GOMEZ LOPEZ c. ESPAGNE

GOMEZ LOPEZ c. ESPAGNE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 43146/05 prezentate de María GÓMEZ LÓPEZ și Ana María GÓMEZ LÓPEZ contra Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 24 noiembrie 2009 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători; din Santiago Quesada, grefierul secțiunii, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 decembrie 2005, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurente, După ce au intenționat, pronunță următoarea decizie: María Gómez López și Ana María Gómez López sunt cetățeni spanioli, născuți în 1957 și, respectiv, 1966 și rezidenți în Lorca (Murcia). Ele sunt reprezentate în fața Curții de către J.L. Mazón Costa, avocat la Murcia. Guvernul pârât este reprezentat de domnul I. Blasco, șeful Serviciului juridic pentru drepturile omului în Ministerul Justiției. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Recurentele sunt cumnatele doamnei G. López Ostra, a cărei cerere în fața Curții Europene a încheiat cu o hotărâre de încălcare a articolului 8 din Convenție (n 16798/90, 9 decembrie 1994). La originea cauzei se aflau neplăcerile cauzate de stația de tratare a apelor și a deșeurilor situată în apropierea domiciliului recurentei din cauza numeroaselor industrii de piele situate în orașul Lorca. Recurentele, care locuiesc în același oraș, se plâng de funcționarea defectuoasă a stației de tratare a apelor uzate, ceea ce ar fi împotriva hotărârii Curții din 1994. În această privință, ele au inițiat două proceduri. Procedură împotriva permisului de instalare și deschidere acordat de municipalitate Recurentele au introdus o acțiune în instanță administrativă la Tribunalul Superior de Justiție de la Murcia și au obiectat la concesiunea de către municipalitatea permiselor de instalare și de deschidere a stației. Acțiunea lor a fost respinsă printr-o hotărâre din 18 februarie 1997. Tribunalul a semnalat că permisul de instalare fusese acordat stației în litigiu în anumite condiții de amenajare a activității de înălbire, în special în ceea ce privește vărsările apelor reziduale, vizând tocmai să se evite eventualele daune. Aceste cerințe erau rezultatul constatării încălcării prin hotărârea Curții de la Strasbourg. După ce a verificat dacă stația respectă aceste condiții, municipalitatea a decis să autorizeze deschiderea acesteia, ceea ce, din avizul Tribunalului, nu putea fi considerat ca fiind nerațional sau înfășurat cu caracter arbitrar. Recurentele au luat măsuri în casare. Prin hotărârea din 4 iulie 2002, Tribunalul Suprem a respins acțiunea. Invocând articolele 15 (dreptul la integritate fizică) și 18 (dreptul la viața privată și de familie) din Constituție, recurentele au formulat două acțiuni separate d Prin decizia din 7 iunie 2005, o cameră a Tribunalului Constituțional a acceptat solicitarea a doi dintre magistrații săi de a renunța la tratamentul celor două acțiuni în cauză. În conformitate cu legea organică privind Curtea Constituțională, președinta Înaltei Instanțe a numit alți doi magistrați pentru a se ocupa de cauză. Prin două decizii din 23 iunie și 15 septembrie 2005, Tribunalul Constituțional a respins acțiunile. În primul rând, a menționat că recurentele nu au furnizat elemente de probă pentru a-și susține argumentele. Pe de altă parte, Curtea Supremă a constatat că hotărârea Curții de la Strasbourg se baza pe faptul că stația de tratare a apelor uzate funcționa fără permis din partea În același timp, recurentele au solicitat o despăgubire pentru răspunderea patrimonială a la ui din cauza zgomotelor, mirosurilor și poluării cauzate de stația de tratare a apelor uzate. Prin decizia din 17 decembrie 2002, municipalitatea Lorca a respins cererea lor. 10. Recurentele au introdus o acțiune judiciară administrativă împotriva acestei decizii. Prin hotărârea din 19 decembrie 2006, Tribunalul Superior de Justiție din Murcia a acceptat parțial acțiunea și a acordat fiecărei reclamante o compensație de 72 000 EUR (72 000 EUR). Tribunalul a constatat că condițiile legale de declarare a răspunderii patrimoniale a la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pe de altă parte, Tribunalul a solicitat luarea de măsuri necesare pentru ca încălcarea drepturilor fundamentale ale recurentelor să înceteze. 11. În cele din urmă, Tribunalul a respins pretențiile recurentelor privind pierderea valorii de piață a locuințelor lor din cauza prejudiciilor. Orice persoană are dreptul la viață și la integritate fizică și morală, fără ca în nici un caz ea să poată fi supusă torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Pedeapsa cu moartea este abolită, cu excepția dispozițiilor pe care le pot prevedea legile penale militare în timp de război. 1. Dreptul la onoare, la viața privată și de familie și la propria sa imagine este garantat. 2. Casa este inviolabilă. Nici o intrare sau percheziție nu va fi permisă fără consimțământul celui care locuiește în ea sau fără o hotărâre judecătorească, cu excepția cazurilor flagrante de infracțiune (...) 13. Legea nr. 30/1992 din 26 noiembrie privind regimul juridic al administrațiilor publice și al regimului administrativ comun (în vigoare la data faptelor) art. 139 Persoanele fizice au dreptul de a fi despăgubite de administrațiile publice relevante pentru prejudiciile suferite în bunurile și drepturile lor, cu excepția cazurilor de forță majoră, cu condiția ca prejudiciul să fie consecința funcționării normale sau anormale a serviciilor publice. În orice caz, prejudiciul pretins trebuie să fie efectiv, evaluabil din punct de vedere economic și individualizat în funcție de o persoană sau de un grup de persoane (...) art. 141 Numai articolele 141 pot fi despăgubite pentru prejudiciile provocate particularilor din cauza pagubelor pe care nu le au obligația juridică de a suporta în conformitate cu legea(.....) 14. Legea organică 6/1985 din 1 iulie, referitor la sistemul judiciar art. 219 Cauzele de renunțare și, dacă este cazul, de recuzare [judecători și magistrați] sunt legătura matrimonială sau situația de fapt asimilabilă și legătura de rudenie prin consangvinitate sau afinitate până la gradul al doilea cu reprezentantul sau cu declarația părților implicate în proces. (...). GRIEF Recurentele consideră că procedura internă care s-a încheiat cu deciziile Tribunalului Constituțional din 23 iunie și 15 septembrie 2005 aduce atingere dreptului lor la viața privată și de familie garantat prin art. 8 din Convenție. Invocând art. 6 1 din Convenție, recurentele se plâng de lipsa de imparțialitate a doi dintre judecătorii care au decis cu privire la acțiunile de amgaro ca substituent al celorlalte două șiruri de probe pe motiv că, în cadrul unei proceduri anterioare, Tribunalul Suprem și-a declarat răspunderea civilă în urma unei plângeri depuse de reprezentantul recurentelor. Din punctul de vedere al acestora din urmă, aceasta le-ar fi împiedicat să dea dovadă de obiectivitate în prezenta cauză. 8 din Convenția 15. Recurentele se plâng că deciziile interne pronunțate își ating dreptul la respectarea vieții private și de familie, în măsura în care acestea nu au respectat jurisprudența López Ostra menționată anterior. În acest sens, ele semnalează că neplăcerile provenite de la stația de tratare a apelor uzate persistă în continuare. Dispoziția invocată se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale. Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Despre calitatea victimelor recurentelor Teze ale părților 16. Guvernul constată că hotărârea din 19 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Superior de Justiție de la Murcia a acordat fiecărei reclamante o compensație de 72 000 EUR (72 000 €) și a recunoscut încălcarea dreptului lor la viață privată și la domiciliu, solicitându-i uilui să ia măsurile corespunzătoare pentru a opri această încălcare. Din punctul de vedere al guvernului, aceasta exclude recurentele de la statutul lor de victime în ceea ce privește art. 34 din convenție, în conformitate cu jurisprudența Curții. 17. În acest sens, guvernul precizează că recurentele dispun acum de posibilitatea de a solicita instanțelor naționale adoptarea oricărei măsuri necesare în vederea executării sentinței menționate anterior. Ele pot, de asemenea, ridica problema insuficienței măsurilor menționate pentru restabilirea deplină a drepturilor lor. 18. În ceea ce o privește, recurentele se consideră încă victime ale unei încălcări a articolului 8 din Convenție, în măsura în care permisul de instalare a stației de tratare a apelor uzate nu a fost niciodată anulat de tribunalele interne, în ciuda constatării încălcării hotărârii López Ostra c. Spania În ceea ce privește despăgubirile pecuniare primite, recurentele avertizează că nu li s-a acordat nicio sumă cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată, condiție care, în opinia lor, este necesară pentru eliminarea condiției de victimă în fața Curții de la Strasbourg. Curtea amintește că, pentru ca un solicitant să poată pretinde că este victima unei încălcări, în sensul articolului 34 din convenție, nu numai că are calitatea de victimă în momentul introducerii cererii, ci și că aceasta rămâne în cursul procedurii în fața sa (a se vedea Ponova c. România (dec.), n 29972/96, 30 aprilie 2002 20). În această privință, Curtea menționează că, în speță, printr-o hotărâre din 19 decembrie 2006 a Tribunalului Superior de Justiție de la Murcia a recunoscut încălcarea drepturilor fundamentale ale recurentelor și le-a acordat despăgubiri pentru prejudiciile suferite. 21. Pe de altă parte, din jurisprudența constantă a Curții reiese că, atunci când autoritățile naționale au constatat o încălcare și decizia lor constituie o redresare adecvată și suficientă a acestei încălcări, partea în cauză nu se mai poate preface victimă în sensul articolului 34 din convenție (a se vedea Eckle c. Germania, Hotărârea din 15 iulie 1982, seria A n 51, §§ 64-70. Curtea consideră, prin urmare, că statutul de victimă a unui solicitant poate depinde de dreptul la despăgubiri care i-a fost acordat la nivel național pentru situația de care acesta se plânge în fața Curții (a se vedea Normann c. Danemarca (dec.), n 4704/98, 14 iunie 2001 Jensen și Rasmussen c. Danemarca (dec.), n 52620/99, 20 martie 2003) și faptul că autoritățile naționale au recunoscut în mod explicit sau în esență încălcarea Convenției. Numai atunci când aceste două condiții sunt îndeplinite, natura subsidiară a mecanismului de protecție a convenției împiedică examinarea de către Curte (a se vedea Eckle c. Germania, citată anterior, §§ 69 și următoarele, Jensen c. Danemarca (dec.), 48470/99, 20 septembrie 2001; și Cataldo c. Italia (dec.), nr. 45656/99, 3 iunie 2004). Având în vedere elementele dosarului în posesia sa și de examinarea generală a procedurii, Curtea constată că, nu numai recurentele au obținut despăgubiri pentru încălcarea dreptului lor la viață privată și la domiciliu, ci și că hotărârea Tribunalului Superior de Justiție impune adoptarea unor măsuri specifice pentru a se asigura încetarea acestuia. În aceste condiții, ele nu mai pot să se mai poată declara victime, în sensul art. 34 din Convenția privind încălcarea art. 8 (a se vedea, printre multe altele, Lüdi c. Elveția, Hotărârea din 15 iunie 1992, seria A n 238, § 34, Amuur c. Franța, Hotărârea din 25 iunie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-III, § 36, Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDH 1999-VI, Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 142, CEDO 2000-IV, Caraher c. Regatul Unit, citată anterior, și Hay c. Regatul Unit, citată anterior. 23. Pe de altă parte, din dosar nu reiese că recurentele au introdus o cale de atac împotriva hotărârii Tribunalului Suprem de Justiție din Murcia. 24. 34 și 35 §§3 și 4 din Convenție. Cu privire la înălțimile trase din art. 6 din Convenția 25, recurentele contestă imparțialitatea a doi dintre judecătorii care au decis cu privire la acțiunile lor de affiro. În partea sa relevantă, articolul Convenției dispunea de articolul Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege (...) Teze din părțile 26. Guvernul constată că acest motiv se întemeiază pe presupusa ostilitate care ar exista între reprezentantul recurentelor și unii magistrați ai Tribunalului Constituțional, din cauza respingerii mai multor acțiuni d pe care primul l-a format în fața instanței superioare, fie în numele său, fie în reprezentarea altor clienți, în cadrul unor proceduri anterioare și străine celei din speță. În acest sens, Guvernul reieșea că orice motiv specific prezentei cauze nu a fost invocat pentru a fundamenta temerile de părtinire prezentate de recurente. 27. În opinia guvernului, existența unor decizii defavorabile anterioare cu privire la reprezentantul recurentelor nu este suficientă pentru a pune sub semnul întrebării imparțialitatea judecătorilor în cauza din speță. 28. În plus, guvernul reamintește că legea organică privind sistemul judiciar prevede o serie de motive care justifică recuzarea unui magistrat. Cele bazate pe relația dintre magistrat și reprezentant se limitează la legăturile de rudenie, restul motivelor potențiale privind exclusiv rapoartele magistrat-solicitant. 29. Reprezentantul recurentelor consideră că procedurile anterioare menționate în sprijinul cauzei sale pot avea o repercusiune asupra injurisdicției magistraților Tribunalului Constituțional în prezenta cerere. Pe lângă numeroasele cauze în care această instanță a respins recursurile din amgaro al cărui reprezentant era, acesta din urmă reamintește în special că se află la originea unei plângeri în nume propriu împotriva magistraților din înalta instanță. Aceasta din urmă a încheiat cu condamnarea din nou a unui judecător să plătească despăgubiri în conceptul de răspundere civilă. În măsura în care doi dintre acești magistrați făceau parte din camera care a respins acțiunile din Amgaro ale recurentelor din speță, ar fi foarte probabil, din punctul de vedere al reprezentantului recurentelor, că nu au examinat în mod obiectiv cauza din speță. Evaluarea Curții 30. Curtea amintește că, în sensul articolului 6 1, imparțialitatea trebuie să fie apreciată printr-un demers subiectiv, încercând să determine convingerea personală a unui astfel de judecător în această ocazie și în conformitate cu o abordare obiectivă care să ducă la asigurarea faptului că:înseamnă suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privință (a se vedea, printre altele, Incal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, § 65). 31. În speță, lipsa de injumătățire este legată de abordarea subiectivă, în măsura în care recurentele consideră că animozitatea ar exista între reprezentantul lor și judecătorii Tribunalului Constituțional ar fi contribuit la respingerea căilor lor de atac din amparo 32. În această privință, Curtea amintește că, în mod direct, un magistrat se presupune până la proba contrarie (a se vedea, de exemplu, Kyprianou Cipru [GC], n 73797/01, Hotărârea din 15 decembrie 2005, § 119 și Padovani c. Italia, Hotărârea din 26 februarie 1993, § 26). Atunci când examinează elementele de teamă prezentate de recurente în prezenta cauză, Curtea constată că singurul motiv invocat pentru a pune sub semnul întrebării imparțialitatea magistraților care au formulat recursuri la recursurile d 34. Curtea constată, de asemenea, că, în dreptul spaniol, cauzele recuzarii și destrămării judecătorilor sunt prevăzute la articolele 34. În plus, Curtea constată că, în dreptul spaniol, cauzele de recuzare și de probă a judecătorilor sunt prevăzute în art. 34. 219 și următoarele din legea organică privind sistemul judiciar. În ceea ce privește reprezentanții reclamanților, numai legătura de rudenie se regăsește în conturi, existența potențială de animozitate fiind limitată la relațiile dintre judecător și părți. în litigiu s-au retras din cauza faptului că ei considerau că nu îndeplinesc condițiile de imparțialitate necesare. În măsura în care au fost înlocuiți de alți doi magistrați, numiți în conformitate cu Legea organică privind Curtea Constituțională, Curtea consideră că au fost luate măsuri suficiente pentru a asigura un tratament al cauzei în speță, în conformitate cu cerințele art. 61 din Convenție. 35. Din punctul de vedere al Cu r ii, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În acest sens, Curtea nu consideră că este în măsură să stabilească o legătură între respingerea cauzelor anterioare menționate de către reprezentant și cea a prezentei incizii, având în vedere că nu a fost demonstrată de recurente. 36. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 3 și 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Premier

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

43146/05

présentée par María GÓMEZ LÓPEZ et Ana María GÓMEZ LÓPEZ

contre l’Espagne

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 24 novembre 2009 en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura,

Boštjan M. Zupančič,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et

de Santiago Quesada,

greffier de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 2

décembre

2005,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérantes,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Les requérantes, M

mes

María Gómez López et Ana María Gómez López, sont des ressortissantes espagnoles, nées respectivement en 1957 et 1966 et résidant à Lorca (Murcia). Elles sont représentées devant la Cour par M

e

J.L.

Mazón Costa, avocat à Murcia. Le gouvernement défendeur est représenté par M. I. Blasco, chef du service juridique des droits de l’homme au ministère de la Justice.

A.

Les circonstances de l’espèce

2.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

3.

Les requérantes sont les belles-sœurs de Mme G. López Ostra, dont la requête devant la Cour européenne s’acheva avec un arrêt de violation de l’article 8 de la Convention (n

o

16798/90, du 9 décembre 1994). A l’origine de l’affaire se trouvaient les nuisances provoquées par la station d’épuration d’eaux et de déchets installée à proximité du domicile de la requérante en raison des nombreuses industries du cuir implantées dans la ville de Lorca. Les requérantes, qui habitent dans la même ville, se plaignent du mauvais fonctionnement de la station d’épuration, ce qui irait à l’encontre de l’arrêt de la Cour de 1994. A cet égard, elles ont entamé deux procédures.

1.

Procédure à l’encontre du permis d’installation et ouverture octroyé par la municipalité

4.

Les requérantes interjetèrent un recours contentieux-administratif auprès du Tribunal supérieur de justice de Murcia et s’opposèrent à la concession par la municipalité des permis d’installation et d’ouverture de la station. Leur recours fut rejeté par un jugement du 18 février 1997. Le Tribunal signala que le permis d’installation avait été octroyé à la station litigieuse sous certaines conditions d’aménagements de l’activité d’épuration, en particulier en ce qui concernait les versements des eaux résiduelles, visant précisément à éviter les nuisances alléguées. Ces exigences étaient le résultat du constat de violation par l’arrêt de la Cour de Strasbourg. Après avoir vérifié que la station respectait ces conditions, la municipalité décida d’en autoriser l’ouverture, ce qui, de l’avis du Tribunal, ne pouvait être considéré comme déraisonnable ou entaché d’arbitraire.

5.

Les requérantes se pourvurent en cassation. Par un arrêt du 4

juillet

2002, le Tribunal suprême rejeta le recours.

6.

Invoquant les articles 15 (droit à l’intégrité physique) et 18 (droit à la vie privée et familiale) de la Constitution, les requérantes formèrent séparément deux recours d’

amparo

.

7.

Par une décision avant dire droit du 7 juin 2005, une chambre du Tribunal constitutionnel accepta la demande de deux de ses magistrats de se dessaisir du traitement des deux recours en cause. Conformément à la loi organique sur le Tribunal constitutionnel, la Présidente de la haute juridiction nomma deux autres magistrats pour se charger de l’affaire.

8.

Par deux décisions du 23 juin et 15 septembre 2005, le Tribunal constitutionnel rejeta les recours. Il signala premièrement que les requérantes n’avaient pas fourni d’éléments de preuve afin d’appuyer leurs arguments. Par ailleurs, la haute juridiction constata que l’arrêt de la Cour de Strasbourg s’était fondé sur le fait que la station d’épuration fonctionnait sans permis de la part de l’Administration, manquement qui à présent avait été réparé, à la suite, en grande mesure, de l’arrêt rendu dans l’affaire

López Ostra

susmentionnée.

2.

Procédure en réclamation de dommages et intérêts

9.

Parallèlement, les requérantes sollicitèrent une indemnisation pour responsabilité patrimoniale de l’Administration en raison des bruits, mauvaises odeurs et nuisances provoqués par la station d’épuration. Par une décision du 17 décembre 2002, la municipalité de Lorca rejeta leur demande.

10.

Les requérantes interjetèrent un recours contentieux-administratif contre cette décision. Par un jugement du 19 décembre 2006, le Tribunal supérieur de justice de Murcia accepta partiellement le recours et accorda à chacune des requérantes une indemnisation de soixante-douze mille euros (72

000€). Le Tribunal constata que les conditions légales pour déclarer la responsabilité patrimoniale de l’Administration dans la violation du droit fondamental des requérantes à la vie privée et au domicile étaient remplies en l’espèce, à savoir, le dommage était effectif et évaluable économiquement, son origine résidait dans le fonctionnement des services publics et il existait un lien de causalité entre ledit fonctionnement et le dommage provoqué. Par ailleurs, le Tribunal exigea de l’Administration l’adoption des mesures nécessaires afin que la violation des droits fondamentaux des requérantes cesse.

11.

Finalement, le Tribunal rejeta la prétention des requérantes concernant la perte de valeur marchande de leurs domiciles en raison des nuisances.

B.

Le droit interne pertinent

12.

Constitution

Article 15

«

Toute personne a droit à la vie et à l’intégrité physique et morale, sans qu’en aucun cas elle puisse être soumise à la torture ni à des peines ou à des traitements inhumains ou dégradants. La peine de mort est abolie, exception faite des dispositions que pourront prévoir les lois pénales militaires en temps de guerre.

»

Article 18

«

»

13.

Loi 30/1992, du 26 novembre, portant sur le régime juridique des administrations publiques et du régime administratif commun (en vigueur au moment des faits)

Article 139

« 1.

Les particuliers ont le droit d’être indemnisés par les administrations publiques pertinentes, pour les préjudices subis dans leurs biens et leurs droits, sauf en cas de force majeure, pourvu que le préjudice soit la conséquence du fonctionnement normal ou anormal des services publiques.

2.

Dans tous les cas, le dommage allégué devra être effectif, évaluable économiquement et individualisé en fonction d’une personne ou d’un groupe de personnes

».

(...)

Article 141

§

1

«

Seuls sont susceptibles d’être indemnisés les préjudices causés aux particuliers en raison des dommages qu’ils n’ont pas le devoir juridique de supporter conformément à la loi(...). »

14.

Loi organique 6/1985, du 1

er

juillet, relative au pouvoir judiciaire

Article 219

«

Les causes de dessaisissement et le cas échéant, de récusation [des juges et magistrats], sont

:

1.

Le lien matrimonial ou situation de fait assimilable et le lien de parenté par consanguinité ou affinité jusqu’au deuxième degré avec le représentant ou l’avoué des parties intervenant au procès.

(...).

»

GRIEFS

Les requérantes estiment que la procédure interne qui s’acheva avec les décisions du Tribunal constitutionnel du 23

juin et 15

septembre 2005 portent atteinte à leur droit à la vie privée et familiale garanti par l’article 8

§

1 de la Convention.

Invoquant l’article 6

§

1 de la Convention, les requérantes se plaignent du manque d’impartialité de deux des magistrats qui décidèrent sur les recours d’

amparo

en substitution des deux autres s’étant dessaisis au motif que, dans le cadre d’une procédure précédente, le Tribunal suprême avait déclaré leur responsabilité civile à la suite d’une plainte déposée par le représentant des requérantes. De l’avis de ces dernières, ce fait les aurait empêchés de faire preuve d’objectivité dans la présente affaire.

EN DROIT

A.

Sur le grief tiré de l’article

8 de la Convention

15.

Les requérantes se plaignent que les décisions internes rendues portent atteint à leur droit au respect de leur vie privée et familiale dans le mesure où elles n’ont pas respecté la jurisprudence

López Ostra

susmentionnée. Elles signalent à cet égard que les nuisances provenant de la station d’épuration persistent toujours. La disposition invoquée se lit tel qui suit

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Sur la qualité de victimes des requérantes

a)

Thèses des parties

16.

Le Gouvernement constate que le jugement du 19

décembre 2006 rendu par le Tribunal supérieur de justice de Murcia accorda à chacune des requérantes une indemnisation de soixante-douze mille euros (72

000 €) et reconnut la violation de leur droit à la vie privée et au domicile, exigeant à l’Administration de prendre les mesures appropriées pour cesser cette violation. De l’avis du Gouvernement, ceci exclut les requérantes de leur statut de victimes à l’égard de l’article

34 de la Convention, conformément à la jurisprudence de la Cour.

17.

A ce sujet, le Gouvernement précise que les requérantes disposent à présent de la possibilité de demander auprès des tribunaux nationaux l’adoption de toute mesure nécessaire visant l’exécution du jugement susmentionné. Elles peuvent également soulever l’insuffisance desdites mesures pour le rétablissement intégral de leurs droits.

18.

Pour sa part, les requérantes s’estiment toujours victimes d’une violation de l’article

8 de la Convention, dans la mesure où le permis d’installation de la station d’épuration n’a jamais été annulé par les tribunaux internes, ceci malgré le constat de violation de l’arrêt

López Ostra c.

Espagne

susmentionné. En ce qui concerne la réparation pécuniaire reçue, les requérantes signalent qu’aucune somme ne leur a été accordée à titre de frais et dépens, condition qui, à leur avis, est nécessaire pour éliminer la condition de victime devant la Cour de Strasbourg.

b)

Appréciation de la Cour

19.

La Cour rappelle que pour qu’un requérant puisse se prétendre victime d’une violation, au sens de l’article 34 de la Convention, il faut, non seulement qu’il ait la qualité de victime au moment de l’introduction de la requête, mais que celle-ci subsiste au cours de la procédure devant elle (voir

Ponova c. Roumanie

(déc.), n

o

29972/96, 30

avril 2002).

20.

A cet égard, la Cour signale qu’en l’espèce, par un jugement du 19

décembre 2006 du Tribunal supérieur de justice de Murcia a reconnu la violation des droits fondamentaux des requérantes et leur a alloué une réparation au titre des dommages subis.

21.

Par ailleurs, il ressort de la jurisprudence constante de la Cour que lorsque les autorités nationales ont constaté une violation et que leur décision constitue un redressement approprié et suffisant de cette violation, la partie concernée ne peut plus se prétendre victime au sens de l’article 34

de la Convention (voir

Eckle c. Allemagne

, arrêt du 15 juillet 1982, série A n

o

51, §§ 64-70). La Cour considère par conséquent que le statut de victime d’un requérant peut dépendre de l’indemnisation qui lui a été accordée au niveau national pour la situation dont celui-ci se plaint devant la Cour (voir,

Normann c. Danemark

(déc.), n

o

44704/98, 14

juin

2001

;

Jensen et Rasmussen c. Danemark

(déc.), n

o

52620/99, 20

mars

2003) ainsi que du fait que les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, la violation de la Convention. Ce n’est que lorsque ces deux conditions sont remplies que la nature subsidiaire du mécanisme de protection de la Convention empêche un examen de la part de la Cour (voir,

Eckle c.

Allemagne

, précité, §§ 69 et suivants,

Jensen c.

Danemark

(déc.), n

o

48470/99, 20 septembre 2001

; et

Cataldo c. Italie

(déc.), n

o

45656/99, 3

juin 2004).

22.

Au vu des éléments du dossier en sa possession et de l’examen global de la procédure, la Cour constate que, non seulement les requérantes ont obtenu un dédommagement pour la violation de leur droit à la vie privée et au domicile mais que l’arrêt du Tribunal supérieur de justice exige également l’adoption de mesures spécifiques pour que l’atteinte cesse. Dans ces conditions, elles ne sauraient plus se prétendre «

victimes

» au sens de l’article 34 de la Convention de la violation de l’article

8 (voir, parmi beaucoup d’autres,

Lüdi c. Suisse

, arrêt du 15

juin 1992, série A n

o

238, §

34,

Amuur c.

France

, arrêt du 25

juin

1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-III, § 36,

Dalban c.

Roumanie

[GC], n

o

28114/95, §

44, CEDH 1999-VI,

Labita c. Italie

[GC], n

o

26772/95, §

142, CEDH 2000-IV,

Caraher c.

Royaume-Uni,

précité, et

Hay c.

Royaume-Uni,

précité).

23.

Au demeurant, il ne ressort pas du dossier que les requérantes aient introduit un recours d’

amparo

devant le Tribunal constitutionnel contre l’arrêt du Tribunal supérieur de justice de Murcie.

24.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté en application des articles

34 et 35 §§3 et 4 de la Convention.

B.

Sur le grief tiré de l’article

6 de la Convention

25.

Les requérantes contestent l’impartialité de deux des magistrats qui décidèrent sur leurs recours d’

amparo

. Dans sa partie pertinente, l’article de la Convention dispose

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi (...)

»

a)

Thèses des parties

26.

Le Gouvernement soulève que ce grief est fondé sur la présumée hostilité qui existerait entre le représentant des requérantes et certains magistrats du Tribunal constitutionnel, en raison du rejet de plusieurs recours d’

amparo

que le premier avait formé devant la haute juridiction, soit à son propre nom, soit en représentation d’autres clients, dans le cadre de procédures antérieures et étrangères à celle de l’espèce. Dans ce sens, le Gouvernement relève qu’aucune raison propre à la présente affaire n’a été invoquée pour fonder les craintes de partialité exposées par les requérantes.

27.

De l’avis du Gouvernement, l’existence de décisions défavorables antérieures concernant le représentant des requérantes n’est pas suffisant pour remettre en question l’impartialité des magistrats dans l’affaire de l’espèce.

28.

Au demeurant, le Gouvernement rappelle que la loi organique relative au pouvoir judiciaire prévoit une série de motifs justifiant la récusation d’un magistrat. Ceux fondés sur la relation entre le magistrat et le représentant se limitent aux liens de parenté, le reste de motifs potentiels concernant exclusivement les rapports magistrat-requérant.

29.

Le représentant des requérantes estime que les procédures antérieures mentionnées à l’appui de son grief peuvent avoir une répercussion sur l’impartialité des magistrats du Tribunal constitutionnel dans la présente requête. Outre les nombreuses affaires où cette juridiction a rejeté des recours d’

amparo

dont il était le représentant, ce dernier rappelle en particulier qu’il se trouve à l’origine d’une plainte en nom propre à l’encontre des magistrats de la haute juridiction. Celle-ci s’acheva avec la condamnation d’onze

d’entre eux à lui verser une indemnisation en concept de responsabilité civile. Dans la mesure où deux de ces magistrats faisaient partie de la chambre qui rejeta les recours d’

amparo

des requérantes de l’espèce, il serait fort envisageable, de l’avis du représentant des requérantes, qu’ils n’aient pas examiné l’affaire de l’espèce de façon objective.

b)

Appréciation de la Cour

30.

La Cour rappelle qu’aux fins de l’article 6

§

1, l’impartialité doit s’apprécier selon une démarche subjective, essayant de déterminer la conviction personnelle de tel juge en telle occasion, et selon une démarche objective amenant à s’assurer qu’il offrait les garanties suffisantes pour exclure tout doute légitime à cet égard (voir, entre autres,

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, § 65).

31.

En l’espèce, la crainte d’un manque d’impartialité tient à la démarche subjective, dans la mesure où les requérantes estiment que l’animosité qu’existerait entre leur représentant et les magistrats du Tribunal constitutionnel aurait contribué au rejet de leurs recours d’

amparo

.

32.

A cet égard, la Cour rappelle que l’impartialité personnelle d’un magistrat se présume jusqu’à preuve du contraire (voir, par exemple,

Kyprianou

c.

Chypre

[GC], n

o

73797/01, arrêt du 15

décembre

2005, §

119 et

Padovani c. Italie

, arrêt du 26 février 1993, §

26).

33.

Lorsqu’elle examine les éléments de crainte exposés par les requérantes dans la présente affaire, la Cour s’aperçoit que le seul motif soulevé pour questionner l’impartialité des magistrats ayant tranché sur les recours d’

amparo

a trait à l’hostilité qui existerait au sein du Tribunal constitutionnel vis-à-vis de leur représentant, sans pour autant apporter d’éléments concrets qui démontreraient que cette supposée animosité aurait occasionné une entrave à l’examen équitable de leur requête.

34.

La Cour constate en outre qu’en droit espagnol les causes de récusation et dessaisissement des juges sont prévues aux articles

219 et suivants de la loi organique relative au pouvoir judiciaire. S’agissant des représentants des requérants, seulement le lien de parenté rentre en ligne de comptes, l’existence éventuelle d’animosité étant limité aux relations entre le juge et les parties. En l’espèce, deux des magistrats initialement amenés à examiner les recours d’

amparo

litigieux se dessaisirent de l’affaire car ils estimaient ne pas remplir les conditions d’impartialité requises. Dans la mesure où ils furent remplacés par deux autres magistrats, nommés conformément à la loi organique sur le Tribunal constitutionnel, la Cour considère que des mesures suffisantes ont été prises pour assurer un traitement de l’affaire de l’espèce conformément aux exigences de l’article 6

§

1 de la Convention.

35.

De l’avis de la Cour, le grief soulevé ne se fonde sur aucun élément convainquant et équivaut à remettre en cause l’impartialité de l’ensemble de la haute juridiction de façon générique, sans qu’aucun autre élément de crainte, même indiciaire, n’ait été mentionné concernant l’affaire de l’espèce en tant que telle. Dans ce sens, la Cour ne s’estime pas en mesure d’établir un lien entre le rejet des affaires antérieures mentionnées par le représentant et celui de la présente requête, l’influence des premières n’ayant pas été démontrée par les requérantes.

36.

Ce grief doit par conséquent être rejeté comme étant manifestement mal fondé, conformément à l’article 35

§§

3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président