AFFAIRE KARSAI c. HONGRIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 5380/07) adresată Republicii Ungaria și de care s-a sesizat Curtea un cetățean al acestui stat, dl. László Karsai («reclamantul»), pe 27 decembrie 2006 în temeiul articolului 34 al Convenției de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul a fost reprezentat de dl. A. Kádár, avocat la Budapesta. Guvernul ungar («Guvernul») a fost reprezentat de agentul acestuia, dl. L. Höltzl, din Ministerul Justiției și Poliției.

În petiția sa, dl. Karsai se plângea de o încălcare a libertății de exprimare, instanțele ungare condamnând-o la plata unor despăgubiri pentru declarațiile făcute de el într-un articol. El vedea o încălcare a articolului 10 al Convenției.

Pe 25 iunie 2008, președintele celei de-a doua secțiuni a decis trimiterea cererei Guvernului. De asemenea, s-a hotărât ca secțiunea să se pronunțe simultan asupra admisibilității și asupra fondului cererei (art. 29 § 3). PE FAPT I.

Este istoric și profesor universitar. Subiectul principal al cercetării sale este cel de-al doilea război mondial, și mai ales exterminarea evreilor și romilor. A scris numeroase lucrări pe această temă.

În 2004, a avut loc în Ungaria un debate public virulent cu privire la întrebarea dacă ar trebui sau nu ridicată o statuie în memoria lui Pál Teleki[1]. Într-un context mai larg, debate se referea și la dificultățile Ungariei în a-și asuma rolul pe care l-a jucat în al doilea război mondial și în Holocaust și la atitudinea maghiarilor față de acest capitol din istoria recentă a țării. Aceste chestiuni aveau implicații politice, anumite partide de dreapta declarând-se că provin din sistemul politic anterior celui de-al doilea război mondial, sistem din care Pál Teleki era o figură emblematică.

În acest context, reclamantul a declarat public că Teleki fusese unul dintre personajele cele mai condamnabile din istoria Ungariei, că fusese la originea multor texte de lege antisemite și că adusese Ungaria în cel de-al doilea război mondial.

În numărul 11/2004 al săptămânalului Élet és Irodalom, el a publicat pe această temă un articol în care reproșa jurnaliștilor de dreapta, inclusiv unui anumit dl. B.T., că înfrumusețează rolul jucat de Teleki în istoria țării și că fac la acea ocazie declarații antisemite. Articolul prezenta și infirma exemple de idei greșite despre activitatea politică a lui Teleki care, conform reclamantului, erau vehiculate de către autorii de dreapta pentru a diminua responsabilitatea fostului prim-ministru în persecuția evreilor maghiari, demers pe care îl numea «vânătoare de evrei prudentă». Unu dintre aceste exemple era următorul: «După limbajul delicat al lui B.T., două legi antisemite au «căzut» în perioada celor doi mandate de prim-ministru ai lui Teleki. (...) Dacă încep să numeri, trebuie să fiu exact: nu sunt două, ci doisprezece legi antisemite care sunt legate de numele lui Teleki. (...)» În același articol, reclamantul scria: «(...) [E]ste rar ca susținătorii [proiectului de ridicare a unei] statuii a lui Teleki să încerce să-și apere poziția folosind argumente deschis antisemite.»

B.T. a intentat o acțiune împotriva reclamantului în fața tribunalului regional de Budapesta, plângând-se de o încălcare a reputației sale din cauza unui alt pasaj al articolului reclamantului, care era formulat astfel: «În baza de date a bibliotecii Parlamentului (PRESSDOC) se găsesc sute de articole și studii în lauda lui Pál Teleki, scrise într-un stil uneori inflamat, uneori mai ponderat. În 1994-95, foarte antisemita și iredentistă Hunnia Brochures a dedicat o serie de 15 episoade fostului prim-ministru. Istoricul amator [B.T.] a scris mai mulți articoli[2] lăudând meritele lui Pál Teleki – catolicul evlavios, șeful trupei scout entuziast – pe care-l consideră drept un antinazi practicând «Realpolitik». Aceste articole și studii au provocat foarte puține motive. Foarte puțini dintre noi remarcă, cel puțin din când în când, producțiile presei de dreapta sau extremă dreaptă, care, încurajată poate de această [indiferență], nu încetează să mint, să denigrez și să încurajeze antisemitismul și vânătoarea de evrei (zsidóznak), și mai mult decât atât, din ce în ce mai deschis.»

Potrivit lui B.T., ultima propoziție putea fi îndreptată împotriva lui și prejudicia reputației sale.

Pe 1 iunie 2005, tribunalul regional a respins acțiunea lui B.T., considerând în esență că propoziția litigioasă, în special expresia «vânătoare de evrei», nu se referea la reclamant însuși, ci la presa de dreapta și extremă dreapta în general.

Pe 17 ianuarie 2006, curtea de apel de la Budapesta a infirmat această decizie și a hotărât în favoarea lui B.T. Bazând-se pe articolele 75, 78 și 84 ale codului civil, ea a ordonat reclamantului să facă publica cu cheltuielile sale o rectificare și l-a condamnat la cheltuielile de judecată, care s-au ridicat la 69.000 forinti ungari (HUF)[3]. Apreciind afirmațiile reclamantului în contextul articolului văzut în ansamblu, ea a estimat că expresia litigioasă putea fi înțeleasă ca vizând B.T. personal și că reclamantul nu a dovedit veridicitatea acesteia: astfel, acuzarea reclamantului, chiar și în context, de a participa la o «vânătoare de evrei», constituia potrivit curții de apel o declarație de fapt care dădea o imagine falsă asupra interesatului și era de natură să prejudicieze reputația sa.

Pe 28 iunie 2006, Curtea Supremă a confirmat această decizie și a condamnat reclamantul să verseze suplimentar 46.000 HUF[4] pentru cheltuielile de judecată. Ea a hotărât ca și curtea de apel că «declarația litigioasă, deși formulată în termeni generali vizând presa de dreapta (și extremă dreapta), [putea] de asemenea să fie înțeleasă ca vizând reclamantul». PE DREPT I.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că petiția nu este în mod evident mal-întemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă de altfel că nu întâmpină niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ea trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul 1. Privind existența unei încălcări

Curtea observă că Guvernul nu a contestat că a avut loc o încălcare a dreptului reclamantului la libertatea de exprimare. Ea amintește că o asemenea încălcare încalcă Convenția dacă nu satisface cerințele paragrafului 2 al articolului 10. Prin urmare, trebuie să se cerceteze dacă era «prevăzută de lege», inspirată de unu sau mai mulți scopuri legitime în sensul aceluiași paragraf, și «necesară, într-o societate democratică», pentru a le atinge. 2. «Prevăzută de lege»

Curtea observă că măsura litigioasă a fost luată pe baza articolelor 75, 78 și 84 ale codului civil. Ea era prin urmare «prevăzută de lege», ceea ce nu face nici măcar controvers între părți. 3. Scop legitim

Reclamantul susține că, contrar concluziilor curții de apel și Curții Supreme, declarația litigioasă nu putea fi înțeleasă ca vizând reclamantul, și că încălcarea litigioasă nu urmărea prin urmare niciun scop legitim. Guvernul nu a răspuns la acest argument.

Curtea consideră că îi revine în general instanțelor naționale să aprecieze faptele cauzei, și nu vede niciun motiv să se abată de la concluzia curții de apel și a Curții Supreme că declarația litigioasă era de natură să prejudicieze reputația reclamantului. Ea estimează prin urmare că este dovedit că încălcarea urmărea un scop legitim, și anume protecția reputației sau a drepturilor altora. 4. Necesară într-o societate democratică

Rămâne să se determine dacă această încălcare era «necesară într-o societate democratică». a. Teza reclamantului

Reclamantul susține în esență că afirmațiile sale erau judecăți de valoare care ca atare nu se pretau la demonstrarea exactității lor, și că se bazau pe o bază de fapt suficientă. El susține că au fost făcute în presă, în cadrul unui debate public pe o temă de interes general care nu fuseseră niciodată subiectul unui debate aprofundate anterior. El argumentează că libertatea de a debate pe chestiuni prezentând un interes public important, în special chestiuni care fac parte dintr-un debate politic, este unu din elementele centrale ale societăților democratice. Potrivit lui, la momentul publicării afirmațiilor litigioase, B.T. participa activ la un debate de interes public având implicații politice importante și se expusese singur criticilor din moment ce luase parte la acest debate. În ultimii ani, extremismul de dreapta s-ar fi dezvoltat în Ungaria, și ar fi devenit o importanță crucială să se debate deschis pe chestiuni de acest tip; în asemenea debatele, o critică și termeni mai vii ar trebui acceptați. Astfel, măsura litigioasă nu putea fi considerată necesară într-o societate democratică, mai ales că, chiar dacă sancțiunile de care a fost victimă reclamantul nu erau decât civile, obligația pe care i-au impus-o judecătorii de a face publică o rectificare ar fi fost de o severitate disproportionată, deoarece ar fi prejudiciat credibilitatea sa ca istoric. b. Teza Guvernului

Guvernul invocă în esență marja de apreciere lăsată statelor contractante în această materie. El consideră că afirmațiile reclamantului au depășit limitele libertății de exprimare garantate de art. 10 al Convenției și se aliniază la raționamentul instanțelor interne potrivit căruia, prin aceste afirmații, interesatul a prejudiciat reputația lui B.T., și anume în mod deliberat. Judecătorii ungari ar fi trebuit să pună în balanță în mod corespunzător drepturile reclamantului garantate de Convenție și dreptul lui B.T. la onoare și reputație, și ar fi concluzionat în mod justificat că în caz, al doilea a prevalat asupra primelor. Simplul fapt de a sancționa afirmații de natură să prejudicieze reputația unui terț nu putea fi considerat o încălcare a Convenției. În final, sancțiunea impusă nu ar fi fost disproportionată, ținând cont în special de faptul că era o sancțiune civila și nu penală. c. Aprecierea Curții i. Principiile generale

Pentru a aprecia «necesitatea într-o societate democratică» a încălcării litigioase, Curtea trebuie să determine dacă măsurile în cauză corespundeau unui «nevoie socială imperioasă». Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a aprecia existența unei asemenea nevoi, dar această marjă merge mână în mână cu un control european care se aplică atât legii cât și deciziilor care o aplică, chiar și atunci când provin de la o instanță independentă. Curtea are prin urmare competența de a se pronunța în ultimă instanță cu privire la faptul că o « restricție» se conciliază cu libertatea de exprimare pe care o protejează art. 10 (a se vedea, printre altele, Perna c. Italia [Marea Cameră], nr. 48898/99, § 39, CEDH 2003-V, și Asociația Ekin c. Franța, nr. 39288/98, § 56, CEDH 2001-VIII).

Curtea nu are ca sarcină, atunci când exercită acest control, să se substituie instanțelor naționale, ci să verifice din perspectiva articolului 10 deciziile pe care le-au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere (Fressoz și Roire c. Franța [Marea Cameră], nr. 29183/95, § 45, CEDH 1999-I). Aceasta nu înseamnă că se limitează la examinarea dacă Statul pârât și-a exercitat puterea de apreciere în mod rezonabil, prudent sau cu bună-credință: ea trebuie să considere încălcarea litigioasă în lumina ansamblului cauzei, inclusiv conținutul afirmațiilor reprochate reclamantului și contextul în care acesta le-a făcut (News Verlags GmbH & CoKG c. Austria, nr. 31457/96, § 52, CEDH 2000-I).

În special, îi revine să determine dacă măsura incriminată era «proporționată scopurilor legitime urmărite» și dacă motivele invocate de către autoritățile naționale pentru a o justifica apar «relevante și suficiente» (Chauvy și alții c. Franța, nr. 64915/01, § 70, CEDH 2004-VI). În acest sens, ea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat norme în conformitate cu principiile consacrate în art. 10, și aceasta, în plus, pe baza unei aprecieri acceptabile a faptelor relevante (a se vedea, printre altele, Zana c. Turcia, 25 noiembrie 1997, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1997-VII, pp. 2547‑2548, § 51).

Curtea subliniază în plus rolul esențial pe care îl are presa într-o societate democratică: deși nu trebuie să depășească anumite limite, în special cu privire la reputație și drepturile altora, ea are totuși sarcina să comunice, în conformitate cu datoriile și responsabilitățile sale, informații și idei pe toate chestiunile de interes public (a se vedea, printre altele, Scharsach și News Verlagsgesellschaft c. Austria, nr. 39394/98, § 30, CEDH 2003‑XI). Libertatea presei permite de asemenea un anumit grad de exagerare, chiar și de provocare (loc. cit.). ii. Aplicarea acestor principii în caz

Curtea observă că reclamantul participa la un debate public privind ridicarea unei statuii în memoria lui Pál Teleki, fost prim-ministru al Ungariei. În cadrul acestui debate, el a declarat că tezele apărate în special de B.T. erau revizioniste cu privire la rolul fostului prim-ministru, ale cărui acte le scuzau, și aparțineau «vânătorii de evrei». Pronunțând-se asupra unei acțiuni intentate în legătură cu aceste afirmații, instanțele interne au trebuit să determine dacă se refereau în fapt la reclamant, B.T., și dacă erau factuale și defăimătoare. Apreciind afirmațiile reclamantului în contextul articolului în cauză în ansamblu, curtea de apel a estimat că expresia litigioasă putea fi înțeleasă ca vizând reclamantul personal. Curtea Supremă a confirmat că «declarația litigioasă, deși formulată în termeni generali vizând presa de dreapta (și extremă dreapta), [putea] de asemenea să fie înțeleasă ca vizând reclamantul». Curtea consideră prin urmare că referința la persoana reclamantului era reală, dar indirectă (a se vedea de asemenea §21 de mai sus).

Rămâne să se determine dacă restricția adusă libertății de exprimare a reclamantului pentru a proteja indirect reputația lui B.T. era necesară și proporționată scopului vizat. Pentru a face acest lucru, Curtea va examina natura afirmației, prejudiciul care a rezultat din ea, debatea în care s-a înscris, și pozițiile respective în acest debate ale reclamantului și ale reclamantului.

Curtea observă că judecătorii ungari au calificat în final afirmațiile reclamantului drept declarație de fapt care dădea lui B.T. o imagine falsă. Calificarea afirmațiilor drept declarații de fapt sau judecăți de valoare revine în primul rând marjei de apreciere a autoritățile naționale, în special a instanțelor interne (Pedersen și Baadsgaard c. Danemarca [Marea Cameră], nr. 49017/99, § 76, CEDH 2004‑XI). Cu toate acestea, ea nu trebuie să fie în mod derezonat sau arbitrar: ar crea atunci obstacol pentru protecția libertății de exprimare.

Curtea amintește că, dacă materialitatea faptelor poate fi probată, judecățile de valoare nu se pretau la o demonstrare a exactității lor. Atunci când o declarație echivalează cu o judecată de valoare, proporționalitatea încălcării depinde de existența unei baze de fapt pentru afirmația incriminată, din moment ce chiar și o judecată de valoare total lipsită de bază de fapt se poate dovedi excesivă (a se vedea de exemplu Jerusalem c. Austria, nr. 26958/95, § 43, CEDH 2001‑II, De Haes și Gijsels c. Belgia, 24 februarie 1997, Recueil 1997-I, § 47, și Oberschlick c. Austria (nr. 2), 1 iulie 1997, Recueil 1997‑IV, § 33). După cum Curtea a mai indicat deja în cazuri anterioare, diferența constă în nivelul probei de fapt care trebuie stabilit (Scharsach și News Verlagsgesellschaft, precitat, § 40).

Curtea observă că afirmațiile reclamantului conțineau o declarație de fapt afirmând că B.T. înfrumusețează rolul istoric al lui Pál Teleki. Din circumstanțele cauzei rezultă că acest fapt nu a fost contestat în fața instanțelor interne. Acest fiind cazul, Curtea consideră că aceste afirmații erau pline de judecată de valoare: reclamantul dezvolta, vizând indirect opiniile apărate public de B.T., teza că a face apologia unui om politic cu convingeri antisemite bine cunoscute echivala obiectiv cu a participa la banalizarea ideilor sale rasiste care era activ promovată de presa extremă‑dreaptă, fenomen pe care el îl numea «vânătoare de evrei».

Curtea nu poate prin urmare să se alinieze pe deplin concluziilor instanțelor interne potrivit cărora litigiul se referea la o declarație pur factual. O asemenea concluzie ar restricționa protecția garantată de art. 10 al Convenției. În caz, ținând seama de rolul jucat de Pál Teleki în adoptarea legilor antisemite în Ungaria și având în vedere că B.T. se străduit să scuzeze actele fostului prim-ministru – demers vizat de reclamant în articolul său și necontestat de B.T. în fața tribunalelor – afirmațiile reclamantului nu pot fi considerate excesive sau lipsite de bază de fapt.

Curtea observă în plus că reclamantul, care era istoric și publicase numeroase lucrări pe Holocaust, a scris articolul litigios în cadrul unui debate care se referea la ambția unui țară care cunoscuse perioade de totalitarism de a-și confrunta trecutul și care era prin urmare de un interes public cel mai înalt (a se compara Feldek c. Slovacia, nr. 29032/95, CEDH 2001‑VIII, Azevedo c. Portugalia, nr. 20620/04, §§ 26-34, 27 martie 2008, și Riolo c. Italia, nr. 42211/07, §§ 63-73, 17 iulie 2008). Acest articol apelează prin urmare la o protecție a nivelului înalt acordat presei datorită rolului acesteia. În acest sens, Curtea trimite la rezumatul jurisprudenței sale constante privind libertatea presei expus în hotărârea Scharsach și News Verlagsgesellschaft (precitată, § 30). Ea repetă că art. 10 § 2 lasă puțin loc pentru restricții la libertatea de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes public (a se vedea, printre altele, Feldek, precitată, § 74). Ea ține seama de asemenea de faptul că B.T. era autorul articolelor care fuseseră larg difuzate de presa cotidiană populară în cadrul acestui debate: prin aceste publicații, el se expusese voluntar la critica publică. De altfel, dezacordul reclamantului cu opiniile sale era formulat în termeni indirecti și, în orice caz, în contextul prezentei cauze, chiar și o critică aspră ar fi fost protejată de art. 10 al Convenției, indiferent dacă ar fi fost exprimată direct sau indirect.

Curtea amintește de asemenea că trebuie luată în considerare și natura și severitatea sancțiunii impuse pentru a aprecia proporționalitatea încălcării în conformitate cu art. 10 al Convenției (a se vedea, de exemplu, Ceylan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 23556/94, § 37, CEDH 1999-IV, și Lešník c. Slovacia, nr. 35640/97, § 63, CEDH 2003-IV). În caz, este adevărat că sancțiunile impuse reclamantului erau sancțiuni civile și nu penale, dar ordonând-i să se întoarcă public asupra afirmațiilor sale, judecătorii i-au impus o măsură care prejudicia credibilitatea sa profesională ca istoric, și care era prin urmare descurajantă. În acest sens, Curtea subliniază că atunci când o instanță națională ordonă autorului unei declarații de fapt să o rectifice, această măsură apelează în sine la aplicarea protecției garantate de art. 10 al Convenției.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea judecă că curtea de apel și Curtea Supremă nu au stabilit de o manieră convingătoare existența unei nevoi sociale imperioase de a face să prevaleze protecția drepturilor personalității unui participant la un debate public asupra libertății de exprimare a unui alt participant și a interesului general rezidând în protecția acestei libertăți atunci când sunt în joc chestiuni de interes public. Motivele avansate de judecători în acest sens nu pot fi considerate o justificare relevantă și suficientă a încălcării dreptului reclamantului la libertatea de exprimare. Autoritățile naționale au mancat prin urmare să asigure un echilibru corect între diferitele interese în joc.

Prin urmare, încălcarea litigioasă nu era «necesară într-o societate democratică» în sensul articolului 10 § 2 al Convenției. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 10 al Convenției. II.

Reclamantul solicită 4.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care ar fi suferit.

Guvernul se opune acestei cereri.

Curtea consideră că este de cuvință să acorde reclamantului întreaga sumă solicitată, și anume 4.000 EUR. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul mai solicită de asemenea 460 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și 1.850 EUR pentru cele suportate în fața Curții. Această din urmă sumă cuprinde 1.720 EUR de cheltuieli de avocat (4 ore de consultanță, 4 ore de cercetare de jurisprudență și 7 ore de redactare a observațiilor) justificate printr-o factură și 130 EUR de cheltuieli de secretariat.

Guvernul se opune acestor cereri.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În caz și ținând seama de documentele în posesia sa și de criteriile amintite mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului întreaga sumă solicitată, și anume 2.310 EUR. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră corespunzător să modeleze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară petiția admisibilă; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 10 al Convenției; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, convertite în forinti ungari la rata aplicabilă la data plății: i) 4.000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; ii) 2.310 EUR (doi mii trei sute zece euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, crescută cu trei puncte procentuale. Întocmit în limba engleză, apoi comunicat în scris pe 1 decembrie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefieră Președintă [1] Prim-ministru ungar din 1920 la 1921 și din 1939 la 1941. Sub cele două guverne ale sale, diferite legi antisemite au fost adoptate. Sub primul său mandat de prim-ministru, Ungaria s-a alăturat Pactului Tripartit. La începutul celui de-al doilea război mondial, guvernul său a cooperat cu Germania nazistă. [2] Aici figurează o remitere la o notă de subsol enumerând articolele publicate de B.T. privind Pál Teleki într-un cotidian cu tiraj mare. [3] 280 EUR [4] 180 EUR

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 5380/07) dirigée contre la République de Hongrie et dont un ressortissant de cet Etat, M. László Karsai (« le requérant »), a saisi la Cour le 27 décembre 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant a été représenté par M e A. Kádár, avocat à Budapest. Le gouvernement hongrois (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. L. Höltzl, du ministère de la Justice et de la Police.

Dans sa requête, M. Karsai se plaignait d’avoir subi une atteinte à la liberté d’expression, les juridictions hongroises l’ayant condamné au versement d’indemnités pour des propos tenus par lui dans un article. Il voyait là une violation de l’article 10 de la Convention.

Le 25 juin 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et sur le fond de la requête (article 29 § 3). EN FAIT I.

Il est historien et professeur d’université. Son principal sujet de recherche est la seconde guerre mondiale, et plus particulièrement l’extermination des Juifs et des Roms. Il a écrit de nombreux ouvrages sur ce sujet.

En 2004, un débat public virulent eut lieu en Hongrie sur la question de savoir s’il fallait ou non élever une statue à la mémoire de Pál Teleki [1] . Dans un contexte plus large, le débat portait également sur les difficultés de la Hongrie à assumer le rôle qu’elle avait joué dans la seconde guerre mondiale et dans l’Holocauste et sur l’attitude des Hongrois à l’égard de ce chapitre de l’histoire récente du pays. Ces questions avaient des implications politiques, certains partis de droite se déclarant issus du système politique antérieur à la seconde guerre mondiale, système dont Pál Teleki était une figure emblématique.

Dans ce contexte, le requérant déclara publiquement que Teleki avait été l’un des personnages les plus condamnables de l’histoire de la Hongrie, qu’il avait été à l’origine de nombreux textes de loi antisémites et qu’il avait entraîné la Hongrie dans la seconde guerre mondiale.

Dans le numéro 11/2004 de l’hebdomadaire Élet és Irodalom , il publia sur ce sujet un article dans lequel il reprochait aux journalistes de droite, dont un certain M. B.T., d’embellir le rôle joué par Teleki dans l’histoire du pays et de faire à cette occasion des déclarations antisémites. L’article présentait et démentait des exemples d’idées fausses sur l’action politique de Teleki qui, selon le requérant, étaient véhiculées par les auteurs de droite afin de diminuer la responsabilité de l’ancien premier ministre dans la persécution des Juifs hongrois, démarche qu’il qualifiait de « chasse aux Juifs prudente ». L’un de ces exemples était le suivant : « Selon le langage délicat de B.T., deux lois antisémites sont « tombées » pendant les deux mandats de premier ministre de Teleki. (...) Si l’on se met à compter, il faut être exact : ce ne sont pas deux mais douze lois antisémites qui sont liées au nom de Teleki. (...) » Dans le même article, le requérant écrivait : « (...) [I]l est rare que les partisans [du projet d’élévation d’une] statue de Teleki essaient de défendre leur position en utilisant des arguments ouvertement antisémites. »

B.T. intenta une action contre le requérant devant le tribunal régional de Budapest, se plaignant d’une atteinte à sa réputation en raison d’un autre passage de l’article du requérant, qui était ainsi libellé : « Dans la base de données de la bibliothèque du Parlement (PRESSDOC) on trouve des centaines d’articles et d’études à la gloire de Pál Teleki, écrits dans un style parfois enflammé, parfois plus mesuré. En 1994-95, le très antisémite et irrédentiste Hunnia Brochures a consacré une série de 15 épisodes à l’ancien premier ministre. L’historien amateur [B.T.] a écrit plusieurs articles [2] chantant les louanges de Pál Teleki – le catholique dévot, le chef scout enthousiaste – qu’il considère comme un antinazi pratiquant la « Realpolitik ». Ces articles et ces études ont suscité très peu de réactions. Très peu d’entre nous relèvent, au moins de temps en temps, les productions de la presse de droite ou d’extrême droite, laquelle, encouragée peut-être par cette [indifférence], ne cesse de mentir, de diffamer et d’encourager l’antisémitisme et la chasse aux Juifs ( zsidóznak ), et ce de plus en plus ouvertement. »

Selon B.T., la dernière phrase pouvait être dirigée contre lui et portait ainsi atteinte à sa réputation.

Le 1 er juin 2005, le tribunal régional rejeta l’action de B.T., considérant en substance que la phrase litigieuse, en particulier l’expression « chasse aux Juifs », ne concernait pas le plaignant lui-même mais la presse de droite et d’extrême-droite en général.

Le 17 janvier 2006, la cour d’appel de Budapest infirma cette décision et statua en faveur de B.T. Se fondant sur les articles 75, 78 et 84 du code civil, elle ordonna au requérant de faire publier à ses frais un rectificatif et le condamna aux dépens, qui s’élevaient à 69 000 forints hongrois (HUF) [3] . Appréciant les propos du requérant dans le contexte de l’article vu dans son ensemble, elle estima que l’expression litigieuse pouvait être comprise comme visant B.T. personnellement et que le requérant n’en avait pas prouvé la véracité : ainsi, accuser le plaignant, même en contexte, de participer à une « chasse aux Juifs », constituait selon la cour d’appel une déclaration de fait qui donnait de l’intéressé une image fausse et était propre à nuire à sa réputation.

Le 28 juin 2006, la Cour suprême confirma cette décision et condamna le requérant à verser 46 000 HUF supplémentaires [4] de frais de justice. Elle jugea comme la cour d’appel que « la déclaration litigieuse, bien que faite en termes généraux visant la presse de droite (et d’extrême-droite), [pouvait] également être comprise comme visant le plaignant ». EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Sur l’existence d’une ingérence

La Cour note que le Gouvernement n’a pas contesté qu’il y ait eu ingérence dans le droit à la liberté d’expression du requérant. Elle rappelle que pareille ingérence enfreint la Convention si elle ne remplit pas les exigences du paragraphe 2 de l’article 10. Il faut donc rechercher si elle était « prévue par la loi », inspirée par un ou plusieurs buts légitimes au regard dudit paragraphe, et « nécessaire, dans une société démocratique », pour les atteindre. 2. « Prévue par la loi »

La Cour observe que la mesure litigieuse a été prise sur le fondement des articles 75, 78 et 84 du code civil. Elle était donc « prévue par la loi », ce qui ne fait d’ailleurs pas controverse entre les parties. 3. But légitime

Le requérant soutient que, contrairement aux conclusions de la cour d’appel et de la Cour suprême, la déclaration litigieuse ne pouvait être comprise comme visant le plaignant, et que l’ingérence litigieuse ne poursuivait donc pas de but légitime. Le Gouvernement n’a pas répondu à cet argument.

La Cour considère qu’il appartient généralement aux juridictions nationales d’apprécier les faits de la cause, et elle ne voit pas de raison de s’écarter de la conclusion de la cour d’appel et de la Cour suprême selon laquelle la déclaration litigieuse était de nature à porter atteinte à la réputation du plaignant. Elle estime donc établi que l’ingérence poursuivait un but légitime, à savoir la protection de la réputation ou des droits d’autrui. 4. Nécessaire dans une société démocratique

Il reste à déterminer si cette ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ». a. La thèse du requérant

Le requérant soutient en substance que ses déclarations étaient des jugements de valeur qui en tant que tels ne se prêtaient pas à la démonstration de leur exactitude, et qu’elles reposaient sur une base factuelle suffisante. Il fait valoir qu’elles ont été faites dans la presse, dans le cadre d’un débat public sur un sujet d’intérêt général qui n’avait jamais fait l’objet auparavant d’un débat approfondi. Il argue que la liberté de débattre sur des questions présentant un intérêt public important, notamment les questions s’inscrivant dans un débat politique, est l’un des éléments centraux des sociétés démocratiques. Selon lui, au moment de la publication des propos litigieux, B.T. participait activement à un débat d’intérêt public ayant des implications politiques importantes et il s’était exposé lui-même aux critiques dès lors qu’il avait pris part à ce débat. Au cours des dernières années, l’extrémisme de droite se serait développé en Hongrie, et il serait devenu d’une importance cruciale de débattre ouvertement sur des questions de ce type ; or, dans pareils débats, une critique et des termes plus vifs devraient être acceptés. Ainsi, la mesure litigieuse ne pourrait être considérée comme nécessaire dans une société démocratique, d’autant que, même si les sanctions dont le requérant a fait l’objet n’étaient que civiles, l’obligation que lui ont imposée les juges de faire publier un rectificatif aurait été d’une sévérité disproportionnée car elle aurait porté atteinte à sa crédibilité en tant qu’historien. b. La thèse du Gouvernement

Le Gouvernement invoque en substance la marge d’appréciation laissée aux Etats contractants en la matière. Il estime que les déclarations du requérant ont dépassé les limites de la liberté d’expression garantie par l’article 10 de la Convention et il souscrit au raisonnement des juridictions internes selon lequel, par ces déclarations, l’intéressé a porté atteinte à la réputation de B.T., et ce délibérément. Les juges hongrois auraient dûment mis en balance les droits du requérant garantis par la Convention et le droit de B.T. à l’honneur et à la réputation, et ils auraient conclu de manière justifiée qu’en l’espèce, le second l’emportait sur les premiers. Le seul fait de sanctionner des déclarations de nature à porter atteinte à la réputation d’un tiers ne pourrait être considéré comme une violation de la Convention. Enfin, la sanction imposée n’aurait pas été disproportionnée, compte tenu en particulier du fait qu’il s’agissait d’une sanction civile et non pénale. c. Appréciation de la Cour i. Les principes généraux

Pour apprécier la « nécessité dans une société démocratique » de l’ingérence litigieuse, la Cour doit déterminer si les mesures en cause correspondaient à un « besoin social impérieux ». Les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour juger de l’existence d’un tel besoin, mais cette marge va de pair avec un contrôle européen portant à la fois sur la loi et sur les décisions appliquant celle-ci, même quand elles émanent d’une juridiction indépendante. La Cour a donc compétence pour statuer en dernier lieu sur le point de savoir si une « restriction » se concilie avec la liberté d’expression que sauvegarde l’article 10 (voir, parmi bien d’autres, Perna c. Italie [GC], n o 48898/99, § 39, CEDH 2003-V, et Association Ekin c. France , n o 39288/98, § 56, CEDH 2001-VIII).

La Cour n’a point pour tâche, lorsqu’elle exerce ce contrôle, de se substituer aux juridictions nationales, mais de vérifier sous l’angle de l’article 10 les décisions qu’elles ont rendues en vertu de leur pouvoir d’appréciation ( Fressoz et Roire c. France [GC], n o 29183/95, § 45, CEDH 1999-I). Cela ne signifie pas qu’elle se borne à examiner si l’Etat défendeur a exercé son pouvoir d’appréciation raisonnablement, prudemment ou de bonne foi : elle doit considérer l’ingérence litigieuse à la lumière de l’ensemble de l’affaire, y compris la teneur des propos reprochés au requérant et le contexte dans lequel celui-ci les a tenus ( News Verlags GmbH & CoKG c. Autriche , n o 31457/96, § 52, CEDH 2000-I).

En particulier, il lui incombe de déterminer si la mesure incriminée était « proportionnée aux buts légitimes poursuivis » et si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent « pertinents et suffisants » ( Chauvy et autres c. France , n o 64915/01, § 70, CEDH 2004-VI). Ce faisant, elle doit se convaincre que les autorités nationales ont appliqué des règles conformes aux principes consacrés à l’article 10, et ce, de surcroît, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents (voir, parmi beaucoup d’autres, Zana c. Turquie , 25 novembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII, pp. 2547 ‑ 2548, § 51).

La Cour souligne en outre le rôle essentiel que tient la presse dans une société démocratique : si elle ne doit pas franchir certaines limites, notamment quant à la réputation et aux droits d’autrui, il lui incombe néanmoins de communiquer, dans le respect de ses devoirs et de ses responsabilités, des informations et des idées sur toutes les questions d’intérêt public (voir, parmi bien d’autres, Scharsach et News Verlagsgesellschaft c. Autriche , n o 39394/98, § 30, CEDH 2003 ‑ XI). La liberté de la presse permet également un certain degré d’exagération, voire de provocation ( loc. cit. ). ii. Application de ces principes en l’espèce

La Cour note que le requérant participait à un débat public sur l’élévation d’une statue à la mémoire de Pál Teleki, ancien premier ministre de la Hongrie. Dans le cadre de ce débat, il a déclaré que les thèses défendues notamment par B.T. étaient révisionnistes à l’égard du rôle de l’ancien premier ministre, dont elles excusaient les actes, et relevaient de la « chasse aux Juifs ». Statuant sur une action intentée relativement à ces propos, les juridictions internes ont dû déterminer s’ils concernaient effectivement le plaignant, B.T., et s’ils étaient factuels et diffamatoires. Appréciant les déclarations du requérant dans le contexte de l’ensemble de l’article en cause, la cour d’appel a estimé que l’expression litigieuse pouvait être comprise comme visant le plaignant personnellement. La Cour suprême a confirmé que « la déclaration litigieuse, bien que faite en termes généraux visant la presse de droite (et d’extrême-droite), [pouvait] également être comprise comme visant le plaignant ». La Cour considère donc que la référence à la personne du plaignant était réelle mais indirecte (voir également le paragraphe 21 ci-dessus).

Il reste à déterminer si la restriction apportée à la liberté d’expression du requérant afin de protéger indirectement la réputation de B.T. était nécessaire et proportionnée au but visé. Pour ce faire, la Cour examinera la nature de la déclaration, le dommage qui en a découlé, le débat dans lequel elle s’inscrivait, et les positions respectives dans ce débat du requérant et du plaignant.

La Cour observe que les juges hongrois ont finalement qualifié les propos du requérant de déclaration de fait qui donnait de B.T. une image fausse. La qualification de propos en déclaration de fait ou en jugement de valeur relève en premier lieu de la marge d’appréciation des autorités nationales, notamment des juridictions internes ( Pedersen et Baadsgaard c. Danemark [GC], n o 49017/99, § 76, CEDH 2004 ‑ XI). Toutefois, elle ne doit pas être déraisonnable ou arbitraire : elle ferait alors obstacle à la protection de la liberté d’expression.

La Cour rappelle que, si la matérialité de faits peut se prouver, les jugements de valeur ne se prêtent pas à une démonstration de leur exactitude. Lorsqu’une déclaration équivaut à un jugement de valeur, la proportionnalité de l’ingérence dépend de l’existence d’une base factuelle pour la déclaration incriminée puisque même un jugement de valeur totalement dépourvu de base factuelle peut se révéler excessif (voir par exemple Jerusalem c. Autriche , n o 26958/95, § 43, CEDH 2001 ‑ II, De Haes et Gijsels c. Belgique , 24 février 1997, Recueil 1997-I, § 47, et Oberschlick c. Autriche (n o 2) , 1 er juillet 1997, Recueil 1997 ‑ IV, § 33). Comme la Cour l’a déjà indiqué dans de précédentes affaires, la différence tient au niveau de preuve factuelle à établir ( Scharsach et News Verlagsgesellschaft , précité, § 40).

La Cour observe que les propos du requérant contenaient une déclaration de fait affirmant que B.T. enjolivait le rôle historique de Pál Teleki. Il ressort des circonstances de l’espèce que ce fait n’a pas été contesté devant les juridictions internes. Cela étant, la Cour considère que ces propos étaient empreints d’un jugement de valeur : le requérant développait, en visant indirectement les opinions publiquement défendues par B.T., la thèse que faire l’apologie d’un homme politique aux convictions antisémites bien connues revenait à participer objectivement à la banalisation de ses idées racistes à laquelle se livrait la presse d’extrême ‑ droite, phénomène qu’il appelait la « chasse aux Juifs ».

La Cour ne peut donc souscrire totalement aux conclusions des juridictions internes selon lesquelles le litige portait sur une déclaration purement factuelle. Pareille conclusion restreindrait la protection garantie par l’article 10 de la Convention. En l’espèce, compte tenu du rôle joué par Pál Teleki dans l’adoption de lois antisémites en Hongrie et étant donné que B.T. s’employait à excuser les actes de l’ancien premier ministre – démarche visée par le requérant dans son article et non contestée par B.T. devant les tribunaux – les propos du requérant ne peuvent être considérés comme excessifs ou dépourvus de base factuelle.

La Cour note de plus que le requérant, qui était historien et avait publié de nombreux ouvrages sur l’Holocauste, a écrit l’article litigieux dans le cadre d’un débat qui concernait l’ambition d’un pays ayant connu des périodes de totalitarisme de faire face à son passé et qui était donc du plus haut intérêt public (comparer Feldek c. Slovaquie, n o 29032/95, CEDH 2001 ‑ VIII, Azevedo c. Portugal , n o 20620/04, §§ 26-34, 27 mars 2008, et Riolo c. Italie , n o 42211/07, §§ 63-73, 17 juillet 2008). Cet article appelle donc une protection du niveau élevé accordé à la presse à raison de son rôle. A cet égard, la Cour renvoie au rappel de sa jurisprudence constante en matière de liberté de la presse exposé dans l’arrêt Scharsach et News Verlagsgesellschaft (précité, § 30). Elle répète que l’article 10 § 2 ne laisse guère de place pour des restrictions à la liberté d’expression dans le domaine du discours politique ou des questions d’intérêt public (voir, parmi bien d’autres arrêts, Feldek , précité, § 74). Elle tient compte également du fait que B.T. était l’auteur d’articles que la presse quotidienne populaire avait largement diffusés dans le cadre de ce débat : par ces publications, il s’était volontairement exposé à la critique publique. Par ailleurs, le désaccord du requérant avec ses opinions était formulé en termes indirects et, en toute hypothèse, dans le contexte de la présente espèce, même une critique rude aurait été protégée par l’article 10 de la Convention, qu’elle ait été exprimée directement ou indirectement.

La Cour rappelle encore qu’il faut également tenir compte de la nature et de la sévérité de la sanction imposée pour apprécier la proportionnalité de l’ingérence au regard de l’article 10 de la Convention (voir, par exemple, Ceylan c. Turquie [GC], n o 23556/94, § 37, CEDH 1999-IV, et Lešník c. Slovaquie , n o 35640/97, § 63, CEDH 2003-IV). En l’espèce, il est vrai que les sanctions infligées au requérant étaient des sanctions civiles et non pénales, mais en lui ordonnant de revenir publiquement sur ses déclarations, les juges lui ont imposé une mesure qui portait atteinte à sa crédibilité professionnelle en tant qu’historien, et qui était donc dissuasive. A cet égard, la Cour souligne que lorsqu’une juridiction nationale ordonne à l’auteur d’une déclaration de fait de la rectifier, cette mesure appelle en elle-même l’application de la protection garantie par l’article 10 de la Convention.

Au vu de ce qui précède, la Cour juge que la cour d’appel et la Cour suprême n’ont pas établi de manière convaincante l’existence d’un quelconque besoin social impérieux de faire passer la protection des droits de la personnalité d’un participant à un débat public avant la liberté d’expression d’un autre participant et l’intérêt général résidant dans la protection de cette liberté lorsque des questions d’intérêt public sont en jeu. Les motifs avancés par les juges à cet égard ne peuvent être considérés comme une justification pertinente et suffisante de l’ingérence faite dans le droit du requérant à la liberté d’expression. Les autorités nationales ont donc manqué à ménager un juste équilibre entre les différents intérêts en jeu.

Ainsi, l’ingérence litigieuse n’était pas « nécessaire dans une société démocratique » au sens de l’article 10 § 2 de la Convention. Partant, il y a eu violation of l’article 10 de la Convention. II.

Le requérant réclame 4 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement s’oppose à cette demande.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant l’intégralité de la somme demandée, soit 4 000 EUR. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 460 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 1 850 EUR pour ceux engagés devant la Cour. Cette dernière somme comprend 1 720 EUR de frais d’avocat (4 heures de consultation, 4 heures de recherches de jurisprudence et 7 heures de rédaction des observations) justifiés par une facture et 130 EUR de frais de secrétariat.

Le Gouvernement s’oppose à ces demandes.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères rappelés ci-dessus, la Cour estime raisonnable d’octroyer au requérant l’intégralité de la somme demandée, soit 2 310 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en forints hongrois au taux applicable à la date du règlement : i) 4 000 EUR (quatre mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 2 310 EUR (deux mille trois cent dix euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 1 er décembre 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente [1] Premier ministre hongrois de 1920 à 1921 et de 1939 à 1941. Sous ses deux gouvernements, différentes lois antisémites furent adoptées. Sous son premier mandat de premier ministre, la Hongrie rejoignit le Pacte tripartite. Au début de la seconde guerre mondiale, son gouvernement coopéra avec l’Allemagne nazie. [2] Ici figurait un renvoi à une note de bas de page énumérant les articles publiés par B.T. au sujet de Pál Teleki dans un quotidien à grand tirage. [3] 280 euros (EUR) [4] 180 EUR