SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 23651/07 prezentate de Antonio DEL PINO GARCIA și María ORTIN MENDEZ împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 14 iunie 2011 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemel, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos; judecătorii și grefierul de secțiune Santiago Quesada, având în vedere cererea menționată la 21 mai 2007, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții, domnul Antonio Del Pino García și doamna María Ortín Méndez, sunt cetățeni spanioli, cu reședința la Alicante. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul J.L. Mazón Costa, avocat la Murcia. Guvernul spaniol ( Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții locuiesc într-un apartament situat la primul etaj al unei clădiri, la baza căruia se află birourile companiei de asigurări A. Între decembrie 1996 și ianuarie 1997, compania de asigurări a făcut lucrări de renovare. Începând cu această dată, reclamanții au început să sufere daune cauzate de zgomot și vibrații de la instalația de încălzire și de aer condiționat situată sub apartamentul lor. În octombrie 1998, ca urmare a reclamațiilor reclamanților, compania de asigurări a făcut lucrări de izolare acustică. Din cauza persistenței zgomotului, instanțele au informat poliția locală d'Alicante care, într-un raport din 26 iulie 2000 a constatat că la ora 13:00 nivelul de zgomot înconjurător în apartament a fost de 36,8 decibeli, în timp ce nivelul sonor maxim permis de reglementare între orele 8 și 22 a fost de 35 decibeli. Un alt raport din 5 octombrie 2000 a raportat că nivelul zgomotului la ora 10:30 a fost de 41,8 decibeli. Printr-o decizie din 16 octombrie 2000, municipalitatea (Alicante) a dispus suspendarea funcționării instalației de încălzire și de climatizare pentru a realiza imediat lucrările relevante și efective de corectare a izolării acustice. La 5 ianuarie 2001, reclamanții, exasperați de persistența zgomotului și a vibrațiilor, au prezentat o acțiune civilă împotriva societății de asigurare pe lângă instanța de primă instanță n 4 d.Alicante. Ei au solicitat realizarea lucrărilor pentru a obține izolația acustică totală a instalației de încălzire și de aer condiționat, sfârșitul vibrațiilor, precum și reținerea unei despăgubiri pentru daunele suferite timp de patru ani. Într-un raport din 19 ianuarie 2001, poliția locală a constatat că nivelul zgomotului din apartamentul reclamanților era de 34,8 decibeli, deci nu mai mult de 35 decibeli autorizați în mod legal între orele 8 și 22.10. Printr-o decizie din 6 februarie 2001, municipalitatea din Alicante a autorizat funcționarea instalației de încălzire și de aer condiționat a societății de asigurare. 11. La 25 octombrie 2001, în timpul activității judiciare a apartamentului, comisia judiciară a constatat existența unei probleme sonore ușoare în camera reclamanților, fără nici o vibrație. La cererea reclamanților, comisia judiciară a vizitat biroul companiei de asigurări și a constatat că, în timpul perioadei de probă, aparatul de încălzire și de aer condiționat funcționa la puterea sa maximă. 12. Prin hotărârea din 28 iunie 2002, judecătorul de primă instanță nr. 4 d.Alicante a primit parțial pretențiile reclamanților și a obligat societatea de asigurare să le plătească o despăgubire, a cărei sumă trebuia stabilită în momentul executării hotărârii. Cu toate acestea, judecătorul a respins pretenția reclamanților de a obliga compania de asigurări să efectueze lucrări de izolare acustică totală și să evite vibrațiile. Având în vedere raportul poliției locale din 19 ianuarie 2001, precum și experiența judiciară din 25 ianuarie 2001 octombrie 2001, s-a estimat că instalația de încălzire și de climatizare situată în spațiul pârâtului emitea daune sonore ușoare care nu depășeau limitele de reglementare și nu transmiteau vibrații. 13. Cu toate acestea, judecătorul a luat în considerare faptul că, în ianuarie 1997 și la 16 octombrie 2000, reclamanții suportaseră daune sonore cu un nivel superior limitelor legale. În această privință, Tribunalul a precizat că societatea de asigurări nu a adoptat măsurile necesare pentru a evita ca activitatea sa să afecteze intimitatea și calitatea vieții persoanelor până la lucrările de izolare acustică desfășurate în octombrie 1998, care s-au dovedit insuficiente având în vedere medierile și deciziile luate de municipalitate în octombrie 2000. Pe de altă parte, el a observat că această situație, care a durat aproape patru ani, a afectat calitatea vieții primului solicitant. Într-adevăr, o expertiză psihologică a arătat că acesta din urmă prezenta o tulburare de anxietate cauzată de prelungirea problemei de zgomot, mai ales că el nu a avut nici o tulburare psihologică înainte. 14. Prin hotărârea din 3 martie 2003, societatea de asigurări și reclamanții au făcut recurs. Având în vedere toate dovezile analizate, în special experiența judiciară din octombrie 2001, Comisia concluzionează că nu există vibrații în interiorul domiciliului reclamanților și a menționat că zgomotul detectat a fost redus sau inexistent. În ceea ce privește zgomotul și vibrațiile din trecut, Comisia a raportat că singurele date obiective existente în dosarul procedurii au fost rapoartele poliției locale din iulie și din iulie 2000, care au constatat o ușoară depășire a zgomotului în interiorul apartamentului, în comparație cu limita de 35 de decibeli stabilită în mod regulamentar între orele 8 și 22 de ore (de 1,8 și respectiv 6,8 decibeli). În conformitate cu dispozițiile din orașul d'Alicante privind protecția împotriva zgomotului și vibrațiilor, aceste niveluri de zgomot erau cuprinse într-o fâșie ușoară, o depășire de 10 decibeli fiind necesară pentru a constitui o infracțiune gravă și 15 decibeli pentru o infracțiune foarte gravă. 16. nota, de asemenea, că numai zgomotele continue, emise în orele rezervate pentru odihnă, sau un nivel superior limitelor stabilite de reglementare, care implicau o intruziune în sfera privată, împiedicau dezvoltarea personală sau activitățile persoanelor, fără motiv suficient de justificat pentru a face acest lucru, ceea ce nu a fost cazul prejudiciilor sonore care au făcut obiectul litigiului. 17. Reclamanții au prezentat o acțiune în nulitate a actelor de procedură, care a reclamat că la a audiencia Provincial nu a examinat o expertiză psihologică pe care o prezentaseră în fața acestei instanțe. Printr-o decizie din 28 martie 2003, audiencia Provincial a respins-o. 18. La 24 aprilie 2003, reclamanții au formulat o acțiune în recurs la amgaro în fața Tribunalului Constituțional, invocând articolele 15 (de la dreptul la integritate fizică și morală), 18 (de la dreptul la inviolabilitate a domiciliului) și 24 (de la dreptul la un proces echitabil) din Constituție. 19. La 20 septembrie 2005, aceștia au făcut să se adreseze Tribunalului Constituțional că a întârziat să se pronunțe cu privire la eligibilitatea recursului lor la amgaro 20. La 2 noiembrie 2005, Curtea Supremă le-a acordat reclamanților o perioadă de zece zile pentru a prezenta afirmații cu privire la la: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ianuarie 2006, Tribunalul Constituțional a declarat acțiunea d Printr-o hotărâre din 20 noiembrie 2006, notificată la 4 decembrie 2006, Tribunalul Constituțional a declarat recursul d S-a considerat că acțiunea în nulitate prezentată de Ön Õ nu era relevantă, deoarece se referea la neexaminarea unei expertize psihologice, ceea ce era o chestiune de apreciere a probelor care vizau fondul obiectului cauzei, și nu o lipsă de formă, astfel cum se impunea la art. 240 Õ 3 din Legea organică privind Puterea Judiciară. În aceste condiții, acesta a considerat că termenul legal de 20 de zile pentru introducerea căii de atac d la 24 aprilie 2003, termenul de 20 de zile s . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Împotriva acestei hotărâri, recurentele au prezentat o acțiune în nulitate. Prin decizia din 28 februarie 2007, Tribunalul Constituțional a respins acțiunea Dispozițiile privind drepturile fundamentale și libertățile recunoscute de Constituție vor fi interpretate în conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu tratatele și acordurile internaționale ratificate în acest domeniu în Spania. art. 15 Toți au dreptul la viață și la integritate fizică și morală, (...) art. 18 alineatul (2) Casa este inviolabilă. (...) art. 45 alineatul (1) Orice persoană are dreptul să se bucure de un mediu adecvat pentru a-și dezvolta personalitatea și are obligația de a o păstra. (...) art. 53 alineatul (2) Orice cetățean poate solicita protecția libertăților și drepturilor recunoscute în art. 14 și în secțiunea 1 a capitolului 2 în fața instanțelor obișnuite printr-o acțiune întemeiată pe principiile priorității și ale procedurii sumare și, dacă este cazul, prin acțiunea individuală de protecție (amgaro) în fața Tribunalului Constituțional. (...) Legea organică 6/1985 din 1 iulie 1985, privind puterea judiciară, în versiunea în vigoare la data faptelor art. 240 alineatul (3) Ca regulă generală, acțiunea în nulitate a procedurii nu este admisă. Cu toate acestea, în mod excepțional, părțile legitime sau cele care ar fi trebuit să fie pot solicita în scris declarația de nulitate a procedurii din cauza unor deficiențe de formalitate care au cauzat o situație de a se apăra (indefensión) sau din cauza lipsei motivării hotărârii sau a congruenței ( în cazul în care, în primul caz, astfel de deficiențe nu au putut fi invocate înainte de pronunțarea hotărârii sau a hotărârii prin care se încheie procedura și în oricare dintre celelalte cazuri, hotărârea sau hotărârea nu sunt susceptibile de recurs pentru repararea încălcării dreptului de apărare. Instanța sau instanța care a pronunțat hotărârea sau hotărârea devenită definitivă va avea competența de a cunoaște această acțiune. Termenul pentru depunerea cererii de declarare a nulității va fi de douăzeci de zile de la notificarea hotărârii, a deciziei sau, dacă este cazul, de la data la care a avut cunoștință de defectul care duce la autoapărare. În acest din urmă caz, nulitatea nu poate fi solicitată după expirarea termenului de cinci ani de la notificarea hotărârii sau a hotărârii. Judecătorul sau instanța va respinge orice acțiune în nulitate care are ca scop ridicarea altor întrebări. Decizia de respingere a acțiunii în nulitate nu va putea face obiectul niciunei acțiuni. Legea organică 2/1979 din 3 octombrie 1979 a Tribunalului Constituțional, în versiunea în vigoare la data faptelor art. 44 1. Încălcările drepturilor și libertăților care pot fi protejate (amgaro) ) Constituțională, care ar găsi originea lor imediată și directă într-un act sau o omisiune a unui organism judiciar, poate da naștere acestei căi de atac, cu condiția ca următoarele condiții să fie îndeplinite (a) să fi fost epuizate toate căile de atac prevăzute pe cale judiciară. (b) încălcarea dreptului sau a libertății să fie atribuită în mod imediat și direct unei acțiuni sau unei omisiuni a organismului judiciar, indiferent de faptele care au condus la procedura în cursul căreia aceasta este produsă, fapt asupra căruia Tribunalul Constituțional nu va putea să cunoască în nici un caz. (c) că dreptul constituțional încălcat a fost invocat în mod oficial în cadrul procedurii, de îndată ce este cazul, după ce se cunoaște încălcarea. (2) Termenul pentru introducerea căii de atac d mai târziu va fi de 20 de zile de la notificarea hotărârii pronunțate în cadrul procedurii judiciare. este atins de una sau mai multe defecte de natură reparabilă, secțiunea va proceda în modul prevăzut la art. 85 alin. (2); în cazul în care reparația nu are loc în termenul stabilit de această dispoziție, secțiunea va declara recursul inadmisibil printr-o decizie ( providencia) care nu poate face obiectul niciunei acțiuni. În cazurile reparabile la care se face referire la art. 50 din prezenta lege, Tribunalul va trebui să notifice reclamantului motivele de refuz existente, astfel încât acesta să poată remedia deficiențele constatate în termen de 10 zile. Hotărârea Tribunalului Constituțional 237/2006 din 17 iulie 2006 ... respectarea termenului prevăzut la art. 44 alineatul (2) din Legea organică a Tribunalului Constituțional nu constituie o cerință formală nejustificată, ci o garanție substanțială a certitudinii juridice care acționează ca termen de prescripție care nu poate fi prelungit, suspendat sau prelungit în mod artificial prin voința părților (...) în consecință, data de la care trebuie să începem să derulăm termenul respectiv este data la care reclamantul trebuie să facă acest lucru. amgaro a fost notificat sau a avut cunoștințe suficiente și irefutabile cu privire la decizia care pune capăt căii judiciare prealabile, fără a putea lua în considerare acțiunile vădit inexistente sau lipsite de orice șansă de reușită interjectate după această dată (a se vedea pentru toți Hotărârea 245/2000, din 16 octombrie 2000, temeiul de drept nr. 2 și numeroasele hotărâri citate). Hotărârea Tribunalului Constituțional 2888/2006 din 9 octombrie 2006 ... în conformitate cu doctrina consolidată a Tribunalului Constituțional, viciile ireparabile a căror acțiune ar putea fi atinsă nu sunt remediate dacă acțiunea este declarată inițial admisibilă Prin urmare, controlul condițiilor procedurale necesare pentru viabilitatea căii de atac poate fi efectuat întotdeauna în instanță, atât la cererea părților, cât și din oficiu (a se vedea, printre altele, Hotărârile 53/1983 din 20 iunie 1983, temeiul de drept nr; 91/1978 din 3 iunie 1987, temeiul de drept nr; 50/1991 din 11 martie 1991, temeiul de drept nr. ; 107/1995, din 3 iulie 1995, temeiul de drept n; 77/1999, din 26 aprilie 1999, temeiul de drept n; 208/2001, din 22 octombrie, temeiul de drept n; 69/2003, din 9 aprilie 2003, temeiul de drept n; 72/2004, din 19 aprilie 2004, temeiul de drept n; și 90/67, din 24 mai 2004, temeiul de drept nr. 2). GRIEF 24. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții consideră că decizia Tribunalului Constituțional de a declara inadmisibilă acțiunea lor de a da amgaro constituie un caz de negare a justiției. În special, aceștia se plâng că, atunci când Înalta Instană le-a acordat un termen de zece zile pentru a remedia lipsa de conținut constituțional al acțiunii lor de la amgaro , nu a pus întrebări cu privire la caracterul nepertinent al acțiunii în nulitate și la întârzierea acțiunii lor. 25. Reclamanții se plâng că nu au primit nicio despăgubire pentru zgomotele și vibrațiile pe care le-au suportat timp de aproape patru ani în apartamentul lor, în pofida faptului că judecata de primă instanță a recunoscut că au suportat zgomote și vibrații care au depășit limitele de reglementare stabilite. În ceea ce privește excepția preliminară de neobosire a căilor de atac interne 26. Guvernul consideră că cererea trebuie declarată inadmisibilă din cauza neobosirii căilor de atac interne, în măsura în care recursul d În ceea ce le privește, reclamanții susțin că Tribunalul Constituțional nu a formulat obiecții împotriva lipsei de pertinență a acțiunii în nulitate și a întârzierii acțiunii lor în decizia sa din 2 decembrie 2012. În noiembrie 2005, prin care li s-a acordat un termen pentru a prezenta acuzații privind un alt motiv de refuz, ei consideră că acțiunea în nulitate era pertinentă. 28. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 din Convenție, nu poate fi sesizată cu o rejudecare decât după epuizarea căilor de atac interne. În această privință, Curtea reamintește jurisprudența constantă a organelor Convenției potrivit căreia nu există nici o epuizare atunci când o acțiune a fost declarată inadmisibilă ca urmare a nerespectării unei formalități ( Ben Salah Adraqui și Dhaime c. Spania (dec.), n 45023/98, CEDO 2000-IV). 29. În speță, Curtea constată că reclamanții își arată dezacordul cu interpretarea făcută de Tribunalul Constituțional în ceea ce privește lipsa de pertinență a acțiunii în nulitate care a condus la introducerea tardivă a acțiunii lor din În această privință, Curtea reamintește că nu are ca sarcină să înlocuiască instanțele interne. Într-adevăr, aceasta este în primul rând autorităților naționale, în special curților și tribunalelor, pe care le revine de fapt legislația internă (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Brualla Gómez de la Torrec. Spania, 19 decembrie 1997, § 31, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997 VIII) și nu va înlocui propria sa apreciere a dreptului la dreptul lor în lipsa uneirbitrale (a se vedea, printre altele, Tejedor García c. Spania, 16 decembrie 1997, § 31, Rec., 1997 VIII). 31. Acest lucru este adevărat și în ceea ce privește interpretarea de către instanțele judecătorești a normelor de natură procedurală. Astfel, Curtea nu este competentă să examineze diferitele reglementări existente în statele membre în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a acțiunilor și nici interpretarea pe care instanțele acestor state o exercită asupra condițiilor menționate (a se vedea Salt Hiper, S.A.c. Spania, 25779/03, § 24, 7 iunie 2007). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . prezentat de recurente la 24 aprilie 2003, după ce a concluzionat că termenul de 20 de zile pentru prezentarea acțiunii prevăzute la art. 44 alineatul (2) din Legea organică a Tribunalului Constituțional a început să curgă la 11 martie 2003, data notificării hotărârii în apel din 11 martie 2003, data la care a fost pronunțată hotărârea în cauza de la în scris. - (RO) În plus, Curtea spaniolă a considerat că acțiunea în nulitate interjetată de către tribunale nu a întrerupt termenul menționat, în măsura în care aceasta nu a fost relevantă. Această concluzie se află, de asemenea, în coroborare cu respingerea limică a acțiunii în nulitate de către Audiencia Provincial . În opinia Curții, această interpretare a legislației interne a Tribunalului Constituțional nu poate fi calificată drept "arbitrară," de nerațional sau de natură să submineze echitatea procedurii. 33. Reclamanții se plâng că nu au fost informați în prealabil cu privire la întârzierea acțiunii lor de la amgaro , în timp ce Tribunalul Constituțional, printr-o decizie din 2 noiembrie 2005, le-a acordat un termen de zece zile pentru a prezenta acuzații referitoare la un alt motiv d Cu toate acestea, Curtea constată că nerespectarea de către solicitanți a termenului legal de introducere a acțiunii d mail amparo constituie un defect de natură obiectivă și ireparabilă, care face inutilă posibilitatea de a prezenta afirmații pentru a-l repara (a opuso, Saez Maeso c. Spania, n 77837/01, 9 noiembrie 2004 și Llavador Carretero c. Spania, 21937/06, 15 decembrie 2009).În plus, Curtea constată că, în conformitate cu art. 85 alineatul (2) din Legea organică a Tribunalului Constituțional (a se vedea titlul 3. Legea organică 2/1979 din 3 octombrie 1979 a Tribunalului Constituțional, mai sus), în înalta instanță spaniolă, nu avea obligația de a notifica motivul de a se pronunța și de a acorda un termen de zece zile decât în cazul în care defectul constatat este de natură reparabilă. 34. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că instanele nu au epuizat în mod corespunzător căile de atac interne care le-au fost deschise în dreptul spaniol, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenie. În consecină, cererea trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (4) din Convenie. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Moduler Președinte
de la requête n
o
23651/07
présentée par Antonio DEL PINO GARCIA et María ORTIN MENDEZ
contre l’Espagne
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 14 juin 2011 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 21 mai 2007,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Les requérants, M. Antonio Del Pino García et Mme María Ortín Méndez, sont des ressortissants espagnols, résidant à Alicante. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
J.L. Mazón Costa, avocat à Murcia. Le gouvernement espagnol («
le Gouvernement
») était représenté par son agent, M. I. Blasco Lozano, chef du service juridique des droits de l’homme au ministère de la Justice.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
Les requérants habitent un appartement situé au première étage d’un immeuble, au bas duquel se trouvent les bureaux de la compagnie d’assurances A.
4.
Entre décembre 1996 et janvier 1997, la compagnie d’assurances fit des travaux de rénovation. A partir de cette date, les requérants commencèrent à subir des nuisances provoquées par le bruit et les vibrations provenant de l’installation de chauffage et de climatisation située au dessous de leur appartement.
5.
En octobre 1998, suite aux plaintes des requérants, la compagnie d’assurance fit des travaux d’isolement acoustique.
6.
En raison de la persistance des bruits, les requérants s’adressèrent à la police locale d’Alicante qui, dans un rapport du 26 juillet 2000 constata qu’à 13 heures le niveau de bruit ambiant dans l’appartement était de 36,8
décibels, alors que le niveau sonore maximal permis réglementairement entre 8 heures et 22 heures était de 35 décibels. Un autre rapport du 5
octobre 2000 signala que le niveau de bruit à 10 heures 30 était de 41,8 décibels.
7.
Par une décision du 16 octobre 2000, la municipalité d’Alicante ordonna la suspension du fonctionnement de l’installation de chauffage et de climatisation pour réaliser de manière immédiate les travaux pertinents et effectifs de correction de l’isolement acoustique.
8.
Le 5 janvier 2001, les requérants, exaspérés par la persistance des bruits et des vibrations, présentèrent une action au civil contre la compagnie d’assurance auprès du juge de première instance n
o
4 d’Alicante. Ils sollicitèrent la réalisation des travaux afin d’obtenir l’isolation acoustique totale de l’installation de chauffage et de climatisation, la fin des vibrations, ainsi que le versement d’une indemnisation pour les dommages subis pendant quatre ans.
9.
Dans un rapport du 19 janvier 2001, la police locale constata que le niveau de bruit dans l’appartement des requérants était de 34,8 décibels, n’excédant donc pas la limite de 35 décibels permis réglementairement entre 8 heures et 22 heures.
10.
Par une décision du 6 février 2001, la municipalité d’Alicante autorisa le fonctionnement de l’installation de chauffage et de climatisation de la compagnie d’assurance.
11.
Le 25 octobre 2001, lors de l’expertise judiciaire de l’appartement, la commission judiciaire constata l’existence d’une nuisance sonore légère dans la chambre des requérants, sans aucune vibration. Cette nuisance diminuait dans la salle de bains et était presque inexistante dans le couloir. Avec les fenêtres ouvertes, la nuisance sonore augmentait légèrement. A la demande des requérants, la commission judiciaire visita le bureau de la compagnie d’assurance et constata que, pendant la durée de l’expertise, l’appareil de chauffage et de climatisation fonctionnait à sa puissance maximale.
12.
Par un jugement 28 juin 2002, le juge de première instance n
o
4 d’Alicante accueillit partiellement les prétentions des requérants et obligea la compagnie d’assurances à leur verser une indemnité, dont le montant devait être déterminé lors de l’exécution du jugement. Le juge rejeta, toutefois, la prétention des requérants de contraindre la compagnie d’assurances à réaliser des travaux tendant à l’isolation acoustique totale et à éviter les vibrations. Compte tenu du rapport de la police locale du 19
janvier 2001, ainsi que de l’expertise judiciaire effectuée le 25
octobre 2001, il estima que l’installation de chauffage et de climatisation située dans le local de la partie défenderesse émettait des nuisances sonores légères qui ne dépassaient pas les limites réglementaires et ne transmettait pas des vibrations.
13.
Cependant, le juge considéra qu’entre janvier 1997 et le 16 octobre 2000 les requérants avaient supporté des nuisances sonores d’un niveau supérieur aux limites légales. Il nota, à cet égard, que la compagnie d’assurances n’avait pas adopté les mesures nécessaires pour éviter que son activité affectât l’intimité et la qualité de vie des requérants jusqu’aux travaux d’isolation acoustique réalisés en octobre 1998, qui s’étaient avérés insuffisants au vu des médiations et de la décision prise par la municipalité en octobre 2000. Par ailleurs, il observa que cette situation, qui se prolongea pendant presque quatre ans, affecta la qualité de vie du premier requérant. En effet, une expertise psychologique montrait que ce dernier présentait un trouble d’anxiété dû à la prolongation du problème de bruits, précisant qu’il n’avait eu aucun trouble psychologique auparavant.
14.
La compagnie d’assurances ainsi que les requérants firent appel. Par un arrêt du 3 mars 2003, l’
Audiencia Provincial
d’Alicante annula le jugement de première instance et acquitta la compagnie d’assurance de l’obligation de payer une indemnité aux requérants. Compte tenu de l’ensemble des preuves analysées, et notamment de l’expertise judiciaire d’octobre 2001, elle conclut à l’absence de vibrations à l’intérieur du domicile des requérants et nota que les nuisances sonores détectées étaient faibles ou inexistantes.
15.
Pour ce qui est des nuisances sonores et des vibrations dans le passé, elle signala que les seules données objectives existant dans le dossier de la procédure étaient les rapports de la police locale de juillet et d’octobre 2000, qui constataient un léger dépassement sonore à l’intérieur de l’appartement par rapport à la limite de 35 décibels fixée réglementairement entre 8 heures et 22 heures (de 1,8 et 6,8 décibels respectivement). Conformément aux dispositions de l’arrêté municipal d’Alicante relatif à la protection contre les bruits et les vibrations, ces niveaux de bruit étaient constitutifs d’une infraction légère, un dépassement de 10 décibels étant exigé pour constituer une infraction grave et de 15 décibels pour une infraction très grave.
16.
L’
Audiencia Provincial
nota, en outre, que seuls étaient interdits les bruits continus, émis dans les heures réservées pour le repos, ou d’un niveau supérieur aux limites fixées réglementairement, qui impliquaient une intrusion dans la sphère privée, empêchant le développement personnel ou les activités des personnes, sans raison suffisamment justifiée pour le faire, ce qui n’était pas le cas des nuisances sonores objet du litige.
17.
Les requérants présentèrent une action en nullité des actes de la procédure, se plaignant que l’
Audiencia Provincial
n’avait pas examiné une expertise psychologique qu’ils avaient présentée devant ce tribunal. Par une décision du 28
mars 2003, l’
Audiencia Provincial
la rejeta.
18.
Le 24 avril 2003, les requérants formèrent un recours d’
amparo
devant le Tribunal constitutionnel, invoquant les articles 15 (droit à l’intégrité physique et morale), 18 (droit à l’inviolabilité du domicile) et 24
(droit à un procès équitable) de la Constitution.
19.
Le 20 septembre 2005, ils firent valoir auprès du Tribunal constitutionnel qu’il tardait à se prononcer sur l’admissibilité de leur recours d’
amparo
.
20.
Le 2 novembre 2005, la haute juridiction accorda aux requérants un délai de dix jours pour présenter des allégations concernant l’éventuel manque de contenu constitutionnel de leur recours d’
amparo
, motif d’irrecevabilité prévu par l’article 50 § 1 c) de la Loi organique du Tribunal constitutionnel.
21.
Les requérants présentèrent leurs allégations en temps voulu. Le 11
janvier 2006, le Tribunal constitutionnel déclara le recours d’
amparo
recevable et invita les autres parties à présenter leurs allégations dans un délai de dix jours. Le ministère public sollicita l’octroi de l’
amparo
aux requérants pour la violation des droits à l’intégrité physique et morale et à l’inviolabilité du domicile.
22.
Par un arrêt du 20 novembre 2006, notifié le 4 décembre 2006, le Tribunal constitutionnel déclara le recours d’
amparo
irrecevable pour tardiveté. Il estima que l’action en nullité présentée par les requérants n’était pas pertinente, car elle portait sur le non-examen d’une expertise psychologique, ce qui était une question d’appréciation des preuves visant le fond de l’objet du litige et non un défaut de forme, comme l’exigeait l’article 240 § 3 de la Loi organique relative au Pouvoir judiciaire. Dans ces conditions, il considéra que le délai légal de vingt jours pour introduire le recours d’
amparo
commençait à courir à partir de la date de notification de l’arrêt rendu en appel par l’
Audiencia Provincial
d’Alicante le 3 mars 2003, à savoir le 11 mars 2003. Dans la mesure où les requérants présentèrent leur recours d’
amparo
le 24 avril 2003, le délai de vingt jours s’était déjà écoulé à cette date, en raison de l’exercice d’une voie de recours manifestement dépourvue de toute chance de succès.
23.
Contre cet arrêt, les requérants présentèrent une action en nullité. Par une décision du 28 février 2007, le Tribunal constitutionnel rejeta l’action rappelant qu’aucun recours n’était possible à l’encontre d’un arrêt rendu par la haute juridiction.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Constitution
Article 10 § 2
«
Les dispositions relatives aux droits fondamentaux et aux libertés reconnus par la Constitution seront interprétées conformément à la Déclaration Universelle des Droits de l’Homme et aux traités et accords internationaux ratifiés dans ce domaine par l’Espagne.
»
Article 15
«
Tous ont droit à la vie et à l’intégrité physique et morale, (...)
»
Article 18 § 2
«
Le domicile est inviolable. (...)
»
Article 45 § 1
«
Toute personne a le droit de jouir d’un environnement approprié pour développer sa personnalité et a le devoir de le conserver.
(...)
»
Article 53 § 2
«
Tout citoyen peut demander la protection des libertés et des droits reconnus à l’article 14 et à la section première du chapitre deux devant les tribunaux ordinaires par une action fondée sur les principes de priorité et de la procédure sommaire et, le cas échéant, par le recours individuel de protection (
amparo
) devant le Tribunal constitutionnel. (...)
»
2.
Loi organique 6/1985, du 1
er
juillet 1985, relative au Pouvoir judiciaire, dans la version en vigueur à l’époque des faits
Article 240 § 3
«
En règle générale, l’action en nullité de la procédure n’est pas admise. Toutefois, exceptionnellement, les parties légitimes ou celles qui auraient dû l’être peuvent solliciter par écrit la déclaration de nullité de la procédure en raison de défauts de formalité ayant causé une situation d’impossibilité de se défendre (
indefensión
) ou pour défaut de motivation du jugement ou de congruence (
incongruencia
) de l’arrêt, pourvu que, dans le premier cas, de tels défauts n’aient pas pu être invoqués avant le prononcé de l’arrêt ou de la décision mettant un terme à la procédure et que, dans l’un ou l’autre cas, l’arrêt ou la décision ne soient pas susceptibles de recours visant à réparer les atteintes aux droits de défense.
Le juge ou tribunal ayant rendu le jugement ou la décision devenue définitive sera compétent pour connaître de cette action. Le délai pour formuler la demande en nullité sera de vingt jours à partir de la notification du jugement, de la décision ou, le cas échéant, à compter du moment où l’intéressé a eu connaissance du défaut entraînant l’impossibilité de se défendre. Dans ce dernier cas, la nullité ne peut pas être requise une fois passé le délai de cinq ans depuis la notification du jugement ou de la décision. Le juge ou tribunal rejettera toute action en nullité ayant pour but de soulever d’autres questions. La décision rejetant l’action en nullité ne pourra pas faire l’objet d’un quelconque recours.
»
3.
Loi organique 2/1979, du 3 octobre 1979, du Tribunal constitutionnel, dans la version en vigueur à l’époque des faits
Article 44
«
1.Les violations des droits et libertés susceptibles de protection (
amparo
) constitutionnelle, qui trouveraient leur origine immédiate et directe dans un acte ou une omission d’un organe judiciaire, pourront donner lieu à ce recours pourvu que les conditions suivantes soient remplies
:
a) Que tous les recours prévus dans la voie judiciaire aient été épuisés.
b) Que la violation du droit ou de la liberté soit imputable de manière immédiate et directe à une action ou à une omission de l’organe judiciaire, indépendamment des faits ayant donné lieu à la procédure au cours de laquelle elle s’est produite, faits sur lesquels le Tribunal constitutionnel ne pourra connaître en aucun cas.
c) Que le droit constitutionnel enfreint ait été formellement invoqué lors de la procédure, dès qu’il y a lieu, une fois la violation connue.
2.Le délai pour introduire le recours d’
amparo
sera de vingt jours à compter de la notification de la décision rendue dans la procédure judiciaire.
»
Article 50 § 5
«
Lors qu’un recours d’
amparo
est atteint d’un ou de plusieurs défauts de nature réparable, la Section procédera de la manière prévue par l’article 85 § 2
; si la réparation ne se produit pas dans le délai fixé par cette disposition, la Section déclarera le recours irrecevable par une décision (
providencia
) qui ne pourra pas faire l’objet d’un quelconque recours.
»
Article 85 § 2
«
Dans les cas réparables auxquels fait référence l’article 50 de la présente Loi, le Tribunal devra notifier les motifs d’irrecevabilité existants au requérant, afin qu’il puisse réparer les défauts constatés dans un délai de dix jours.
»
4.
Arrêt du Tribunal constitutionnel 237/2006, du 17 juillet 2006
«
... le respect du délai prévu par l’article 44 § 2 de la Loi organique du Tribunal constitutionnel ne constitue pas une exigence formelle injustifiée, mais une garantie substantielle de la sécurité juridique qui agit en tant que délai de prescription qui ne peut pas être prorogé, ni suspendu ni artificiellement prolongé par la volonté des parties (...) en conséquence, la date à partir de laquelle il faut commencer à compter ledit délai est celle à laquelle le requérant en
amparo
fut notifié ou eut la connaissance suffisante et irréfutable de la décision mettant fin à la voie judiciaire préalable, sans pouvoir prendre en considération les recours manifestement inexistants ou dépourvus de toute chance de succès interjetés après cette date (voir pour tous, l’arrêt 245/2000, du 16 octobre 2000, fondement de droit n
o
2, et les nombreux arrêts y cités).
»
5.
Arrêt du Tribunal constitutionnel 288/2006, du 9 octobre 2006
«
... conformément à la doctrine consolidée du Tribunal constitutionnel, les vices irréparables dont le recours d’
amparo
pourrait être atteint ne sont pas réparés si le recours est initialement déclaré recevable
; dès lors, le contrôle des conditions procédurales requises pour la viabilité du recours peut toujours être effectué dans l’arrêt, tant à la demande des parties que d’office (voir entre autres, les arrêts 53/1983, du 20 juin 1983, fondement de droit n
o
2
; 91/1978, du 3 juin 1987, fondement de droit n
o
1
; 50/1991, du 11 mars 1991, fondement de droit n
o
3
; 107/1995, du 3 juillet 1995, fondement de droit n
o
2
; 77/1999, du 26 avril 1999, fondement de droit n
o
2
; 208/2001, du 22 octobre, fondement de droit n
o
2
; 69/2003, du 9 avril 2003, fondement de droit n
o
2
; 72/2004, du 19 avril 2004, fondement de droit n
o
5
; et 97/2004, du 24 mai 2004, fondement de droit n
o
2).
»
24.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants considèrent que la décision du Tribunal constitutionnel de déclarer irrecevable leur recours d’
amparo
constitue un cas de déni de justice. Plus particulièrement, ils se plaignent que lorsque la haute juridiction leur accorda un délai de dix jours pour réparer l’éventuel manque de contenu constitutionnel de leur recours d’
amparo
, elle ne posa aucune question sur le caractère non-pertinent de l’action en nullité et la tardiveté de leur recours.
25.
Les requérants invoquent également l’article 8 de la Convention. Ils se plaignent qu’ils n’ont reçu aucune indemnisation pour les bruits et les vibrations qu’ils ont subis pendant presque quatre ans dans leur appartement, malgré le fait que le jugement de première instance ait reconnu qu’ils avaient supporté des bruits et des vibrations qui avaient dépassé les limites réglementairement fixées.
Sur l’exception préliminaire de non-épuisement des voies de recours internes
26.
Le Gouvernement estime que la requête doit être déclarée irrecevable en raison du non-épuisement des voies des recours internes, dans la mesure où le recours d’
amparo
formé par les requérants devant le Tribunal constitutionnel fut déclaré irrecevable pour tardiveté.
27.
Pour leur part, les requérants allèguent que le Tribunal constitutionnel ne formula aucune objection contre le manque de pertinence de l’action en nullité et la tardiveté de leur recours d’
amparo
dans sa décision du 2
novembre 2005 par laquelle ils se sont vus accorder un délai pour présenter des allégations concernant un autre motif d’irrecevabilité. Par ailleurs, ils considèrent que l’action en nullité était pertinente.
28.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 de la Convention, elle ne peut être saisie d’une requête qu’après l’épuisement des voies de recours internes. A cet égard, elle rappelle la jurisprudence constante des organes de la Convention selon laquelle il n’y a pas d’épuisement lorsqu’un recours a été déclaré irrecevable à la suite du non-respect d’une formalité (
Ben Salah Adraqui et Dhaime c. Espagne
(déc.), n
o
29.
En l’espèce, la Cour observe que les requérants montrent leur désaccord avec l’interprétation faite par le Tribunal constitutionnel en ce qui concerne le manque de pertinence de l’action en nullité ayant donné lieu à l’introduction tardive de leur recours d’
amparo
.
30.
A cet égard, la Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. En effet, c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt
Brualla Gómez de la Torre c. Espagne
, 19 décembre 1997, § 31,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VIII), et elle ne substituera pas sa propre appréciation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire (voir, entre autres,
Tejedor García c.
Espagne
, 16 décembre 1997, § 31,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
31.
Cela est aussi vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux de règles de nature procédurale. Ainsi, la Cour n’est pas compétente pour examiner les différentes réglementations existantes dans les États membres quant aux conditions de recevabilité des recours, ni l’interprétation que les juridictions de ces États effectuent sur lesdites conditions (voir
Salt Hiper, S.A. c.
Espagne
, n
o
25779/03, §
24, 7
juin 2007).
32.
C’est en principe aux juridictions internes de veiller au respect de ces conditions dans le déroulement de leurs propres procédures. En l’espèce, la Cour relève que le Tribunal constitutionnel rejeta pour tardiveté le recours d’
amparo
présenté par les requérants le 24 avril 2003, après avoir conclu que le délai de vingt jours pour la présentation du recours prévu par l’article 44 § 2 de la Loi organique du Tribunal constitutionnel avait commencé à courir le 11 mars 2003, date de notification de l’arrêt rendu en appel par l’
Audiencia Provincial
d’Alicante. La haute juridiction espagnole considéra que l’action en nullité interjetée par les requérants n’avait pas interrompu ledit délai, dans la mesure où elle n’était pas pertinente. Cette conclusion se trouve, en outre, corroborée par le rejet
a
limine
de l’action en nullité par l’
Audiencia
Provincial
. De l’avis de la Cour, cette interprétation de la législation interne effectuée par le Tribunal constitutionnel ne saurait pas être qualifiée d’arbitraire, de déraisonnable ou de nature à entacher l’équité de la procédure.
33.
Les requérants se plaignent de ne pas avoir été informés, au préalable, de la tardiveté de leur recours d’
amparo
, alors que le Tribunal constitutionnel, par une décision du 2 novembre 2005, leur accorda un délai de dix jours pour présenter des allégations concernant un autre motif d’irrecevabilité. Certes le Tribunal constitutionnel ne souleva pas l’éventuelle tardiveté du recours lors de la phase préliminaire d’examen des conditions de recevabilité. Cependant, la Cour constate que le non-respect par les requérants du délai légal pour introduire le recours d’
amparo
constitue un défaut de nature objective et irréparable, qui rend inutile la possibilité de présenter des allégations afin de le réparer (
a contrario, Saez Maeso c. Espagne
, n
o
77837/01, 9 novembre 2004 et
Llavador Carretero c. Espagne
, n
o
21937/06, 15 décembre 2009). Au demeurant, la Cour note que conformément à l’article 85 § 2 de la Loi organique du Tribunal constitutionnel (voir titre 3.
Loi organique 2/1979, du 3 octobre 1979, du Tribunal constitutionnel,
ci-dessus), la haute juridiction espagnole n’était obligée de notifier le motif d’irrecevabilité et d’accorder un délai de dix jours que lorsque le défaut constaté est de nature réparable.
34.
Au vu de ce qui précède, la Cour estime que les requérants n’ont pas correctement épuisé les voies de recours internes qui les étaient ouvertes en droit espagnol, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président