Reclamantul, dl Bronisław Zgoła, este un național polonez care s-a născut în 1918 și trăiește în Kołobrzeg. Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum a fost depus de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost capturat de armata germană invazivă la 1 septembrie 1939, în timp ce a revenit dintr-un scout de ieșire. În seara aceea, el a fost transportat într-o tabără din Nieborowice (Neubesdorf). El a fost reținut acolo împreună cu fostii insurgenti silesiani. Pe 19 septembrie 1939, reclamantul a evadat și a fost ulterior ascuns. În iunie 1940 s-a mutat în Cracovia. În curând a fost arestat într-o rundă și deportat în Germania. A lucrat ca forțat într-o companie de construcții, apoi într-o fabrică de prelucrare alimentară și, în sfârșit, pentru căile ferate germane. La o dată neespecificată în 2001, reclamantul a solicitat Fundației Poloneze pentru Reconciliere Germană („Fondația”) pentru compensare din cauza muncii forțate în timpul războiului. Această cerere a fost formulată în cadrul programului pentru sclavi și forțați („al doilea sistem de compensare”) instituit în temeiul Declarației comune din 17 iulie 2000, Legea germană din 2 august 2000 privind crearea Fundației „Rememberance, Responsabilitate și Futur” („Legea Fundației Germane”) și a Hotărâreaui ulterior din 16 februarie 2001 între Fundația Remember, Responsabilitate și Futur („Fundația germană”) și Fundația de Reconciliare Poloneză-Germană. Într-o dată neespecificată, Comisia de Verificare a Fundației a constatat că reclamantul a fost eligibil pentru compensare, persecuția sa care intră sub a treia categorie, care includea persoane care au fost deportate în Germania și care au fost supuse forței de muncă în industrie. Se pare că reclamantul a primit 4 400 DEM. La 15 iunie 2002, reclamantul a depus un recurs împotriva deciziei respective. Se pare că el a contestat faptul că Comisia de Verificare nu a luat în considerare internul său în tabăra Nieborowice. La 12 iulie 2002, Comisia de Apel a susținut decizia atacată, susținând că reclamantul nu a adus nici o nouă dovadă de persecuție care ar putea justifica modificarea statutului său de eligibilitate. În scrisoarea care însoțește decizia, Comisia de Apel a informat reclamantul că cererea sa de a considera stagiarul său în tabăra Nieborowice ca fiind în cadrul primei categorii de eligibilitate nu a putut fi acordată. Acesta a subliniat faptul că, în conformitate cu reglementările aplicabile, persoanele care fac obiectul primei categorii de eligibilitate erau doar deținute din aceste tabere care au fost enumerate în Legea germană de indemnizare. Cu toate acestea, acest lucru nu a fost cazul la tabăra Nieborowice. La 21 iulie 2002, reclamantul a apelat împotriva acestei decizii. La 28 august 2002, Comisia de Apel și-a susținut decizia anterioară. Prin scrisoarea din 17 septembrie 2002, Fundația germană a informat reclamantul că lista lagărilor de concentrare, astfel cum este definită în Legea privind indemnizarea, nu poate fi completată. Toate celelalte tabere cu condiții similare cu cele care prevalează în tabere de concentrare au fost plasate pe lista „alte tabere de persecuție” care au fost acceptate de Fundația germană și comunicate Fundației Poloneze. Reclamantul a fost informat în continuare că tabăra Nieborowice nu a fost plasată pe această listă și că Fundația Poloneză ar putea solicita Fundației Germane să pună o tabără anume pe listă. Ulterior, la 27 septembrie 2002, reclamantul a solicitat Fundației Poloneze să se aplice Fundației Germane în vederea includerii lagărului Nieborowice pe lista „alte tabere de persecuții”. La 27 octombrie 2002, Comisia de Apel a informat reclamantul că tabăra Nieborowice nu a fost inclusă într-o publicație specializată a Comisiei șef de examinare a crimelor naziste din Polonia (Główna Komisja Badania Zbrodni Hitlerowskich w Polsce). În consecință, Fundația nu a putut solicita Fundației germane să pună această tabără pe lista „alte lagări de persecuții”. Reclamantul a contestat această constatare. El a susținut că tabăra Nieborowice (Neubesdorf) nu a fost inclusă în publicația Comisiei șef, deoarece a fost situată în Germania, deoarece granițele sale se aflau înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. La 9 decembrie 2002, reclamantul a primit o scrisoare de la Institutul de Recunoaștere Națională (Instytut Pamięci Narodowej). El a fost informat că Comisia Regională Katowice pentru Examinarea Crimelor Naziști din Polonia a efectuat în 1967 o anchetă cu privire la tabăra Nieborowice. S-a stabilit că tabăra a fost înființată la 1 septembrie 1939 ca tabără de tranziție pentru activiștii polonezi, în special insurgenții silezieni. În două ocazii armata germană a efectuat execuții în care cel puțin 34 de persoane au murit. Ancheta privind această crimă a fost în cele din urmă întreruptă la 24 iunie 2005, deoarece infractorii săi nu au putut fi înființați. Între 1998 și 2000 au avut loc negocieri internaționale cu privire la chestiunea compensației pentru persoanele supuși sclave sau forțate de către Germania nazistă. Guvernul Poloniei a fost unul dintre părțile la aceste negocieri. Au fost provocate de o serie de procese împotriva anumitor companii germane în fața instanțelor din Statele Unite, în care s-a cerut compensație din cauza muncii forțate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Companiile germane împotriva cărora au fost aduse procesele doreau să le pună capăt și să asigure pacea juridică. Negocierile s-au încheiat la 17 iulie 2000 cu adoptarea unei declarații comune semnate de toate părțile la negocieri, inclusiv de guvernul Poloniei. Părțile din Declarația Conjunctă au recunoscut intenția Guvernului Germaniei și a companiilor germane implicate de a accepta responsabilitatea morală și istorică care rezultă din utilizarea sclavilor și a muncitorilor forțați și din alte nedreptăți comise în timpul erei naționale socialiste și al celui de-al doilea război mondial. Ei au afirmat consensul lor din 17 decembrie 1999 privind înființarea Fundației Rememberance, Responsabilitate și Viitoare, care trebuia să fie un mijloc de a furniza fonduri victimelor din Europa centrală și de est, majoritatea dintre care nu au beneficiat de programele anterioare de compensare și restituire germană. Părțile la declarația comună au convenit în continuare să își bazeze deciziile privind distribuția fondurilor pe criteriile de eligibilitate prevăzute în Legea Fundației Germane. Conform Declarației comune, Guvernul Germaniei și societățile germane în cauză s-au angajat să contribuie la 5 mii de milioane DEM la Fundația pentru Rememberance, Responsabilitate și Future. Declarația comună a precizat că guvernele statelor din Europa centrală și de est participante, inclusiv Polonia, și guvernul Israelului au convenit să pună în aplicare măsurile specifice necesare în cadrul sistemelor juridice naționale pentru a atinge pacea juridică. Apoi, la 2 august 2000, parlamentul german a adoptat Legea privind crearea Fundației pentru Memorie, Responsabilitate și Viitoare (Gesetz zur Errichtung einer Stiftung “Erinnerung, Verantwortung und Zukunft”), care a intrat în vigoare la 12 august 2000. Cu toate acestea, plata plăților a început doar la 30 mai 2001, după ce garanțiile relevante au fost garantate de societățile germane vizate în ceea ce privește concedierea proceselor depuse împotriva lor în instanțele din Statele Unite. Partele relevante ale Legii privind crearea Recunoașterii, a Responsabilității și a Fundației Future prevăd: recunoaștend că statul socialist național a impus o nedreptate severă la muncitorii sclavi și la muncitorii forțați, prin deportarea, internamentul și exploatarea, care, în unele cazuri, s-au extins la distrugere prin munci și printr-un număr mare de alte încălcări ale drepturilor omului, că companiile germane care au participat la nedreptățile socialiste naționale nu pot fi cu adevărat compensate de plățile financiare, că Legea vin prea târziu pentru cei care și-au pierdut viața ca victime ale regimului național socialist sau au murit între timp, Bundestag german recunoanță responsabilitatea politică și morală pentru victimele socialismului național. Bundestag intenționează, de asemenea, să păstreze în viață memoria nedreptății infligéte victimelor pentru generațiile viitoare. (...) (1) O Fundație recunoscută legal cu numele „Remembera, Responsabilitatea și Viitorul” se stabilește în temeiul dreptului public. (...) (1) Scopul Fundației este de a pune la dispoziție compensația financiară prin intermediul organizațiilor partenere la foștii muncitori forțați și la cei afectați de alte nedreptăți din perioada socialistă națională. (...) (1) Aprobarea și plata plăților unice pentru persoanele eligibile în temeiul secțiunii 11 va fi efectuată prin intermediul organizațiilor partenere. Fundația nu este nici autorizată, nici obligată în acest sens. Consiliul administratorilor poate opta pentru un alt mod de plată. (...) (1) Eligibil în temeiul prezentei Legi sunt: 1. persoane care au fost deținute într-o tabără de concentrare, astfel cum este definită la art. 42 alineatul (2) din Legea germană de indemnizare [Bundesentschädigungsgesetz] sau într-un alt loc de izolare în afara teritoriului care este acum Republica Austria sau un ghetto în condiții comparabile și au fost supuse muncii forțate; 2. persoanele care au fost deportate din patria lor în teritoriul Reichului german, în granițele anului 1937 sau într-o zonă ocupată de germană, supuse unei forțe de muncă forțate într-o întreprindere comercială sau pentru autoritățile publice de acolo, și deținute în alte condiții decât cele menționate la alineatul (1) sau au fost supuse unor condiții similare la închisoare sau condiții de viață extrem de dure; (...) (2) Eligibilitatea este demonstrată de solicitant prin prezentarea documentației. În cazul în care nu există dovezi relevante, eligibilitatea reclamantului poate fi justificată într-un alt mod. (1) Caracteristici specifice ale altor locuri de izolare menționate la secțiunea 11, punctul 1, numărul 1 sunt condiții inumane de detenție, nutriție insuficientă și lipsă de asistență medicală. (...)” Secțiunea 42 § 2 din Legea germană de indemnizare (Bundesentschädigungsgesetz) cu condiția ca Guvernul german să elibereze un decret care conține o listă de tabere de concentrare în sensul Actului. Guvernul german a eliberat decretul în 1967 cu o anexă care include tabere de concentrare. Acesta a fost modificat de două ori, cel mai recent în 1982. Lista lagărilor de concentrare nu conține tabăra în care reclamantul a fost reținut în timpul celui de-al doilea război mondial. La 10 august 2000, guvernul polonez a prezentat Parlamentului un proiect de lege privind scutirea impozitului și taxele de plată primite în legătură cu persecuția nazistă. În raportul explicativ al proiectului de lege, guvernul a declarat că plata beneficiilor în ceea ce privește munca forțată pentru regimul nazist a fost convenită în cursul negocierilor care implică guvernele respective, companiile germane și victimele. De asemenea, au declarat că, ca urmare a acordului cu germanii, Polonia va primi mai mult de 1,8 mii de DEM. La 21 septembrie 2000, parlamentul polonez a adoptat Legea privind scutirea plăților primite în legătură cu persecuția nazistă de impozite și taxe. Această Lege a scutit, de asemenea, Fundația de Reconciliare Poloneză-Germană de impozite datorate fondurilor primite de Fundație pentru distribuția plăților. Legea a intrat în vigoare la 17 noiembrie 2000. La 16 februarie 2001 a fost încheiat un acord între Fundația Rememberance, Responsabilitate și Future și Fundația pentru Reconcilierea Germaniei Poloneze („acordul de parteneriat”). În termenii sai, Fundația poloneză pentru reconciliare germană a fost de a acționa ca o organizație parteneră a Fundației germane, în vederea asigurării imediată a plăților de compensare pentru sclavi și forțați (punctul 1 din acord). Ambele părți au convenit să pună în aplicare pe deplin dispozițiile AGF și au declarat că acordul lor este în conformitate cu Declarația comună din 17 iulie 2000. În acordul de mai sus, Fundația poloneză, în calitate de organizație parteneră, a fost încredințată să stabilească eligibilitatea pentru plățile de compensare în ceea ce privește toți reclamanții care au locuit pe teritoriul Poloniei la 16 februarie 1999 (punctul 2). Organizația partenerului trebuie să verifice și să stabilească dacă condițiile relevante de atribuire a plăților au fost stabilite sau justificate într-un alt mod (punctul 5.1). Un reclamant ar putea face apel împotriva unei decizii luate de organizația parteneră în ceea ce privește motivele deciziei sau cuantumul compensației acordate în fața unui organism de recurs independent înființat în cadrul organizației partenere (punctul 5.5). În conformitate cu punctul 6.3 din acord, deciziile luate de organismul de recurs au fost finale și nu au putut fi contestate în fața unei instanțe (punctul 3). Hotărârea din 16 februarie 2001 a fost însoțit de trei anexe. Anexa nr. 3 conține o declarație a guvernului polonez în ceea ce privește responsabilitatea pentru plata plăților de compensare. Părțile relevante prevăd: „Din 1998 guvernul Republicii Poloniei a făcut eforturi excepțional de asigurare a compensației pentru sclavi și forțate impuse de Germania nazistă. În negocierile, guvernul a jucat un rol semnificativ în numele reprezentanților victimelor. Datorită eforturilor guvernului, foștii sclavi și forțați de muncă vor primi în total 1,812 mii de milioane DEM, ceea ce reprezintă un rezultat foarte pozitiv pentru negocierile. Guvernul Republicii Polone se va strădui să se asigure că plățile de la Fundația Rememberance, Responsabilitate și Viitoare, gestionate de Fundația de Reconciliare Poloneză-Germană cu participarea instituțiilor financiare poloneze, vor fi procesate în mod corespunzător. În acest scop, autoritățile poloneze vor lua măsuri în ceea ce privește Fundația de Reconciliare Poloneză-Germană în cadrul competențelor lor de fundare și de supraveghere.” Statutele Fundației de Reconciliare Poloneză-Germană au fost modificate pe inițiativa fundatorului său, și anume Ministrul Trezorului de Stat, în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor GFA și a Hotărâreaui din 16 februarie 2001; aceste modificări au fost ulterior înregistrate de Curtea de District din Varșovia la 26 iunie 2001. Statutele modificate prevăd că Fundația trebuie să dea plăți de compensare victimelor specificate în secțiunea 11 din FGA din fondurile contribuționate de Fundația germană pe baza aceleiași Acte (punctele 6.2 și 9.2). De asemenea, a precizat că deciziile Fundației în cazurile individuale trebuie luate pe baza reglementărilor interne. Cu toate acestea, o decizie luată după examinarea unui recurs a fost finală și nici un recurs împotriva acestuia (punctele 6.4 și 6.5). În conformitate cu punctul 20 din statutele modificate, Comisia de verificare a fost de a determina cereri individuale de asistență depuse de victimele persecuției naziste. Membrii și președintele Comisiei de Verificare ar trebui să fie desemnați și respinși de consiliul de administrație al Fundației (punctul 21.1). Regulamentele detaliate privind organizarea Comisiei de Verificare și normele și criteriile privind acordarea asistenței au fost specificate în reglementările interne ale Comisiei de Verificare, elaborate de consiliul de administrație și adoptate de consiliul de supraveghere (punctul 21.2). Deciziile luate de Comisie de Verificare ar putea fi apelate în fața Comisiei de Apel. Președintele și membrii acesteia sunt desemnați și respinși de consiliul de administrație al Fundației, după consultarea consiliului de supraveghere. Comisia de recurs operează pe baza reglementărilor interne elaborate de consiliul de administrație și adoptate de consiliul de supraveghere (punctul 23.2). În 1997 Ombudsmanul a adresat Curții Supreme o chestiune de lege (pytanie prawne), privind dacă deciziile din partea organelor Fundației ar putea fi apelate la Curtea Supremă de Administrație și, în caz contrar, dacă acestea ar putea fi supuse unei reexaminări judiciare în cadrul procedurilor civile. La 31 martie 1998, Curtea Supremă a adoptat rezoluția nr. III ZP 44/97, susținând că, întrucât funcțiile administrative nu pot fi delegate decât prin statut, care nu este cazul în ceea ce privește Fundația de Reconciliare Poloneză-Germană, deciziile sale nu îndeplinesc cerințele unei decizii administrative și, prin urmare, nu pot fi apelate la Curtea Supremă de Administrație. Cu toate acestea, Curtea Supremă a refuzat să răspundă în mod clar dacă deciziile Fundației ar putea fi supuse unei reexaminări judiciare în cadrul procedurilor civile. Cu toate acestea, Curtea Supremă a renunțat la faptul că dreptul la primirea unei beneficii de la Fundație nu a intrat în domeniul de aplicare al dreptului civil și, prin urmare, nu a putut fi ridicat în fața unei instanțe civile. În cazuri excepționale, cum ar fi în cazul în care a fost stabilită eligibilitatea reclamantului, dar prestația nu a fost plătită, o cerere ar putea apărea în temeiul dreptului civil. OPS 3/01 din 3 decembrie 2001, Curtea Administrativă Supremă a susținut jurisprudența anterioară în sensul că nu are competența de a revizui deciziile Fundației și a observat că: „Fundația de reconciliare poloneză-germană, care acordă beneficii victimelor persecuțiilor naziste, utilizând resursele financiare alocate de entități străine, nu îndeplinește funcții în domeniul administrației publice. Astfel, sursa dreptului de a primi o atribuire de la Fundație nu rezultă din acțiunile administrației publice. „Nu există nici o îndoială că Hotărârea din 16 octombrie 1991, încheiat între guvernele poloneze și germane, care nu a fost ratificat, precum și acte ulterioare [începând cu Declarația comună și cu Legea Fundației Germane] privind acordurile de asistență financiară de către Fundație din cauza persecuției naziste, nu îndeplinesc criteriile care ar permite clasificarea acestora ca surse de legea poloneză obligatorie. Nu există nicio legătură administrativă-legislativă între un reclamant și Fundația pe baza actelor menționate mai sus și, în consecință, Fundația nu este un organ de administrație publică instituit prin lege pentru a determina cazurile din domeniul administrației publice.” La 27 iunie 2007, Curtea Supremă a adoptat Rezoluția nr. III CZP 152/06 în răspunsul la o chestiune de lege propusă de Ombudsman. A revizuit jurisprudența anterioară privind interpretarea noțiunii de „caz civil” prevăzute la art. 2 din Codul de procedură civilă în ceea ce privește cererile împotriva Fundației. Curtea Supremă a susținut că: „Instanțele [civile] au competența în cazul în care un reclamant – din cauza unei hotărâri nefavorabile de către Fundația „Reconcilierea poloneză-germană” – caută o plată [de la Fundație] în ceea ce privește persecuția nazistă.” În motivele rezoluției sale, Curtea Supremă a constatat, printre altele, că: „Procedura privind examinarea cererilor în temeiul primului și al doilea fond german ... nu poate fi instituit în prezent. Fondurile relevante au fost alocate și plata plăților a fost încheiată în cele din urmă. (...) Nu există nici o îndoială că starea actuală a afacerilor care rezultă din jurisprudența relevantă, în temeiul căreia persoanele interesate de a contesta în fața unei instanțe refuzul fundației de a le acorda o plată adecvată, nu poate fi acceptată în funcție de standardele constituționale și convenției obligatorii. art. 184 § 1 coroborat cu art. 177 din Constituție stabilește o presupunere în favoarea competenței instanțelor ordinare care indică, cel puțin indirect, că o posibilă jurisdicție a instanțelor administrative ar trebui să se bazeze pe o reglementare legală specifică. (...) Nevoia unei interpretări ample a accesului persoanei la o instanță sau, cu alte cuvinte, a dreptului de a aduce o acțiune (dreptul către o instanță) rezultă, de asemenea, de la art. 6 § 1 din Convenția și de la art. 14 § 1 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, care prevede că fiecare are dreptul la o audiere corectă și publică de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege în determinarea drepturilor și obligațiilor civile. Se poate presupune din jurisprudența stabilită a Curții Europene a Drepturilor Omului că art. 6 § 1 din Convenție garantează tuturor dreptul inalienabil de a depune în vederea unei decizii judiciare orice creanțe referitoare la drepturile și obligațiile civile.... În mod evident, dreptul la o instanță nu indică dreptul de a „vină” un caz, dar înseamnă că reclamația depusă ar trebui examinată de către o instanță și determinată cu privire la fondul (acuzația Curții Supreme din 3 ianuarie 2007, nr. IV CSK 312/06, nepublicată). Rezultatele interpretării articolelor 1 și 2 din Codul de Procedură Civilă ne impun astfel să recunoaștem că instanța [civilă] are competența în cazul în care un caz are caracteristicile unei cauze civile în sensul fondului și în cazul în care nicio dispoziție specifică nu își depune examinarea și determinarea unui organ diferit de un tribunal obișnuit. Curtea [civil] are, de asemenea, competență în cazul în care un caz are caracteristicile unei cauze civile numai în sensul oficial.”
The applicant, Mr Bronisław Zgoła, is a Polish national who was born in 1918 and lives in Kołobrzeg. The Polish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr J. Wołąsiewicz of the Ministry of Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. The applicant was captured by the invading German army on 1 September 1939, while returning from a scout outing. In the evening of that day he was transported to a camp in Nieborowice (Neubesdorf). He was detained there along with former Silesian insurgents. On 19 September 1939 the applicant escaped and was subsequently in hiding. In June 1940 he moved to Kraków. He was soon arrested in a round-up and deported to Germany. He worked as a forced labourer in a construction company, then in a food-processing factory and lastly for the German railways. On an unspecified date in 2001 the applicant applied to the PolishGerman Reconciliation Foundation (“the Foundation”) for compensation on account of his forced labour during the war. That request was made under the scheme for slave and forced labourers (“the second compensation scheme”) established under the Joint Statement of 17 July 2000, the German Law of 2 August 2000 on the Creation of the “Remembrance, Responsibility and Future” Foundation (“the German Foundation Act”) and the subsequent Agreement of 16 February 2001 between the Remembrance, Responsibility and Future Foundation (“the German Foundation”) and the Polish-German Reconciliation Foundation. On an unspecified date the Foundation’s Verification Commission found that the applicant was eligible for compensation, his persecution falling under the 3rd category which included persons who had been deported to Germany and subjected to forced labour in industry. It appears that the applicant was awarded DEM 4,400. On 15 June 2002 the applicant filed an appeal against that decision. It appears that he contested the fact that the Verification Commission had not taken into account his internment in the Nieborowice camp. On 12 July 2002 the Appeal Commission upheld the decision under appeal, holding that the applicant had not adduced any new evidence of persecution which could justify the change of his eligibility status. In the letter accompanying the decision, the Appeal Commission informed the applicant that his request to consider his internment in the Nieborowice camp as falling under the 1st category of eligibility could not be granted. It underlined that according to the applicable regulations persons falling under the 1st category of eligibility were only the detainees of those camps which had been listed in the German Indemnification Act. However, that had not been the case with the Nieborowice camp. On 21 July 2002 the applicant appealed against that decision. On 28 August 2002 the Appeal Commission upheld its previous decision. By a letter dated 17 September 2002 the German Foundation informed the applicant that the list of concentration camps as defined in the Indemnification Act could not be supplemented. All other camps with conditions similar to those prevailing in concentration camps were placed on the list of “other persecution camps” which had been accepted by the German Foundation and communicated to the Polish Foundation. The applicant was further informed that the Nieborowice camp had not been placed on that list and that the Polish Foundation could request the German Foundation to place a particular camp on the list. Subsequently, on 27 September 2002 the applicant requested the Polish Foundation to apply to the German Foundation with a view to including the Nieborowice camp on the list of “other persecution camps”. On 27 October 2002 the Appeal Commission informed the applicant that the Nieborowice camp was not listed in a specialised publication of the Chief Commission for the Examination of the Nazi Crimes in Poland (Główna Komisja Badania Zbrodni Hitlerowskich w Polsce). Accordingly, the Foundation could not request the German Foundation to place that camp on the list of “other persecution camps”. The applicant contested that finding. He submitted that the Nieborowice (Neubesdorf) camp was not listed in the Chief Commission’s publication since it had been located in Germany as its borders had stood before the outbreak of the Second World War. On 9 December 2002 the applicant received a letter from the Institute of National Remembrance (Instytut Pamięci Narodowej). He was informed that the Katowice Regional Commission for the Examination of the Nazi Crimes in Poland had carried out in 1967 an investigation concerning the Nieborowice camp. It had been established that the camp had been set up on 1 September 1939 as a transitional camp for Polish activists, in particular Silesian insurgents. It had operated until November 1939. On two occasions the German army had carried out executions in which at least 34 persons had died. The investigation concerning that crime had been finally discontinued on 24 June 2005 as its perpetrators could not be established. From 1998 to 2000 international negotiations took place on the issue of compensation for persons subjected to slave or forced labour by Nazi Germany. The government of Poland was one of the parties to these negotiations. They were prompted by a number of lawsuits against certain German companies before the courts in the United States in which compensation was sought on account of forced labour during the Second World War. The German companies against which the lawsuits had been brought wished to bring them to an end and secure legal peace. The negotiations concluded on 17 July 2000 with the adoption of a Joint Statement which was signed by all the parties to the negotiations, including the government of Poland. The parties to the Joint Statement acknowledged the intention of the Government of Germany and of the German companies concerned to accept moral and historic responsibility arising from the use of slave and forced labourers and from other injustices committed during the National Socialist era and the Second World War. They affirmed their consensus of 17 December 1999 on the establishment of the Remembrance, Responsibility and Future Foundation, which was to be a means of providing funds for victims from central and eastern Europe, most of whom had benefited little from prior German compensation and restitution programmes. The parties to the Joint Statement further agreed to base their decisions regarding the distribution of funds on the eligibility criteria set out in the German Foundation Act. According to the Joint Statement, the Government of Germany and the German companies concerned undertook to contribute DEM 5 thousand million to the Remembrance, Responsibility and Future Foundation. The Joint Statement stipulated that the governments of the participating central and eastern European States, including Poland, and the government of Israel agreed to implement the necessary specific measures within the framework of their national legal systems to achieve legal peace. Subsequently, on 2 August 2000 the German parliament enacted the Law on the creation of the Remembrance, Responsibility and Future Foundation (Gesetz zur Errichtung einer Stiftung “Erinnerung, Verantwortung und Zukunft”). It came into force on 12 August 2000. However, the disbursement of payments only started on 30 May 2001, once the relevant guarantees had been secured by the German companies concerned with regard to the dismissal of the lawsuits filed against them in the United States courts. The disbursement of payments terminated at the end of 2006. The relevant parts of the Law on the creation of the Remembrance, Responsibility and Future Foundation provide: Recognising that the National Socialist State inflicted severe injustice on slave labourers and forced labourers, through deportation, internment and exploitation, which in some cases extended to destruction through labour, and through a large number of other human-rights violations, that German companies which participated in the National Socialist injustice bear a historic responsibility and must accept it, that the companies which have come together in the Foundation Initiative of German Industry [Stiftungsinitiative der deutschen Wirtschaft] have acknowledged this responsibility, that the injustice committed and the human suffering it caused cannot be truly compensated by financial payments, that the Law comes too late for those who lost their lives as victims of the National Socialist regime or have died in the meantime, the German Bundestag acknowledges political and moral responsibility for the victims of National Socialism. The Bundestag also intends to keep alive the memory of the injustice inflicted on the victims for coming generations. (...) (1) A legally recognised Foundation with the name ‘Remembrance, Responsibility and Future’ shall be established under public law. (...) (1) The purpose of the Foundation is to make financial compensation available through partner organisations to former forced labourers and to those affected by other injustices from the National Socialist period. (...) (1) The approval and disbursement of one-off payments to those persons eligible under section 11 will be carried out through partner organisations. The Foundation is neither authorised nor obligated in this regard. The board of trustees may opt for another mode of payment. (...) (1) Eligible under this Law are: 1. persons who were held in a concentration camp as defined in section 42(2) of the German Indemnification Act [Bundesentschädigungsgesetz] or in another place of confinement outside the territory of what is now the Republic of Austria or a ghetto under comparable conditions and were subjected to forced labour; 2. persons who were deported from their homelands into the territory of the German Reich within the borders of 1937 or to a German-occupied area, subjected to forced labour in a commercial enterprise or for public authorities there, and held under conditions other than those mentioned in paragraph 1, or were subjected to conditions resembling imprisonment or similar extremely harsh living conditions; (...) (2) Eligibility shall be demonstrated by the applicant by submission of documentation. The partner organisation shall take into account relevant evidence. If no relevant evidence is available, the claimant’s eligibility may be substantiated in some other way. (1) Specific characteristics of other places of confinement referred to in Section 11, Paragraph 1, Number 1 are inhumane conditions of detention, insufficient nutrition and lack of medical care. (...)” Section 42 § 2 of the German Indemnification Act (Bundesentschädigungsgesetz) provided that the German Government would issue a decree containing a list of concentration camps within the meaning of the Act. The German Government issued the decree in 1967 with an annex listing concentration camps. It was twice amended, most recently in 1982. The list of concentration camps does not contain the camp where the applicant was detained during the Second World War. On 10 August 2000 the Polish government submitted to Parliament a bill on the exemption from tax and duties of payments received in connection with Nazi persecution. In the explanatory memorandum to the bill, the government stated that payment of benefits in respect of forced labour for the Nazi regime had been agreed in the course of negotiations involving the respective governments, German companies and the victims. They further stated that, as a result of the agreement with the Germans, Poland would receive more than DEM 1.8 thousand million. On 21 September 2000 the Polish parliament enacted the Law on exemption of payments received in connection with Nazi persecution from tax and duties. That Law also exempted the Polish-German Reconciliation Foundation from taxes due on funds received by the Foundation for the distribution of payments. The Law came into force on 17 November 2000. On 16 February 2001 an agreement was concluded between the Remembrance, Responsibility and Future Foundation and the PolishGerman Reconciliation Foundation (“the partnership agreement”). Under its terms the PolishGerman Reconciliation Foundation was to act as a partner organisation of the German Foundation, with a view to securing prompt disbursement of compensation payments to slave and forced labourers (paragraph 1 of the agreement). Both parties agreed to implement fully the provisions of the GFA and declared that their agreement was in compliance with the Joint Statement of 17 July 2000. The above agreement further stipulated that the Polish Foundation, as a partner organisation, was entrusted with determining eligibility for compensation payments in respect of all claimants who resided on the territory of Poland on 16 February 1999 (paragraph 2). The partner organisation was to verify and determine whether the relevant conditions for awarding payment had been established or substantiated in some other way (paragraph 5.1). A claimant could appeal against a decision taken by the partner organisation in respect of the grounds of the decision or the amount of compensation awarded before an independent appeal body established within the partner organisation (paragraph 5.5). Under paragraph 6.3 of the agreement, decisions taken by the appeal body were final and could not be challenged before a court (paragraph 3). The Agreement of 16 February 2001 was accompanied by three annexes. Annex no. 3 contained a declaration by the Polish government with regard to responsibility for the disbursement of compensation payments. The relevant parts provide: “Since 1998 the government of the Republic of Poland has made exceptionally concerted efforts to secure payment of compensation for slave and forced labour imposed by Nazi Germany. In the negotiations, the government has played a significant role on behalf of the representatives of the victims. Due to the government’s efforts, former slave and forced labourers will receive in total DEM 1.812 thousand million, which constitutes a very positive outcome to the negotiations. The government of the Republic of Poland will endeavour to ensure that the payments from the Remembrance, Responsibility and Future Foundation, handled by the Polish-German Reconciliation Foundation with the participation of Polish financial institutions, will be processed properly. To that end the Polish authorities will take steps with regard to the Polish-German Reconciliation Foundation within their founding and supervisory competences.” The statutes of the Polish-German Reconciliation Foundation was amended on the initiative of its founder, namely the Minister of the State Treasury, with a view to implementing the provisions of the GFA and the Agreement of 16 February 2001; those amendments were subsequently registered by the Warsaw District Court on 26 June 2001. The amended statutes stipulated that the Foundation was to disburse compensation payments to the victims specified in section 11 of the GFA from the funds contributed by the German Foundation on the basis of the same Act (paragraphs 6.2 and 9.2). It further specified that the Foundation’s decisions in individual cases were to be taken on the basis of internal regulations. A decision in an individual case could be appealed against; however, a decision taken after an appeal had been considered was final and no appeal lay against it (paragraphs 6.4 and 6.5). Pursuant to paragraph 20 of the amended statutes, the Verification Commission was to determine individual claims for assistance filed by victims of Nazi persecution. Members and the president of the Verification Commission were to be appointed and dismissed by the Foundation’s management board (paragraph 21.1). Detailed regulations as to the organisation of the Verification Commission and the rules and criteria on the granting of assistance were specified in the internal regulations of the Verification Commission, drafted by the management board and adopted by the supervisory board (paragraph 21.2). Decisions taken by the Verification Commission could be appealed against to the Appeal Commission. Its president and members are appointed and dismissed by the Foundation’s management board, having consulted the supervisory board. The Appeal Commission operates on the basis of internal regulations drafted by the management board and adopted by the supervisory board (paragraph 23.2). The amended statutes stipulated that the decisions of the Appeal Commission were final (paragraph 23.3). In 1997 the Ombudsman referred to the Supreme Court a question of law (pytanie prawne), as to whether decisions given by the organs of the Foundation could be appealed to the Supreme Administrative Court and, if not, whether they could be subjected to judicial review in civil proceedings. On 31 March 1998 the Supreme Court adopted resolution no. III ZP 44/97, holding that, since administrative functions could only be delegated by statute, which was not the case with regard to the Polish-German Reconciliation Foundation, its decisions did not meet the requirements of an administrative decision and thus could not be appealed to the Supreme Administrative Court. However, the Supreme Court refused to give a definite answer as to whether the Foundation’s decisions could be subject to judicial review in civil proceedings. It nevertheless observed that entitlement to receive a benefit from the Foundation did not fall within the scope of civil law, and thus could not be raised before a civil court. In exceptional cases, such as where the claimant’s eligibility had been established but the benefit was not paid, a claim could arise under civil law. In Resolution no. OPS 3/01 of 3 December 2001, the Supreme Administrative Court upheld the earlier case-law to the effect that it did not have jurisdiction to review the decisions of the Foundation and observed that: “The Polish-German Reconciliation Foundation, which awards benefits to the victims of Nazi persecutions using the financial resources allocated to it by foreign entities, does not perform functions in the area of public administration. Thus, the source of the entitlement to receive an award from the Foundation does not stem from actions of the public administration.” It further observed: “There is no doubt that the Agreement of 16 October 1991, concluded between the Polish and German Governments, which was not ratified, as well as subsequent acts [starting with the Joint Statement and the German Foundation Act] concerning grants of financial assistance by the Foundation on account of Nazi persecution do not fulfil the criteria which would make it possible to classify them as sources of binding Polish law. No administrative-law relation arises between a claimant and the Foundation on the basis of the aforementioned acts, and consequently the Foundation is not an organ of public administration established by law to determine cases in the sphere of public administration.” On 27 June 2007 the Supreme Court adopted Resolution no. III CZP 152/06 in response to a question of law put forward by the Ombudsman. It revisited its earlier case-law on the interpretation of the notion of a “civil case” laid out in Article 2 of the Code of the Civil Procedure in relation to claims against the Foundation. The Supreme Court held that: “The [civil] courts have jurisdiction in the case where a claimant – due to an unfavourable decision by the “Polish-German Reconciliation” Foundation – is seeking a payment [from the Foundation] in respect of Nazi persecution.” In the reasons for its Resolution the Supreme Court found, inter alia, that: “The procedure concerning examination of claims under the first and the second German fund ... may not be currently instituted. The relevant funds were allocated and the disbursement of payments has been finally concluded. (...) There is no doubt that the current state of affairs resulting from the relevant case-law, under which those persons interested in challenging before a court the Foundation’s refusal to grant them a suitable payment are deprived of such a possibility, cannot be accepted in the light of the binding constitutional and Convention standards. Article 184 § 1 in conjunction with Article 177 of the Constitution establishes a presumption in favour of jurisdiction of the ordinary courts which indicates – at least indirectly – that a possible jurisdiction of the administrative courts should be based on a specific statutory rule. (...) The need for extensive interpretation of the individual’s access to a court, or in other words, the right to bring an action (the right to a court) follows also from Article 6 § 1 of the Convention and Article 14 § 1 of the International Covenant on Civil and Political Rights, which stipulate that everyone is entitled to a fair and public hearing by an independent and impartial tribunal established by law in the determination of his civil rights and obligations. It may be assumed from the established case-law of the European Court of Human Rights that Article 6 § 1 of the Convention guarantees to everyone the inalienable right to submit for a judicial determination any claims concerning civil rights and obligations.... Obviously, the right to a court does not denote the right to “win” a case, but it signifies that the filed claim should be examined by a court and determined on the merits (judgment of the Supreme Court of 3 January 2007, no. IV CSK 312/06, unpublished). The results of interpretation of Articles 1 and 2 of the Code of Civil Procedure thus require us to acknowledge that the [civil] court has jurisdiction where a case has the features of a civil case in the substantive sense and where no particular provision delegates its examination and determination to a different organ than an ordinary court. The [civil] court also has jurisdiction where a case has the features of a civil case only in the formal sense.”