SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL ADALMIȘ ȘI KILIÇ c. TURCIA (solicitarea nr. 25301/04) HOTĂRÂREA STRASBURG decembrie 2009 DEFINITIVF 01/03/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Adalm Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișl Karakaș, judecători, și Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 10 noiembrie 2009, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cazului (n 25301/04) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnii Sedat Adalm Filorina, avocații din Istanbul, guvernul turc (adică, cel care a făcut-o) este reprezentat de agentul său.
La 13 noiembrie 2008, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice cauza formulată de art. 6 alin. (3) lit. (c) guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei. Reclamanții s-au născut în 1976 și, respectiv, 1974 și au locuit în Istanbul. La 11 iulie 1999, reclamantul Adalm În cele din urmă, ei au fost duși în fața unui judecător din această instanță, care a dispus arestarea lor provizorie. În timpul interogatoriilor desfășurate în timpul arestării lor, reclamanții nu au fost asistați de niciun avocat. La 18 august 2000, procurorul i-a acuzat pe reclamanți în fața Curții de Securitate a statului pe baza articolului 168 din fostul cod penal care reprimă apartenența la o bandă armată.
La 23 octombrie 2002, Curtea de Securitate a statului a condamnat fiecare reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 17 ani și șase luni. De asemenea, a mărit pedeapsa pe care a primit-o reclamantul Adalmiș cu doi ani și o lună de închisoare pentru că a pus un dispozitiv exploziv într-un loc public. Pentru a stabili vina celor interesați, Curtea de Securitate a statului s-a bazat pe procesele-verbale ale situației și ale percheziției, pe rezultatele expertizei caligrafice privind scrierea reclamantului K Prin hotărârea din 18 noiembrie 2003, pronunțată în ședință publică la 19 noiembrie 2003, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. 11. La 23 ianuarie 2004, hotărârea de Casație a fost netă la grefa primei instanțe.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 12. Dreptul și practica internă relevantă în speță sunt expuse în Hotărârea Salduz c. Turcia ([GC], n 36391/02, § 27-31, 27 noiembrie 2008). ÎN DREPT 13. Invocând art. 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție, reclamanții se plâng că nu au beneficiat de asistența unui avocat în timpul arestului și că au fost condamnați pe baza declarațiilor pe care le-au făcut în această perioadă. PRIVIND RECEVABILITATEA 14. Guvernul a extirpat de la început nerespectarea regulii de șase luni: consideră că reclamanții ar fi trebuit să depună cererea în termenul de șase luni care începea să curgă, în opinia sa, fie la 17 iulie 1999, data prezentării lor în fața instanței care a formulat cererea, fie la 19 noiembrie 2003, data pronunțării în ședință publică a hotărârii de Casație.
15. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă (John Murray c. Regatul Unit, 8 februarie 1996, § 63) Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996 I) în temeiul căreia examinarea echității unei proceduri trebuie efectuată în lumina întregii proceduri.
În aceste circumstanțe, decizia internă definitivă, în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție, în prezenta specie este hotărârea Curții de Casație din 18 noiembrie 2003 (a se vedea, în același sens, Ditaban c. Turcia, n 69006/01, § 47, 14 aprilie 2009). În ceea ce privește întrebarea la ce dată începe să curgă termenul de șase luni în cazul în care nu se notifică hotărârea de Casație, Curtea amintește jurisprudența constantă potrivit căreia, atunci când comunicarea nu este prevăzută în dreptul intern, așa cum este cazul în dreptul turc, trebuie luată în considerare data punerii la dispoziție a deciziei, data de la care părțile pot lua efectiv cunoștință de conținutul acesteia ( Seher Karataș c. Turcia, n 33179/96, § 27, 9 iulie 2002. În plus, reclamantul sau avocatul acestuia trebuie să dispună de textul hotărârii Curții de Casație pentru a-și formula argumentele în fața Curții (Bilgin și Bulga c. Turcia, nr 43422/02, § 11, 16 iunie 2009 17. În speță, Curtea constată că din dosar reiese că hotărârea Curții de Casație din 18 noiembrie 2003, pronunțată în ședință publică a doua zi, a fost pusă la dispoziția părților la grefa Curții de Securitate a statului la 23 ianuarie 2004. Nu există niciun indiciu că reclamanții sau avocații lor au putut dispune de textul hotărârii la data pronunțării în ședință publică, la care nu aveau obligația de a asista ( Okulc.
Turcia (dec.), nr 455/96/99, 4 Astfel, termenul de șase luni a început să curgă la 23 ianuarie 2004, iar reclamanții pot trece pentru că au îndeplinit cerințele articolului 35 1 din convenție în această privință. 19. Prin urmare, excepția de întârziere ridicată de guvern trebuie respinsă 20. Curtea constată, de asemenea, că cererea nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul susține că dreptul la un proces echitabil al reclamanților nu a fost încălcat deoarece au fost reprezentați de un avocat pe parcursul întregii proceduri în fața Curții de Securitate a statului și în fața Curții de Casație.
22. Constatând că nu există nicio diferență între circumstanțele prezentei cauze și cele examinate în Hotărârea Salvuz (citată la §§ 45-63), Curtea ajunge, din aceleași motive, la încălcarea articolului 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție, coroborat cu art. 6 alineatul (1) (a se vedea, de asemenea, Gülbahar și Tut c. Turcia, n 24468/03, § 10, 24 februarie 2009). III.
PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALE CONVENȚIEI 23. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții pun sub semnul întrebării aprecierea probelor și rezultatul procedurii desfășurate în fața instanțelor interne și se plâng, de asemenea, de lipsa motivării hotărârilor judecătorești și de lipsa independenței și imparțialității instanțelor naționale 24. Având în vedere constatarea încălcării articolului 6 alineatul (3) litera (c), coroborată cu art. 6 alineatul (1) din convenție, Curtea consideră că nu mai este necesar să se pronunțe separat cu privire la restul obiecțiunilor formulate la art. 6 alineatul (1) (a se vedea, în același sens, Soykanc. Turcia, nr 47368/99, § 58, 21 aprilie 2009). IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 25. În temeiul articolului 41 din Convenție, reclamanții solicită fiecare 15 000 EUR (EUR) pentru daune morale și solicită, de asemenea, 5 850 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată.
Pentru a susține aceste cereri, avocații reclamanților prezintă o copie a unei note detaliate privind diferitele cheltuieli (costuri poștale, de papetărie și de traducere) și indicând baremul tarifar minim al Uniunii barelor și timpul de lucru consacrat pregătirii cererii. 26. Curtea, hotărând în echitate, acordă suma de 1 De asemenea, Comisia consideră că cea mai adecvată formă de redresare ar fi, cu condiția ca reclamanții să solicite acest lucru, un nou proces în conformitate cu cerințele articolului 6 alineatul (1) din convenție (salduz, citată anterior, punctul 72). În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, în special în ceea ce privește onorariile de avocatură, Curtea ia în considerare tabelul de lucru comunicat de reprezentanții reclamanților și consideră rezonabil să acorde în comun reclamanților 1 000 EUR în acest sens.
În lipsa unor dovezi, Curtea respinge cererea pentru surplus 28. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție, coroborat cu art. 6 alineatul (1) A declarat că nu este cazul de a examina celelalte obiecțiuni formulate în temeiul articolului afirmă că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 2 din convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului 000 EUR (mii EUR) fiecărui solicitant, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale, ii.
000 EUR (mii EUR) reclamanților în comun, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către părțile interesate, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. decembrie 2009, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și art. 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte
AFFAIRE ADALMIȘ ET KILIÇ c. TURQUIE (Requête n o 25301/04) ARRÊT STRASBOURG 1 er décembre 2009 DÉFINITIF 01/03/2010 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Adalmıș et Kılıç c. Turquie, La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, juges, et de Sally Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 novembre 2009, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 25301/04) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Sedat Adalmıș et Ercan Kılıç (« les requérants »), ont saisi la Cour le 31 mai 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Les requérants sont représentés par M es Y. Bașara et M. Filorina, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.
3.Le 13 novembre 2008, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de l'article 6 § 3 c) au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT I.
4. Les requérants sont nés respectivement en 1976 et 1974 et résident à Istanbul.
5.Le 11 juillet 1999, le requérant Adalmıș fut arrêté et placé en garde à vue ; le requérant Kılıç le fut le 13 juillet 1999.
6.Le 17 juillet 1999, ils furent tous deux entendus par le procureur près la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul (« le procureur » – « la cour de sûreté de l'Etat »). Par la suite, ils furent traduits devant un juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna leur mise en détention provisoire.
7.Lors des interrogatoires menés au cours de leur garde à vue, les requérants ne furent assistés par aucun avocat.
8.Le 18 août 2000, le procureur mit les requérants en accusation devant la cour de sûreté de l'Etat sur le fondement de l'article 168 de l'ancien code pénal réprimant l'appartenance à une bande armée.
9.Le 23 octobre 2002, la cour de sûreté de l'Etat condamna chacun des requérants à une peine d'emprisonnement de dix-sept ans et six mois. Elle augmenta également la peine du requérant Adalmıș de deux ans et un mois d'emprisonnement pour avoir posé un engin explosif dans un lieu public. Pour établir la culpabilité des intéressés, la cour de sûreté de l'Etat se fonda sur les procès-verbaux d'état des lieux et de perquisition, les résultats de l'expertise calligraphique concernant l'écriture du requérant Kılıç et les cassettes vidéo concernant le requérant Adalmıș, ainsi que les dépositions faites par les deux intéressés lors de leur garde à vue.
10.Par un arrêt du 18 novembre 2003, prononcé en audience publique le 19 novembre 2003, la Cour de cassation confirma ce jugement.
11.Le 23 janvier 2004, l'arrêt de cassation fut mis au net au greffe de la première instance. II.
12. Le droit et la pratique internes pertinents en l'espèce sont exposés dans l'arrêt Salduz c. Turquie ([GC], n o 36391/02, §§ 27-31, 27 novembre 2008). EN DROIT
13.Invoquant l'article 6 § 3 c) de la Convention, les requérants se plaignent de ne pas avoir bénéficié de l'assistance d'un avocat lors de leur garde à vue et d'avoir été condamnés sur la base, en autres, des dépositions qu'ils avaient faites au cours de cette période. I.
14. Le Gouvernement excipe d'emblée du non-respect de la règle de six mois : il estime que les requérants auraient dû introduire leur requête dans le délai de six mois commençant à courir, selon lui, soit le 17 juillet 1999, date de leur comparution devant le juge assesseur, soit le 19 novembre 2003, date du prononcé en audience publique de l'arrêt de cassation.
15.La Cour rappelle sa jurisprudence constante ( John Murray c. Royaume-Uni , 8 février 1996, § 63, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I) en vertu de laquelle l'examen de l'équité d'une procédure doit se faire à la lumière de l'ensemble de la procédure. Dans ces circonstances, la décision interne définitive, au sens de l'article 35 § 1 de la Convention, dans la présente espèce est l'arrêt de la Cour de cassation du 18 novembre 2003 (voir, dans le même sens, Ditaban c. Turquie , n o 69006/01, § 47, 14 avril 2009).
16.En ce qui concerne la question de savoir à quelle date le délai de six mois commence à courir en cas d'absence de notification de l'arrêt de cassation, la Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle, lorsque la signification n'est pas prévue en droit interne, comme c'est le cas en droit turc, il convient de prendre en considération la date de la mise à disposition de la décision, date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance de son contenu ( Seher Karataș c. Turquie , n o 33179/96, § 27, 9 juillet 2002). Par ailleurs, le requérant, ou son avocat, doit disposer du texte de l'arrêt de la Cour de cassation pour élaborer son argumentation devant la Cour ( Bilgin et Bulga c. Turquie , n o 43422/02, § 11, 16 juin 2009).
17.En l'espèce, la Cour observe qu'il ressort du dossier que l'arrêt de la Cour de cassation du 18 novembre 2003, prononcé en audience publique le lendemain, a été mis à la disposition des parties au greffe de la cour de sûreté de l'Etat le 23 janvier 2004.
18.Aucun élément ne permet de penser que les requérants ou leurs avocats ont pu disposer du texte de l'arrêt à la date du prononcé en audience publique, audience à laquelle ils n'avaient d'ailleurs pas l'obligation d'assister ( Okul c. Turquie (déc.), n o 45358/99, 4 septembre 2003). Ainsi, le délai de six mois a commencé à courir le 23 janvier 2004 et les requérants peuvent passer pour avoir satisfait aux exigences de l'article 35 § 1 de la Convention sur ce point.
19.Il s'ensuit que l'exception de tardiveté soulevée par le Gouvernement doit être rejetée.
20.La Cour constate par ailleurs que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 3 c) DE LA CONVENTION
21.Le Gouvernement soutient que le droit à un procès équitable des requérants n'a pas été violé étant donné qu'ils ont été représentés par un avocat pendant toute la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat et devant la Cour de cassation.
22.Constatant que rien ne permet de distinguer les circonstances de la présente cause de celles examinées dans l'arrêt Salduz (précité, §§ 45-63), la Cour conclut, pour les mêmes motifs, à la violation de l'article 6 § 3 c) de la Convention, combiné avec l'article 6 § 1 (voir également Gülbahar et Tut c. Turquie , n o 24468/03, § 10, 24 février 2009). III.
23. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants remettent en cause l'appréciation des preuves et le résultat de la procédure menée devant les tribunaux internes. Ils se plaignent également d'une absence de motivation des décisions judiciaires et d'un défaut d'indépendance et d'impartialité des juridictions nationales.
24.Eu égard au constat de violation de l'article 6 § 3 c), combiné avec l'article 6 § 1 de la Convention, la Cour estime qu'il ne s'impose plus de statuer séparément sur le restant des griefs tirés de l'article 6 § 1 (voir, dans le même sens, Soykan c. Turquie , n o 47368/99, § 58, 21 avril 2009). IV.
25. Au titre de l'article 41 de la Convention, les requérants demandent chacun 15 000 euros (EUR) pour préjudice moral. Ils réclament par ailleurs 5 850 EUR pour frais et dépens. Pour étayer ces demandes, les avocats des requérants soumettent la copie d'une note détaillée concernant des frais divers (frais postaux, de papeterie et de traduction) et indiquant le barème tarifaire minimum de l'Union des barreaux et le temps de travail consacré à la préparation de la requête.
26.La Cour, statuant en équité, accorde la somme de 1 000 EUR à chacun des requérants au titre du dommage moral. Elle estime aussi que la forme la plus appropriée de redressement serait, à condition que les requérants le demandent, un nouveau procès conforme aux exigences de l'article 6 § 1 de la Convention ( Salduz , précité, § 72).
27.En ce qui concerne les frais et dépens, et s'agissant en particulier des honoraires d'avocat, la Cour prend en considération le tableau de travail communiqué par les représentants des requérants et estime raisonnable d'accorder conjointement aux requérants 1 000 EUR à ce titre. En l'absence de justificatifs, la Cour rejette la demande pour le surplus.
28.La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 3 c) de la Convention, combiné avec l'article 6 § 1 ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tirés de l'article 6 § 1 ; 4. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 1 000 EUR (mille euros) à chacun des requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour dommage moral, ii. 1 000 EUR (mille euros) aux requérants conjointement, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par les intéressés, pour frais et dépens ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 er décembre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente