Sari la conținut
CtEDO 01.12.2009 AI

DELL'ANNA c. ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
01.12.2009
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
  • Inadmisibil
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
DELL'ANNA c. ITALIE (CtEDO, 2009)
HUDOC · oficial

DECIZIE

cererii nr. 16702/04 prezentată de Marcello DELL'ANNA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), luând ședință la 1 decembrie 2009 într-o cameră compusă din: Françoise Tulkens, președintă, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, judecători, și Sally Dollé, grefieră de secție, Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 5 mai 2004, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant, După deliberare, pronunță decizia următoare:

Reclamantul, dl. Marcello Dell'Anna, este un cetățean italian, născut în 1967 și rezident la Milano. Este reprezentat în fața Curții de F. Cardinali, avocat la Novara. Guvernul italian (Guvernul) este reprezentat de agenta sa, doamna E. Spatafora, și de co-agentul adjunct al acesteia, dl. N. Lettieri. A. Circumstanțele cauzei

1. Reclamantul susține că supunerea sa la regimul special de detenție prevăzut de art. 41bis al legii privind organizația penitentiară se analizează ca un tratament contrar articolului 3 al Convenției. Se plânge de asemenea de faptul că, înainte și după discuțiile cu familia și avocatul, este supus inspecțiilor în cursul cărora intimitatea nu este păstrată. art. 3 al Convenției se citește: „Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedeapselor sau tratamentelor inumane sau degradante." Guvernul excepționează neepuizarea căilor de atac interne în măsura în care reclamantul nu a ridicat în fața jurisdicțiilor interne competente plângerea sa privind percheziții corporale. De mai mult, Guvernul consideră că restricțiile impuse reclamantului prin regimul special de detenție nu au atins nivelul minim de gravitate necesar pentru a cădea în domeniu de aplicare al articolului 3 al Convenției.

Subliniază că aceste restricții erau strict necesare pentru a împiedica reclamantul, periculos din punct de vedere social, de a menține contacte cu organizația criminală căeia îi aparținea. Pentru ceea ce privește percheziții corporale, Guvernul subliniază că deținuții sunt supuși percheziții corporale atunci când se dovedește necesar în scopuri legitime, și anume protecția ordinii și securității. Constată de asemenea că sunt proporționale cu scopul urmărit în măsura în care o percheziție superficială nu ar fi suficientă pentru a exclude orice risc de prezență de obiecte interzise în cavitățile corporale. Subliniază în continuare că aceste percheziții au loc discret și în condiții propice asigurării respectului demnității persoanei.

Reclamantul se opune tezelor Guvernului. Potrivit jurisprudenței Curții, pentru a cădea sub incidența articolului 3, un rău tratament trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este esențial relativă; depinde de ansamblu datelor din cauză, în special de durata tratamentului și de efecte fizice sau mentale, precum și, uneori, de sexul, vârsta, starea de sănătate a victimei, etc. ( Irlanda c. Regatul Unit , 18 ianuarie 1978, § 162, seria A nr. 25, Van der Ven c. Țări de Jos , nr. 50901/99, § 47, CEDH 2003-II; Lorsé și alții c. Țări de Jos , nr. 52750/99, § 59, 4 februarie 2003; Frérot c. Franța , nr. 70204/01, § 45, CEDH 2007-VII (fragmente)).

a. Aplicarea prelungită a regimului special de detenție Curtea trebuie să investigheze dacă aplicarea prelungită a regimului special de detenție prevăzut de art. 41 bis – care, prin altfel, după reforma din 2002, a devenit o prevedere permanentă a legii privind administrația penitentiară – timp de mai mult de șase ani în cazul reclamantului constituie o violere a articolului 3. Trebuie să facă totuși abstracție de natura infracțiunii reprochate reclamantului, deoarece „prohibiția torturii sau pedeapselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absolută, indiferent de actele victimei" ( Labita c. Italie [GC], nr. 26772/95, § 119, CEDH 2000-IV).

Curtea admite că în general, aplicarea prelungită a anumitor restricții poate plasa un deținut într-o situație care ar putea constitui un tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 3. Cu toate acestea, nu ar putea reține o durată preciză ca constituind momentul din care este atins pragul minim de gravitate pentru a cădea în domeniul de aplicare al articolului 3 al Convenției. În schimb, trebuie să verifice dacă, în o cauză dată, reînnoirea și prelungirea restricțiilor se justificau. Curtea observă mai întâi că de fiecare dată, ministrul Justiției s-a referit, pentru a justifica prelungirea restricțiilor, la persistența condițiilor care justificau prima aplicare; în plus, tribunalul pentru aplicarea pedepselor a controlat realitatea acestor constatări.

Pentru partea sa, consideră că aceste argumente nu apar arbitrare. În fine, reclamantul nu a furnizat Curții elemente care să-i permită să concluzioneze că aplicarea prelungită a regimului special de detenție prevăzut de art. 41bis i-a cauzat efecte fizice sau mentale care cad sub incidența articolului 3. Prin urmare, suferința sau umilirea pe care reclamantul ar fi putut să o resimtă nu au depășit pe cele care implică inevitabil o formă dată de tratament - în speță prelungit - sau pedeapsă legitimă ( Labita, precitat, § 120, și Bastone c. Italie (dec.), nr. 59638/00, CEDH 2005-II (fragmente)). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că tratamentul căruia i-a fost supus reclamantul nu a depășit nivelul inevitabil de suferință inerent detenției.

Pragul minim de gravitate pentru a cădea sub incidența articolului 3 al Convenției nefiind atins, această prevedere nu a fost încălcată în speță. Rezultă că această parte a plângerii este manifest neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției. b. Percheziții corporale Curtea constată apoi că reclamantul susține că a fost de asemenea supus unei serii de alte limitări și restricții (cum ar fi numeroasele percheziții corporale și absența intimității) care, potrivit acestuia, ar fi încălcat demnitatea. Referitor la percheziția corporală a deținuților, Curtea nu are nicio dificultate în a concepe că un individ care este obligat să se supună unui tratament de această natură se simte, din acest motiv singur, afectat în intimitate și demnitate, cu atât mai mult atunci când aceasta implică dezbrăcarea în fața altora, și cu atât mai mult atunci când trebuie să adopte poziții jenante.

Un asemenea tratament nu este totuși în sine ilegitim: percheziții corporale, chiar integrale, pot uneori fi necesare pentru a asigura securitatea într-o închisoare – incluzând cea a deținutului însuși –, pentru a apăra ordinea sau a preveni infracțiunile penale. Cu toate acestea, percheziții corporale trebuie, pe lângă a fi necesare pentru a atinge unul din aceste scopuri, să fie efectuate conform modalităților adecvate, în așa fel încât gradul de suferință sau umilire suferit de deținuți să nu depășească pe cel inerent acestei forme de tratament legitim.

În caz contrar, ele încalcă art. 3 al Convenției ( Frérot c. Franța , precitat, § 38). Cu toate acestea, Curtea reamintește că alegerile de rău tratament trebuie susținute în fața Curții cu elemente de dovezi corespunzătoare ( mutatis mutandis Klaas c. Germania , hotărâre din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 30). Pentru stabilirea faptelor alese Curtea folosește criteriul dovezii „dincolo de orice îndoială rezonabilă"; o asemenea dovadă poate cu toate acestea rezulta dintr-o grămadă de indici, sau presupuneri neinfirmate, suficient de grave, precise și concordante (a se vedea, Labita , precitat, § 121; Guidi c. Italie , nr. 28320/02, § 49, 27 martie 2008). În speță, Curtea constată absența oricărei dovezi stabilind că limitările și restricțiile alese au atins pragul de gravitate necesar de art. 3 al Convenției.

De asemenea, ia act de observațiile Guvernului care admite că supunerea deținuților la percheziții corporale poate genera neajunsuri dar subliniază că este prevăzută de regimul special. În lumina acestor considerații, elementele de care dispune Curtea nu-i permit să stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă că reclamantul a fost supus unor tratamente suficient de grave pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 3. În consecință, consideră că această parte a cererii este manifest neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. 2. Reclamantul se plânge de violarea dreptului la respect a vieții familiale din cauza restricțiilor la care este supus.

Invocă art. 8 al Convenției, conform căruia: „1. Orice persoană are dreptul la respect a vieții private și familiale (...) și a corespondenței.

2. Nu poate fi ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru securitate publică, (...) pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, (...)." Curtea reamintește că s-a pronunțat deja asupra dacă restricțiile prevăzute prin aplicarea articolului 41bis privind viața privată și familială a anumiți deținuți constituie o ingerință justificată de §2 al articolului 8 (a se vedea hotărârea Messina c. Italie (nr. 2), nr. 25498/94, §§ 59-74, CEDH 2000-X și Indelicato c. Italie (dec.), nr. 31143/96, 6 iulie 2000). După examinare dosarului, în măsura în care alegerile au fost susținute, Curtea consideră că restricțiile nu au depășit ceea ce, conform articolului 8 § 2, este necesar, într-o societate democratică, pentru securitate publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale.

Consideră prin urmare că nimic nu-i permite a se abate de la concluziile trase în cauza Enea c. Italie [GC], nr. 74912/01, §§ 125-131, 17 septembrie 2009) și că plângerea trebuie respinsă conform articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. 3. Tot în sensul articolului 8 al Convenției, reclamantul denunță o violarea dreptului la respect a corespondenței. Guvernul afirmă că doar decizia din 29 decembrie 2003 ar putea fi supusă examinării în timp ce decretele emise din iulie 1999 la noiembrie 2003 sunt tardive. Guvernul observă că în speță este vorba de control de corespondență ordonat de judecător pe baza articolului 18 al legii privind administrația penitentiară, și care datează din perioada anterioară intrării în vigoare a legii nr. 95/2004.

În timp ce ia act de jurisprudența Curții în materie, Guvernul cere Curții să reconsidere jurisprudența sa și să afirme că în speță, controlul menționat era „prevăzut de lege" și nu a încălcat art.

§ Citări

Rețeaua de citări a acestei cauze

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă