Reclamantul, dl Stefan Paciej, este un național polonez care s-a născut în 1927 și trăiește în Lubań. Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 4 decembrie 2000, reclamantul a solicitat Fundației de Reconciliare Poloneză-Germană („Fondația”) pentru plata unei beneficii din cauza deportarii și a forței de muncă în timpul celui de-al doilea război mondial. El a susținut că, din aprilie 1942 până în decembrie 1943, el a fost un forțat de muncă pe o fermă din Gerlachshain. În decembrie 1943 a fost mutat în Königstein (de aproape Dresden) unde a fost obligat să lucreze ca forțat de muncă pentru compania Grün&Bilfinger AG. A afirmat că în Königstein a fost închis într-o tabără penală (obóz karny). Solicitarea reclamantului a fost formulată în cadrul schemei pentru sclavi și forțați de muncă („al doilea sistem de compensare”), înființat în temeiul Declarației comune din 17 iulie 2000, Legea germană din 2 august 2000 privind crearea Fundației „Rememberance, Responsability and Future” („Legea Fundației Germane; GFA”) și a Hotărâreaui ulterior din 16 februarie 2001 între Rememberance, Responsability and Future Foundation („Fundația germană”) și Fundația Poloneză-Germană de Reconciliere. La 11 septembrie 2001, Comisia de Verificare a Fundației a constatat că reclamantul a fost eligibil pentru plata unei beneficii, persecuția sa care intră sub a 4-a categorie, care includea persoane care au fost deportate în Germania și care au fost supuse forței de muncă în agricultura. La 1 octombrie 2001, reclamantul a apelat împotriva deciziei din 11 septembrie 2001. El a susținut că a efectuat o muncă forțată atât în agricultură, cât și mai târziu în timpul internului său în tabăra penală, și că Comisia de Verificare nu i-a acordat compensații din cauza acestei ultime persecuții. El a susținut că prin aceasta, Fundația a încălcat normele relevante care îi impusă să acorde beneficii unui reclamant din cauza unei categorii mai favorabile de eligibilitate. Reclamantul a prezentat trei elemente de probă documentară în susținerea cererilor sale: a/ o declarație a fiicei unui fermier german în care a lucrat că în decembrie 1943 a fost transportat într-o tabără; b/ un certificat de lucru pentru compania Grün&Bilfinger AG, care a confirmat, potrivit reclamantului, că a fost internat într-o tabără; c/ un certificat emis de Crucea Roșie poloneză în iunie 1945 că reclamantul s-a întors dintr-o tabără din Dresden. La 18 aprilie 2002, Comisia de Apel a modificat decizia din 11 septembrie 2001. Comisia de Apel a informat reclamantul că cererea sa de a lua în considerare stagiarul său în tabăra penală ca fiind în cadrul celei de-a doua categorii de eligibilitate nu a putut fi acordată. Acesta a declarat că singurele persoane care au fost în cadrul celei de-a doua categorii de eligibilitate au fost deținute din acele tabere care au fost incluse pe lista aprobată de Fundația Germană. Cu toate acestea, tabăra reclamantului nu a fost inclusă pe această listă. La 17 iulie 2002, reclamantul a interzis această decizie. El a contestat faptul că Comisia de Apel nu a luat în considerare munca forțată în timpul stagiunilor sale în tabăra penală. La 27 septembrie 2002, Comisia de Apel a informat reclamantul că apelul său nu a putut fi permis. În ceea ce privește argumentele reclamantului în sensul că internul său într-o tabără de muncă (pracia oboz) ar fi trebuit să fie clasificat ca persecuție care intră sub a doua categorie de persecuții, aceasta a făcut referire la constatările sale în decizia din 18 aprilie 2002. Reclamantul a fost informat în continuare că certificatul său de muncă (Arbeitsleistungsbescheinigung) a afirmat că a lucrat pentru compania Grün&Bilfinger AG, dar nu a confirmat că a fost reținut într-o tabără penală. Guvernul a susținut că reclamantul a fost supus unei forțe de muncă pentru compania Grün&Bilfinger AG din Königstein și a stat într-o tabără pentru forțați de muncă. Cu toate acestea, această tabără nu a fost o tabără penală și nu a apărut pe lista „alte locuri de izolare” adoptate de Fundația germană. Între 1998 și 2000 au avut loc negocieri internaționale cu privire la chestiunea compensației pentru persoanele supuși sclave sau forțate de către Germania nazistă. Guvernul Poloniei a fost una dintre părțile acestor negocieri. Acestea au fost provocate de o serie de procese împotriva anumitor companii germane dinaintea instanțelor din Statele Unite, în care s-a solicitat compensare din cauza muncii forțate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Companiile germane împotriva cărora au fost aduse procese doresc să le pună capăt și să asigure pacea juridică. Negocierile s-au încheiat la 17 iulie 2000 cu adoptarea unei declarații comune semnate de toate părțile la negocieri, inclusiv de guvernul Poloniei. Părțile din Declarația Conjunctă au recunoscut intenția Guvernului Germaniei și a companiilor germane implicate de a accepta responsabilitatea morală și istorică care rezultă din utilizarea sclavilor și a muncitorilor forțați și din alte nedreptăți comise în timpul erei naționale socialiste și al celui de-al doilea război mondial. Ei au afirmat consensul lor din 17 decembrie 1999 privind înființarea Fundației Rememberance, Responsabilitate și Viitoare, care trebuia să fie un mijloc de a furniza fonduri victimelor din Europa centrală și de est, majoritatea dintre care nu au beneficiat de programele anterioare de compensare și restituire germană. Părțile la declarația comună au convenit în continuare să își bazeze deciziile privind distribuția fondurilor pe criteriile de eligibilitate prevăzute în Legea Fundației Germane. Conform Declarației comune, Guvernul Germaniei și societățile germane în cauză s-au angajat să contribuie la 5 mii de milioane DEM la Fundația pentru Rememberance, Responsabilitate și Future. Declarația comună a precizat că guvernele statelor din Europa centrală și de est participante, inclusiv Polonia, și guvernul Israelului au convenit să pună în aplicare măsurile specifice necesare în cadrul sistemelor juridice naționale pentru a atinge pacea juridică. Apoi, la 2 august 2000, parlamentul german a adoptat Legea privind crearea Fundației pentru Memorie, Responsabilitate și Viitoare (Gesetz zur Errichtung einer Stiftung “Erinnerung, Verantwortung und Zukunft”), care a intrat în vigoare la 12 august 2000. Cu toate acestea, plata plăților a început doar la 30 mai 2001, după ce garanțiile relevante au fost garantate de societățile germane vizate în ceea ce privește concedierea proceselor depuse împotriva lor în instanțele din Statele Unite. Partele relevante ale Legii privind crearea Recunoașterii, a Responsabilității și a Fundației Future prevăd: recunoaștend că statul socialist național a impus o nedreptate severă la muncitorii sclavi și la muncitorii forțați, prin deportarea, internamentul și exploatarea, care, în unele cazuri, s-au extins la distrugere prin munci și printr-un număr mare de alte încălcări ale drepturilor omului, că companiile germane care au participat la nedreptățile socialiste naționale nu pot fi cu adevărat compensate de plățile financiare, că Legea vin prea târziu pentru cei care și-au pierdut viața ca victime ale regimului național socialist sau au murit între timp, Bundestag german recunoanță responsabilitatea politică și morală pentru victimele socialismului național. Bundestag intenționează, de asemenea, să păstreze în viață memoria nedreptății infligéte victimelor pentru generațiile viitoare. (...) (1) O Fundație recunoscută legal cu numele „Remembera, Responsabilitatea și Viitorul” se stabilește în temeiul dreptului public. (...) (1) Scopul Fundației este de a pune la dispoziție compensația financiară prin intermediul organizațiilor partenere la foștii muncitori forțați și la cei afectați de alte nedreptăți din perioada socialistă națională. (...) (1) Aprobarea și plata plăților unice pentru persoanele eligibile în temeiul secțiunii 11 va fi efectuată prin intermediul organizațiilor partenere. Fundația nu este nici autorizată, nici obligată în acest sens. Consiliul administratorilor poate opta pentru un alt mod de plată. (...) (1) Eligibil în temeiul prezentei Legi sunt: 1. persoane care au fost deținute într-o tabără de concentrare, astfel cum este definită la art. 42 alineatul (2) din Legea germană de indemnizare [Bundesentschädigungsgesetz] sau într-un alt loc de izolare în afara teritoriului care este acum Republica Austria sau un ghetto în condiții comparabile și au fost supuse muncii forțate; 2. persoanele care au fost deportate din patria lor în teritoriul Reichului german, în granițele anului 1937 sau într-o zonă ocupată de germană, supuse unei forțe de muncă forțate într-o întreprindere comercială sau pentru autoritățile publice de acolo, și deținute în alte condiții decât cele menționate la alineatul (1) sau au fost supuse unor condiții similare la închisoare sau condiții de viață extrem de dure; (...) (2) Eligibilitatea este demonstrată de solicitant prin prezentarea documentației. În cazul în care nu există dovezi relevante, eligibilitatea reclamantului poate fi justificată într-un alt mod. (1) Caracteristici specifice ale altor locuri de izolare menționate la secțiunea 11, punctul 1, numărul 1 sunt condiții inumane de detenție, nutriție insuficientă și lipsă de asistență medicală. (...)” Secțiunea 42 § 2 din Legea germană de indemnizare (Bundesentschädigungsgesetz) cu condiția ca Guvernul german să elibereze un decret care conține o listă de tabere de concentrare în sensul Actului. Guvernul german a eliberat decretul în 1967 cu o anexă care include tabere de concentrare. Acesta a fost modificat de două ori, cel mai recent în 1982. Fundația germană a adoptat lista „alte locuri de izolare” care conține, printre altele, tabere penale. Persoanele deținute într-unul dintre taberele incluse pe lista sunt considerate ca fiind incluse în a doua categorie de eligibilitate. Lista a fost obligatorie pentru toate organizațiile partenere, inclusiv pentru Fundația Poloneză. La 10 august 2000, guvernul polonez a prezentat Parlamentului un proiect de lege privind scutirea de impozite și taxele de plăți primite în legătură cu persecuția nazistă. În raportul explicativ al proiectului de lege, guvernul a declarat că plata beneficiilor în ceea ce privește munca forțată pentru regimul nazist a fost convenită în cursul negocierilor care implică guvernele respective, companiile germane și victimele. De asemenea, au declarat că, ca urmare a acordului cu germanii, Polonia va primi mai mult de 1,8 mii de DEM. La 21 septembrie 2000, parlamentul polonez a adoptat Legea privind scutirea plăților primite în legătură cu persecuția nazistă de impozite și taxe. Această Lege a scutit, de asemenea, Fundația de Reconciliare Poloneză-Germană de impozite datorate fondurilor primite de Fundație pentru distribuția plăților. Legea a intrat în vigoare la 17 noiembrie 2000. La 16 februarie 2001 a fost încheiat un acord între Fundația Rememberance, Responsabilitate și Future și Fundația pentru Reconcilierea Germaniei Poloneze („acordul de parteneriat”). În termenii sai, Fundația poloneză pentru reconciliare germană a fost de a acționa ca o organizație parteneră a Fundației germane, în vederea asigurării imediată a plăților de compensare pentru sclavi și forțați (punctul 1 din acord). Ambele părți au convenit să pună în aplicare pe deplin dispozițiile AGF și au declarat că acordul lor este în conformitate cu Declarația comună din 17 iulie 2000. În acordul de mai sus, Fundația poloneză, în calitate de organizație parteneră, a fost încredințată să stabilească eligibilitatea pentru plățile de compensare în ceea ce privește toți reclamanții care au locuit pe teritoriul Poloniei la 16 februarie 1999 (punctul 2). Organizația partenerului trebuie să verifice și să stabilească dacă condițiile relevante de atribuire a plăților au fost stabilite sau justificate într-un alt mod (punctul 5.1). Un reclamant ar putea face apel împotriva unei decizii luate de organizația parteneră în ceea ce privește motivele deciziei sau cuantumul compensației acordate în fața unui organism de recurs independent înființat în cadrul organizației partenere (punctul 5.5). În conformitate cu punctul 6.3 din acord, deciziile luate de organismul de recurs au fost finale și nu au putut fi contestate în fața unei instanțe (punctul 3). Hotărârea din 16 februarie 2001 a fost însoțit de trei anexe. Anexa nr. 3 conține o declarație a guvernului polonez în ceea ce privește responsabilitatea pentru plata plăților de compensare. Părțile relevante prevăd: „Din 1998 guvernul Republicii Poloniei a făcut eforturi excepțional de asigurare a compensației pentru sclavi și forțate impuse de Germania nazistă. În negocierile, guvernul a jucat un rol semnificativ în numele reprezentanților victimelor. Datorită eforturilor guvernului, foștii sclavi și forțați de muncă vor primi în total 1,812 mii de milioane DEM, ceea ce reprezintă un rezultat foarte pozitiv pentru negocierile. Guvernul Republicii Polone se va strădui să se asigure că plățile de la Fundația Rememberance, Responsabilitate și Viitoare, gestionate de Fundația de Reconciliare Poloneză-Germană cu participarea instituțiilor financiare poloneze, vor fi procesate în mod corespunzător. În acest scop, autoritățile poloneze vor lua măsuri în ceea ce privește Fundația de Reconciliare Poloneză-Germană în cadrul competențelor lor de fundare și de supraveghere.” Statutele Fundației de Reconciliare Poloneză-Germană au fost modificate pe inițiativa fundatorului său, și anume Ministrul Trezorului de Stat, în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor GFA și a Hotărâreaui din 16 februarie 2001; aceste modificări au fost ulterior înregistrate de Curtea de District din Varșovia la 26 iunie 2001. Statutele modificate prevăd că Fundația trebuie să dea plăți de compensare victimelor specificate în secțiunea 11 din FGA din fondurile contribuționate de Fundația germană pe baza aceleiași Acte (punctele 6.2 și 9.2). De asemenea, a precizat că deciziile Fundației în cazurile individuale trebuie luate pe baza reglementărilor interne. Cu toate acestea, o decizie luată după examinarea unui recurs a fost finală și nici un recurs împotriva acestuia (punctele 6.4 și 6.5). În conformitate cu punctul 20 din statutele modificate, Comisia de verificare a fost de a determina cereri individuale de asistență depuse de victimele persecuției naziste. În 1997 Ombudsmanul a adresat Curții Supreme o chestiune de drept (pytanie prawne), în ceea ce privește dacă deciziile din partea organelor Fundației ar putea fi apelate la Curtea Supremă de Administrație și, în caz contrar, dacă ar putea fi supuse unei examinări judiciare în cadrul procedurilor civile. La 31 martie 1998, Curtea Supremă a adoptat rezoluția nr. III ZP 44/97, susținând că, întrucât funcțiile administrative nu pot fi delegate decât prin statut, ceea ce nu este cazul în ceea ce privește Fundația de Reconciliare Poloneză-Germană, deciziile sale nu îndeplinesc cerințele unei decizii administrative și, prin urmare, nu pot fi apelate la Curtea Supremă de Administrație. Cu toate acestea, Curtea Supremă a refuzat să răspundă în mod clar dacă deciziile Fundației ar putea fi supuse unei reexaminări judiciare în cadrul procedurilor civile. Cu toate acestea, Curtea Supremă a renunțat la faptul că dreptul la primirea unei beneficii de la Fundație nu a intrat în domeniul de aplicare al dreptului civil și, prin urmare, nu a putut fi ridicat în fața unei instanțe civile. În cazuri excepționale, cum ar fi în cazul în care a fost stabilită eligibilitatea reclamantului, dar prestația nu a fost plătită, o cerere ar putea apărea în temeiul dreptului civil. OPS 3/01 din 3 decembrie 2001, Curtea Administrativă Supremă a susținut jurisprudența anterioară în sensul că nu are competența de a revizui deciziile Fundației și a observat că: „Fundația de reconciliare poloneză-germană, care acordă beneficii victimelor persecuțiilor naziste, utilizând resursele financiare alocate de entități străine, nu îndeplinește funcții în domeniul administrației publice. Astfel, sursa dreptului de a primi o atribuire de la Fundație nu rezultă din acțiunile administrației publice. „Nu există nici o îndoială că Hotărârea din 16 octombrie 1991, încheiat între guvernele poloneze și germane, care nu a fost ratificat, precum și acte ulterioare [începând cu Declarația comună și cu Legea Fundației Germane] privind acordurile de asistență financiară de către Fundație din cauza persecuției naziste, nu îndeplinesc criteriile care ar permite clasificarea acestora ca surse de legea poloneză obligatorie. Nu există nicio legătură administrativă-legislativă între un reclamant și Fundația pe baza actelor menționate mai sus și, în consecință, Fundația nu este un organ de administrație publică instituit prin lege pentru a determina cazurile din domeniul administrației publice.” La 27 iunie 2007, Curtea Supremă a adoptat Rezoluția nr. III CZP 152/06 în răspunsul la o chestiune de lege propusă de Ombudsman. A revizuit jurisprudența anterioară privind interpretarea noțiunii de „caz civil” prevăzute la art. 2 din Codul de procedură civilă în ceea ce privește cererile împotriva Fundației. Curtea Supremă a susținut că: „Instanțele [civile] au competența în cazul în care un reclamant – din cauza unei hotărâri nefavorabile de către Fundația „Reconcilierea poloneză-germană” – caută o plată [de la Fundație] în ceea ce privește persecuția nazistă.” În motivele rezoluției sale, Curtea Supremă a constatat, printre altele, că: „Procedura privind examinarea cererilor în temeiul primului și al doilea fond german ... nu poate fi instituit în prezent. Fondurile relevante au fost alocate și plata plăților a fost încheiată în cele din urmă. (...) Nu există nici o îndoială că starea actuală a afacerilor care rezultă din jurisprudența relevantă, în temeiul căreia persoanele interesate de a contesta în fața unei instanțe refuzul fundației de a le acorda o plată adecvată, nu poate fi acceptată în funcție de standardele constituționale și convenției obligatorii. art. 184 § 1 coroborat cu art. 177 din Constituție stabilește o presupunere în favoarea competenței instanțelor ordinare care indică, cel puțin indirect, că o posibilă jurisdicție a instanțelor administrative ar trebui să se bazeze pe o reglementare legală specifică. (...) Nevoia unei interpretări ample a accesului persoanei la o instanță sau, cu alte cuvinte, a dreptului de a aduce o acțiune (dreptul către o instanță) rezultă, de asemenea, de la art. 6 § 1 din Convenția și de la art. 14 § 1 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, care prevede că fiecare are dreptul la o audiere corectă și publică de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege în determinarea drepturilor și obligațiilor civile. Se poate presupune din jurisprudența stabilită a Curții Europene a Drepturilor Omului că art. 6 § 1 din Convenție garantează tuturor dreptul inalienabil de a depune în vederea unei decizii judiciare orice creanțe referitoare la drepturile și obligațiile civile.... În mod evident, dreptul la o instanță nu indică dreptul de a „vină” un caz, dar înseamnă că reclamația depusă ar trebui examinată de către o instanță și determinată cu privire la fondul (acuzația Curții Supreme din 3 ianuarie 2007, nr. IV CSK 312/06, nepublicată). Rezultatele interpretării articolelor 1 și 2 din Codul de Procedură Civilă ne impun astfel să recunoaștem că instanța [civilă] are competența în cazul în care un caz are caracteristicile unei cauze civile în sensul fondului și în cazul în care nicio dispoziție specifică nu își depune examinarea și determinarea unui organ diferit de un tribunal obișnuit. Curtea [civil] are, de asemenea, competență în cazul în care un caz are caracteristicile unei cauze civile numai în sensul oficial.”
The applicant, Mr Stefan Paciej, is a Polish national who was born in 1927 and lives in Lubań. The Polish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr J. Wołąsiewicz of the Ministry of Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 4 December 2000 the applicant applied to the Polish-German Reconciliation Foundation (“the Foundation”) for payment of a benefit on account of his deportation and forced labour during the Second World War. He submitted that from April 1942 to December 1943 he had been a forced labourer on a farm in Gerlachshain. In December 1943 he had been relocated to Königstein (near Dresden) where he had been required to work as a forced labourer for the company Grün&Bilfinger AG. He alleged that in Königstein he had been imprisoned in a penal camp (obóz karny). The applicant’s request was made under the scheme for slave and forced labourers (“the second compensation scheme”) established under the Joint Statement of 17 July 2000, the German Law of 2 August 2000 on the Creation of the “Remembrance, Responsibility and Future” Foundation (“the German Foundation Act; GFA”) and the subsequent Agreement of 16 February 2001 between the Remembrance, Responsibility and Future Foundation (“the German Foundation”) and the Polish-German Reconciliation Foundation. On 11 September 2001 the Foundation’s Verification Commission found that the applicant was eligible for payment of a benefit, his persecution falling under the 4th category which included persons who had been deported to Germany and subjected to forced labour in agriculture. On 1 October 2001 the applicant appealed against the decision of 11 September 2001. He claimed that he had performed forced labour both in agriculture and later during his internment in the penal camp, and that the Verification Commission had failed to grant him compensation on account of the latter persecution. He submitted that by doing so the Foundation breached the relevant rules which required it to grant benefit to a claimant on account of a more favourable category of eligibility. The applicant produced three items of documentary evidence in support of his claims: a/ a statement by a daughter of a German farmer where he used to work that in December 1943 he had been transported to a camp; b/ a certificate of work for the company Grün&Bilfinger AG which attested, according to the applicant, that he had been interned in a camp; c/ a certificate issued by the Polish Red Cross in June 1945 that the applicant had returned from a camp in Dresden. On 18 April 2002 the Appeal Commission changed the decision of 11 September 2001. It held that the applicant’s persecution came under the 3rd category of eligibility, i.e. persons who had been deported to Germany and subjected to forced labour in industry. Consequently, the applicant was awarded DEM 4,000. The Appeal Commission informed the applicant that his request for consideration of his internment in the penal camp as falling under the 2nd category of eligibility could not be granted. It stated that the only persons who came under the 2nd category of eligibility were the detainees of those camps which were included on the list approved by the German Foundation. However, the applicant’s camp was not included on that list. On 17 July 2002 the applicant appealed against the latter decision. He contested the fact that the Appeal Commission had not taken into account his forced labour during his internment in the penal camp. On 27 September 2002 the Appeal Commission informed the applicant that his appeal could not be allowed. As regards the applicant’s submissions to the effect that his internment in a labour camp (obóz pracy) should have been classified as persecution falling under the 2nd category of persecution, it referred to its findings in the decision of 18 April 2002. The applicant was further informed that his certificate of work (Arbeitsleistungsbescheinigung) attested that he had worked for the company Grün&Bilfinger AG, but did not confirm that he had been detained in a penal camp. The Government submitted that the applicant had been subjected to forced labour for the Grün&Bilfinger AG company in Königstein and had stayed in a camp for forced labourers. However, that camp had not been a penal camp and did not appear on the list of “other places of confinement” adopted by the German Foundation. From 1998 to 2000 international negotiations took place on the issue of compensation for persons subjected to slave or forced labour by Nazi Germany. The government of Poland was one of the parties to these negotiations. They were prompted by a number of lawsuits against certain German companies before the courts in the United States in which compensation was sought on account of forced labour during the Second World War. The German companies against which the lawsuits had been brought wished to bring them to an end and secure legal peace. The negotiations concluded on 17 July 2000 with the adoption of a Joint Statement which was signed by all the parties to the negotiations, including the government of Poland. The parties to the Joint Statement acknowledged the intention of the Government of Germany and of the German companies concerned to accept moral and historic responsibility arising from the use of slave and forced labourers and from other injustices committed during the National Socialist era and the Second World War. They affirmed their consensus of 17 December 1999 on the establishment of the Remembrance, Responsibility and Future Foundation, which was to be a means of providing funds for victims from central and eastern Europe, most of whom had benefited little from prior German compensation and restitution programmes. The parties to the Joint Statement further agreed to base their decisions regarding the distribution of funds on the eligibility criteria set out in the German Foundation Act. According to the Joint Statement, the Government of Germany and the German companies concerned undertook to contribute DEM 5 thousand million to the Remembrance, Responsibility and Future Foundation. The Joint Statement stipulated that the governments of the participating central and eastern European States, including Poland, and the government of Israel agreed to implement the necessary specific measures within the framework of their national legal systems to achieve legal peace. Subsequently, on 2 August 2000 the German parliament enacted the Law on the creation of the Remembrance, Responsibility and Future Foundation (Gesetz zur Errichtung einer Stiftung “Erinnerung, Verantwortung und Zukunft”). It came into force on 12 August 2000. However, the disbursement of payments only started on 30 May 2001, once the relevant guarantees had been secured by the German companies concerned with regard to the dismissal of the lawsuits filed against them in the United States courts. The disbursement of payments terminated at the end of 2006. The relevant parts of the Law on the creation of the Remembrance, Responsibility and Future Foundation provide: Recognising that the National Socialist State inflicted severe injustice on slave labourers and forced labourers, through deportation, internment and exploitation, which in some cases extended to destruction through labour, and through a large number of other human-rights violations, that German companies which participated in the National Socialist injustice bear a historic responsibility and must accept it, that the companies which have come together in the Foundation Initiative of German Industry [Stiftungsinitiative der deutschen Wirtschaft] have acknowledged this responsibility, that the injustice committed and the human suffering it caused cannot be truly compensated by financial payments, that the Law comes too late for those who lost their lives as victims of the National Socialist regime or have died in the meantime, the German Bundestag acknowledges political and moral responsibility for the victims of National Socialism. The Bundestag also intends to keep alive the memory of the injustice inflicted on the victims for coming generations. (...) (1) A legally recognised Foundation with the name ‘Remembrance, Responsibility and Future’ shall be established under public law. (...) (1) The purpose of the Foundation is to make financial compensation available through partner organisations to former forced labourers and to those affected by other injustices from the National Socialist period. (...) (1) The approval and disbursement of one-off payments to those persons eligible under section 11 will be carried out through partner organisations. The Foundation is neither authorised nor obligated in this regard. The board of trustees may opt for another mode of payment. (...) (1) Eligible under this Law are: 1. persons who were held in a concentration camp as defined in section 42(2) of the German Indemnification Act [Bundesentschädigungsgesetz] or in another place of confinement outside the territory of what is now the Republic of Austria or a ghetto under comparable conditions and were subjected to forced labour; 2. persons who were deported from their homelands into the territory of the German Reich within the borders of 1937 or to a German-occupied area, subjected to forced labour in a commercial enterprise or for public authorities there, and held under conditions other than those mentioned in paragraph 1, or were subjected to conditions resembling imprisonment or similar extremely harsh living conditions; (...) (2) Eligibility shall be demonstrated by the applicant by submission of documentation. The partner organisation shall take into account relevant evidence. If no relevant evidence is available, the claimant’s eligibility may be substantiated in some other way. (1) Specific characteristics of other places of confinement referred to in Section 11, Paragraph 1, Number 1 are inhumane conditions of detention, insufficient nutrition and lack of medical care. (...)” Section 42 § 2 of the German Indemnification Act (Bundesentschädigungsgesetz) provided that the German Government would issue a decree containing a list of concentration camps within the meaning of the Act. The German Government issued the decree in 1967 with an annex listing concentration camps. It was twice amended, most recently in 1982. The German Foundation adopted the list of “other places of confinement” which contained, inter alia, penal camps. Persons detained in one of the camps included on the list were considered to come under the 2nd category of eligibility. The list was binding on all partner organisations, including the Polish Foundation. On 10 August 2000 the Polish government submitted to Parliament a bill on the exemption from tax and duties of payments received in connection with Nazi persecution. In the explanatory memorandum to the bill, the government stated that payment of benefits in respect of forced labour for the Nazi regime had been agreed in the course of negotiations involving the respective governments, German companies and the victims. They further stated that, as a result of the agreement with the Germans, Poland would receive more than DEM 1.8 thousand million. On 21 September 2000 the Polish parliament enacted the Law on exemption of payments received in connection with Nazi persecution from tax and duties. That Law also exempted the Polish-German Reconciliation Foundation from taxes due on funds received by the Foundation for the distribution of payments. The Law came into force on 17 November 2000. On 16 February 2001 an agreement was concluded between the Remembrance, Responsibility and Future Foundation and the PolishGerman Reconciliation Foundation (“the partnership agreement”). Under its terms the PolishGerman Reconciliation Foundation was to act as a partner organisation of the German Foundation, with a view to securing prompt disbursement of compensation payments to slave and forced labourers (paragraph 1 of the agreement). Both parties agreed to implement fully the provisions of the GFA and declared that their agreement was in compliance with the Joint Statement of 17 July 2000. The above agreement further stipulated that the Polish Foundation, as a partner organisation, was entrusted with determining eligibility for compensation payments in respect of all claimants who resided on the territory of Poland on 16 February 1999 (paragraph 2). The partner organisation was to verify and determine whether the relevant conditions for awarding payment had been established or substantiated in some other way (paragraph 5.1). A claimant could appeal against a decision taken by the partner organisation in respect of the grounds of the decision or the amount of compensation awarded before an independent appeal body established within the partner organisation (paragraph 5.5). Under paragraph 6.3 of the agreement, decisions taken by the appeal body were final and could not be challenged before a court (paragraph 3). The Agreement of 16 February 2001 was accompanied by three annexes. Annex no. 3 contained a declaration by the Polish government with regard to responsibility for the disbursement of compensation payments. The relevant parts provide: “Since 1998 the government of the Republic of Poland has made exceptionally concerted efforts to secure payment of compensation for slave and forced labour imposed by Nazi Germany. In the negotiations, the government has played a significant role on behalf of the representatives of the victims. Due to the government’s efforts, former slave and forced labourers will receive in total DEM 1.812 thousand million, which constitutes a very positive outcome to the negotiations. The government of the Republic of Poland will endeavour to ensure that the payments from the Remembrance, Responsibility and Future Foundation, handled by the Polish-German Reconciliation Foundation with the participation of Polish financial institutions, will be processed properly. To that end the Polish authorities will take steps with regard to the Polish-German Reconciliation Foundation within their founding and supervisory competences.” The statutes of the Polish-German Reconciliation Foundation were amended on the initiative of its founder, namely the Minister of the State Treasury, with a view to implementing the provisions of the GFA and the Agreement of 16 February 2001; those amendments were subsequently registered by the Warsaw District Court on 26 June 2001. The amended statutes stipulated that the Foundation was to disburse compensation payments to the victims specified in section 11 of the GFA from the funds contributed by the German Foundation on the basis of the same Act (paragraphs 6.2 and 9.2). It further specified that the Foundation’s decisions in individual cases were to be taken on the basis of internal regulations. A decision in an individual case could be appealed against; however, a decision taken after an appeal had been considered was final and no appeal lay against it (paragraphs 6.4 and 6.5). Pursuant to paragraph 20 of the amended statutes, the Verification Commission was to determine individual claims for assistance filed by victims of Nazi persecution. Decisions taken by the Verification Commission could be appealed against to the Appeal Commission. In 1997 the Ombudsman referred to the Supreme Court a question of law (pytanie prawne), as to whether decisions given by the organs of the Foundation could be appealed to the Supreme Administrative Court and, if not, whether they could be subjected to judicial review in civil proceedings. On 31 March 1998 the Supreme Court adopted resolution no. III ZP 44/97, holding that, since administrative functions could only be delegated by statute, which was not the case with regard to the Polish-German Reconciliation Foundation, its decisions did not meet the requirements of an administrative decision and thus could not be appealed to the Supreme Administrative Court. However, the Supreme Court refused to give a definite answer as to whether the Foundation’s decisions could be subject to judicial review in civil proceedings. It nevertheless observed that entitlement to receive a benefit from the Foundation did not fall within the scope of civil law, and thus could not be raised before a civil court. In exceptional cases, such as where the claimant’s eligibility had been established but the benefit was not paid, a claim could arise under civil law. In Resolution no. OPS 3/01 of 3 December 2001, the Supreme Administrative Court upheld the earlier case-law to the effect that it did not have jurisdiction to review the decisions of the Foundation and observed that: “The Polish-German Reconciliation Foundation, which awards benefits to the victims of Nazi persecutions using the financial resources allocated to it by foreign entities, does not perform functions in the area of public administration. Thus, the source of the entitlement to receive an award from the Foundation does not stem from actions of the public administration.” It further observed: “There is no doubt that the Agreement of 16 October 1991, concluded between the Polish and German Governments, which was not ratified, as well as subsequent acts [starting with the Joint Statement and the German Foundation Act] concerning grants of financial assistance by the Foundation on account of Nazi persecution do not fulfil the criteria which would make it possible to classify them as sources of binding Polish law. No administrative-law relation arises between a claimant and the Foundation on the basis of the aforementioned acts, and consequently the Foundation is not an organ of public administration established by law to determine cases in the sphere of public administration.” On 27 June 2007 the Supreme Court adopted Resolution no. III CZP 152/06 in response to a question of law put forward by the Ombudsman. It revisited its earlier case-law on the interpretation of the notion of a “civil case” laid out in Article 2 of the Code of the Civil Procedure in relation to claims against the Foundation. The Supreme Court held that: “The [civil] courts have jurisdiction in the case where a claimant – due to an unfavourable decision by the “Polish-German Reconciliation” Foundation – is seeking a payment [from the Foundation] in respect of Nazi persecution.” In the reasons for its Resolution the Supreme Court found, inter alia, that: “The procedure concerning examination of claims under the first and the second German fund ... may not be currently instituted. The relevant funds were allocated and the disbursement of payments has been finally concluded. (...) There is no doubt that the current state of affairs resulting from the relevant case-law, under which those persons interested in challenging before a court the Foundation’s refusal to grant them a suitable payment are deprived of such a possibility, cannot be accepted in the light of the binding constitutional and Convention standards. Article 184 § 1 in conjunction with Article 177 of the Constitution establishes a presumption in favour of jurisdiction of the ordinary courts which indicates – at least indirectly – that a possible jurisdiction of the administrative courts should be based on a specific statutory rule. (...) The need for extensive interpretation of the individual’s access to a court, or in other words, the right to bring an action (the right to a court) follows also from Article 6 § 1 of the Convention and Article 14 § 1 of the International Covenant on Civil and Political Rights, which stipulate that everyone is entitled to a fair and public hearing by an independent and impartial tribunal established by law in the determination of his civil rights and obligations. It may be assumed from the established case-law of the European Court of Human Rights that Article 6 § 1 of the Convention guarantees to everyone the inalienable right to submit for a judicial determination any claims concerning civil rights and obligations.... Obviously, the right to a court does not denote the right to “win” a case, but it signifies that the filed claim should be examined by a court and determined on the merits (judgment of the Supreme Court of 3 January 2007, no. IV CSK 312/06, unpublished). The results of interpretation of Articles 1 and 2 of the Code of Civil Procedure thus require us to acknowledge that the [civil] court has jurisdiction where a case has the features of a civil case in the substantive sense and where no particular provision delegates its examination and determination to a different organ than an ordinary court. The [civil] court also has jurisdiction where a case has the features of a civil case only in the formal sense.”