului. La lumina acestor considerații, elementele de care dispune Curtea nu-i permit să stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă că reclamantul a fost supus unor tratamente suficient de grave pentru a intra în domeniu de aplicare al articolului 3. În plus, aparent acesta nu a denunțat niciodată aceste pretinse abuzuri autorităților judiciare. În consecință, ea estimează că această parte a cererei este în mod evident prost întemeiat în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

2. Invocând articolele 1, 2, 5 § 4, 6 § 1 și 13 ale Convenției, reclamantul se plânge în esență că nu dispune de niciun recurs intern efectiv împotriva hotărârilor de prelungire a regimului special de detenție.

El susține în special întârzierile jurisdicțiilor în examinarea recursului său împotriva ordonanței ministrului Justiției din 23 decembrie 2003. Curtea constată că ea a fost deja chemată să cunoască de tipuri similare de situații în alte cereri îndreptate împotriva Italiei și a considerat că reclamanții se plângeau în esență de nerespectarea dreptului lor la un tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției (hotărâri Ganci c. Italie , sus-citat, §§ 23-31 și Argenti c. Italie , n o 56317/00, § 43, 10 noiembrie 2005). Partea pertinentă a acestei dispoziții se citește după cum urmează : « Fiecare persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată (...) de către un tribunal (...) care va pronunța, fie asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de natură civilă, fie asupra temeiniciei unei acuzații penale îndreptate împotriva ei (...) ». Curtea constată că în cauza prezentă, nicio dovadă a existenței unei întârzieri din partea autorităților competente nu a fost prezentată de reclamant.

De altfel, rezultă din dosar că tribunalele aplicării pedepsei sesizate s-au pronunțat asupra reclamațiilor reclamantului înainte de expirarea perioadei de valabilitate a ordonanțelor litigioase și că nu au fost în prezenta cauza nici absență de hotărâre pe fond nici întârzieri sistematice ale tribunalului care să determine o înlănțuire de ordonanțe date de ministrul Justiției fără a ține seama de hotărârile judiciare. În plus, Curtea constată că reclamantul nu a informat Curtea asupra rezultatului tuturor recursurilor sale. Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, Curtea nu a constatat niciun aspect de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale (a se vedea Campisi c. Italie , n o 24358/02, §§ 71-79, 11 iulie 2006). Rezultă din aceasta că această parte a capetelor de acuzare este în mod evident prost întemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

3. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la respectul vieții familiale datorită restricțiilor cărora i se supune. El invocă art. 8 al Convenției, conform cărui text : « 1. Fiecare persoană are dreptul la respectul vieții private și familiale (...) și al corespondența. 2. Nu poate fi exercitată nicio ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept, decât în măsura prevăzută de legea și constituind o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru securitatea publică, (...) pentru apărarea ordinii și pentru prevenirea infracțiunilor penale, (...).

» Curtea reamintește că ea a fost deja chemată să pronunțe asupra faptului dacă restricțiile prevăzute de aplicarea articolului 41bis privind viața privată și familială a anumitor deținuți constituie o ingerință justificată de §2 al articolului 8 (a se vedea hotărârea Messina c. Italie (nr 2), n o 25498/94, §§ 59-74, ECHR 2000-X și Indelicato c. Italie (decizie), n o 31143/96, 6 iulie 2000). După examinarea dosarului, în măsura în care acuzațiile au fost susținute, Curtea estimează că restricțiile nu au depășit pe ceea ce, conform articolului 8 § 2, este necesar, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale. Ea estimează deci că nimic nu-i permite să se depărteze de concluziile trase în cauza Enea c. Italie [GC], n o 74912/01, §§ 125-131, 17 septembrie 2009) și că grieful trebuie respins conform articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

4. De asemenea în sensul articolului 8 al Convenției, reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la respectul corespondența. Guvernul invocă excepția că această parte a cererei este întârziată în măsura în care este legată de ordonanțele date din februarie 1999 până în aprilie 2004. El subliniază cu toate acestea că aceste ordonanțe au fost date în conformitate cu art. 18 al legii privind administrația penitenciară înainte de intrarea în vigoare a legii n o 95 din 8 aprilie 2004 și că, prin urmare, controlul corespondența reclamantului era întemeiat pe lege. El susține în cele din urmă că, pe de o parte, acest control urmărea un scop legit, și anume protecția ordinii și securității publice și lupta împotriva criminalității organizate și că, pe de altă parte, era proporțional cu scopul urmărit.

Privitor la controlul corespondența dintre reclamant și avocatul său după 2004, Guvernul subliniază că cachetul de control pus pe procura din 27 decembrie 2005 nu dovedește că un control al autorităților penitenciare a fost exercitat asupra scrisorilor trimise sau provenite de la avocatul său, deoarece dosarul nu conține plicurile în care a fost trimis documentul în cauză. Nu poate fi exclus ca corespondența litigioasă să fi fost controlată în momentul în care a fost trimisă unor terțe persoane de către reclamant. Reclamantul se opune tezei Guvernului. El susține că controlul corespondența reclamantului a fost întotdeauna ordonat de judecătorul aplicării pedepsei în conformitate cu art. 18 al legii privind administrația penitenciară care a fost găsit incompatibil cu Convenția.

Privitor la controlul corespondența din februarie 1999 până în aprilie 2004, Curtea constată că a fost ordonat de judecătorul aplicării pedepsei în conformitate cu art. 18 al legii privind administrația penitenciară. Cu toate acestea, Curtea a judecat deja în mai multe rânduri că controlul corespondența întemeiat pe articolul 18 al legii încalcă art. 8 al Convenției deoarece nu este « prevăzut de legea » în măsura în care aceasta nu reglementează nici durata măsurilor de control al corespondența deținuților, nici motivele care le pot justifica, și nu indică cu suficientă claritate amploarea și modalitățile exercitării puterii de apreciere a autorităților competente în domeniu (a se vedea, în special, hotărârile Labita c. Italie , sus-citat, §§ 175-180, Calogero Diana c. Italie sus-citat, §§ 32-33).

Cu toate acestea, petitia fiind introdusă la 12 octombrie 2004, Curtea acceptă excepția Guvernului și estimează că această parte a cererei a fost introdusă în termeni prea scurți. Rezultă din aceasta că această parte a cererei trebuie respins deoarece este întârziată în aplicarea articolului 35 §§ 1, 3 și 4 al Convenției. Curtea ia act, în plus, de intrarea în vigoare a legii n o 95 din aprilie 2004 care modifică legea privind administrația penitenciară ; noul articol 18 ter prevede că controlul corespondența poate avea loc, pentru o perioadă maximă de șase luni, în scopul de a preveni comiterea infracțiunilor sau de a proteja securitatea instituțiilor penitenciare și secretul anchetelor. Controlul este stabilit prin ordonanță motivată a autorității judiciare la cererea procurorului public sau a directorului instituției.

Paragraful 2 al articolului 18 ter exclude din control corespondența deținutului cu, în special, avocatul și organele internaționale competente în materie de drepturi ale omului. Cu toate acestea, privitor la documentul controlat la 27 decembrie 2005, Curtea constată că existe dezacord între parties privind existența unui control al corespondența dintre reclamant și avocatul său. Ținând seama că dosarul nu conține plicul în care a fost trimis documentul în cauză, nu poate fi exclus, dincolo de orice îndoială rezonabilă, ca corespondența litigioasă să fi fost controlată în momentul în care a fost trimisă unor terțe persoane de către reclamant. În aceste circumstanțe, Curtea nu ar putea să descopere nicio aparență de încălcare a articolului 8 al Convenției.

Rezultă din aceasta că această parte a griefului este în mod evident prost întemeiat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

§ Citări

Rețeaua de citări a acestei cauze

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă