DELL'ANNA c. ITALIE

DELL'ANNA c. ITALIE (CtEDO, 2009)

A DOUA SECȚIE

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

cererii nr. 16702/04

prezentată de Marcello DELL'ANNA

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), luând ședință la 1 decembrie 2009 într-o cameră compusă din:

Françoise Tulkens,

președintă,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

judecători,

și Sally Dollé,

grefieră de secție,

Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 5 mai 2004,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,

După deliberare, pronunță decizia următoare:

CU PRIVIRE LA FAPTE

Reclamantul, dl. Marcello Dell'Anna, este un cetățean italian, născut în 1967 și rezident la Milano. Este reprezentat în fața Curții de F. Cardinali, avocat la Novara. Guvernul italian (Guvernul) este reprezentat de agenta sa, doamna E. Spatafora, și de co-agentul adjunct al acesteia, dl. N. Lettieri.

A.

Circumstanțele cauzei

1.

Urmăririle penale

Deținut din 4 aprilie 1993, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisoarei pe viață pentru mai multe crime, asociație de răufăcători de tip mafiot, trafic de droguri și șantaj.

Așa cum rezultă din ultimele decrete ministeriale care aplică regimul special de detenție, reclamantul este în prezent urmărit pentru fapte criminale legate în continuare de apartenența sa la o organizație de tip mafiot.

2.

Aplicarea regimului special de detenție prevăzut de art. 41bis al legii privind administrația penitentiară

La 1 iulie 1999, ținând seama de periculozitatea reclamantului, ministrul Justiției a emis un decret impunând, pentru o perioadă de șase luni, regimul special de detenție prevăzut de art. 41bis, alineat 2, al legii privind administrația penitentiară - nr. 354 din 26 iulie 1975 (legea nr. 354/1975). Modificată de legea nr. 356 din 7 august 1992, această prevedere permitea suspendarea totală sau parțială a aplicării regimului normal de detenție atunci când rațiuni de ordine și securitate publică o cereau. Decretul menționat impunea următoarele restricții:

–

limitarea vizitelor membrilor familiei (maxim una pe lună timp de o oră);

–

interdicție de întrevederi cu terți;

–

interdicție de utilizare a telefonului cu excepția unui apel telefonic lunar cu membrii familiei, supus înregistrării, în absența vizitei acestora;

–

interdicție de primire a unor sume de bani peste un montant lunar determinat;

–

interdicție de primire din exterior a mai mult de două colete pe lună de un greutate determinată conținând rufe și îmbrăcăminte și două colete anuale extraordinare și interdicție de primire a coletelor conținând altceva;

–

interdicție de organizare a activităților culturale, recreative și sportive;

–

interdicție de a alege un reprezentant al deținuților și de a fi ales ca reprezentant;

–

interdicție de exercitare a activităților meșteșugărești.

De asemenea, toată corespondența intrare și ieșire trebuia supusă controlului cu autorizarea prealabilă a autorităților judiciare competente.

Aplicarea regimului special reclamantului a fost prelungită pentru perioade succesive de șase luni până în decembrie 2002, apoi de un an până în decembrie 2004 cel puțin.

Restricții au fost introduse la 28 decembrie 2002, dar într-o formă ușurată, deoarece ministrul Justiției a limitat perioada de timp în afara celulei, în grupuri de maximum cinci persoane, la patru ore pe zi din care două ore în aer liber. La aceeași dată, au fost eliminate interdicțiile de a organiza activități culturale, recreative și sportive și de a exercita activități meșteșugărești.

Reclamantul a atacat toate decretele ministrului Justiției în fața tribunalului competent pentru aplicarea pedepselor. A contestat de fiecare dată aplicarea regimului special asupra sa și a denunțat absența rațiunilor concrete justificând prelungirea.

Acestea sunt respectiv:

-

cale de atac la o dată neprecizată în fața tribunalului pentru aplicarea pedepselor (TAP) din Torino împotriva decretului din 1 iulie 1999, respinsă la 27 octombrie 1999;

-

cale de atac la o dată neprecizată în fața TAP din Torino împotriva decretului din 23 decembrie 1999, respinsă la 31 martie 2000;

-

cale de atac la o dată neprecizată în fața TAP din Torino împotriva decretului din 22 iunie 2000, respinsă la 6 decembrie 2000;

-

cale de atac la o dată neprecizată în fața TAP din Torino împotriva decretului din 21 decembrie 2000, respinsă la 3 mai 2001;

-

cale de atac la o dată neprecizată în fața TAP din Torino împotriva decretului din 18 iunie 2001, respinsă la 14 decembrie 2001;

-

cale de atac la o dată neprecizată în fața TAP din Torino împotriva decretului din 13 decembrie 2001, respinsă la 10 aprilie 2002;

-

cale de atac la o dată neprecizată în fața TAP din Torino împotriva decretului din 10 iunie 2002, respinsă la 15 octombrie 2002. Reclamantul s-a pourvoit în casație. Prin decizie din 24 septembrie 2003, Curtea de Casație a declarat inadmisibil pouvoiul depus de reclamant pe motiv că perioada de aplicare a decretului expirase la 31 decembrie 2002 și, din acest motiv, reclamantul pierduse orice interes în examinarea acestuia;

-

cale de atac la o dată neprecizată în fața TAP din Torino împotriva decretului din 28 decembrie 2002, respinsă la 26 februarie 2003. Reclamantul s-a pourvoit în casație. La 20 decembrie 2003, Curtea de Casație a respins pouvoiul depus de reclamant;

-

cale de atac la o dată neprecizată în fața TAP din Torino împotriva decretului din 23 decembrie 2003, respinsă la 29 iunie 2004. Reclamantul s-a pourvoit în casație. La 23 iunie 2005, Curtea de Casație a respins pouvoiul depus de reclamant.

-

cale de atac la o dată neprecizată în fața TAP din Torino împotriva decretului din 17 decembrie 2004, respinsă la 22 februarie 2005. Reclamantul s-a pourvoit în casație. Printr-o hotărâre din 27 februarie 2006, Curtea de Casație a anulat decizia din 22 februarie 2005 și a trimis cauza înapoi la tribunalul pentru aplicarea pedepselor pentru reexaminare.

-

cale de atac la o dată neprecizată în fața TAP din Torino împotriva decretului din 7 octombrie 2005. Prin decizie din 15 februarie 2006, admit recurs introdus de reclamant, tribunalul pentru aplicarea pedepselor din Torino a anulat decretul din 7 octombrie 2005, pe motiv că aplicarea regimului nu mai era justificată, permanența contactelor reclamantului cu mafia nefiind dovedită.

Toate aceste căi de atac, cu excepția pouvoiului în casație, respins la 24 septembrie 2003, au fost respinse pe motiv că condițiile pentru aplicarea regimului special erau îndeplinite și că aplicarea acestuia se justifica în lumina informațiilor culese de poliție și de autoritățile judiciare asupra reclamantului.

3.

Percheziții corporale

Reclamantul susține că a fost de asemenea supus unei serii de alte limitări și restricții care, potrivit acestuia, ar fi încălcat demnitatea sa umană. Acestea ar fi în special:

a.

percheziția deținutului, acesta fiind complet gol, înainte și după fiecare discuție, fie cu apărătorul, fie cu membrii familiei, chiar dacă această discuție avea loc într-o celulă supravegheat de personalul administrației penitentiare și deși a fost separat de interlocutor printr-o sticlă blindată și contactul lor a fost doar vizual;

b.

obligația de a efectua, gol, flexiuni pe picioare în fața agenților poliției penitenciare pentru ca aceștia să poată verifica dacă, în cursul discuției așa cum este descrisă anterior, ar fi putut ascunde obiecte posibile în orificiul anal;

c.

inspectarea plantelor picioarelor, a cavității orale și a cavității anale cu utilizarea unui detector de metale, după fiecare participare la o audiere, deși această participare a avut loc într-o sală de judecată sau la distanță prin videoconferință, într-un loc ales de administrația penitentiară și sub supravegherea constantă a agenților;

d.

faptul de a fi închis într-o celulă continuu iluminată în timp ce este miopă.

4.

Controlul corespondenței

Din 1999, corespondența reclamantului, cu excepția celei adresate „Consiliului Europei și Curții Europene a Drepturilor Omului", este supusă controlului autorităților penitenciare cu autorizarea prealabilă a jurisdicțiilor competente de aplicare a pedepselor. Reclamantul nu a produs însă nicio scrisoare sau plic tamponate cu viza de cenzură a autorităților penitenciare.

B.

Dreptul și practica interne relevante

Curtea a rezumat dreptul și practica interne relevante privind regimul special de detenție aplicat în speță și privind controlul corespondenței în hotărârea sa

Enea c. Italie

([GC], nr. 74912/01, §§ 30-42, 17 septembrie 2009). A abordat de asemenea modificările introduse de legea nr. 279 din 23 decembrie 2002 și de legea nr. 95 din 8 aprilie 2004 (ibidem).

Ținând seama de această reformă și de deciziile Curții, Curtea de Casație s-a abătut de la jurisprudența sa și a estimat că un deținut are interes în a obține o decizie, chiar dacă perioada de valabilitate a decretului atacat a expirat, și aceasta datorită efectelor directe ale deciziei asupra decretelor ulterioare decretului atacat (Curtea de Casație, prima cameră, hotărâre din 26 ianuarie 2004, depusă la 5 februarie 2004, nr. 4599,

Zara).

PLÂNGERI

1.

Invocând art. 3 al Convenției, reclamantul se plânge de a suferi tratamente inumane și degradante în măsura în care este supus restricțiilor prevăzute de art. 41bis al legii privind administrația penitentiară. Ar fi, de asemenea, obligat să se supună, înainte și după discuțiile cu familia și avocatul, inspecțiilor în cursul cărora intimitatea nu este păstrată.

2.

Invocând art. 8 al Convenției, reclamantul se plânge de restricții neîntrerupte la dreptul de respect a vieții familiale din cauza restricțiilor și modalităților vizitelor familiale și de faptul distanței existente între închisoare unde este deținut și locul de rezidență al familiei. Se plânge de asemenea de violarea dreptului la respect a corespondenței. În legătură cu aceasta, susține că controlul corespondenței nu ar fi prevăzut de lege.

3.

Invocând articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției, reclamantul se plânge în final de nu a putut dispune de un recurs intern efectiv din cauza că „întârzierea cu care tribunalul competent de aplicare a pedepselor a soluționat cererile sale l-a lipsit de posibilitate de a se pourvoi în casație". Se plânge de asemenea de a nu dispune de niciun recurs intern efectiv împotriva deciziilor de prelungire a regimului special de detenție.

4.

Invocând art. 6 § 3 c) al Convenției, reclamantul susține în special că nu a avut posibilitatea de a se apăra în fața tribunalului de aplicare a pedepselor.

5.

Reclamantul se plânge în fine de a nu putea exercita dreptul la educație din cauza supunerii la regimul special de detenție, pe motiv că nu ar putea urma cursuri de limbă străină și informatică prevăzute de cursul de studii în științe juridice. Invocă art. 2 al Protocolului nr. 1.

CU PRIVIRE LA DREPT

1.

Reclamantul susține că supunerea sa la regimul special de detenție prevăzut de art. 41bis al legii privind organizația penitentiară se analizează ca un tratament contrar articolului 3 al Convenției. Se plânge de asemenea de faptul că, înainte și după discuțiile cu familia și avocatul, este supus inspecțiilor în cursul cărora intimitatea nu este păstrată. art. 3 al Convenției se citește:

„Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedeapselor sau tratamentelor inumane sau degradante."

Guvernul excepționează neepuizarea căilor de atac interne în măsura în care reclamantul nu a ridicat în fața jurisdicțiilor interne competente plângerea sa privind percheziții corporale.

De mai mult, Guvernul consideră că restricțiile impuse reclamantului prin regimul special de detenție nu au atins nivelul minim de gravitate necesar pentru a cădea în domeniu de aplicare al articolului 3 al Convenției. Subliniază că aceste restricții erau strict necesare pentru a împiedica reclamantul, periculos din punct de vedere social, de a menține contacte cu organizația criminală căeia îi aparținea.

Pentru ceea ce privește percheziții corporale, Guvernul subliniază că deținuții sunt supuși percheziții corporale atunci când se dovedește necesar în scopuri legitime, și anume protecția ordinii și securității. Constată de asemenea că sunt proporționale cu scopul urmărit în măsura în care o percheziție superficială nu ar fi suficientă pentru a exclude orice risc de prezență de obiecte interzise în cavitățile corporale. Subliniază în continuare că aceste percheziții au loc discret și în condiții propice asigurării respectului demnității persoanei.

Reclamantul se opune tezelor Guvernului.

Potrivit jurisprudenței Curții, pentru a cădea sub incidența articolului 3, un rău tratament trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este esențial relativă; depinde de ansamblu datelor din cauză, în special de durata tratamentului și de efecte fizice sau mentale, precum și, uneori, de sexul, vârsta, starea de sănătate a victimei, etc. (

Irlanda c. Regatul Unit

, 18 ianuarie 1978, § 162, seria A nr. 25,

Van der Ven c. Țări de Jos

,

nr. 50901/99, § 47, CEDH 2003-II;

Lorsé și alții c. Țări de Jos

,

nr. 52750/99, § 59, 4 februarie 2003;

Frérot c. Franța

, nr. 70204/01, § 45, CEDH 2007-VII (fragmente)).

a.

Aplicarea prelungită a regimului special de detenție

Curtea trebuie să investigheze dacă aplicarea prelungită a regimului special de detenție prevăzut de art. 41 bis – care, prin altfel, după reforma din 2002, a devenit o prevedere permanentă a legii privind administrația penitentiară – timp de mai mult de șase ani în cazul reclamantului constituie o violere a articolului 3. Trebuie să facă totuși abstracție de natura infracțiunii reprochate reclamantului, deoarece „prohibiția torturii sau pedeapselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absolută, indiferent de actele victimei" (

Labita c. Italie

[GC], nr. 26772/95, § 119, CEDH 2000-IV).

Curtea admite că în general, aplicarea prelungită a anumitor restricții poate plasa un deținut într-o situație care ar putea constitui un tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 3. Cu toate acestea, nu ar putea reține o durată preciză ca constituind momentul din care este atins pragul minim de gravitate pentru a cădea în domeniul de aplicare al articolului 3 al Convenției. În schimb, trebuie să verifice dacă, în o cauză dată, reînnoirea și prelungirea restricțiilor se justificau.

Curtea observă mai întâi că de fiecare dată, ministrul Justiției s-a referit, pentru a justifica prelungirea restricțiilor, la persistența condițiilor care justificau prima aplicare; în plus, tribunalul pentru aplicarea pedepselor a controlat realitatea acestor constatări. Pentru partea sa, consideră că aceste argumente nu apar arbitrare.

În fine, reclamantul nu a furnizat Curții elemente care să-i permită să concluzioneze că aplicarea prelungită a regimului special de detenție prevăzut de art. 41bis i-a cauzat efecte fizice sau mentale care cad sub incidența articolului 3. Prin urmare, suferința sau umilirea pe care reclamantul ar fi putut să o resimtă nu au depășit pe cele care implică inevitabil o formă dată de tratament - în speță prelungit - sau pedeapsă legitimă (

Labita,

precitat, § 120, și

Bastone c. Italie

(dec.),

nr. 59638/00, CEDH 2005-II

(fragmente)).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că tratamentul căruia i-a fost supus reclamantul nu a depășit nivelul inevitabil de suferință inerent detenției. Pragul minim de gravitate pentru a cădea sub incidența articolului 3 al Convenției nefiind atins, această prevedere nu a fost încălcată în speță.

Rezultă că această parte a plângerii este manifest neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției.

b.

Percheziții corporale

Curtea constată apoi că reclamantul susține că a fost de asemenea supus unei serii de alte limitări și restricții (cum ar fi numeroasele percheziții corporale și absența intimității) care, potrivit acestuia, ar fi încălcat demnitatea. Referitor la percheziția corporală a deținuților, Curtea nu are nicio dificultate în a concepe că un individ care este obligat să se supună unui tratament de această natură se simte, din acest motiv singur, afectat în intimitate și demnitate, cu atât mai mult atunci când aceasta implică dezbrăcarea în fața altora, și cu atât mai mult atunci când trebuie să adopte poziții jenante.

Un asemenea tratament nu este totuși în sine ilegitim: percheziții corporale, chiar integrale, pot uneori fi necesare pentru a asigura securitatea într-o închisoare – incluzând cea a deținutului însuși –, pentru a apăra ordinea sau a preveni infracțiunile penale.

Cu toate acestea, percheziții corporale trebuie, pe lângă a fi necesare pentru a atinge unul din aceste scopuri, să fie efectuate conform modalităților adecvate, în așa fel încât gradul de suferință sau umilire suferit de deținuți să nu depășească pe cel inerent acestei forme de tratament legitim.

În caz contrar, ele încalcă art. 3 al Convenției (

Frérot c. Franța

, precitat, § 38).

Cu toate acestea, Curtea reamintește că alegerile de rău tratament trebuie susținute în fața Curții cu elemente de dovezi corespunzătoare (

mutatis mutandis Klaas c. Germania

, hotărâre din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 30). Pentru stabilirea faptelor alese Curtea folosește criteriul dovezii „dincolo de orice îndoială rezonabilă"; o asemenea dovadă poate cu toate acestea rezulta dintr-o grămadă de indici, sau presupuneri neinfirmate, suficient de grave, precise și concordante (a se vedea,

Labita

, precitat, § 121;

Guidi c. Italie

, nr. 28320/02, § 49, 27 martie 2008).

În speță, Curtea constată absența oricărei dovezi stabilind că limitările și restricțiile alese au atins pragul de gravitate necesar de art. 3 al Convenției. De asemenea, ia act de observațiile Guvernului care admite că supunerea deținuților la percheziții corporale poate genera neajunsuri dar subliniază că este prevăzută de regimul special.

În lumina acestor considerații, elementele de care dispune Curtea nu-i permit să stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă că reclamantul a fost supus unor tratamente suficient de grave pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 3. În consecință, consideră că această parte a cererii este manifest neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

2.

Reclamantul se plânge de violarea dreptului la respect a vieții familiale din cauza restricțiilor la care este supus. Invocă art. 8 al Convenției, conform căruia:

„1. Orice persoană are dreptul la respect a vieții private și familiale (...) și a corespondenței.

Curtea reamintește că s-a pronunțat deja asupra dacă restricțiile prevăzute prin aplicarea articolului 41bis privind viața privată și familială a anumiți deținuți constituie o ingerință justificată de §2 al articolului 8 (a se vedea hotărârea

Messina c. Italie

(nr. 2), nr. 25498/94, §§ 59-74, CEDH 2000-X și

Indelicato c. Italie

(dec.), nr. 31143/96, 6 iulie 2000). După examinare dosarului, în măsura în care alegerile au fost susținute, Curtea consideră că restricțiile nu au depășit ceea ce, conform articolului 8 § 2, este necesar, într-o societate democratică, pentru securitate publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale. Consideră prin urmare că nimic nu-i permite a se abate de la concluziile trase în cauza

Enea c. Italie

[GC], nr. 74912/01, §§ 125-131, 17 septembrie 2009) și că plângerea trebuie respinsă conform articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

3.

Tot în sensul articolului 8 al Convenției, reclamantul denunță o violarea dreptului la respect a corespondenței.

Guvernul afirmă că doar decizia din 29 decembrie 2003 ar putea fi supusă examinării în timp ce decretele emise din iulie 1999 la noiembrie 2003 sunt tardive. Guvernul observă că în speță este vorba de control de corespondență ordonat de judecător pe baza articolului 18 al legii privind administrația penitentiară, și care datează din perioada anterioară intrării în vigoare a legii nr. 95/2004. În timp ce ia act de jurisprudența Curții în materie, Guvernul cere Curții să reconsidere jurisprudența sa și să afirme că în speță, controlul menționat era „prevăzut de lege" și nu a încălcat art. 8.

Reclamantul consideră că ingerința în dreptul la respect a corespondenței nu era prevăzută de lege.

Curtea constată că reclamantul nu a prezentat niciun document susținând această plângere, cum ar scrisori sau plicuri tamponate cu viza de cenzură a autorităților penitenciare.

Din consecință, consideră că această parte a cererii este manifest neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

4.

Reclamantul se plânge în fine de a nu fi putut dispune de un recurs intern efectiv din cauza că „întârzierea pusă de tribunalele competente de aplicare a pedepselor în soluționarea cererilor sale l-a lipsit de posibilitate de a se pourvoi în casație". Invocă articolele 6 și 13 ale Convenției, redactate după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) de un tribunal (...) care va decide, fie asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva acesteia (...)".

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor oficiale ale acestora."

Curtea reamintește că, atunci când se pune o întrebare de acces la tribunal, garanțiile articolului 13 sunt absorbite de cele ale articolului 6 al Convenției (

Brualla Gómez de la Torre c. Spania

, hotărâre din 19 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2957, § 41). Este deci cazul de a examina plângerea reclamantului din perspectiva acestei din urmă dispoziții (a se vedea de asemenea hotărârea

Ganci c. Italie

, nr. 41576/98, §§ 19 și 33-34, CEDH 2003-XI).

Curtea reamintește că în hotărârea

Ganci

, precitat, s-a pronunțat asupra întrebării dreptului de acces la tribunal și posibilelor repercusiuni ale întârzierilor litigioase. A constatat violarea articolului 6 § 1 al Convenției. Înainte, examinase întrebarea doar din perspectiva articolului 13 al Convenției și concluzionase nerespectarea acestei dispoziții (hotărâre

Messina c. Italie (nr. 2)

, din 28 septembrie 2000). Cu toate acestea, în speță, doar un recurs – introdus în fața tribunalului pentru aplicarea pedepselor din Torino împotriva decretului din 10 iunie 2002 – a fost respins de Curtea de Casație la 24 septembrie 2003 (cu mult înainte de introducerea cererii) pentru lipsa de interes al reclamantului, perioada de valabilitate a decretelor atacate expirând.

Această plângere este, prin urmare, tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

5.

Reclamantul se plânge, din perspectiva articolului 6 § 3 c) al Convenției de a nu a avut posibilitatea de a se apăra în fața tribunalului de aplicare a pedepselor. De asemenea, se plânge, din perspectiva articolului 2 al Protocolului nr. 1, de a nu putea exercita dreptul la educație din cauza supunerii la regimul special de detenție.

După examinare dosarului, în măsura în care alegerile au fost susținute, Curtea nu a constatat nicio aparență de violere a acestor dispoziții. Consideră prin urmare că nimic nu-i permite a se abate de la concluziile trase în cauzele

Bastone c. Italie

((dec.), nr. 59638/00, CEDH 2005-II

(fragmente)) sau

Zagaria c. Italie

(nr. 58295/00, 27 noiembrie 2007) sau încă

De Pace

(precitat, §§ 37, 49, 63).

Rezultă că aceste plângeri sunt manifest neîntemeierate și trebuie respinse conform articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Grefieră

Președintă

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

16702/04

présentée par Marcello DELL’ANNA

contre l’Italie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 1

er

décembre 2009 en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

juges,

et de Sally Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 5 mai 2004,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Marcello Dell’Anna, est un ressortissant italien, né en 1967 et résidant à Milan. Il est représenté devant la Cour par F. Cardinali, avocat à Novara. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agente, Mme

E.

Spatafora, et par son co-agent adjoint, M.

N.

Lettieri.

A.

Les circonstances de l’espèce

1.

Les poursuites pénales

Détenu depuis

le 4

avril

1993, le requérant a été condamné à la peine de prison à perpétuité pour plusieurs meurtres, association de malfaiteurs de type mafieux, trafic de stupéfiants et extorsion.

Ainsi qu’il ressort des derniers arrêtés ministériels appliquant le régime spécial de détention, le requérant est actuellement poursuivi pour des faits criminels liés toujours à son appartenance à une organisation de type mafieux.

2.

L’application du régime spécial de détention prévue par l’article 41bis de la loi sur l’administration pénitentiaire

Le 1

er

juillet

1999, compte tenu de la dangerosité du requérant, le ministre de la Justice prit un arrêté lui imposant, pour une période de six mois, le régime de détention spécial prévu par l’article 41

bis

, alinéa 2, de la loi sur l’administration pénitentiaire - n

o

354 du 26 juillet 1975 («

la loi n

o

354/1975

»). Modifiée par la loi n

o

356 du 7

août 1992, cette disposition permettait la suspension totale ou partielle de l’application du régime normal de détention lorsque des raisons d’ordre et de sécurité publics l’exigeaient. Ledit arrêté imposait les restrictions suivantes

:

–

limitation des visites des membres de la famille (au maximum une par mois pendant une heure)

;

–

interdiction d’entretiens avec des tiers

;

–

interdiction d’utiliser le téléphone à l’exception d’un entretien téléphonique mensuel avec les membres de la famille, soumis à enregistrement, à défaut de visite de ceux-ci

;

–

interdiction de recevoir des sommes d’argent au-delà d’un montant mensuel déterminé

;

–

interdiction de recevoir de l’extérieur plus de deux colis par mois d’un poids déterminé contenant du linge et des vêtements et deux colis annuels extraordinaires et interdiction de recevoir de colis contenant autre chose

;

–

interdiction d’organiser des activités culturelles, récréatives et sportives

;

–

interdiction d’élire un représentant des détenus et d’être élu comme représentant

;

–

interdiction d’exercer des activités artisanales.

En outre, toute la correspondance en entrée et en sortie devait être soumise à contrôle sur autorisation préalable des autorités judiciaires compétentes.

L’application du régime spécial au requérant fut prorogée pour des périodes successives de six mois jusqu’en décembre 2002, puis d’un an jusqu’en décembre 2004 au moins

Des restrictions furent introduites le 28

décembre

2002, mais de façon allégée, car le ministre de la Justice limita la période de temps hors de la cellule, en groupe de cinq personnes maximum, à quatre heures par jour dont deux heures à l’air libre. A la même date, furent supprimées les interdictions d’organiser des activités culturelles, récréatives et sportives et d’exercer des activités artisanales.

Le requérant attaqua tous les arrêtés du ministre de la Justice devant le tribunal de l’application des peines compétent. Il contestait à chaque fois l’application du régime spécial à son encontre et dénonçait l’absence de raisons concrètes en justifiant la prorogation.

Il s’agit respectivement des

:

-

recours à une date non précisée devant le tribunal de l’application des peines («

le TAP

») de Turin à l’encontre de l’arrêté du 1

er

juillet 1999, rejeté le 27

octobre

1999

;

-

recours à une date non précisée devant le TAP de Turin à l’encontre de l’arrêté du 23

décembre

1999, rejeté le 31

mars

2000

;

-

recours à une date non précisée devant le TAP de Turin à l’encontre de l’arrêté du 22

juin

2000, rejeté le 6

décembre

2000

:

-

recours à une date non précisée devant le TAP de Turin à l’encontre de l’arrêté du 21

décembre

2000, rejeté le 3

mai

2001

;

-

recours à une date non précisée devant le TAP de Turin à l’encontre de l’arrêté du 18

juin

2001, rejeté le 14

décembre

2001

;

-

recours à une date non précisée devant le TAP de Turin à l’encontre de l’arrêté du 13

décembre 2001, rejeté le 10

avril

2002

;

-

recours à une date non précisée devant le TAP de Turin à l’encontre de l’arrêté du 10

juin

2002, rejeté le 15

octobre 2002. Le requérant se pourvut en cassation. Par une décision du 24

septembre

2003, la Cour de cassation déclara irrecevable le pourvoi formé par le requérant au motif que la période d’application de l’arrêté avait expiré le 31

décembre 2002 et, de ce fait, le requérant avait perdu tout intérêt à son examen

;

-

recours à une date non précisée devant le TAP de Turin à l’encontre de l’arrêté du 28

décembre

2002, rejeté le 26

février

décembre

2003, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant

;

-

recours à une date non précisée devant le TAP de Turin à l’encontre de l’arrêté du 23

décembre

2003, rejeté le 29

juin

juin

2005, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant.

-

recours à une date non précisée devant le TAP de Turin à l’encontre de l’arrêté du 17 décembre 2004, rejeté le 22 février 2005. Le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt du 27 février 2006, la Cour de cassation annula la décision du 22 février 2005 et renvoya l’affaire devant le tribunal d’application des peines pour réexamen.

-

recours à une date non précisée devant le TAP de Turin à l’encontre de l’arrêté du 7 octobre 2005. Par une décision du 15 février 2006, accueillant le recours introduit par le requérant, le tribunal de l’application des peines de Turin annula l’arrêté du 7 octobre 2005, au motif que l’application du régime n’était plus justifiée, la permanence des contacts du requérant avec la mafia n’ayant pas été prouvée.

Tous ces recours, à l’exception du pourvoi en cassation, rejeté le 24

septembre

2003, furent rejetés au motif que les conditions pour l’application du régime spécial étaient remplies et que l’application de celui-ci se justifiait à la lumière des informations recueillies par la police et par les autorités judiciaires sur le compte du requérant.

3

Les fouilles corporelles

Le requérant allègue avoir également été soumis à une série d’autres limitations et restrictions qui, selon lui, auraient méconnu sa dignité humaine. Il s’agirait en particulier de

:

a.

la fouille du détenu, celui-ci étant complètement nu, avant et après chaque entrevue, soit avec son défenseur, soit avec les membres de sa famille, même si cette entrevue avait lieu dans une cellule surveillée par le personnel de l’administration pénitentiaire et bien qu’il ait été séparé de son interlocuteur par une vitre blindée et que leur contact ait été uniquement visuel

;

b.

l’obligation d’accomplir, nu, des flexions sur les jambes devant les agents de la police pénitentiaire afin que ces derniers puissent contrôler si, au cours de l’entrevue telle que décrite précédemment, il avait pu cacher d’éventuels objets dans l’orifice anal

;

c.

l’inspection des plantes des pieds, de la cavité orale et de la cavité anale avec l’utilisation d’un détecteur de métaux, après chaque participation à une audience, bien que cette participation ait eu lieu dans une salle d’audience ou à distance en vidéoconférence, dans un lieu choisi par l’administration pénitentiaire et sous la constante surveillance d’agents

;

d.

le fait d’être enfermé dans une cellule continuellement éclairée alors qu’il est myope.

4.

Le contrôle de la correspondance

Depuis 1999, la correspondance du requérant, sauf celle adressée «

au

Conseil de l’Europe et à la Cour européenne des Droits de l’Homme

», est soumise au contrôle des autorités pénitentiaires sur autorisation préalable des juridictions de l’application des peines compétentes. Le requérant n’a toutefois produit aucune lettre ou enveloppe tamponnée par le visa de censure des autorités pénitentiaires.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

La Cour a résumé le droit et la pratique internes pertinents quant au régime spécial de détention appliqué en l’espèce et quant au contrôle de la correspondance dans son arrêt

Enea c. Italie

([GC], n

o

74912/01, §§ 30-42, 17 septembre 2009). Elle a aussi fait état des modifications introduites par la loi n

o

279 du 23

décembre 2002 et par la loi n

o

95 du 8 avril 2004 (ibidem).

Compte tenu de cette réforme et des décisions de la Cour, la Cour de cassation s’est écartée de sa jurisprudence et a estimé qu’un détenu a intérêt à avoir une décision, même si la période de validité de l’arrêté attaqué a expiré, et cela en raison des effets directs de la décision sur les arrêtés postérieurs à l’arrêté attaqué (Cour de cassation, première chambre, arrêt du 26

janvier

2004, déposé le 5 février 2004, n

o

4599,

Zara)

.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint de subir des traitements inhumains et dégradants dans la mesure où il est soumis aux restrictions prévues par l’article 41

bis

de la loi sur l’administration pénitentiaire. Il serait en outre obligé de se soumettre, avant et après les entrevues avec sa famille et son avocat, à des inspections au cours desquelles son intimité n’est pas préservée.

2.

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint des restrictions ininterrompues à son droit au respect de sa vie familiale en raison des restrictions et des modalités des visites familiales ainsi que du fait de la distance existant entre la prison où il est détenu et le lieu d’habitation de sa famille. Il se plaint aussi de la violation de son droit au respect de sa correspondance. A ce propos, il affirme que le contrôle de la correspondance ne serait pas prévu par la loi.

3.

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint enfin de n’avoir pu disposer d’un recours interne effectif en raison de ce que «

le retard avec lequel le tribunal de l’application des peines compétent a tranché ses recours l’a privé de la possibilité de se pourvoir en cassation

». Il se plaint également de ne disposer d’aucun recours interne effectif contre les décisions de prorogation du régime spécial de détention.

4.

Invoquant l’article 6 § 3 c) de la Convention, le requérant allègue notamment qu’il n’a pas eu la possibilité de se défendre devant le tribunal d’application des peines.

5.

Le requérant se plaint enfin de ne pouvoir exercer son droit à l’instruction du fait de la soumission au régime spécial de détention, au motif qu’il ne pourrait pas suivre les cours de langue étrangère et d’informatique prévus par le cursus d’études en sciences juridiques. Il

invoque l’article 2 du Protocole n

o

1.

EN DROIT

1.

Le requérant allègue que sa soumission au régime de détention spéciale prévu par l’article

41

bis

de la loi sur l’organisation pénitentiaire s’analyse en un traitement contraire à l’article 3 de la Convention. Il se plaint également du fait que, avant et après les entrevues avec sa famille et son avocat, il est soumis à des inspections au cours desquelles son intimité n’est pas préservée. L’article 3 de la Convention se lit ainsi

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes dans la mesure où le requérant n’a pas soulevé devant les juridictions internes compétentes sa doléance concernant les

fouilles corporelles.

De plus, le Gouvernement estime que les restrictions imposées au requérant par le régime de détention spécial n’ont pas atteint le niveau minimum de gravité requis pour tomber dans le champ d’application de l’article 3 de la Convention. Il souligne que ces restrictions étaient strictement nécessaires pour empêcher le requérant, socialement dangereux, de garder des contacts avec l’organisation criminelle à laquelle il appartenait.

Pour ce qui est des fouilles

corporelles, le Gouvernement souligne que les détenus sont soumis aux

fouilles

corporelles lorsque cela s’avère nécessaire dans un but légitime, à savoir la protection de l’ordre et de la sécurité. Il note aussi qu’elles sont proportionnées au but poursuivi dans la mesure où une fouille superficielle ne suffirait pas à écarter tout risque de présence d’objets interdits dans les cavités corporelles. Il souligne ensuite que ces fouilles ont lieu de manière discrète et dans des conditions propres à assurer le respect de la dignité de la personne.

Le requérant s’oppose aux thèses du Gouvernement.

Selon la jurisprudence de la Cour, pour tomber sous le coup de l’article 3, un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité. L’appréciation de ce minimum est relative par essence

; elle dépend de l’ensemble des données de l’espèce, notamment de la durée du traitement et de ses effets physiques ou mentaux, ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge, de l’état de santé de la victime, etc. (

Irlande c. Royaume-Uni

, 18 janvier 1978, § 162, série A n

o

25,

Van der Ven c. Pays-Bas

,

n

o

50901/99, § 47, CEDH 2003

‑

II;

Lorsé et autres c. Pays-Bas

,

n

o

52750/99, § 59, 4 février 2003;

Frérot c. France

, n

o

70204/01, § 45, CEDH 2007

‑

VII (extraits)).

a.

L’application prolongée du régime spécial de détention

La Cour doit rechercher si l’application prolongée du régime spécial de détention prévu par l’article 41 bis – qui, par ailleurs, après la réforme de 2002, est devenu une disposition permanente de la loi sur l’administration pénitentiaire – pendant plus de six ans dans le cas du requérant constitue une violation de l’article 3. Elle doit cependant faire abstraction de la nature de l’infraction reprochée au requérant, car la «

prohibition de la torture ou des peines ou traitements inhumains ou dégradants est absolue, quels que soient les agissements de la victime

» (

Labita c.

Italie

[GC], n

26772/95, § 119, CEDH 2000-IV).

La Cour admet qu’en général, l’application prolongée de certaines restrictions peut placer un détenu dans une situation qui pourrait constituer un traitement inhumain ou dégradant, au sens de l’article 3. Cependant, elle ne saurait retenir une durée précise comme constituant le moment à partir duquel est atteint le seuil minimum de gravité pour tomber dans le champ d’application de l’article 3 de la Convention. En revanche, elle se doit de contrôler si, dans un cas donné, le renouvellement et la prolongation des restrictions se justifiaient.

La Cour constate tout d’abord qu’à chaque fois, le ministre de la Justice s’est référé, pour justifier la prorogation des restrictions, à la persistance des conditions qui justifiaient la première

application

; en outre, le tribunal de l’application des peines a contrôlé la réalité de ces constatations. Pour sa part, elle considère que ces arguments n’apparaissent pas arbitraires.

Enfin, le requérant n’a pas fourni à la Cour d’éléments qui lui permettraient de conclure que l’application prolongée du régime spécial de détention prévu par l’article 41bis lui a causé des effets physiques ou mentaux tombant sous le coup de l’article 3. Dès lors, la souffrance ou l’humiliation que le requérant a pu ressentir ne sont pas allées au-delà de celles que comporte inévitablement une forme donnée de traitement - en l’espèce prolongé - ou de peine légitime (

Labita,

précité, § 120, et

Bastone c. Italie

(déc.),

n

o

59638/00, CEDH 2005

‑

II

(extraits)).

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que le traitement dont le requérant a fait l’objet n’a pas excédé le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention. Le seuil minimum de gravité pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention n’ayant pas été atteint, cette disposition n’a pas été méconnue en l’espèce.

Il s’ensuit que cette partie du grief est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

b.

Les fouilles

corporelles

La Cour relève ensuite que le requérant affirme avoir également été soumis à une série d’autres limitations et restrictions (telles que de nombreuses

fouilles

corporelles et l’absence d’intimité) qui, selon l’intéressé, auraient méconnu sa dignité. S’agissant spécifiquement de la fouille corporelle des détenus, la Cour n’a aucune difficulté à concevoir qu’un individu qui se trouve obligé de se soumettre à un traitement de cette nature se sente, de ce seul fait, atteint dans son intimité et sa dignité, tout particulièrement lorsque cela implique qu’il se dévêtisse devant autrui, et plus encore lorsqu’il lui faut adopter des postures embarrassantes.

Un tel traitement n’est pourtant pas en soi illégitime

: des

fouilles corporelles, même intégrales, peuvent parfois se révéler nécessaires pour assurer la sécurité dans une prison – y compris celle du détenu lui-même –, défendre l’ordre ou prévenir les infractions pénales.

Il n’en reste pas moins que les

fouilles corporelles doivent, en sus d’être nécessaires pour parvenir à l’un de ces buts, être menées selon des modalités adéquates, de manière à ce que le degré de souffrance ou d’humiliation subi par les détenus ne dépasse pas celui que comporte inévitablement cette forme de traitement légitime.

A défaut, elles enfreignent l’article 3 de la Convention (

Frérot c.

France

, précité, § 38).

Toutefois, la Cour rappelle que les allégations de mauvais traitement doivent être étayées devant la Cour par des éléments de preuve appropriés (

mutatis mutandis Klaas c. Allemagne

, arrêt du 22 septembre 1993, série

A n

o

269, p.

17, §

30). Pour l’établissement des faits allégués la Cour se sert du critère de la preuve «

au–delà de tout doute raisonnable

»

; une telle preuve peut néanmoins résulter d’un faisceau d’indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précises et concordantes (voir,

Labita

, précité, § 121

;

Guidi c. Italie

, n

o

28320/02, §

49, 27

mars 2008).

En l’espèce, la Cour constate l’absence de toute preuve établissant que les limitations et restriction alléguées ont atteint le seuil de gravité requis par l’article 3 de la Convention. Elle prend également acte des observations du Gouvernement qui admet que la soumission des détenus à des fouilles corporelles peut engendrer des désagréments mais souligne qu’elle est prévue par le régime spécial.

A la lumière de ces considérations, les éléments dont dispose la Cour ne lui permettent pas d’établir au-delà de tout doute raisonnable que le requérant a été soumis à des traitements suffisamment graves pour entrer dans le champ d’application de l’article 3. Par conséquent, elle estime que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article

35

§§

3 et 4 de la Convention.

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...) et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la sûreté publique, (...) à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, (...).

»

La Cour rappelle qu’elle a déjà eu à statuer sur le fait de savoir si les restrictions prévues par l’application de l’article

41bis en matière de vie privée et familiale de certains détenus constituent une ingérence justifiée par le paragraphe 2 de l’article 8 (voir l’arrêt

Messina c.

Italie

(n

o

2), n

o

25498/94, §§

59-74, CEDH 2000-X et

Indelicato c.

Italie

(déc.), n

o

31143/96, 6

juillet

2000). Après examen du dossier, dans la mesure où les allégations ont été étayées, la Cour estime que les restrictions ne sont pas allées au-delà de ce qui, aux termes de l’article 8 § 2, est nécessaire, dans une société démocratique, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales. Elle estime donc que rien ne lui permet de s’écarter des conclusions tirées dans l’affaire

Enea c. Italie

[GC], n

o

74912/01, §§ 125-131, 17 septembre 2009) et que le grief doit être rejeté conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Le Gouvernement affirme que seule la décision du 29

décembre

2003 pourrait faire l’objet d’examen étant donné que les arrêtés rendus de juillet 1999 à novembre 2003 sont tardifs. Le Gouvernement observe qu’il s’agit en l’espèce de contrôle de correspondance ordonné par le juge sur la base de l’article 18 de la loi sur l’administration pénitentiaire, et remontant à la période avant l’entrée en vigueur de la loi n

o

95/2004. Tout en prenant acte de la jurisprudence de la Cour en la matière, le Gouvernement demande à la Cour de reconsidérer sa jurisprudence et d’affirmer qu’en l’espèce, ledit contrôle était «

prévu par la loi

» et n’a pas enfreint l’article 8.

Le requérant considère que l’ingérence dans son droit au respect de sa correspondance n’était pas prévue par la loi.

La Cour constate que le requérant n’a soumis aucun document étayant ce grief, tel que des lettres ou enveloppes tamponnées par le visa de censure des autorités pénitentiaires.

Par conséquent, elle estime que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article

35

§§

3 et 4 de la Convention.

le retard mis par les tribunaux de l’application des peines compétents à trancher ses recours l’a privé de la possibilité de se pourvoir en cassation ». Il invoque les articles 6 et 13 de la Convention, ainsi libellés

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) ».

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour rappelle que, lorsqu’une question d’accès à un tribunal se pose, les garanties de l’article 13 sont absorbées par celles de l’article 6 de la Convention (

Brualla Gómez de la Torre c. Espagne

, arrêt du 19

décembre 1997,

Recueil

1997-VIII, p. 2957, § 41). Il y a donc lieu d’examiner le grief du requérant sous l’angle de cette dernière disposition (voir aussi l’arrêt

Ganci

c. Italie

, n

o

41576/98, §§ 19 et 33-34, CEDH

2003-XI),

La Cour rappelle que dans l’arrêt

Ganci

,

précité, elle s’est prononcée sur la question du droit d’accès à un tribunal et des possibles répercussions des retards litigieux. Elle a constaté la violation de l’article

6

§

1 de la Convention. Auparavant, elle n’avait examiné la question que sous l’angle de l’article 13 de la Convention et conclu à la méconnaissance de cette disposition (arrêt

Messina c. Italie (n

o

2)

, du 28

septembre 2000, Toutefois, en l’espèce, seul un recours –introduit devant le tribunal de l’application des peines de Turin à l’encontre de l’arrêté du 10 juin 2002 – fut rejeté par la Cour de Cassation le 24 septembre 2003 (bien avant l’introduction de la requête) pour défaut d’intérêt du requérant, la période de validité des arrêtés attaqués ayant expiré.

Ce grief est, par conséquent, tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

o

1, de ne pouvoir exercer son droit à l’instruction du fait de la soumission au régime spécial de détention.

Après examen du dossier, dans la mesure où les allégations ont été étayées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation desdites dispositions. Elle estime donc que rien ne lui permet de s’écarter des conclusions tirées dans les affaires

Bastone

c.

Italie (

(déc.),

n

o

59638/00, CEDH 2005-II

(extraits)) ou

Zagaria c. Italie

(n

o

58295/00, 27 novembre 2007) ou encore

De Pace

(précité, §§ 37, 49, 63).

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Greffière

Présidente