Garces-Ramon împotriva Spaniei

Reclamantul, d-l Juan E. Garcés-Ramón, este cetățean spaniol, născut în 1944 și locuind la Madrid. Guvernul spaniol (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, d-l I. Blasco, șef al serviciului juridic al drepturilor omului la ministerul Justiției. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Printr-un contract încheiat sub formă privată la 15 aprilie 1980 cu società INAP S.A., parte vânzătoare, reclamantul a achiziționat un local comercial la parter al unui imobil de locuințe la Madrid.

Redactarea actului de vânzare în fața notarului a avut loc la 4 februarie 1985 și înscrierea localului în registrul fonciar al Madridului a fost efectuată la o dată ulterioară. La această privință, reclamantul prezintă o certificare de încriere datată din 10 iunie 2003.

Pe baza contractului privat, la 14 noiembrie 1981, reclamantul a solicitat un permis de lucrări de la municipalitate, care i-a fost acordat trei zile mai târziu. Autorizația a fost trimisă la adresa localului și în numele reclamantului.

La 30 decembrie 1981, serviciul poliției urbanistice al municipalității a angajat o procedură administrativă împotriva societății INAP S.A. în calitate de proprietar al localului care se întinde pe cel al reclamantului, pentru a fi efectuat lucrări neautorizate. La această privință, a hotărât demolarea construcțiilor neautorizate. Această demolition a afectat o parte din localul reclamantului, care nu a fost informat despre această procedură.

Această măsură a fost entrinată de o decizie a Consilului Miniștrilor din 25 martie 1983.

Împotriva acestei decizii, societatea a depus un recurs contentios-administrativ în fața Tribunalului Suprem.

Printr-o hotărâre din 20 decembrie 1986 care nu a fost notificată reclamantului, Tribunalul Suprem a acceptat parțial recursul în măsura în care o parte din încălcări fusese deja prescrisă. Cât privește restul, a confirmat sancțiunea demolării imediate. Hotărârea a devenit definitivă. Reclamantul susține că nu a luat cunoștință de sentința din 1986 decât în 1997. A solicitat apoi să facă parte din procedură în calitate de titular al unui interes legitim, cerere care a fost acceptată printr-o decizie din 23 iunie 1999. De la data notificării acestei decizii, a avut acces la toate documentele privind procedura în curs. Din cerere rezultă că între 1997 și 2003 reclamantul a solicitat Tribunalului Suprem nulitatea tuturor deciziilor privind execuția hotărârii din 20 decembrie 1986. Astfel, la 13 martie 2003 a cerut nulitatea acestei hotărâri și redeschiderea procedurii de la debutul procedurii administrative privind lucrările. A susținut de asemenea că nu a primit notificarea anumitor acte.

Printr-o decizie din 21 martie 2003, Tribunalul Suprem a declarat inadmisibile pretențiile de nulitate ale reclamantului. Cât privește plângerea reclamantului susținând absența notificării deciziilor pronunțate între 20 iulie 1998 și 31 ianuarie 2003, Tribunalul Suprem a semnalat că ținând seama de data introducerii cererii de nulitate, și anume 13 martie 2003, aceasta trebuia respinsă pentru tardivitate, în măsura în care, în conformitate cu legea, trebuia să fie efectuată în termen de douăzeci de zile de la decizia atacată. Oricum, Tribunalul Suprem a examinat fondul plângerilor ridicate de reclamant și le-a respins pe motiv că nu corespundeau realității. Într-adevăr, din dovezile de primire cuprinse în dosar rezulta că reclamantul luase cunoștință de deciziile menționate. Tribunalul Suprem a reamintit de asemenea că obligația de notificare era limitată la interesații « care figurează în dosar », fără ca jurisdicțiile să aibă obligația de a cunoaște dosarele paralele care pot exista între indivizi și Administrație.

Tribunalul Suprem s-a referit în special la decizia pronunțată la 20 iulie 1998, din care a subliniat anumite puncte, reproduse în textul deciziei sale: « (...) - Achizițiile efectuate prin intermediul unui document privat nu pot avea efecte față de terți. - Comunicațiile privind dosarul [al cauzei] s-au efectuat cu cel care figura ca titular al terenurilor, independent de pactele private [preexistente], orice reclamație a reclamantului trebuind să fie adresată împotriva celui cu care ar fi încheiat acest pact. »

Invocând art. 24 (dreptul la un proces echitabil) din Constituție, reclamantul a depus un recurs de amparo în fața Tribunalului Constituțional. Printr-o decizie din 23 iulie 2003, înalta jurisdicție a respins recursul ca fiind vădit nefondat. A observat că alegerea modalităților executării hotărârilor pronunțate de jurisdicțiile ordinare aparținea acestora și că Tribunalul Constituțional putea interveni doar atunci când această alegere era arbitrară sau nerezonabilă, ceea ce evident nu era cazul în speța de față. Cât privește plângerea bazată pe absența notificării procedurii, înalta jurisdicție a semnalat că era tardivă, dar a precizat că în orice caz, Tribunalul Suprem motivase suficient această absență de citare în decizia din 1998. Într-adevăr, semnalase că absența actului de vânzare și a înscrierii în registrul fonciar a făcut imposibilă identificarea proprietarului localului, un contract privat neputând face dovadă la această privință.

Ministerul Public a depus un recurs de súplica în termenul legal de trei zile. A susținut lipsa imparțialității lui J.R.Z., unul din cei trei magistrați care participaseră la decizia Tribunalului Constituțional, pe motiv că acest magistrat făcuse parte din camera contencios-administrativă a Tribunalului Suprem care pronunțase la 20 decembrie 1986 hotărârea a cărei execuție era exact obiectul recursului de amparo al reclamantului. De altfel, participase de asemenea la alte decizii ulterioare privind aceeași procedură, ultima fiind cea din 17 octombrie 2002, ceea ce risca să provoace o aparență de lipsă de imparțialitate obiectivă a magistratului. Deși amparo -ul era formal adresat împotriva deciziei din 21 martie 2003, Ministerul Public a precizat că cererea de nulitate privea întreaga procedură de execuție, care debutul cu hotărârea din 1986. Prin urmare, a solicitat nulitatea deciziei din 23 iulie 2003 și un nou examen al recursului de amparo al reclamantului de către trei noi magistrați ai înaltei jurisdicții.

O copie a recursului a fost trimisă pentru observații reclamantului, care a prezintat un prim memoriu în răspuns în care aborda exclusiv chestiunea imparțialității. Ulterior, reclamantul a prezentat noi observații în care a ridicat neregularități în notificare. A justificat întârzierea introducerii celui de-al doilea recurs de amparo prin faptul că nu a avut acces la aceste informații decât după depunerea primului recurs de amparo , adică după 24 martie 2003.

Printr-o decizie ( auto ) din 27 octombrie 2003 (ATC 348/2003), Tribunalul Constituțional a acceptat recursul de súplica , a lăsat fără efect decizia din 23 iulie 2003 și a desemnat examinarea recursului de amparo unei alte formații de magistrați, care la 4 noiembrie 2004, l-a respins ca fiind vădit nefondat. Pe de o parte, a semnalat că informația furnizată de reclamant ulterior nu putea fi luată în considerare. Într-adevăr, jurisprudența constituțională cereau ca toate documentele și pretențiile să fie prezentate la depunerea memoriului inițial, fără ca elemente ulterioare să nu poată fi adăugate. Pe de altă parte, înalta jurisdicție a reiterat argumentele deciziei din 23 iulie 2003 privind alegerea modalităților executării hotărârilor pronunțate de jurisdicțiile ordinare. În final, Tribunalul Constituțional a răspuns plângerii bazate pe absența notificării și a reamintit la această privință că reclamantul manifestase neglijență neînscriind imediat localul în registrul fonciar. Prin urmare, în măsura în care numele lui nu figura nici în dosarul administrativ, tribunalul a quo nu putea rezonabil cunoaște identitatea lui.

Ministerul Public a contestat această decizie și a depus un recurs de súplica , pe motiv că documentele pe care le adusese reclamantul ulterior erau esențiale pentru cauză, în măsura în care atestau că era recunoscut ca proprietar de terți (în speța de față, prin comunicări pe care i le adresau restul coproprietarilor, precum și prin permisul de lucrări acordat de municipalitate). Prin urmare, o comportare diligentă a tribunalelor ar fi permis să-l localizeze pentru a putea fi constituie parte civilă.

Reclamantul a primit notificarea acestui recurs și a aderat la el.

Printr-o decizie ( auto ) din 26 ianuarie 2005, înalta jurisdicție a reamintit în principal că absența citării nu vulnera Constituția decât dacă « intereatul ar fi putut fi identificat de tribunal », condiție care, în conformitate cu jurisprudența constituțională, nu era îndeplinită în speța de față. La lumina acestor argumente, Tribunalul Constituțional a respins súplica și confirmat decizia din 4 noiembrie de 2004.

La 16 februarie 2005, reclamantul a solicitat Tribunalului Suprem rectificarea « erorii materiale » comise de jurisdicțiile spaniole prin neidentificarea lui ca proprietar legitim al localului. La această privință, a cerut nulitatea procedurii din 1997 și restitutirea integralității localului lui (din care o parte se văzuse afectată de lucrări) sau, alternativ, ca localul să facă obiectul unei proceduri de expropiere și să fie despăgubit.

Printr-o decizie din 9 martie 2005, notificată la 4 aprilie 2005, Tribunalul Suprem a respins pretențiile lui, pe motiv că fusese larg examinate și respinse în mod corespunzător motivat de Tribunalul Constituțional. B. Dreptul intern relevant

Constituția art. 24 « 1. Orice persoană are dreptul de a obține o protecție efectivă a judecătorilor și tribunalelor pentru exercitarea drepturilor și intereselor legitime fiind în orice caz în măsură de a se apăra. 2. De asemenea, orice persoană are dreptul de a fi ascultată de un judecător de drept comun determinat anterior de lege, de a se apăra și de a fi asistat de un avocat, de a fi informată despre orice acuzație adusă împotriva ei, de a avea un proces public fără întârziere nejustificată și respectând toate garanțiile, de a utiliza mijloace de probă relevante pentru apărare, de a nu se auto-incrimina, de a nu se declara vinovat și de a fi prezumată nevinovat. (...) ».

Legea din 27 decembrie 1956, privind jurisdicția contencios-administrativă, aplicabilă la data faptelor art. 61 « 1. Tribunalul (...) va solicita de asemenea dosarul administrativ Administrației care a pronunțat actul sau decizia [contestate]. (...) ». art. 64 « 1. Decizia Administrației care acordă transmiterea dosarului administrativ tribunalului [care l-a solicitat] va fi imediat notificată tuturor celor care figurează ca « interesați » în acel dosar. Vor fi citați pentru a putea compărea în procedură (...). Dosarul administrativ va fi în final remis tribunalului cu detalierea notificărilor efectuate. 2. Odată primit dosarul, tribunalul va verifica (...) conformitatea citărilor. Dacă vine să observe neregularități, va ordona să se efectueze notificările lipsă. (...) ».

Noua lege 29/1998 din 13 iulie 1998, privind jurisdicția contencios-administrativă art. 48 « 1. Când organul juridicțional (...) solicită dosarul administrativ Administrației care a pronunțat actul sau decizia [contestate], cere de asemenea efectuarea notificărilor prevăzute la art. 49 (...). (...) ». art. 49 « 1. Decizia Administrației care acordă transmiterea dosarului administrativ tribunalului [care l-a solicitat] va fi notificată, în termen de cinci zile de la adoptare, tuturor celor care figurează ca « interesați » în acel dosar. Vor fi citați pentru a putea compărea în procedură în termen de nouă zile (...). Notificarea va fi efectuată conform prevederilor legii privind procedura administrativă comună. 2. Dosarul administrativ va fi apoi remis tribunalului cu detalierea notificărilor efectuate, precum și menționarea acelora care nu au putut fi făcute în termenul remiterii dosarului. În acest caz, Administrația va trimite dovezile ulterior. 3. Odată primit dosarul, judecătorul sau tribunalul va verifica (...) conformitatea citărilor. Dacă vine să observe neregularități, va ordona Administrației să efectueze notificările lipsă, pentru a asigura apărarea interesaților care sunt identificabili. (...) ».

Legea ipotecară, text refundat potrivit Decretului din 8 februarie 1946 art. 38 « Pentru toate efectele legale, se va presupune că drepturile reale înscrise în Registru există și aparțin titularului acestuia sub forma determinată de înscrierea respectivă. În același fel se va presupune că cel care înscrise proprietatea imobilelor sau drepturile reale în posedă. (...). »

Codul civil art. 1225 « Documentul privat, recunoscut legal, va avea aceeași valoare cu actul autentic între cei care l-au subscris și moștenitorii lor. » art. 1227 « Data unui document privat nu va produce efecte față de terți decât de la ziua în care va fi încorporat sau înscris într-un registru public, sau la moartea unuia din semnatari, sau de îndată ce va fi remis unui funcționar public (...). » PLÂNGERI Invocând articolul 13 din Convenție și art. 1 din Protocolul n° 1, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un recurs efectiv pentru a contesta absența notificării hotărârii Tribunalului Suprem din 20 decembrie 1986. Consideră că comportamentul tribunalelor spaniole a vulnerat dreptul lui la proprietate în măsura în care localul lui s-a văzut afectat de lucrări efectuate fără să aibă posibilitatea de a participa la procedură. PE DREPT A. Privind plângerea bazată pe articolul 13 din Convenție

Reclamantul se plânge de absența notificării hotărârii Tribunalului Suprem din 20 decembrie 1986 și contestă argumentul tribunalelor potrivit căruia nu dispuneau de coordonatele lui, pe motiv că localul reclamantului nu era înscris în registrul fonciar la moment în care procedura a început. La această privință, semnalează că la data în care municipalitatea i-a acordat autorizația de lucrări (și anume la 17 noiembrie 1981), a fost corespunzător notificat în calitate de proprietar, în timp ce achiziția localului figura încă doar pe un contract privat. Este de părere că contractul producea efecte față de terți și, în particular, față de Administrație. Consideră că nu a beneficiat de un recurs efectiv pentru a contesta lipsa notificării. Dispozițiile invocate prevede: « Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate are dreptul de a obține un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. » 1. Privind excepția de neepuizare ridicată de Guvern

Guvernul ridică o excepție de tardivitate și neepuizare a căilor de atac interne în ceea ce privește plângerile ridicate împotriva deciziilor pronunțate între 20 iulie 1998 și 31 ianuarie 2003. El se referă la această privință la decizia din 21 martie 2003 a Tribunalului Suprem și la cea din 4 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Constituțional.

Reclamantul contestă această teză.

Curtea observă că, deși a făcut referință la nerespectarea de către reclamant a termenelor pentru a contesta deciziile susmentionate, atât Tribunalul Suprem cât și Tribunalul Constituțional au examinat fondul plângerii principale, și anume lipsa notificării și ținând seama de neglijența pe care o manifestase reclamantul prin neînscrierea imediat a localului litigios în registrul fonciar, au respins recursul lui.

Ținând seama de cele de mai sus, convine deci respingere excepția ridicată de Guvern. 2. Privind fondul cererii a) Tezele părților

Guvernul observă de la început că atât Tribunalul Suprem cât și Tribunalul Constituțional au răspuns argumentelor reclamantului privind absența notificării. Rezultă că recursurile introduse în fața acestor două instanțe pot fi considerate efective.

Pentru a susține această concluzie, Guvernul semnalează că în decizia lui din 21 martie 2003 Tribunalul Suprem constata că reclamantul se văzuse notificat cu decizii pe care pretindea că le ignora. Tribunalul se referă la dovezile de primire semnate pentru fiecare din aceste decizii. Guvernul atrage atenția asupra motivării cuprinse în prima din ele, și anume cea pronunțată la 20 iulie 1998.

Guvernul indică de altfel că decizia din 21 martie 2003 reiteră aceste afirmații și adăugă că obligația de notificare era limitată la interesații « care figurează în dosar ». În decizia din 4 noiembrie 2004, Tribunalul Constituțional confirma că identitatea reclamantului nu figura în dosarul administrativ în curs. La fel ca și înalta jurisdicție, Guvernul consideră că neglijența reclamantului constituie un element esențial de luat în considerare. Într-adevăr, acesta nu înscrise vânzarea în registrul fonciar decât în 2003.

De mai mult, referindu-se la articolul 38 al legii ipotecale, observă că tribunalele interne o invocară cu îndreptățire când notificară pe cel care figura ca titular al localului în registru.

Pe scurt, Guvernul consideră că neopozabilitatea la terți a documentelor private, precum și absența înscrierii titlului în registrul fonciar, adăugate la comportamentul neglijent al reclamantului sunt suficiente pentru a concluziona la respingerea cererii.

În măsura în care identitatea lui figura în dosarul administrativ existent la primăria orașului, reclamantul consideră că era datoria tribunalelor interne de a lua cunoștință de el. La această privință, reclamantul susține că s-a achitat de cota lui din taxele de coproprietate de la achiziția localului, calitatea lui de proprietar fiind notorie și neconestată în rândul celorlalți vecini.

De altfel, reamintește că, în conformitate cu jurisprudența Curții, aparține Guvernului să dovedească existența neglijență. La lumina demersurilor pe care le întreprins, consideră că o asemenea neglijență nu fost suficient dovedită în speța de față.

De mai mult, reclamantul se plânge de o deniere a justiției în măsura în care, pe de o parte, nu s-a văzut notificat cu hotărârea Tribunalului Suprem pronunțată la 20 decembrie 1986 și, pe de altă parte, cererea lui de execuție a acestei hotărâri fost respinsă in limine litis printr-o decizie din 20 iulie 1998 care nu i-a fost notificată. b) Aprecierea Curții

Curtea reamintește că art. 13 din Convenție cere existența, în dreptul intern, a unui recurs permițând autorității naționale competente de a cunoaște conținutul unei « plângeri apărabile » bazate pe Convenție ( Z. și alții c. Regatul Unit [GC], n° 29392/95, § 108, CEDO 2001 ‑ V). Obiectul acestui articol este de a furniza un mijloc prin care justiționarii să poată obține, la nivel național, repararea încălcărilor drepturilor garantate de Convenție, înainte de a trebui să apeleze la mecanismul internațional de plângere în fața Curții ( Kudła c. Polonia [GC], n° 30210/96, § 152, CEDO 2000 ‑ XI).

Protecția oferită de articolul 13 nu merge totuși până la cererea unei forme particulare de recurs, statelor contractante recunoscând o anumită marjă de apreciere cât privește modul de a se conforma obligațiilor ce le face această dispoziție (a se vedea, de exemplu, Kaya c. Turcia , 19 februarie 1998, § 106, Culegere 1998 ‑ I, § 106).

Curtea este de părere că pretențiile reclamantului în speța de față, privind presupusa lipsă de protecție a dreptului lui la proprietate, pot fi analizate ca « apărabile » în scopuri al articolului 13 (a se vedea Boyle și Rice c. Regatul Unit , 27 aprilie 1988, § 52, seria A n° 131). Prin urmare, trebuia să dispună de recurse efective și concrete de natură să-i garanteze că va fi pronunțat asupra demersurilor lui.

În măsura în care plângerea reclamantului se concentrează în absența recursului pentru a contesta lipsa notificării deciziilor interne, Curtea observă că reclamantul a avut posibilitatea de a ridica pretențiile lui în fața jurisdicțiilor interne și de a contesta execuția judecății din 20 decembrie 1986 și de a cere nulitatea acestei judecăți, aceasta din urmă fiind respinsă prin decizia din 21 martie 2003 pronunțată de Tribunalul Suprem. Curtea constată că atât acest Tribunal cât și Tribunalul Constituțional au examinat fondul pretențiilor reclamantului și le-au respins prin decizii suficient motivate și lipsite de arbitrar. Aceste decizii au demonstrat că de la momentul în care reclamantul fost considerat titular al unui interes legitim, și anume la 23 iunie 1999, a avut acces la toate documentele procedurii, putând contesta oricând deciziile interne care-l priveau. De altfel, jurisdicțiile spaniole au estimat în mod motivat că reclamantul nu a fost citat la procesul demolării localului din cauza propriei neglijență, și anume absența înscrierii actului de vânzare în Registrul fonciar. Din acest motiv, tribunalele interne s-au adresat celui care figura ca proprietar în acest Registru, și anume agentului imobiliar căruia reclamantul susține că i-a cumpărat localul.

Această decizie a putut fi de asemenea contestată de reclamant prin intermediul unui recurs de amparo depus în fața Tribunalului Constituțional. Înalta jurisdicție s-a pronunțat pentru prima dată la această privință la 23 iulie 2003. Confirma argumentele lui la acest punct la 4 noiembrie 2004 și apoi la 26 ianuarie 2005.

Curtea nu vede nici alt motiv pentru a concluziona că procedurile speței nu au constituit un recurs efectiv pentru plângerile ridicate de reclamant potrivit articolului 13 din Convenție.

În consecință, această plângere este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. B. Privind plângerea bazată pe articolul 1 din Protocolul n° 1 la Convenție

Reclamantul consideră că comportamentul tribunalelor spaniole a vulnerat dreptul lui la proprietate în măsura în care localul lui s-a văzut afectat de lucrări efectuate fără să aibă posibilitatea de a participa la procedură. Articolul în cauză prevede: « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a fi respectat bunurile sale. Niciun om nu poate fi privat de proprietate decât din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu vulnerează dreptul pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. » 1. Tezele părților

Observațiile Guvernului la această privință sunt esențial aceleași cu cele prezentate sub unghiul articolului 13 din Convenție.

De cealaltă parte, reclamantul insistă asupra faptului că documentul privat din 1980 produce efecte față de terți. Pentru a-și susține argumentele, citează articolele 1225 și 1227 din codul civil și consideră că înscrierea la biroul ipotecilor este suficientă pentru a provoca efecte față de terți.

De altfel, reclamantul se plânge că măsura de limitare a dreptului lui la proprietate nu posedă o bază legală nici un scop legitim și nu poate fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică. Consideră că trebuie să suporte o sarcină specială exorbitantă, care nu corespunde noțiuni de echilibru echitabil între exigențele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului. 2. Aprecierea Curții

Curtea semnalează că plângerile privind art. 1 din Protocolul n° 1 găsesc origini în aceleași fapte ca și cele expuse mai sus pentru articolul 13 și că nu există în speța de față o diferență în natura intereselor protejate de cele două dispoziții (a se vedea a contrario, Borjonov c. Rusia , hotărâre din 22 ianuarie 2009, § 48). În particular, Curtea este de părere că deciziile privind demolarea imobilului contestate de reclamant nu au vulnerat dreptul lui la proprietate, în măsura în care lipsa participării la procedură a fost motivată de propria neglijență a reclamantului cât privește înscrierea contractului privat în registrul fonciar (a se vedea § 42 de mai sus).

Ținând seama de concluzia sa privind această din urmă dispoziție, Curtea concluzionează de asemenea la respingerea acestei plângeri ca fiind vădit nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

Le requérant, M. Juan E. Garcés-Ramón, est un ressortissant espagnol, né en 1944 et résidant à Madrid. Le gouvernement espagnol (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I. Blasco, chef du service juridique des droits de l’homme au ministère de la Justice. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Par un contrat conclu sous seing privé le 15 avril 1980 avec la société INAP S.A., partie venderesse, le requérant acquit un local commercial au rez-de-chaussée d’un immeuble d’habitation à Madrid.

La formalisation de l’acte de vente devant notaire eut lieu le 4 février 1985 et l’inscription du local au registre foncier de Madrid fut effectuée à une date postérieure. A cet égard, le requérant apporte une certification d’inscription datée du 10 juin 2003.

Sur la base du contrat privé, le 14 novembre 1981, le requérant sollicita un permis de travaux auprès de la municipalité, qui lui fut accordé trois jours plus tard. L’autorisation fut envoyée à l’adresse du local et au nom du requérant.

Le 30 décembre 1981, le service de la police d’urbanisme de la municipalité engagea une procédure administrative à l’encontre de la société INAP S.A. en tant que propriétaire du local jouxtant celui du requérant, pour avoir effectué des travaux non autorisés. A cet égard, il décida la démolition des édifications non autorisées. Cette démolition affectait une partie du local du requérant, qui ne fut pas informé de cette procédure.

Cette mesure fut entérinée par une décision du Conseil des ministres du 25 mars 1983.

Contre cette décision, la société interjeta un recours contentieux-administratif auprès du Tribunal suprême.

Par un arrêt du 20 décembre 1986 qui ne fut pas notifié au requérant, le Tribunal suprême accepta partiellement le recours dans la mesure où une partie des infractions avait déjà fait l’objet de prescription. Quant au reste, il confirma la sanction de démolition immédiate. L’arrêt devint définitif. Le requérant affirme n’avoir eu connaissance du jugement de 1986 qu’en 1997. Il sollicita alors de faire partie à la procédure en tant que titulaire d’un intérêt légitime, demande qui fut acceptée par une décision du 23 juin 1999. A partir de la date de notification de cette décision, il eut accès à tous les documents relatifs à la procédure en cours. Il ressort de la requête qu’entre 1997 et 2003 le requérant sollicita du Tribunal suprême la nullité de toutes les décisions relatives à l’exécution de l’arrêt du 20 décembre 1986. Ainsi le 13 mars 2003 il demanda la nullité dudit arrêt et le rétablissement de la procédure à partir du début de la procédure administrative relative aux travaux. Il allégua en outre ne pas avoir reçu la notification de certains actes.

Par une décision du 21 mars 2003, le Tribunal suprême déclara irrecevables les prétentions de nullité du requérant. Quant au grief du requérant soutenant l’absence de notification de décisions rendues entre le 20 juillet 1998 et le 31 janvier 2003, le Tribunal suprême signala qu’eu égard à la date d’introduction de la demande de nullité, à savoir le 13 mars 2003, celle-ci devait être rejetée pour tardiveté, dans la mesure où, conformément à la loi, elle devait être effectuée dans un délai de vingt jours à partir de la décision attaquée. Au demeurant, le Tribunal suprême examina le fond des griefs soulevés par le requérant et les rejeta au motif qu’ils n’étaient pas conformes à la réalité. En effet, il ressortait des justificatifs d’accusé de réception contenus dans le dossier que le requérant avait eu connaissance des décisions mentionnées. Le Tribunal suprême rappela par ailleurs que l’obligation de notification était limitée aux intéressés « figurant dans le dossier », sans qu’il appartienne aux juridictions d’avoir connaissance des dossiers parallèles pouvant exister entre les individus et l’Administration.

Le Tribunal suprême se référa en particulier à la décision rendue le 20 juillet 1998, dont il souligna certains points, reproduits dans le texte de sa décision : « (...) - Les acquisitions effectuées par le biais d’un document privé ne peuvent avoir des effets face à des tiers. - Les communications concernant le dossier [de l’espèce] s’effectuèrent avec celui figurant comme le titulaire des terrains, indépendamment des pactes privés [préexistants], toute réclamation du requérant devant être adressée à l’encontre de celui avec qui il aurait conclu ce pacte. »

Invoquant l’article 24 (droit à un procès équitable) de la Constitution, le requérant forma un recours d’ amparo auprès du Tribunal constitutionnel. Par une décision du 23 juillet 2003, la haute juridiction rejeta le recours comme étant manifestement mal fondé. Elle releva que le choix des modalités d’exécution des jugements rendus par les juridictions ordinaires appartenait à ces dernières et que le Tribunal constitutionnel ne pouvait intervenir que lorsque ce choix était arbitraire ou déraisonnable, ce qui n’était de toute évidence pas le cas de l’espèce. Quant au grief tiré de l’absence de notification de la procédure, la haute juridiction signala qu’il était tardif mais précisa qu’en tout état de cause, le Tribunal suprême avait suffisamment motivé cette absence d’assignation dans la décision de 1998. En effet, il avait signalé que l’absence d’acte de vente et d’inscription au registre foncier avait rendu impossible l’identification du propriétaire du local, un contrat privé ne pouvant faire foi à cet égard.

Le ministère public introduisit un recours de súplica dans le délai légal de trois jours. Il allégua le manque d’impartialité de J.R.Z., un des trois magistrats qui avait participé à la décision du Tribunal constitutionnel au motif que ce magistrat avait fait partie de la chambre contentieuse-administrative du Tribunal suprême qui avait rendu, le 20 décembre 1986, l’arrêt dont l’exécution faisait justement l’objet du recours d’ amparo du requérant. Par ailleurs, il avait également participé à d’autres décisions ultérieures relatives à la même procédure, la dernière étant celle du 17 octobre 2002, ce qui risquait de provoquer une apparence d’absence d’impartialité objective du magistrat. Bien que l’ amparo fût formellement adressé contre la décision du 21 mars 2003, le ministère public précisa que la demande de nullité concernait la totalité de la procédure d’exécution, qui avait débuté avec l’arrêt de 1986. Par conséquent, il sollicita la nullité de la décision du 23 juillet 2003 ainsi qu’un nouvel examen du recours d’ amparo du requérant par trois nouveaux magistrats de la haute juridiction.

Une copie du recours fut transmise pour observations au requérant, qui présenta un premier mémoire en réponse où il abordait exclusivement la question de l’impartialité. Ultérieurement, le requérant présenta de nouvelles observations où il souleva les irrégularités dans la notification. Il justifia le retard dans l’introduction de ses deuxièmes observations au motif qu’il n’avait eu accès à ces informations qu’après le dépôt de son premier recours d’ amparo , soit après le 24 mars 2003.

Par une décision ( auto ) du 27 octobre 2003 (ATC 348/2003), le Tribunal constitutionnel accepta le recours de súplica , laissa sans effet la décision du 23 juillet 2003 et assigna l’examen du recours d’ amparo à une autre formation de magistrats, qui, le 4 novembre 2004, le rejeta comme étant manifestement mal fondé. D’une part, elle signala que l’information fournie par le requérant dans un deuxième temps ne pouvait être prise en compte. En effet, la jurisprudence constitutionnelle exigeait que tous les documents et prétentions soient présentés lors du dépôt du mémoire initial, sans que des éléments ultérieurs ne puissent être ajoutés. D’autre part, la haute juridiction réitéra les arguments de la décision du 23 juillet 2003 relatifs au choix des modalités d’exécution des jugements rendus par les juridictions ordinaires. Finalement, le Tribunal constitutionnel répondit au grief tiré de l’absence de notification et rappela à cet égard que le requérant avait fait preuve de négligence en n’inscrivant pas immédiatement le local au registre foncier. Dès lors, dans la mesure où son nom ne figurait pas non plus dans le dossier administratif, le tribunal a quo ne pouvait raisonnablement connaître son identité.

Le ministère public contesta cette décision et interjeta un recours de súplica , au motif que les documents que le requérant avait apporté ultérieurement étaient essentiels pour l’affaire, dans la mesure où ils attestaient qu’il était reconnu comme propriétaire par des tiers (en l’espèce, par des communications que lui adressaient le reste des copropriétaires, ainsi que par le permis de travaux octroyé par la municipalité). Dès lors, un comportement diligent des tribunaux aurait permis de le localiser afin qu’il puisse se constituer partie civile.

Le requérant reçut une notification de ce recours et y adhéra.

Par une décision ( auto ) du 26 janvier 2005, la haute juridiction rappela principalement que l’absence d’assignation ne portait atteinte à la Constitution que si « l’intéressé aurait pu être identifié par le tribunal », condition qui, conformément à la jurisprudence constitutionnelle, n’était pas remplie en l’espèce. A la lumière de ces arguments, le Tribunal constitutionnel rejeta la súplica et confirma la décision du 4 novembre de 2004.

Le 16 février 2005, le requérant sollicita auprès du Tribunal suprême la rectification de « l’erreur matérielle » commise par les juridictions espagnoles en ne l’identifiant pas comme le propriétaire légitime du local. A cet égard, il demanda la nullité de la procédure à partir de 1997 ainsi que la restitution de la totalité de son local (dont une partie s’était vue affectée par les travaux) ou, alternativement, que ledit local fasse l’objet d’une procédure d’expropriation et qu’il soit indemnisé.

Par une décision du 9 mars 2005, notifiée le 4 avril 2005, le Tribunal suprême rejeta ses prétentions, au motif qu’elles avaient été largement examinées et rejetées de façon dûment motivée par le Tribunal constitutionnel. B. Le droit interne pertinent

La Constitution Article 24 « 1. Toute personne a le droit d’obtenir une protection effective des juges et tribunaux pour l’exercice de ses droits et intérêts légitimes en étant en toute hypothèse en mesure de se défendre. 2. De même, toute personne a le droit d’être entendue par un juge de droit commun déterminé préalablement par la loi, de se défendre et de se faire assister par un avocat, d’être informée de toute accusation portée contre elle, d’avoir un procès public sans délai indu et dans le respect de toutes les garanties, d’utiliser les moyens de preuve pertinents pour sa défense, de ne pas s’incriminer elle-même, de ne pas s’avouer coupable et d’être présumée innocente. (...) ».

Loi du 27 décembre 1956, relative à la juridiction contentieuse-administrative, applicable au moment des faits Article 61 « 1. Le tribunal (...) sollicitera également le dossier administratif à l’Administration ayant rendu l’acte ou la décision [contestés]. (...) ». Article 64 « 1. La décision de l’Administration qui accorde de remettre le dossier administratif au tribunal [qui l’a sollicité] sera immédiatement notifiée à tous ceux qui figurent comme « intéressés » dans ledit dossier. Ils seront assignés afin de pouvoir comparaître dans la procédure (...). Le dossier administratif sera enfin remis au tribunal avec le détail des notifications effectuées. 2. Une fois le dossier reçu, le tribunal vérifiera (...) la conformité des assignations. S’il vient à remarquer des irrégularités, il ordonnera d’effectuer les notifications manquantes. (...) ».

Nouvelle loi 29/1998 du 13 juillet 1998, relative à la juridiction contentieuse-administrative Article 48 « 1. Lorsque l’organe juridictionnel (...) sollicite le dossier administratif à l’Administration ayant rendu l’acte ou la décision [contestés], il requiert également de procéder aux notifications prévues à l’article 49 (...). (...) ». Article 49 « 1. La décision de l’Administration qui accorde de remettre le dossier administratif au tribunal [qui l’a sollicité] sera notifiée, dans les cinq jours suivant son adoption, à tous ceux qui figurent comme « intéressés » dans ledit dossier. Ils seront assignés afin de pouvoir comparaître dans la procédure dans un délai de neuf jours (...). La notification s’effectuera conformément aux prévisions de la loi sur la procédure administrative commune. 2. Le dossier administratif sera ensuite remis au tribunal avec le détail des notifications effectuées, ainsi que la mention de celles qui n’ont pas pu être faites dans le délai de rémission du dossier. Dans ce cas, l’Administration enverra les justificatifs ultérieurement. 3. Une fois le dossier reçu, le juge ou tribunal vérifiera (...) la conformité des assignations. S’il vient à remarquer des irrégularités, il ordonnera à l’Administration d’effectuer les notifications manquantes, afin d’assurer la défense des intéressés qui soient identifiables. (...) ».

Loi hypothécaire, texte refondu selon le Décret du 8 février 1946 Article 38 « Pour tous les effets légaux, il sera présumé que les droits réels inscrits au Registre existent et appartiennent à son titulaire sous la forme déterminée par l’inscription respective. De la même façon il sera présumé que celui ayant inscrit la propriété des immeubles ou droits réels en a la possession. (...). »

Code civil Article 1225 « Le document privé, reconnu légalement, aura la même valeur que l’acte authentique entre ceux l’ayant souscrit et leurs ayant cause. » Article 1227 « La date d’un document privé ne produira des effets face à des tiers qu’à partir du jour où il sera incorporé ou inscrit dans un registre public, ou lors du décès de l’un des signataires, ou dès qu’il sera remis à un fonctionnaire public (...). » GRIEFS Invoquant l’article 13 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié d’un recours effectif pour contester l’absence de notification de l’arrêt du Tribunal suprême du 20 décembre 1986. Il considère que le comportement des tribunaux espagnols a porté atteinte à son droit de propriété dans la mesure où son local s’est vu affecté par les travaux effectués sans qu’il ait eu la possibilité de participer à la procédure. EN DROIT A. Sur le grief tiré de l’article 13 de la Convention

Le requérant se plaint de l’absence de notification de l’arrêt du Tribunal suprême du 20 décembre 1986 et conteste l’argument des tribunaux d’après lequel ils ne disposaient pas de ses coordonnées, au motif que le local du requérant n’était pas inscrit au registre foncier au moment où la procédure commença. A cet égard, il signale qu’à la date où la municipalité lui octroya l’autorisation de travaux (soit le 17 novembre 1981), il fut dûment notifié en tant que propriétaire, alors que l’acquisition du local ne figurait encore que sur un contrat privé. Il est d’avis que le contrat produisait des effets vis-à-vis des tiers et, en particulier, de l’Administration. Il estime ne pas avoir bénéficié d’un recours effectif pour contester le manque de notification. La disposition invoquée prévoit : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » 1. Sur l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement

Le Gouvernement excipe de la tardiveté et du non-épuisement des voies de recours internes pour ce qui est des griefs soulevés à l’encontre des décisions rendues entre le 20 juillet 1998 et le 31 janvier 2003. Il renvoie à cet égard à la décision du 21 mars 2003 du Tribunal suprême et à celle du 4 novembre 2004 rendue par le Tribunal constitutionnel.

Le requérant conteste cette thèse.

La Cour relève que, bien qu’ayant fait référence au non-respect par le requérant des délais pour contester les décisions susmentionnées, tant le Tribunal suprême que le Tribunal constitutionnel ont examiné le fond du grief principal, à savoir le manque de notification et compte tenu de la négligence dont le requérant fit preuve en n’inscrivant pas immédiatement le local litigieux au registre foncier, ont rejeté son recours.

Au vu de ce qui précède, il convient donc d’écarter l’exception soulevée par le Gouvernement. 2. Sur le fond de la requête a) Thèses des parties

Le Gouvernement fait observer d’emblée que tant le Tribunal suprême que le Tribunal constitutionnel ont répondu aux arguments du requérant relatifs à l’absence de notification. Il s’ensuit que les recours introduits devant ces deux instances peuvent être considérés comme effectifs.

A l’appui de cette conclusion, le Gouvernement signale que dans sa décision du 21 mars 2003 le Tribunal suprême constata que le requérant s’était vu notifier des décisions qu’il prétendait ignorer. Le Tribunal fait référence aux accusés de réception signés pour chacune de ces décisions. Le Gouvernement attire l’attention sur la motivation contenue dans la première d’entre elles, à savoir celle rendue le 20 juillet 1998.

Le Gouvernement indique par ailleurs que la décision du 21 mars 2003 réitéra ces affirmations et ajouta que l’obligation de notification était limitée aux intéressés « figurant dans le dossier ». Dans sa décision du 4 novembre 2004, le Tribunal constitutionnel confirma que l’identité du requérant ne figurait point dans le dossier administratif en cours. A l’instar de la haute juridiction, le Gouvernement considère que la négligence du requérant constitue un élément essentiel à prendre en compte. En effet, celui-ci n’inscrivit la vente dans le registre foncier qu’en 2003.

En outre, se référant à l’article 38 de la loi hypothécaire, il note que les tribunaux internes l’invoquèrent à juste titre lorsqu’ils notifièrent à celui qui figurait comme titulaire du local dans le registre.

En définitive, le Gouvernement considère que la non-opposabilité à des tiers de documents privés ainsi que l’absence d’inscription du titre au registre foncier, ajoutés au comportement négligent du requérant suffisent pour conclure au rejet de la requête.

Dans la mesure où son identité figurait dans le dossier administratif existant à la mairie, le requérant estime qu’il était du devoir des tribunaux internes d’en avoir connaissance. A ce sujet, le requérant fait valoir qu’il s’est acquitté de sa quote-part des charges de la copropriété dès l’acquisition du local, sa qualité de propriétaire étant notoire et non contestée parmi le reste des voisins.

Par ailleurs, il rappelle que, conformément à la jurisprudence de la Cour, il appartient au Gouvernement de prouver l’existence de négligence. A la lumière des démarches qu’il a entreprises, il considère qu’une telle négligence n’a pas été suffisamment prouvée en l’espèce.

En outre, le requérant se plaint d’avoir fait l’objet d’un déni de justice dans la mesure où, d’une part, il ne s’est pas vu notifier l’arrêt du Tribunal suprême rendu le 20 décembre 1986 et, d’autre part, sa demande d’exécution de cet arrêt fut rejetée in limine litis par une décision du 20 juillet 1998 qui ne lui fut pas notifiée. b) Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que l’article 13 de la Convention exige l’existence, en droit interne, d’un recours permettant à l’autorité nationale compétente de connaître du contenu d’un « grief défendable » fondé sur la Convention ( Z. et autres c. Royaume-Uni [GC], n o 29392/95, § 108, CEDH 2001 ‑ V). L’objet de cet article est de fournir un moyen au travers duquel les justiciables puissent obtenir, au niveau national, le redressement des violations de leurs droits garantis par la Convention, avant d’avoir à mettre en œuvre le mécanisme international de plainte devant la Cour ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 152, CEDH 2000 ‑ XI).

La protection offerte par l’article 13 ne va pas toutefois jusqu’à exiger une forme particulière de recours, les Etats contractants se voyant reconnaître une certaine marge d’appréciation quant à la manière de se conformer aux obligations que leur fait cette disposition (voir, par exemple, Kaya c. Turquie , 19 février 1998, § 106, Recueil 1998 ‑ I, § 106).

La Cour est d’avis que les prétentions du requérant en l’espèce, relatives au prétendu manque de protection de son droit de propriété, peuvent s’analyser comme « défendables » aux fins de l’article 13 (voir Boyle et Rice c. Royaume-Uni , 27 avril 1988, § 52, série A n o 131). Dès lors, il devait disposer de recours effectifs et concrets de nature à lui garantir qu’il soit statué sur ses demandes.

Dans la mesure où le grief du requérant se concentre dans l’absence de recours pour contester le manque de notification des décisions internes, la Cour fait observer que le requérant a eu la possibilité de soulever ses prétentions devant les juridictions internes et contester l’exécution du jugement du 20 décembre 1986 ainsi que demander la nullité de ce jugement, cette dernière ayant été rejetée par la décision du 21 mars 2003 rendue par le Tribunal suprême. La Cour constate que tant ce Tribunal que le Tribunal constitutionnel ont examiné le fond des prétentions du requérant et les ont rejetées par des décisions suffisamment motivées et dénuées d’arbitraire. Ces décisions ont démontré qu’à partir du moment où le requérant fut considéré titulaire d’un intérêt légitime, à savoir le 23 juin 1999, il eut accès à tous les documents de la procédure, pouvant contester à tout moment les décisions internes le concernant. En outre, les juridictions espagnoles ont estimé de façon motivée que le requérant ne fut pas appelé au procès de démolition du local en raison de sa propre négligence, à savoir l’absence d’inscription de l’acte de vente au Registre foncier. De ce fait, les tribunaux internes s’adressèrent à celui qui figurait comme propriétaire dans ce Registre, à savoir l’agence immobilière à qui le requérant affirme avoir acheté le local.

Cette décision a pu également être contestée par le requérant par le biais d’un recours d’ amparo formé devant le Tribunal constitutionnel. La haute juridiction se prononça pour la première fois à ce sujet le 23 juillet 2003. Elle confirma ses arguments sur ce point le 4 novembre 2004 puis le 26 janvier 2005.

La Cour ne voit aucun autre motif de conclure que les procédures de l’espèce n’ont pas constitué un recours effectif pour les griefs soulevés par le requérant au titre de l’article 13 de la Convention.

En conséquence, ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention. B. Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention

Le requérant considère que le comportement des tribunaux espagnols a porté atteinte à son droit de propriété dans la mesure où son local s’est vu affecté par les travaux effectués sans qu’il ait eu la possibilité de participer à la procédure. L’article en cause dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » 1. Thèses des parties

Les observations du Gouvernement à cet égard sont essentiellement les mêmes que celles présentées sous l’angle de l’article 13 de la Convention.

De son côté, le requérant insiste sur le fait que le document privé de 1980 produit des effets vis-à-vis des tiers. A l’appui de ses arguments, il cite les articles 1225 et 1227 du code civil et considère que l’inscription au bureau des hypothèques est suffisante pour provoquer des effets face à des tiers.

Par ailleurs, le requérant se plaint que la mesure de limitation de son droit de propriété ne possède pas de base légale ni de but légitime et ne peut être considérée comme étant nécessaire dans une société démocratique. Il estime devoir supporter une charge spéciale exorbitante, qui ne répond pas à la notion de juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. 2. Appréciation de la Cour

La Cour signale que les griefs relatifs à l’article 1 du Protocole n o 1 trouvent leur origine dans les mêmes faits que ceux exposés ci-dessus pour l’article 13 et qu’il n’y a pas en l’espèce de différence dans la nature des intérêts protégés par les deux dispositions (voir a contrario, Borjonov c. Russie , arrêt du 22 janvier 2009, § 48). En particulier, la Cour est d’avis que les décisions relatives à la démolition de l’immeuble contestées par le requérant n’ont pas porté atteinte à son droit de propriété, dans la mesure où le manque de participation à la procédure fut motivé par sa propre négligence quant à l’inscription de son contrat privé au registre foncier (voir § 42 ci-dessus).

Eu égard à sa conclusion relative à cette dernière disposition, la Cour conclut également au rejet de ce grief comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président