A cincea secțiune DECIZIE Nr. 274/04 de către Maria Petrova JELEVA și alții împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), care a stat la 1 decembrie 2009 în calitate de Cameră compusă de: Peer Lorenzen, Președintele, Renate Jaeger, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Isabelle Berro-Lefèvre, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători, Pavlina Panova, judecător ad hoc și Claudia Westerdiek, Secțiunea Grefier având în vedere cererea depusă la 3 decembrie 2003, având în vedere decizia parțială din 1 aprilie 2008, având în vedere cererea Guvernului de a elimina cazul din lista cazurilor și textul declarației lor unilaterale făcute în vederea soluționării cererii, Având în vedere observațiile reclamanților cu privire la declarația unilaterală a Guvernului, după deliberare, hotărăște următoarele: FACTE Reclamanții, dna Maria Petrova Jeleva, dna Zlatka Gospodinova Nikolova și dna Rositsa Gospodinova Krushovska, sunt resortisanți bulgari născuți în 1921, 1942 și, respectiv, 1946, și trăiesc în Burgas. Margaritova Vuchkova, avocat practicant la Sofia. Guvernul bulgar (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna M. Dimova, a Ministerului Justiției. Judecătorul Kalaydjieva, judecătorul ales în ceea ce privește Bulgaria, s-a retras din ședință în acest caz. La 30 ianuarie 2009, Guvernul a desemnat în locul ei dna Pavlina Panova ca judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 1 din Regulamentul Curții). Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În decembrie 1968, dl G.N., soț al primului reclamant și tatăl celui de-al doilea și al treilea reclamant, achiziționat de la comuna Burgas un apartament de trei camere care a devenit proprietate de stat în temeiul naționalizărilor efectuate de autoritățile comuniste după 1947. La începutul anului 1993, dna I.M., moștenitoare a fostului proprietar de pre-naționalizare al apartamentului, a acuzat dl G.N. în secțiune 7 din Legea privind restituirea proprietății proprietăților imobiliare naționalizate care urmărește anularea titlului său și restabilirea propriului titlu. Primul reclamant, care a fost co-proprietar al apartamentului și a locuit acolo cu soțul ei, dl G.N., a fost constituit oficial ca co-apărător în 1997. La 31 ianuarie și 16 martie 1994, Curtea de District Burgas și Curtea Regională de Burgas au considerat inadmisibil afirmația. La 6 iulie 1995, Curtea Supremă (mai târziu Curtea Supremă de Casare) a anulat deciziile instanțelor de jos și a remis cazul. După o nouă examinare a cazului, la 24 aprilie 1996, Curtea de District a respins cererea dnei I.M.. La 25 noiembrie 1996, Curtea Regională a anulat această hotărâre și a remis acest caz. După decesul dlui G.N. în martie 1997, fiicele sale – al doilea și al treilea reclamant – au aderat și la proceduri. Într-o hotărâre din 28 mai 1997, Curtea de District a respins încă o dată cererea dnei I.M.. La 10 noiembrie 1997, Curtea Regională a susținut această hotărâre. La 25 mai 1999, Curtea Supremă a anulat hotărârea Curții Regionale și a remis din nou cazul cu instrucțiuni de colectare a unor dovezi suplimentare. După o nouă examinare a cazului, la 12 decembrie 2000, Curtea Regională a respins cererea împotriva reclamanților. La 30 aprilie 2002, Curtea Supremă a anulat hotărârea Curții Regionale și a decis să examineze fondurile acestui caz. Într-o hotărâre finală din 17 iulie 2003, Curtea Supremă de Cassare a constatat că titlul reclamantului în apartamentul contestat era nul și nu a fost valabil. Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că durata procedurii era excesivă. HOTĂRÂREA Reclamanții se plângeau de durata procedurii în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, care citește, în măsura în care este cazul: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” La 30 aprilie 2009, Curtea a primit o declarație unilaterală din partea Guvernului în vederea soluționării cererii. Guvernul a solicitat Curții să elimine aplicarea listei sale de cazuri în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația, în special, a citit: [...] Guvernul dorește să își exprime [...] recunoașterea de durata necorespunzătoare a procedurii interne în care au fost implicate reclamanții. În același timp, Guvernul recunoaște că, în circumstanțele particulare ale cazului, plângerea cu privire la durata procedurii nu a fost remediată la nivel intern, conform articolului 6 § 1 din convenție. În consecință, Guvernul este pregătit să plătească reclamanților suma de [...] 5.000 EUR pe care le consideră rezonabile în funcție de jurisprudența Curții. Suma menționată mai sus, care să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, va fi convertită în bulgar [levs] la rata de schimb aplicabilă la momentul plății, și va fi liberă de orice impozite care pot fi impuse reclamanților. Se va plăti în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în conformitate cu art. 37 § 1 din [Convenția]. [...] Guvernul solicită, prin urmare, ca această cerere să fie eliminată din lista de cauze a Curții în temeiul articolului 37 §§ §§ §§ §§ § . În răspunsul lor scris din 3 iunie 2009, reclamanții au solicitat Curții să continue examinarea cazului deoarece au considerat că suma oferită de Guvern este insuficientă. În plus, au avertizat că, în cazul în care cererea a fost eliminată din lista, Guvernul nu va lua nicio măsură generală pentru a preveni viitoare încălcări similare. Curtea reamintește că art. 37 § 1 litera (c) din Convenție îi permite să tragă o procedură din lista sa în cazul în care: „[...] din orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. art. 37 § 1 în amendă include provizul care: „Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenție și în protocolele acestuia, este necesar.” Curtea reamintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate emite o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale ale unui guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului (a se vedea Tahsin Acar c. Turcia (obiecție preliminară) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI). Având în vedere recunoașterile prezentate în declarația guvernului, precum și cuantumul compensației propuse, care este compatibil cu sumele acordate în cazuri similare, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării prezentei cereri, în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (c). Având în vedere jurisprudența sa extinsă și clară privind durata procedurilor civile, inclusiv în cazurile împotriva Bulgariei (a se vedea, de exemplu, Rachevi Bulgaria , nr. 47877/99, 23 septembrie 2004; Vatevi v. Bulgaria , nr. 55956/00, 28 septembrie 2006; Kambourov v. Bulgaria , nr. 55350/00, 14 Februarie 2008), Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolele sale, nu solicită să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă ). Prin urmare, cererea ar trebui eliminată din listă. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să scoată aplicarea din lista cazurilor sale. Claudia Westerdiek Președintele grefierului Peer Lorenzen
Application no. 274/04
by Maria Petrova JELEVA and Others
against Bulgaria
The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting on 1
December 2009 as a Chamber composed of:
Peer Lorenzen,
President,
Renate Jaeger,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
judges,
Pavlina Panova,
ad hoc
judge,
and Claudia Westerdiek,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 3 December 2003,
Having regard to the partial decision of 1 April 2008,
Having regard to the Government’s request to strike the case out of the list of cases and the text of their unilateral declaration made with a view to resolving the application,
Having regard to the applicants’ comments on the Government’s unilateral declaration,
Having deliberated, decides as follows:
The applicants, Mrs Maria Petrova Jeleva, Mrs Zlatka Gospodinova Nikolova and Mrs Rositsa Gospodinova Krushovska, are Bulgarian nationals who were born in 1921, 1942 and 1946, respectively, and live in Burgas. They were represented before the Court by Mrs
S.
Margaritova
‑
Vuchkova, a lawyer practising in Sofia.
The Bulgarian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mrs M. Dimova, of the Ministry of Justice.
Judge Kalaydjieva, the judge elected in respect of Bulgaria, withdrew from sitting in the case. On 30 January 2009 the Government appointed in her stead Ms Pavlina Panova as an ad hoc judge (Article 27 § 2 of the Convention and Rule 29 § 1 of the Rules of the Court).
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
In December 1968 Mr G.N., husband of the first applicant and father of the second and third applicants, purchased from the Burgas municipality a three-room apartment which had become State property by virtue of the nationalisations carried out by the communist authorities after 1947.
In the beginning of 1993 Mrs I.M., heir of the former pre-nationalisation owner of the apartment, brought proceedings against Mr G.N. under section
7 of the Law on the Restitution of Ownership of Nationalised Real Property seeking the nullification of his title and the restoration of her own title. The first applicant, who was co-owner of the apartment and lived there with her husband, Mr G.N., was formally constituted as a co-defendant in 1997.
On 31 January and 16 March 1994 the Burgas District Court and the Burgas Regional Court found the claim to be inadmissible. On 6 July 1995 the Supreme Court (later Supreme Court of Cassation) quashed the lower courts’ decisions and remitted the case.
After a fresh examination of the case, on 24 April 1996 the District Court dismissed Mrs I.M.’s claim. On 25 November 1996 the Regional Court quashed that judgment and remitted the case.
After Mr G.N.’s death in March 1997, his daughters – the second and third applicants – also joined the proceedings.
In a judgment of 28 May 1997 the District Court dismissed once again Mrs I.M.’s claim. On 10 November 1997 the Regional Court upheld that judgment. On 25 May 1999 the Supreme Court of Cassation quashed the judgment of the Regional Court and remitted once again the case with instructions that further evidence be collected.
Following a new examination of the case, on 12 December 2000 the Regional Court dismissed the claim against the applicants.
On 30 April 2002 the Supreme Court of Cassation quashed the judgment of the Regional Court and decided to proceed with examining the merits of the case. In a final judgment of 17 July 2003 it found that the applicants’ title to the disputed apartment was null and void.
The applicants complained under Article 6 § 1 of the Convention that the length of the proceedings had been excessive.
The applicants complained of the length of the proceedings under Article
6 §
1 of the Convention which reads, in so far as relevant:
“In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”
On 30 April 2009 the Court received a unilateral declaration from the Government made with a view to resolving the application. The Government requested the Court to strike out the application of its list of cases in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration, in particular, read:
“[...] The Government hereby wish to express [...] its acknowledgment of the unreasonable duration of the domestic proceedings in which the applicants were involved. At the same time, the Government admit that in the particular circumstances of the case the complaint about the length of the proceedings has not been redressed at the domestic level as required by Article 6 § 1 of the Convention.
Consequently, the Government are prepared to pay to the applicants the amount of [...] EUR 5,000 which they consider reasonable in the light of the Court’s case law. The sum referred to above, which is to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, will be converted into Bulgarian [levs] at the exchange rate applicable at the time of payment, and will be free of any taxes that may be chargeable to the applicants. It will be payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the [Convention]. [...]
The Government, therefore, request that this application be struck out of the Court’s list of cases pursuant to Article 37 § 1(c) of the Convention. [...]”
In their written reply dated 3 June 2009 the applicants requested the Court to continue examining the case as they considered that the sum offered by the Government was insufficient. Furthermore, they warned that in case the application was struck out of the list the Government would not take any general measures to prevent future similar violations.
The Court recalls that Article 37 § 1(c) of the Convention enables it to strike a case out of its list where:
“[...] for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
Article 37 § 1
in fine
includes the proviso that:
“However, the Court shall continue the examination of the application if respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto so requires.”
The Court also recalls that in certain circumstances it may strike out an application under Article 37 § 1(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued
(see
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objection) [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI).
Having regard to the acknowledgements contained in the Government’s declaration, as well as to the amount of compensation proposed, which is compatible with the amounts awarded in similar cases, the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the present application, within the meaning of Article 37 § 1(c).
In view of its extensive and clear case law on length of civil proceedings, including in cases brought against Bulgaria (see, for example,
Rachevi
v.
Bulgaria
, no. 47877/99, 23 September 2004;
Vatevi v. Bulgaria
, no.
55956/00, 28 September 2006;
Kambourov v. Bulgaria
, no. 55350/00, 14
February 2008), the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1
in fine
). Accordingly, the application should be struck out of the list.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to strike the application out of its list of cases.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Registrar
President